Decizia nr. 7 din 21 februarie 2022

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.430/1/2021, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Constanţa – Secţia a II-a civilă în Dosarul nr. 11.436/212/2021.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că: la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept; în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 157 din 16 februarie 2022 s-a publicat Decizia Curţii Constituţionale nr. 748 din 4 noiembrie 2021.

De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale hotărâri judecătoreşti pronunţate în materia ce face obiectul sesizării şi opinii teoretice exprimate de judecători, iar Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Constanţa – Secţia a II-a civilă a dispus, prin Încheierea pronunţată în camera de consiliu la 14 iulie 2021, în Dosarul nr. 11.436/212/2021, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: facturilor emise de operatorii serviciilor de apă şi canalizare, care sunt titluri executorii, conform dispoziţiilor art. 31 alin. (17) din Legea serviciului de alimentare cu apă şi de canalizare nr. 241/2006, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 241/2006), le sunt aplicabile dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 297/2018 privind publicitatea mobiliară, republicată (Legea nr. 297/2018), astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 196/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 297/2018 privind Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară şi pentru abrogarea Ordonanţei Guvernului nr. 89/2000 privind unele măsuri pentru autorizarea operatorilor şi efectuarea înscrierilor în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare (Legea nr. 196/2020), care instituie o condiţie suplimentară pentru declanşarea executării silite, aceea a înscrierii titlului executoriu în Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară?

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 17 septembrie 2021 cu nr. 2.430/1/2021. Termenul de judecată stabilit iniţial la 6 decembrie 2021 a fost preschimbat la 21 februarie 2022, avându-se în vedere că, în şedinţa din 4 noiembrie 2021, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 297/2018 sunt neconstituţionale. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Legea serviciului de alimentare cu apă şi de canalizare nr. 241/2006, republicată, cu modificările şi completările ulterioare Art. 31. – „(…) (17) Factura individuală pentru serviciul de alimentare cu apă şi de canalizare constituie titlu executoriu. (…)”

Legea nr. 297/2018 privind publicitatea mobiliară, republicată Art. 4. – „(…) (3) Înscrisurile sub semnătură privată care, potrivit legii, sunt valabil încheiate şi au caracter de titlu executoriu pot fi puse în executare numai sub condiţia înscrierii în Registru. (…)” III. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa la data de 27 aprilie 2021 cu nr. 11.436/212/2021, petentul Biroul Executorului Judecătoresc S a solicitat încuviinţarea executării silite a titlurilor executorii reprezentate de o serie de facturi fiscale emise de creditoarea X – S.A., în baza Convenţiei de facturare individuală nr. xxxx din 11 martie 2013, anexă la Contractul de furnizare/prestare a serviciului de alimentare cu apă şi canalizare nr. xxx din 10 februarie 2012.

Prin Încheierea nr. 6.339 din 5 mai 2021, pronunţată de Judecătoria Constanţa, cererea a fost respinsă, ca neîntemeiată, cu motivarea că petentul nu a depus dovada înscrierii titlurilor executorii în Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară, astfel cum impun dispoziţiile Legii nr. 196/2020.

Împotriva acestei încheieri a declarat apel creditoarea X – S.A., prin care a solicitat admiterea apelului şi schimbarea în tot a încheierii apelate, în sensul admiterii cererii de încuviinţare a executării silite.

În motivarea căii de atac a susţinut că factura emisă de către operatorii serviciilor de apă şi de canalizare nu constituie înscris sub semnătură privată, sens în care Legea nr. 196/2020 nu îi este aplicabilă. Ca atare, executorii judecătoreşti învestiţi cu o cerere de executare de către operatorii furnizori de servicii publice de apă şi de canalizare nu pot condiţiona înregistrarea dosarului de înscrierea prealabilă a facturii de apă şi de canalizare în Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară.

La termenul de judecată din data de 14 iulie 2021, apelanta-creditoare a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept învederate, apreciind că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate a sesizării prevăzute de acest text de lege.

