ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 7/2022

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 2.430/1/2021, a fost constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Constanța - Secția a II-a civilă în Dosarul nr. 11.436/212/2021.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că: la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părților, conform dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părțile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept; în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 157 din 16 februarie 2022 s-a publicat Decizia Curții Constituționale nr. 748 din 4 noiembrie 2021.

De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanțele naționale hotărâri judecătorești pronunțate în materia ce face obiectul sesizării și opinii teoretice exprimate de judecători, iar Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Tribunalul Constanța - Secția a II-a civilă a dispus, prin Încheierea pronunțată în camera de consiliu la 14 iulie 2021, în Dosarul nr. 11.436/212/2021, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: facturilor emise de operatorii serviciilor de apă și canalizare, care sunt titluri executorii, conform dispozițiilor art. 31 alin. (17) din Legea serviciului de alimentare cu apă și de canalizare nr. 241/2006, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 241/2006), le sunt aplicabile dispozițiile art. 4 din Legea nr. 297/2018 privind publicitatea mobiliară, republicată (Legea nr. 297/2018), astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 196/2020 pentru modificarea și completarea Legii nr. 297/2018 privind Registrul Național de Publicitate Mobiliară și pentru abrogarea Ordonanței Guvernului nr. 89/2000 privind unele măsuri pentru autorizarea operatorilor și efectuarea înscrierilor în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare (Legea nr. 196/2020), care instituie o condiție suplimentară pentru declanșarea executării silite, aceea a înscrierii titlului executoriu în Registrul Național de Publicitate Mobiliară?

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 17 septembrie 2021 cu nr. 2.430/1/2021. Termenul de judecată stabilit inițial la 6 decembrie 2021 a fost preschimbat la 21 februarie 2022, avându-se în vedere că, în ședința din 4 noiembrie 2021, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 297/2018 sunt neconstituționale. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile

Legea serviciului de alimentare cu apă și de canalizare nr. 241/2006, republicată, cu modificările și completările ulterioare Art. 31. - "(...) (17) Factura individuală pentru serviciul de alimentare cu apă și de canalizare constituie titlu executoriu. (...)"

Legea nr. 297/2018 privind publicitatea mobiliară, republicată Art. 4. - "(...) (3) Înscrisurile sub semnătură privată care, potrivit legii, sunt valabil încheiate și au caracter de titlu executoriu pot fi puse în executare numai sub condiția înscrierii în Registru. (...)" III. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța la data de 27 aprilie 2021 cu nr. 11.436/212/2021, petentul Biroul Executorului Judecătoresc S a solicitat încuviințarea executării silite a titlurilor executorii reprezentate de o serie de facturi fiscale emise de creditoarea X - S.A., în baza Convenției de facturare individuală nr. xxxx din 11 martie 2013, anexă la Contractul de furnizare/prestare a serviciului de alimentare cu apă și canalizare nr. xxx din 10 februarie 2012.

Prin Încheierea nr. 6.339 din 5 mai 2021, pronunțată de Judecătoria Constanța, cererea a fost respinsă, ca neîntemeiată, cu motivarea că petentul nu a depus dovada înscrierii titlurilor executorii în Registrul Național de Publicitate Mobiliară, astfel cum impun dispozițiile Legii nr. 196/2020.

Împotriva acestei încheieri a declarat apel creditoarea X - S.A., prin care a solicitat admiterea apelului și schimbarea în tot a încheierii apelate, în sensul admiterii cererii de încuviințare a executării silite.

În motivarea căii de atac a susținut că factura emisă de către operatorii serviciilor de apă și de canalizare nu constituie înscris sub semnătură privată, sens în care Legea nr. 196/2020 nu îi este aplicabilă. Ca atare, executorii judecătorești învestiți cu o cerere de executare de către operatorii furnizori de servicii publice de apă și de canalizare nu pot condiționa înregistrarea dosarului de înscrierea prealabilă a facturii de apă și de canalizare în Registrul Național de Publicitate Mobiliară.

La termenul de judecată din data de 14 iulie 2021, apelanta-creditoare a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept învederate, apreciind că sunt întrunite condițiile de admisibilitate a sesizării prevăzute de acest text de lege.

Prin încheierea pronunțată la aceeași dată, sesizarea a fost considerată admisibilă și, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecății. IV. Motivele de admisibilitate reținute de titularul sesizării

Instanța de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație si Justiție prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Astfel, chestiunea de drept este invocată în legătură cu o judecată aflată în curs; judecata cauzei se află pe rolul tribunalului, iar acesta este învestit cu soluționarea litigiului în ultimă instanță; lămurirea chestiunii de drept este determinantă în ceea ce privește soluționarea pe fond a cererii de încuviințare a executării silite; problema de drept este nouă, în sensul că asupra ei nu a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. V. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelanta-creditoare și-a exprimat punctul de vedere prin cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, acesta fiind însușit în integralitate de instanța de trimitere și redat în propriul său punct de vedere. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluționarea apelului în Dosarul nr. 11.436/212/2021 a reținut că apelanta-creditoare este operatorul serviciului public de alimentare cu apă și de canalizare al unităților administrativ-teritoriale membre ale Asociației de Dezvoltare Intercomunitară Apă - Canal Constanța.