Prin încheierea pronunţată la aceeaşi dată, sesizarea a fost considerată admisibilă şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecăţii. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Astfel, chestiunea de drept este invocată în legătură cu o judecată aflată în curs; judecata cauzei se află pe rolul tribunalului, iar acesta este învestit cu soluţionarea litigiului în ultimă instanţă; lămurirea chestiunii de drept este determinantă în ceea ce priveşte soluţionarea pe fond a cererii de încuviinţare a executării silite; problema de drept este nouă, în sensul că asupra ei nu a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelanta-creditoare şi-a exprimat punctul de vedere prin cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, acesta fiind însuşit în integralitate de instanţa de trimitere şi redat în propriul său punct de vedere. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 11.436/212/2021 a reţinut că apelanta-creditoare este operatorul serviciului public de alimentare cu apă şi de canalizare al unităţilor administrativ-teritoriale membre ale Asociaţiei de Dezvoltare Intercomunitară Apă – Canal Constanţa.

Examinând dispoziţiile art. 31 alin. (17) din Legea nr. 241/2006, art. 641 din Codul de procedură civilă şi art. 4 din Legea nr. 297/2018, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 196/2020, a observat că, anterior modificării prin această din urmă lege, alin. (3) al art. 4 din Legea nr. 297/2018 impunea două condiţii esenţiale: titlul executoriu să fie constatat printr-un înscris sub semnătură privată; pentru punerea în executare să fie îndeplinite formalităţile de publicitate.

Or, factura emisă de către companiile publice de apă şi de canalizare constituie titlu executoriu, în baza dispoziţiilor art. 31 alin. (17) din Legea nr. 241/2006, fără ca textul menţionat să prevadă ca o condiţie de validitate a titlului executoriu ca aceasta să fie înregistrată.

Cu privire la contextul legislativ în care a fost adoptată Legea nr. 196/2020, trebuie avut în vedere scopul modificării, în speţă Legea nr. 17/2017 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2016 pentru modificarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi a unor acte normative conexe (Legea nr. 17/2017), care modifică art. 641 din Codul de procedură civilă, în sensul în care înscrisurile sub semnătură privată nu mai pot fi titluri executorii decât dacă sunt înregistrate în registrele publice, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.

Această prevedere din Codul de procedură civilă a primit şi o confirmare legislativă prin intrarea în vigoare a Legii nr. 297/2018 care, în versiunea iniţială, prevedea, prin art. 4 alin. (3), că titlurile executorii pentru care legea solicită realizarea formalităţilor de publicitate îndeplinesc această condiţie prin înscrierea în Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară. Astfel, Legea nr. 297/2018 a clarificat împrejurarea că prevederile privind publicitatea titlurilor executorii se referă doar la acele acte cărora legea de reglementare le cere în mod expres înregistrarea, Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară fiind doar registrul public adecvat unei asemenea forme de publicitate.

Tribunalul a reţinut că dispoziţiile art. 641 din Codul de procedură civilă, care reprezintă legea generală în domeniul executării silite, au fost interpretate de către instanţele de judecată în mod unanim, în sensul că nu instituie o condiţie de validitate generală a tuturor titlurilor executorii constatate prin înscrisuri sub semnătură privată.

Aceasta deoarece printr-o lege generală nu se pot institui condiţii suplimentare faţă de cele prevăzute prin legi speciale, respectiv art. 31 alin. (17) din Legea nr. 241/2006. Legea generală se aplică în orice materie şi în toate cazurile, mai puţin în acelea în care legiuitorul stabileşte un regim special şi derogatoriu, prioritar faţă de norma de drept comun.

Tribunalul a apreciat astfel că dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 297/2018, în forma anterioară modificării acesteia prin Legea nr. 196/2020, nu erau aplicabile apelantei-creditoare.

În fundamentarea acestei concluzii s-a sprijinit şi pe considerentele reţinute în deciziile Curţii Constituţionale nr. 603 din 16 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1278 din 22 decembrie 2020 (Decizia nr. 603 din 16 iulie 2020), şi nr. 188 din 21 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 380 din 22 mai 2017 (Decizia nr. 188 din 21 martie 2017).

Cu privire la modificarea adusă în anul 2017 art. 641 din Codul de procedură civilă, tribunalul a constatat că scopul legiuitorului a fost acela de a evidenţia o anumită categorie de înscrisuri sub semnătură privată care constituie titluri executorii, anume acele înscrisuri în privinţa cărora diferitele norme juridice ce le atribuie caracter executoriu stabilesc ca o condiţie de executorialitate înscrierea acestora în anumite registre publice. Potrivit acestei interpretări, art. 641 din Codul de procedură civilă, care se referă la înscrisuri sub semnătură privată, precum acela care constată un contract de locaţiune [art. 1.798 şi art. 1.809 alin. (3) din Codul civil], trebuie înţeles în sensul că nu instituie o condiţie generală suplimentară – înregistrarea într-un registru public – pentru dobândirea atributului executorialităţii; altfel spus, legiuitorul nu a dorit ca pentru un înscris sub semnătură privată, declarat printr-o lege titlu executoriu, să fie necesară şi înregistrarea acestuia într-un registru public pentru ca respectivul înscris să fie titlu executoriu.

Dacă, anterior modificării art. 641 din Codul de procedură civilă, prin Legea nr. 17/2017, nu exista o normă generală şi una sau mai multe norme speciale în ceea ce priveşte înscrisurile sub semnătură privată care, potrivit legii, reprezintă titluri executorii, după acest moment se poate admite existenţa unei norme generale conform căreia înscrisurile sub semnătură privată sunt titluri executorii în cazul în care diferitele legi ce le atribuie acest caracter stabilesc, pentru însuşi atributul executorialităţii, înregistrarea lor în diferite registre publice, ceea ce înseamnă că pot exista norme speciale în diverse acte normative, acestea din urmă stabilind caracterul executoriu al unor înscrisuri sub semnătură privată, fără a fi necesară înregistrarea acestora în registre publice.

Raportat la toate aceste argumente, tribunalul a apreciat că factura emisă de către operatorii serviciilor de apă şi de canalizare nu constituie înscris sub semnătură privată, iar Legea nr. 196/2020 nu îi este aplicabilă apelantei-creditoare. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat un număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti pronunţate în materia ce face obiectul sesizării, precum şi puncte de vedere teoretice exprimate de magistraţi, care prezintă două opinii jurisprudenţiale.

Într-o primă opinie s-a apreciat că pentru punerea în executare a facturilor de utilităţi nu este necesară înscrierea acestora în Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară, fiind vorba de înscrisuri calificate de lege drept titluri executorii.

În fundamentarea acestei opinii sunt relevante următoarele considerente: art. 4 alin. (3) din Legea nr. 297/2018 se referă la acte juridice încheiate prin manifestarea de voinţă a părţilor, facturile nefăcând parte din această categorie; fiind titluri executorii, conform art. 31 alin. (17) din Legea nr. 241/2006, nu le sunt aplicabile dispoziţiile ce se cer a fi interpretate; titlurile executorii sunt cele prevăzute de Codul de procedură civilă, iar înscrierea în Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară nu le acordă caracter executoriu; factura fiscală este un instrument care atestă o tranzacţie comercială, fiind emisă de furnizorul de bunuri sau servicii către client ori beneficiar şi care creează în sarcina acestuia din urmă obligaţia de plată aferentă achiziţiei sau serviciului prestat, caracterizare sintetică realizată pe baza dispoziţiilor art. 319 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare; o normă generală, aplicabilă tuturor înscrisurilor sub semnătură privată, nu ar putea să modifice sau să completeze o normă specială, ca aceea prin care se conferă caracter de titlu executoriu facturilor emise de furnizorii de utilităţi; facturile fiscale privind utilităţi publice nu sunt semnate, neputând fi calificate ca fiind înscrisuri sub semnătură privată, reprezentând însă un înscris în sensul art. 265 din Codul de procedură civilă, care cuprinde date despre un act sau fapt juridic, indiferent de suportul său material ori de modul de conservare şi stocare; prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 297/2018 sunt norme de trimitere cu valoare interpretativă, care se aplică în ipoteza în care legiuitorul instituie expres, prin normă specială, condiţia înscrierii într-un registru public, interpretare ce este susţinută şi de Decizia Curţii Constituţionale nr. 238 din 3 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 666 din 28 iulie 2020, şi care este în concordanţă cu dispoziţiile art. 641 din Codul de procedură civilă; prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 603 din 16 iulie 2020 şi nr. 188 din 21 martie 2017, legiuitorul a uniformizat legislaţia aplicabilă pentru toate serviciile de utilităţi publice, astfel încât toţi operatorii să poată beneficia de puterea de titlu executoriu a facturilor emise pentru asemenea servicii şi pentru a se putea asigura recuperarea cu celeritate a contravalorii serviciilor furnizate.

Într-o a doua opinie s-a reţinut că dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 297/2018 sunt aplicabile şi facturilor fiscale.