Examinând dispozițiile art. 31 alin. (17) din Legea nr. 241/2006, art. 641 din Codul de procedură civilă și art. 4 din Legea nr. 297/2018, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 196/2020, a observat că, anterior modificării prin această din urmă lege, alin. (3) al art. 4 din Legea nr. 297/2018 impunea două condiții esențiale: titlul executoriu să fie constatat printr-un înscris sub semnătură privată; pentru punerea în executare să fie îndeplinite formalitățile de publicitate.

Or, factura emisă de către companiile publice de apă și de canalizare constituie titlu executoriu, în baza dispozițiilor art. 31 alin. (17) din Legea nr. 241/2006, fără ca textul menționat să prevadă ca o condiție de validitate a titlului executoriu ca aceasta să fie înregistrată.

Cu privire la contextul legislativ în care a fost adoptată Legea nr. 196/2020, trebuie avut în vedere scopul modificării, în speță Legea nr. 17/2017 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/2016 pentru modificarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și a unor acte normative conexe (Legea nr. 17/2017), care modifică art. 641 din Codul de procedură civilă, în sensul în care înscrisurile sub semnătură privată nu mai pot fi titluri executorii decât dacă sunt înregistrate în registrele publice, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege.

Această prevedere din Codul de procedură civilă a primit și o confirmare legislativă prin intrarea în vigoare a Legii nr. 297/2018 care, în versiunea inițială, prevedea, prin art. 4 alin. (3), că titlurile executorii pentru care legea solicită realizarea formalităților de publicitate îndeplinesc această condiție prin înscrierea în Registrul Național de Publicitate Mobiliară. Astfel, Legea nr. 297/2018 a clarificat împrejurarea că prevederile privind publicitatea titlurilor executorii se referă doar la acele acte cărora legea de reglementare le cere în mod expres înregistrarea, Registrul Național de Publicitate Mobiliară fiind doar registrul public adecvat unei asemenea forme de publicitate.

Tribunalul a reținut că dispozițiile art. 641 din Codul de procedură civilă, care reprezintă legea generală în domeniul executării silite, au fost interpretate de către instanțele de judecată în mod unanim, în sensul că nu instituie o condiție de validitate generală a tuturor titlurilor executorii constatate prin înscrisuri sub semnătură privată.

Aceasta deoarece printr-o lege generală nu se pot institui condiții suplimentare față de cele prevăzute prin legi speciale, respectiv art. 31 alin. (17) din Legea nr. 241/2006. Legea generală se aplică în orice materie și în toate cazurile, mai puțin în acelea în care legiuitorul stabilește un regim special și derogatoriu, prioritar față de norma de drept comun.

Tribunalul a apreciat astfel că dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 297/2018, în forma anterioară modificării acesteia prin Legea nr. 196/2020, nu erau aplicabile apelantei-creditoare.

În fundamentarea acestei concluzii s-a sprijinit și pe considerentele reținute în deciziile Curții Constituționale nr. 603 din 16 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1278 din 22 decembrie 2020 (Decizia nr. 603 din 16 iulie 2020), și nr. 188 din 21 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 380 din 22 mai 2017 (Decizia nr. 188 din 21 martie 2017).

Cu privire la modificarea adusă în anul 2017 art. 641 din Codul de procedură civilă, tribunalul a constatat că scopul legiuitorului a fost acela de a evidenția o anumită categorie de înscrisuri sub semnătură privată care constituie titluri executorii, anume acele înscrisuri în privința cărora diferitele norme juridice ce le atribuie caracter executoriu stabilesc ca o condiție de executorialitate înscrierea acestora în anumite registre publice. Potrivit acestei interpretări, art. 641 din Codul de procedură civilă, care se referă la înscrisuri sub semnătură privată, precum acela care constată un contract de locațiune [art. 1.798 și art. 1.809 alin. (3) din Codul civil], trebuie înțeles în sensul că nu instituie o condiție generală suplimentară - înregistrarea într-un registru public - pentru dobândirea atributului executorialității; altfel spus, legiuitorul nu a dorit ca pentru un înscris sub semnătură privată, declarat printr-o lege titlu executoriu, să fie necesară și înregistrarea acestuia într-un registru public pentru ca respectivul înscris să fie titlu executoriu.

Dacă, anterior modificării art. 641 din Codul de procedură civilă, prin Legea nr. 17/2017, nu exista o normă generală și una sau mai multe norme speciale în ceea ce privește înscrisurile sub semnătură privată care, potrivit legii, reprezintă titluri executorii, după acest moment se poate admite existența unei norme generale conform căreia înscrisurile sub semnătură privată sunt titluri executorii în cazul în care diferitele legi ce le atribuie acest caracter stabilesc, pentru însuși atributul executorialității, înregistrarea lor în diferite registre publice, ceea ce înseamnă că pot exista norme speciale în diverse acte normative, acestea din urmă stabilind caracterul executoriu al unor înscrisuri sub semnătură privată, fără a fi necesară înregistrarea acestora în registre publice.