S-a argumentat în sensul că: textul de lege instituie o condiţie suplimentară pentru declanşarea executării silite în cazul înscrisurilor sub semnătură privată care reprezintă titluri executorii potrivit legii, precum este şi cazul facturilor fiscale emise de operatorii serviciilor de apă şi de canalizare; nu există nicio raţiune pentru a excepta facturile emise de operatorii serviciilor de apă şi de canalizare, care reprezintă înscrisuri sub semnătură privată, de la regula înscrierii în Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară; un înscris sub semnătură privată nu dobândeşte atributul de titlu executoriu prin publicarea acestuia în Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară; înscrierea în registru nu este o condiţie de validitate a titlului executoriu, ci este o cerinţă de publicitate, ce afectează executorialitatea acestui titlu; lipsa înscrierii titlului executoriu în Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară constituie un impediment la executarea silită, fiind incidente dispoziţiile art. 666 alin. (5) pct. 7 din Codul de procedură civilă; facturile fiscale emise pentru serviciile de utilităţi publice trebuie înscrise în registru, deoarece acestea constituie titluri executorii în baza art. 42 alin. (6 1 ) din Legea serviciilor comunitare de utilităţi publice nr. 51/2006, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 51/2006), iar art. 277 din Codul de procedură civilă reglementează înscrisurile întocmite de profesionişti.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 188 din 21 martie 2017, respingând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31 alin. (17) din Legea nr. 241/2006, instanţa de contencios constituţional a reţinut că: ” 22. (…) Legea nr. 241/2006 stabileşte cadrul juridic unitar privind înfiinţarea, organizarea, gestionarea, finanţarea, exploatarea, monitorizarea şi controlul furnizării/prestării reglementate a serviciului public de alimentare cu apă şi de canalizare al localităţilor, ansamblul acestor activităţi organizându-se sub conducerea, coordonarea, controlul şi responsabilitatea autorităţilor administraţiei publice locale şi are drept scop alimentarea cu apă, canalizarea şi epurarea apelor uzate pentru toţi utilizatorii de pe teritoriul localităţilor. Din coroborarea prevederilor acestui act normativ reiese că între utilizatorul/utilizatorii serviciului public de alimentare cu apă şi furnizorul/furnizorii serviciului respectiv există raporturi contractuale, drepturile/obligaţiile părţilor în legătură cu furnizarea serviciului public şi contravaloarea/plata la termen a acestuia regăsindu-se în mod corespunzător, în contractele respective, încheiate în condiţiile legii. Curtea subliniază că, în situaţia în care utilizatorii debitori nu recunosc sumele datorate/cuprinse în factura care constituie titlu executoriu, aceştia pot contesta aceste sume, în condiţiile legii, fiind respectat, astfel, liberul acces la justiţie şi dreptul la apărare. (…) 24. (…) Curtea reţine faptul că, potrivit art. 638 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, «Sunt, de asemenea, titluri executorii şi pot fi puse în executare silită: […] titlurile de credit sau alte înscrisuri cărora legea le recunoaşte putere executorie.» Această categorie de «alte titluri executorii» este una mai largă şi cuprinde şi acele înscrisuri cărora legea le recunoaşte putere executorie. În cazul acestora din urmă, Curtea observă că textul nu distinge nici după emitenţii sau beneficiarii înscrisurilor, nici după cum sunt înscrisuri autentice sau sub semnătură privată şi nici după cum sunt înscrisuri pe suport informatic, pe suport electronic sau pe suport hârtie. Prin urmare, aplicând principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, Curtea reţine că, în privinţa acestor din urmă înscrisuri, pentru a fi titluri executorii, este necesar şi suficient ca legea să le recunoască putere executorie sau, mai exact, să prevadă că pot fi puse în executare silită. În acest context, Curtea constată că prevederile art. 31 alin. (17) din Legea serviciului de alimentare cu apă şi de canalizare nr. 241/2006, republicată, care prevăd că «Factura individuală pentru serviciul de alimentare cu apă şi de canalizare constituie titlu executoriu», se încadrează în categoria prevăzută de Codul de procedură civilă ca fiind «alte titluri executorii» şi cărora legea le recunoaşte putere executorie.”