Raportat la toate aceste argumente, tribunalul a apreciat că factura emisă de către operatorii serviciilor de apă și de canalizare nu constituie înscris sub semnătură privată, iar Legea nr. 196/2020 nu îi este aplicabilă apelantei-creditoare. VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanțele naționale au comunicat un număr semnificativ de hotărâri judecătorești pronunțate în materia ce face obiectul sesizării, precum și puncte de vedere teoretice exprimate de magistrați, care prezintă două opinii jurisprudențiale.

Într-o primă opinie s-a apreciat că pentru punerea în executare a facturilor de utilități nu este necesară înscrierea acestora în Registrul Național de Publicitate Mobiliară, fiind vorba de înscrisuri calificate de lege drept titluri executorii.

În fundamentarea acestei opinii sunt relevante următoarele considerente: art. 4 alin. (3) din Legea nr. 297/2018 se referă la acte juridice încheiate prin manifestarea de voință a părților, facturile nefăcând parte din această categorie; fiind titluri executorii, conform art. 31 alin. (17) din Legea nr. 241/2006, nu le sunt aplicabile dispozițiile ce se cer a fi interpretate; titlurile executorii sunt cele prevăzute de Codul de procedură civilă, iar înscrierea în Registrul Național de Publicitate Mobiliară nu le acordă caracter executoriu; factura fiscală este un instrument care atestă o tranzacție comercială, fiind emisă de furnizorul de bunuri sau servicii către client ori beneficiar și care creează în sarcina acestuia din urmă obligația de plată aferentă achiziției sau serviciului prestat, caracterizare sintetică realizată pe baza dispozițiilor art. 319 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare; o normă generală, aplicabilă tuturor înscrisurilor sub semnătură privată, nu ar putea să modifice sau să completeze o normă specială, ca aceea prin care se conferă caracter de titlu executoriu facturilor emise de furnizorii de utilități; facturile fiscale privind utilități publice nu sunt semnate, neputând fi calificate ca fiind înscrisuri sub semnătură privată, reprezentând însă un înscris în sensul art. 265 din Codul de procedură civilă, care cuprinde date despre un act sau fapt juridic, indiferent de suportul său material ori de modul de conservare și stocare; prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 297/2018 sunt norme de trimitere cu valoare interpretativă, care se aplică în ipoteza în care legiuitorul instituie expres, prin normă specială, condiția înscrierii într-un registru public, interpretare ce este susținută și de Decizia Curții Constituționale nr. 238 din 3 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 666 din 28 iulie 2020, și care este în concordanță cu dispozițiile art. 641 din Codul de procedură civilă; prin deciziile Curții Constituționale nr. 603 din 16 iulie 2020 și nr. 188 din 21 martie 2017, legiuitorul a uniformizat legislația aplicabilă pentru toate serviciile de utilități publice, astfel încât toți operatorii să poată beneficia de puterea de titlu executoriu a facturilor emise pentru asemenea servicii și pentru a se putea asigura recuperarea cu celeritate a contravalorii serviciilor furnizate.

Într-o a doua opinie s-a reținut că dispozițiile art. 4 din Legea nr. 297/2018 sunt aplicabile și facturilor fiscale.

S-a argumentat în sensul că: textul de lege instituie o condiție suplimentară pentru declanșarea executării silite în cazul înscrisurilor sub semnătură privată care reprezintă titluri executorii potrivit legii, precum este și cazul facturilor fiscale emise de operatorii serviciilor de apă și de canalizare; nu există nicio rațiune pentru a excepta facturile emise de operatorii serviciilor de apă și de canalizare, care reprezintă înscrisuri sub semnătură privată, de la regula înscrierii în Registrul Național de Publicitate Mobiliară; un înscris sub semnătură privată nu dobândește atributul de titlu executoriu prin publicarea acestuia în Registrul Național de Publicitate Mobiliară; înscrierea în registru nu este o condiție de validitate a titlului executoriu, ci este o cerință de publicitate, ce afectează executorialitatea acestui titlu; lipsa înscrierii titlului executoriu în Registrul Național de Publicitate Mobiliară constituie un impediment la executarea silită, fiind incidente dispozițiile art. 666 alin. (5) pct. 7 din Codul de procedură civilă; facturile fiscale emise pentru serviciile de utilități publice trebuie înscrise în registru, deoarece acestea constituie titluri executorii în baza art. 42 alin. (6 1 ) din Legea serviciilor comunitare de utilități publice nr. 51/2006, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 51/2006), iar art. 277 din Codul de procedură civilă reglementează înscrisurile întocmite de profesioniști.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudența Curții Constituționale

Prin Decizia nr. 188 din 21 martie 2017, respingând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 31 alin. (17) din Legea nr. 241/2006, instanța de contencios constituțional a reținut că: " 22. (...) Legea nr. 241/2006 stabilește cadrul juridic unitar privind înființarea, organizarea, gestionarea, finanțarea, exploatarea, monitorizarea și controlul furnizării/prestării reglementate a serviciului public de alimentare cu apă și de canalizare al localităților, ansamblul acestor activități organizându-se sub conducerea, coordonarea, controlul și responsabilitatea autorităților administrației publice locale și are drept scop alimentarea cu apă, canalizarea și epurarea apelor uzate pentru toți utilizatorii de pe teritoriul localităților. Din coroborarea prevederilor acestui act normativ reiese că între utilizatorul/utilizatorii serviciului public de alimentare cu apă și furnizorul/furnizorii serviciului respectiv există raporturi contractuale, drepturile/obligațiile părților în legătură cu furnizarea serviciului public și contravaloarea/plata la termen a acestuia regăsindu-se în mod corespunzător, în contractele respective, încheiate în condițiile legii. Curtea subliniază că, în situația în care utilizatorii debitori nu recunosc sumele datorate/cuprinse în factura care constituie titlu executoriu, aceștia pot contesta aceste sume, în condițiile legii, fiind respectat, astfel, liberul acces la justiție și dreptul la apărare. (...) 24. (...) Curtea reține faptul că, potrivit art. 638 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, «Sunt, de asemenea, titluri executorii și pot fi puse în executare silită: [...] titlurile de credit sau alte înscrisuri cărora legea le recunoaște putere executorie.» Această categorie de «alte titluri executorii» este una mai largă și cuprinde și acele înscrisuri cărora legea le recunoaște putere executorie. În cazul acestora din urmă, Curtea observă că textul nu distinge nici după emitenții sau beneficiarii înscrisurilor, nici după cum sunt înscrisuri autentice sau sub semnătură privată și nici după cum sunt înscrisuri pe suport informatic, pe suport electronic sau pe suport hârtie. Prin urmare, aplicând principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, Curtea reține că, în privința acestor din urmă înscrisuri, pentru a fi titluri executorii, este necesar și suficient ca legea să le recunoască putere executorie sau, mai exact, să prevadă că pot fi puse în executare silită. În acest context, Curtea constată că prevederile art. 31 alin. (17) din Legea serviciului de alimentare cu apă și de canalizare nr. 241/2006, republicată, care prevăd că «Factura individuală pentru serviciul de alimentare cu apă și de canalizare constituie titlu executoriu», se încadrează în categoria prevăzută de Codul de procedură civilă ca fiind «alte titluri executorii» și cărora legea le recunoaște putere executorie."

Prezintă relevanță, de asemenea, și Decizia nr. 603 din 16 iulie 2020, prin care, în argumentarea soluției de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 42 alin. (6 1 ) din Legea nr. 51/2006, Curtea Constituțională a reținut: " 15. (...) prevederile art. 31 alin. (17) din Legea serviciului de alimentare cu apă și de canalizare nr. 241/2006, republicată, care prevăd că «Factura individuală pentru serviciul de alimentare cu apă și de canalizare constituie titlu executoriu», se încadrează în categoria prevăzută de Codul de procedură civilă ca fiind «alte titluri executorii» și cărora legea le recunoaște putere executorie. Curtea a subliniat că, în situația în care utilizatorii debitori nu recunosc sumele datorate/cuprinse în factura care constituie titlu executoriu, aceștia pot contesta aceste sume, în condițiile legii, fiind respectat, astfel, dreptul de acces liber la justiție și dreptul la apărare (paragraful 24). (...) 17. (...) prin conferirea de valoare executorie unui document care atestă o obligație de plată, textul face aplicarea principiului consacrat de art. 632 din Codul de procedură civilă, în sensul că executarea silită se poate face nu numai pe baza unei hotărâri judecătorești învestite cu formulă executorie, ci și în virtutea unui titlu executoriu prevăzut de lege. Prin instituirea acestei proceduri, legiuitorul a urmărit să restrângă posibilitatea de tergiversare a executării silite și să realizeze un spor de celeritate în realizarea dreptului recunoscut prin titlul executoriu (a se vedea Decizia nr. 380 din 22 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 574 din 12 august 2011)."

De asemenea, se impune a se avea în vedere și Decizia nr. 238 din 3 iunie 2020, prin care Curtea Constituțională a admis obiecția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. I pct. 3 [cu referire la art. 2 alin. (4)], pct. 4 [cu referire la art. 4 alin. (3)], pct. 10 (cu referire la art. 16) din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 297/2018 privind Registrul Național de Publicitate Mobiliară și pentru abrogarea Ordonanței Guvernului nr. 89/2000 privind unele măsuri pentru autorizarea operatorilor și efectuarea înscrierilor în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare sunt neconstituționale.