Prezintă relevanţă, de asemenea, şi Decizia nr. 603 din 16 iulie 2020, prin care, în argumentarea soluţiei de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 42 alin. (6 1 ) din Legea nr. 51/2006, Curtea Constituţională a reţinut: ” 15. (…) prevederile art. 31 alin. (17) din Legea serviciului de alimentare cu apă şi de canalizare nr. 241/2006, republicată, care prevăd că «Factura individuală pentru serviciul de alimentare cu apă şi de canalizare constituie titlu executoriu», se încadrează în categoria prevăzută de Codul de procedură civilă ca fiind «alte titluri executorii» şi cărora legea le recunoaşte putere executorie. Curtea a subliniat că, în situaţia în care utilizatorii debitori nu recunosc sumele datorate/cuprinse în factura care constituie titlu executoriu, aceştia pot contesta aceste sume, în condiţiile legii, fiind respectat, astfel, dreptul de acces liber la justiţie şi dreptul la apărare (paragraful 24). (…) 17. (…) prin conferirea de valoare executorie unui document care atestă o obligaţie de plată, textul face aplicarea principiului consacrat de art. 632 din Codul de procedură civilă, în sensul că executarea silită se poate face nu numai pe baza unei hotărâri judecătoreşti învestite cu formulă executorie, ci şi în virtutea unui titlu executoriu prevăzut de lege. Prin instituirea acestei proceduri, legiuitorul a urmărit să restrângă posibilitatea de tergiversare a executării silite şi să realizeze un spor de celeritate în realizarea dreptului recunoscut prin titlul executoriu (a se vedea Decizia nr. 380 din 22 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 574 din 12 august 2011).”

De asemenea, se impune a se avea în vedere şi Decizia nr. 238 din 3 iunie 2020, prin care Curtea Constituţională a admis obiecţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. I pct. 3 [cu referire la art. 2 alin. (4)], pct. 4 [cu referire la art. 4 alin. (3)], pct. 10 (cu referire la art. 16) din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 297/2018 privind Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară şi pentru abrogarea Ordonanţei Guvernului nr. 89/2000 privind unele măsuri pentru autorizarea operatorilor şi efectuarea înscrierilor în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare sunt neconstituţionale.

În considerentele acestei decizii, instanţa de contencios constituţional a reţinut următoarele: ” 52. Cu privire la teza referitoare la calificarea înscrisurilor sub semnătură privată pentru care legea solicită realizarea formalităţilor de publicitate drept titluri executorii, cu condiţia înscrierii în Registru, Curtea constată că aceasta cuprinde o modificare esenţială faţă de textul în prezent în vigoare, potrivit căruia «Titlurile executorii constatate prin înscrisuri sub semnătură privată pentru care legea solicită realizarea formalităţilor de publicitate îndeplinesc această condiţie prin înscrierea în Registru». Cu alte cuvinte, în acord cu legea în vigoare, trebuie ca prin lege să se prevadă caracterul de titlu executoriu al înscrisului, înscrisul să poată fi întocmit sub semnătură privată pentru a fi valabil, iar legea să prevadă drept condiţie de executorialitate realizarea formalităţilor de publicitate, astfel că textul în vigoare nu face altceva decât să precizeze registrul în care se realizează această formalitate de publicitate. Or, noua soluţie legislativă stabileşte tale quale că toate înscrisurile sub semnătură privată pentru care legea solicită realizarea formalităţilor de publicitate sunt titluri executorii în condiţiile în care sunt înscrise în Registru. (…) 55. Art. 641 din Codul de procedură civilă vizează îndeplinirea formalităţilor de publicitate drept condiţie de executorialitate a înscrisurilor sub semnătură privată, înscrisuri care sunt determinate expres de lege. Prin urmare, nu orice înscris sub semnătură privată supus unei cerinţe de publicitate decuplat de natura actului juridic are aptitudinea de a fi titlu executoriu, ci cel care materializează actul juridic de natură contractuală, înscris care poate fi autentic sau sub semnătură privată. 56. Textul criticat stabileşte caracterul de titlu executoriu al unui înscris prin transformarea unei cerinţe de opozabilitate într-una de executorialitate, ceea ce înseamnă că nu ţine seama de natura înscrisului (ci numai de forma sa) şi lasă loc interpretării că înscrisurile sub semnătură privată, indiferent dacă au sau nu aptitudinea de a fi puse în executare, ar dobândi caracterul executoriu prin înscriere în Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară; o atare interpretare nu poate fi primită, executorialitatea neputând fi conferită decât de legea specială ce instituie regimul unui anumit tip de înscris sub semnătură privată în raport cu actul juridic.”