În considerentele acestei decizii, instanța de contencios constituțional a reținut următoarele: " 52. Cu privire la teza referitoare la calificarea înscrisurilor sub semnătură privată pentru care legea solicită realizarea formalităților de publicitate drept titluri executorii, cu condiția înscrierii în Registru, Curtea constată că aceasta cuprinde o modificare esențială față de textul în prezent în vigoare, potrivit căruia «Titlurile executorii constatate prin înscrisuri sub semnătură privată pentru care legea solicită realizarea formalităților de publicitate îndeplinesc această condiție prin înscrierea în Registru». Cu alte cuvinte, în acord cu legea în vigoare, trebuie ca prin lege să se prevadă caracterul de titlu executoriu al înscrisului, înscrisul să poată fi întocmit sub semnătură privată pentru a fi valabil, iar legea să prevadă drept condiție de executorialitate realizarea formalităților de publicitate, astfel că textul în vigoare nu face altceva decât să precizeze registrul în care se realizează această formalitate de publicitate. Or, noua soluție legislativă stabilește tale quale că toate înscrisurile sub semnătură privată pentru care legea solicită realizarea formalităților de publicitate sunt titluri executorii în condițiile în care sunt înscrise în Registru. (...) 55. Art. 641 din Codul de procedură civilă vizează îndeplinirea formalităților de publicitate drept condiție de executorialitate a înscrisurilor sub semnătură privată, înscrisuri care sunt determinate expres de lege. Prin urmare, nu orice înscris sub semnătură privată supus unei cerințe de publicitate decuplat de natura actului juridic are aptitudinea de a fi titlu executoriu, ci cel care materializează actul juridic de natură contractuală, înscris care poate fi autentic sau sub semnătură privată. 56. Textul criticat stabilește caracterul de titlu executoriu al unui înscris prin transformarea unei cerințe de opozabilitate într-una de executorialitate, ceea ce înseamnă că nu ține seama de natura înscrisului (ci numai de forma sa) și lasă loc interpretării că înscrisurile sub semnătură privată, indiferent dacă au sau nu aptitudinea de a fi puse în executare, ar dobândi caracterul executoriu prin înscriere în Registrul Național de Publicitate Mobiliară; o atare interpretare nu poate fi primită, executorialitatea neputând fi conferită decât de legea specială ce instituie regimul unui anumit tip de înscris sub semnătură privată în raport cu actul juridic."

Prin Decizia nr. 748 din 4 noiembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 157 din 16 februarie 2022 (Decizia nr. 748 din 4 noiembrie 2021), Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 297/2018 sunt neconstituționale. IX. Opinia specialiștilor consultați

În conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (11) raportat la art. 516 alin. (6) din Codul de procedură civilă, au fost solicitate opiniile mai multor specialiști din cadrul unor facultăți de drept asupra chestiunilor de drept supuse examinării.

Până la momentul pronunțării prezentei decizii a fost transmis doar un punct de vedere de către Universitatea de Vest din Timișoara - Facultatea de Drept.

Specialiștii din cadrul acestei facultăți au apreciat că sesizarea ar trebui respinsă ca inadmisibilă, deoarece textele în cauză nu necesită lămuriri, fiind clare și fără echivoc. Astfel, prevederile legale incidente în speță, art. 31 alin. (17) din Legea nr. 241/2006, republicată, și art. 4 alin. (3) din Legea nr. 297/2018, prin corelare, conduc la concluzia neechivocă că facturile fiscale constituie titluri executorii. Totuși, pentru a putea fi puse în executare este necesară condiția prevăzută de cea din urmă normă de drept, care dispune că înscrisurile sub semnătură privată care, potrivit legii, sunt valabil încheiate și au caracter de titlu executoriu pot fi puse în executare numai sub condiția înscrierii în registru.

Au argumentat că factura, chiar emisă de operatorii serviciilor de apă și canalizare, nu poate avea altă calificare decât cea de înscris sub semnătură privată, deoarece nu a fost definită de lege ca fiind autentic. Or, potrivit art. 289 alin. (1) din Codul de procedură civilă, contractele încheiate pe formulare tipizate sau standardizate ori încorporând condiții generale tip, după caz, sunt înscrisuri sub semnătură privată, dacă legea nu prevede altfel. Facturile operatorilor serviciilor de apă și canalizare sunt emise în temeiul unor astfel de contracte tipizate, neexistând vreo prevedere legală care să le atribuie o altă calificare.

Au susținut că facturilor, care sunt titluri executorii, conform art. 31 alin. (17) din Legea nr. 241/2006, le sunt aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 297/2018, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 196/2020, care instituie o condiție suplimentară pentru declanșarea executării silite, aceea a înscrierii titlului executoriu în Registrul Național de Publicitate Mobiliară. Această înscriere nu reprezintă o condiție de validitate a titlului executoriu, care își păstrează acest regim, independent de înscriere, în considerarea caracterelor înscrisului constatator al operațiunii juridice. Nu sunt aplicabile prevederile art. 641 din Codul de procedură civilă, la care face referire instanța de trimitere, deoarece, potrivit acestei norme, înscrierea într-un registru public determină calitatea de titlu executoriu. Or, în cazul facturilor situația este diferită. În plus, instanța de trimitere nu a indicat ce categorie de înscris este factura dacă nu este înscris sub semnătură privată. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, judecătorii-raportori au apreciat că, drept urmare a Deciziei Curții Constituționale nr. 748 din 4 noiembrie 2021, dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 297/2018, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 196/2020, au fost declarate neconstituționale și nu mai pot constitui un eventual temei juridic pentru cauzele aflate pe rolul instanțelor judecătorești având ca obiect cereri de încuviințare a executării silite a facturilor emise de operatorii serviciilor de apă și canalizare, care sunt titluri executorii, conform dispozițiilor art. 31 alin. (17) din Legea nr. 241/2006, nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial al României, Partea I. XI. Înalta Curte de Casație și Justiție Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Prealabil analizei în fond a problemei de drept supuse interpretării se reține că, potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