Prin Decizia nr. 748 din 4 noiembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 157 din 16 februarie 2022 (Decizia nr. 748 din 4 noiembrie 2021), Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 297/2018 sunt neconstituţionale. IX. Opinia specialiştilor consultaţi

În conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (11) raportat la art. 516 alin. (6) din Codul de procedură civilă, au fost solicitate opiniile mai multor specialişti din cadrul unor facultăţi de drept asupra chestiunilor de drept supuse examinării.

Până la momentul pronunţării prezentei decizii a fost transmis doar un punct de vedere de către Universitatea de Vest din Timişoara – Facultatea de Drept.

Specialiştii din cadrul acestei facultăţi au apreciat că sesizarea ar trebui respinsă ca inadmisibilă, deoarece textele în cauză nu necesită lămuriri, fiind clare şi fără echivoc. Astfel, prevederile legale incidente în speţă, art. 31 alin. (17) din Legea nr. 241/2006, republicată, şi art. 4 alin. (3) din Legea nr. 297/2018, prin corelare, conduc la concluzia neechivocă că facturile fiscale constituie titluri executorii. Totuşi, pentru a putea fi puse în executare este necesară condiţia prevăzută de cea din urmă normă de drept, care dispune că înscrisurile sub semnătură privată care, potrivit legii, sunt valabil încheiate şi au caracter de titlu executoriu pot fi puse în executare numai sub condiţia înscrierii în registru.

Au argumentat că factura, chiar emisă de operatorii serviciilor de apă şi canalizare, nu poate avea altă calificare decât cea de înscris sub semnătură privată, deoarece nu a fost definită de lege ca fiind autentic. Or, potrivit art. 289 alin. (1) din Codul de procedură civilă, contractele încheiate pe formulare tipizate sau standardizate ori încorporând condiţii generale tip, după caz, sunt înscrisuri sub semnătură privată, dacă legea nu prevede altfel. Facturile operatorilor serviciilor de apă şi canalizare sunt emise în temeiul unor astfel de contracte tipizate, neexistând vreo prevedere legală care să le atribuie o altă calificare.

Au susţinut că facturilor, care sunt titluri executorii, conform art. 31 alin. (17) din Legea nr. 241/2006, le sunt aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 297/2018, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 196/2020, care instituie o condiţie suplimentară pentru declanşarea executării silite, aceea a înscrierii titlului executoriu în Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară. Această înscriere nu reprezintă o condiţie de validitate a titlului executoriu, care îşi păstrează acest regim, independent de înscriere, în considerarea caracterelor înscrisului constatator al operaţiunii juridice. Nu sunt aplicabile prevederile art. 641 din Codul de procedură civilă, la care face referire instanţa de trimitere, deoarece, potrivit acestei norme, înscrierea într-un registru public determină calitatea de titlu executoriu. Or, în cazul facturilor situaţia este diferită. În plus, instanţa de trimitere nu a indicat ce categorie de înscris este factura dacă nu este înscris sub semnătură privată. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, judecătorii-raportori au apreciat că, drept urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 748 din 4 noiembrie 2021, dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 297/2018, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 196/2020, au fost declarate neconstituţionale şi nu mai pot constitui un eventual temei juridic pentru cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti având ca obiect cereri de încuviinţare a executării silite a facturilor emise de operatorii serviciilor de apă şi canalizare, care sunt titluri executorii, conform dispoziţiilor art. 31 alin. (17) din Legea nr. 241/2006, nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial al României, Partea I. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Prealabil analizei în fond a problemei de drept supuse interpretării se reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

În doctrină, dar şi în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, condiţiile de admisibilitate, care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, au fost identificate după cum urmează: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă; b) cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit să soluţioneze pricina; c) chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate; d) aceasta să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare; e) ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată.

În examinarea primelor două condiţii de admisibilitate se constată că dosarul în cadrul căruia s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile se află în curs de judecată în apel, pe rolul tribunalului, care este ultima instanţă în materie, potrivit art. 666 alin. (7) din Codul de procedură civilă. Instanţa de judecată învestită urmează să soluţioneze litigiul prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, este definitivă, cauza care face obiectul judecăţii aflându-se în competenţa legală a unui complet de judecată al tribunalului.

Cu privire la următoarea cerinţă dedusă din interpretarea art. 519 din Codul de procedură civilă se reţine că, în mod constant, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a subliniat în practica sa că relevantă în evaluarea cerinţei noutăţii este dezvoltarea unei jurisprudenţe în materie.