În doctrină, dar și în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, condițiile de admisibilitate, care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, au fost identificate după cum urmează: a) existența unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanță; b) cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit să soluționeze pricina; c) chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate; d) aceasta să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare; e) ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată.

În examinarea primelor două condiții de admisibilitate se constată că dosarul în cadrul căruia s-a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile se află în curs de judecată în apel, pe rolul tribunalului, care este ultima instanță în materie, potrivit art. 666 alin. (7) din Codul de procedură civilă. Instanța de judecată învestită urmează să soluționeze litigiul prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești care, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, este definitivă, cauza care face obiectul judecății aflându-se în competența legală a unui complet de judecată al tribunalului.

Cu privire la următoarea cerință dedusă din interpretarea art. 519 din Codul de procedură civilă se reține că, în mod constant, Înalta Curte de Casație și Justiție a subliniat în practica sa că relevantă în evaluarea cerinței noutății este dezvoltarea unei jurisprudențe în materie.

Pentru aceasta, au fost emise adrese către toate curțile de apel, care au procedat la verificarea jurisprudenței la nivelul instanțelor situate în circumscripțiile lor teritoriale și au comunicat Înaltei Curți de Casație și Justiție că au identificat hotărâri judecătorești în materia care face obiectul sesizării de față.

Examenul jurisprudențial efectuat a relevat că instanțele naționale nu au o abordare unitară asupra problemei de drept ivite, iar analiza punctelor de vedere oferă indicii referitoare la posibilitatea apariției unei practici neunitare din această perspectivă. Așa fiind, condiția noutății era îndeplinită la data sesizării instanței supreme.

În ceea ce privește cerința de admisibilitate care impune ca asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat, aceasta este respectată, întrucât problema de drept semnalată nu a fost soluționată printr-o hotărâre prealabilă sau decizie în interesul legii și, până la data pronunțării prezentei decizii, nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

În cauză, instanța de trimitere a solicitat, prin intermediul întrebării adresate, să se stabilească dacă, pentru încuviințarea executării silite în temeiul unor titluri executorii, reprezentate de facturi fiscale emise de operatorii serviciilor de apă și canalizare, conform dispozițiilor art. 31 alin. (17) din Legea nr. 241/2006, este necesară înscrierea acestor titluri executorii în Registrul Național de Publicitate Mobiliară, în temeiul prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 297/2018, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 196/2020.

Așadar, prin prezenta sesizare s-a urmărit rezolvarea de principiu a chestiunii de drept decurgând din aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 297/2018, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 196/2020, prin raportare la prevederile art. 31 alin. (17) din Legea nr. 241/2006, în sensul de a se stabili dacă declanșarea executării silite este condiționată de înscrierea titlului executoriu, reprezentat de factura individuală pentru serviciul de alimentare cu apă și de canalizare, în Registrul Național de Publicitate Mobiliară.

În acest context, se constată că de lămurirea acestei probleme de drept depindea soluționarea litigiului în cauza pendinte.

După înregistrarea cererii de pronunțare a unei hotărâri prealabile pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin Decizia Curții Constituționale nr. 748 din 4 noiembrie 2021, prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 297/2018, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 196/2020, au fost declarate neconstituționale.

În fundamentarea acestei decizii, instanța de contencios constituțional a reținut următoarele considerente: " 25. În prezenta cauză, Curtea reține că, în cauzele în care fost invocată din oficiu excepția de neconstituționalitate, pe fondul soluționării cererilor aflate în competența instanțelor de executare, s-a solicitat încuviințarea executării silite a unor titluri executorii reprezentate de facturi fiscale (facturi individuale pentru serviciul de alimentare cu apă și de canalizare), contracte de credit și, respectiv, un contract de locațiune înregistrat la administrația finanțelor publice. Aceste categorii de înscrisuri sunt titluri executorii potrivit legii speciale care le instituie. (...) De asemenea, constituie titluri executorii (...) factura emisă pentru serviciile de utilități publice [art. 42 alin. (61) din Legea serviciilor comunitare de utilități publice nr. 51/2006, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 121 din 5 martie 2013, și, respectiv, art. 1.798 din Codul civil]. Prin urmare, aceste categorii de înscrisuri sub semnătură privată sunt titluri executorii ex lege, în sensul prescripției legale reglementate de art. 632 alin. (2) din Codul de procedură civilă, apte de a sta la baza încuviințării executării silite. (...) 30. În prezenta cauză, Curtea reține că redactarea actuală a dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 297/2018, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 4 din Legea nr. 196/2020, nu mai instituie procedura de înscriere în Registrul Național de Publicitate Mobiliară drept condiție de executorialitate, ci, recunoscând în mod expres caracterul de titlu executoriu, potrivit legii, al înscrisului sub semnătură privată valabil încheiat, impune obligativitatea înscrierii în Registrul Național de Publicitate Mobiliară, ca o condiție suplimentară caracterului executoriu al înscrisului, prealabilă punerii în executare. Cu alte cuvinte, reglementând obligativitatea înscrierii, [«(...) pot fi puse în executare numai sub condiția înscrierii în Registru»], textul criticat nu ține cont de aptitudinea înscrisului sub semnătură privată de a fi pus în executare, conferită de legea specială ce instituie regimul unui anumit tip de înscris sub semnătură privată, și, implicit, de condițiile de executorialitate specifice acestuia. Or, în măsura în care creditorul deține deja un titlu executoriu, a cărui executorialitate derivă din lege, reprezentat de un înscris sub semnătură privată, obligația îndeplinirii unei formalități suplimentare, anterior formulării cererii de încuviințare a executării silite și sesizării instanței de executare, se constituie într-o veritabilă ingerință asupra dreptului creditorului de realizare a creanței sale. Astfel, problema care se impune a fi analizată, din punctul de vedere al constituționalității măsurii reglementate prin textul de lege criticat, este aceea a încălcării dreptului de proprietate privată al creditorilor titlurilor executorii reprezentate de înscrisurile sub semnătură privată, care sunt titulari ai unui drept de creanță, născut în patrimoniul lor de la data emiterii titlului. În sensul jurisprudenței Curții, dreptul de creanță este un «bun», care intră în sfera de protecție a dispozițiilor art. 44 alin. (2) din Constituție, ce prevăd garantarea și ocrotirea egală a proprietății private (a se vedea, în acest sens, Decizia Curții Constituționale nr. 70 din 27 februarie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 236 din 10 mai 2001, sau Decizia Curții Constituționale nr. 188 din 2 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 14 aprilie 2010). (...) 35. În acest sens, Curtea reține că, în privința titlurilor executorii reprezentate de facturi fiscale individuale pentru serviciile de utilități publice (energie termică furnizată în sistem centralizat, apă, canalizare), creditorii sunt reprezentați de companii de interes public general, aflate sub controlul autorităților publice locale. Or, din acest punct de vedere, instituirea caracterului de titlu executoriu al acestor facturi fiscale [în sensul art. 42 alin. (61) din Legea serviciilor comunitare de utilități publice nr. 51/2006] a avut în vedere asigurarea recuperării cu celeritate a debitelor (facturi individuale, de regulă în cuantum redus), în vederea asigurării continuității serviciilor de către prestatori. Prin urmare, această măsură legislativă de susținere a intereselor creditorilor nu mai poate în mod rezonabil să își producă efectele scontate, în condițiile impunerii obligativității înscrierii fiecărei facturi fiscale în Registrul Național de Publicitate Mobiliară, aspect care creează o sarcină excesivă pentru creditorii prestatori de servicii de utilități publice, prin prisma existenței unui număr mare de beneficiari, persoane fizice și juridice. Curtea reține că, prin reglementarea cerinței suplimentare de înscriere într-un registru de publicitate a unui înscris sub semnătură privată, care este valabil încheiat și are caracter de titlu executoriu ex lege, se întârzie în mod nejustificat executarea silită și se creează premisele sustragerii debitorului de la executarea silită, cu consecință directă asupra dreptului de proprietate privată al creditorului, care poate fi pus în imposibilitatea de a-și mai realiza creanța ori de a-și mai putea recupera cheltuielile de executare avansate, inclusiv cele pentru înscrierea în registrul de publicitate a titlului executoriu. 36. În ceea ce privește costurile asigurării publicității pentru fiecare factură fiscală individuală sau alt titlu executoriu, Curtea reține că procedura înscrierii în Registrul Național de Publicitate Mobiliară generează costuri suplimentare în sarcina creditorului, care se adaugă celor referitoare la plata taxei de timbru necesare încuviințării executării silite, în condițiile în care operatorii, respectiv persoanele fizice sau juridice autorizate să înregistreze avizele de înscriere și să efectueze căutări certificate în Registrul Național de Publicitate Mobiliară, în sensul Legii nr. 297/2018, prestează aceste servicii contra cost (art. 27 și 33 din Legea nr. 297/2018). Prin urmare, dat fiind faptul că tarifele percepute pentru înscrierea într-un registru public, de asigurare a publicității, nu sunt în directă legătură cu caracterul juridic de executorialitate a înscrisului (cum, dimpotrivă, este cazul taxei judiciare de timbru pentru încuviințarea executării silite ori al altor cheltuieli de executare percepute anticipat de către executorul judecătoresc), reglementarea criticată este de natură să impună, sub aspectul costurilor, o sarcină disproporționată cu privire la creditor. 37. Astfel, Curtea reține că sarcina excesivă și disproporționată creată pentru creditorii prestatori de servicii de utilități publice, prin prisma existenței unui număr mare de debitori, persoane fizice și juridice, precum și a faptului că tarifele percepute pentru înscrierea într-un registru public de asigurare a publicității nu sunt în directă legătură cu caracterul juridic de executorialitate a înscrisurilor - facturi fiscale, este de natură să conducă la crearea sau accentuarea dificultăților financiare cu care se confruntă aceștia. 38. Prin urmare, Curtea reține că reglementarea criticată nu este necesară pentru atingerea scopului legitim urmărit, neîndeplinind exigențele testului ingerinței minime, și nu păstrează un just echilibru între interesele în concurs, respectiv interesul general privind evidența priorității în caz de executare silită, pe de o parte, și interesul individual al creditorilor de realizare a creanțelor."

Este pe deplin cunoscut că deciziile Curții Constituționale au, de la data publicării lor, valoare obligatorie, cu opozabilitate erga omnes și cu "putere numai pentru viitor".

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituția României, "Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept", iar conform alin. (4) al aceluiași articol, "Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor."

În același sens sunt și dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 47/1992), care prevăd că deciziile instanței de contencios constituțional prin care se constată neconstituționalitatea unei legi aflate în vigoare sunt definitive și obligatorii, precum și cele ale alin. (3) al aceluiași articol, care stipulează că dispozițiile din legile în vigoare constatate neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval de timp Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției; pe durata acestui termen, dispozițiile declarate neconstituționale sunt suspendate de drept.

În raport cu textele sus-indicate rezultă că prezumția de validitate și de constituționalitate care însoțește o normă legală încetează de la data publicării deciziei instanței constituționale care statuează în sens contrar și că respectiva normă nu mai poate face parte din ordinea juridică internă.

Pe de altă parte, trebuie observat că deciziile Curții Constituționale pot fi asimilate unui act jurisdicțional, de vreme ce pot paraliza și chiar înlătura aplicarea unei dispoziții legale, puterea lor de lucru judecat acoperind nu numai dispozitivul, ci și considerentele pe care se sprijină. În acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009; Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010.

Conform art. 58 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare, "După intrarea în vigoare a unui act normativ, pe durata existenței acestuia pot interveni diferite evenimente legislative, cum sunt: modificarea, completarea, abrogarea, republicarea, suspendarea sau altele asemenea."

Art. 64 alin. (3) teza întâi din același act normativ prevede că "Abrogarea unei dispoziții sau a unui act normativ are caracter definitiv".

Interpretând cele două texte de lege citate anterior, reiese că, în urma acestui eveniment legislativ - abrogarea, norma respectivă nu mai există și nu poate fi aplicată pentru viitor, atunci când s-ar invoca existența unor situații juridice în curs de desfășurare.

Deși nu se poate considera că a intervenit o abrogare propriu-zisă în cazul în care se constată neconstituționalitatea unor prevederi legale, deoarece Curtea Constituțională este cea care înlătură de la aplicare norma în cauză, iar nu legiuitorul, totuși se poate aprecia că efectele ivite după pronunțarea hotărârii instanței de contencios constituțional sunt asemănătoare celor determinate de abrogare. Aceasta, deoarece dispoziția legală declarată neconstituțională nu mai poate constitui temei juridic pentru viitor.

Așa cum s-a reținut în jurisprudența instanței supreme, declararea unei norme ca neconstituțională este asemănătoare abrogării respectivei norme, întrucât lasă situațiile trecute, încheiate în perioada ei de activitate, neatinse, iar consecințele înlăturării normei (prin abrogare sau declarare ca neconstituțională) sunt rezervate domeniului viitorului (Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 609 din 17 iulie 2018).

Ca atare, trebuie avut în vedere faptul că deciziile Curții Constituționale sunt producătoare de consecințe juridice pentru toate situațiile ulterioare intervenirii instanței de contencios constituțional, respectiv generatoare de efecte exclusiv ex nunc, susținerea acestui principiu îndeplinind cerința de stabilitate a raporturilor juridice (în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 46 din 7 iunie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 752 din 2 august 2021).

Evaluând aceste considerente teoretice, reiese că, în fiecare caz în parte, se impune a stabili ce înseamnă producerea efectelor pentru viitor, operațiune care implică o distincție între situații trecute (facta praeterita) care, prin esența lor, scapă de sub puterea efectelor unor asemenea decizii, situații în curs de desfășurare (facta pendentia) care cad sub influența efectelor deciziei Curții Constituționale, după cum au validat sau nu un drept definitiv până la momentul publicării, și situații viitoare (facta futura) care, în mod neîndoielnic, sunt sub incidența efectelor deciziilor de neconstituționalitate.

În situaț