Pentru aceasta, au fost emise adrese către toate curţile de apel, care au procedat la verificarea jurisprudenţei la nivelul instanţelor situate în circumscripţiile lor teritoriale şi au comunicat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie că au identificat hotărâri judecătoreşti în materia care face obiectul sesizării de faţă.

Examenul jurisprudenţial efectuat a relevat că instanţele naţionale nu au o abordare unitară asupra problemei de drept ivite, iar analiza punctelor de vedere oferă indicii referitoare la posibilitatea apariţiei unei practici neunitare din această perspectivă. Aşa fiind, condiţia noutăţii era îndeplinită la data sesizării instanţei supreme.

În ceea ce priveşte cerinţa de admisibilitate care impune ca asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat, aceasta este respectată, întrucât problema de drept semnalată nu a fost soluţionată printr-o hotărâre prealabilă sau decizie în interesul legii şi, până la data pronunţării prezentei decizii, nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

În cauză, instanţa de trimitere a solicitat, prin intermediul întrebării adresate, să se stabilească dacă, pentru încuviinţarea executării silite în temeiul unor titluri executorii, reprezentate de facturi fiscale emise de operatorii serviciilor de apă şi canalizare, conform dispoziţiilor art. 31 alin. (17) din Legea nr. 241/2006, este necesară înscrierea acestor titluri executorii în Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară, în temeiul prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 297/2018, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 196/2020.

Aşadar, prin prezenta sesizare s-a urmărit rezolvarea de principiu a chestiunii de drept decurgând din aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 297/2018, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 196/2020, prin raportare la prevederile art. 31 alin. (17) din Legea nr. 241/2006, în sensul de a se stabili dacă declanşarea executării silite este condiţionată de înscrierea titlului executoriu, reprezentat de factura individuală pentru serviciul de alimentare cu apă şi de canalizare, în Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară.

În acest context, se constată că de lămurirea acestei probleme de drept depindea soluţionarea litigiului în cauza pendinte.

După înregistrarea cererii de pronunţare a unei hotărâri prealabile pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 748 din 4 noiembrie 2021, prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 297/2018, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 196/2020, au fost declarate neconstituţionale.

În fundamentarea acestei decizii, instanţa de contencios constituţional a reţinut următoarele considerente: ” 25. În prezenta cauză, Curtea reţine că, în cauzele în care fost invocată din oficiu excepţia de neconstituţionalitate, pe fondul soluţionării cererilor aflate în competenţa instanţelor de executare, s-a solicitat încuviinţarea executării silite a unor titluri executorii reprezentate de facturi fiscale (facturi individuale pentru serviciul de alimentare cu apă şi de canalizare), contracte de credit şi, respectiv, un contract de locaţiune înregistrat la administraţia finanţelor publice. Aceste categorii de înscrisuri sunt titluri executorii potrivit legii speciale care le instituie. (…) De asemenea, constituie titluri executorii (…) factura emisă pentru serviciile de utilităţi publice [art. 42 alin. (61) din Legea serviciilor comunitare de utilităţi publice nr. 51/2006, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 121 din 5 martie 2013, şi, respectiv, art. 1.798 din Codul civil]. Prin urmare, aceste categorii de înscrisuri sub semnătură privată sunt titluri executorii ex lege, în sensul prescripţiei legale reglementate de art. 632 alin. (2) din Codul de procedură civilă, apte de a sta la baza încuviinţării executării silite. (…) 30. În prezenta cauză, Curtea reţine că redactarea actuală a dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 297/2018, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 4 din Legea nr. 196/2020, nu mai instituie procedura de înscriere în Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară drept condiţie de executorialitate, ci, recunoscând în mod expres caracterul de titlu executoriu, potrivit legii, al înscrisului sub semnătură privată valabil încheiat, impune obligativitatea înscrierii în Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară, ca o condiţie suplimentară caracterului executoriu al înscrisului, prealabilă punerii în executare. Cu alte cuvinte, reglementând obligativitatea înscrierii, [«(…) pot fi puse în executare numai sub condiţia înscrierii în Registru»], textul criticat nu ţine cont de aptitudinea înscrisului sub semnătură privată de a fi pus în executare, conferită de legea specială ce instituie regimul unui anumit tip de înscris sub semnătură privată, şi, implicit, de condiţiile de executorialitate specifice acestuia. Or, în măsura în care creditorul deţine deja un titlu executoriu, a cărui executorialitate derivă din lege, reprezentat de un înscris sub semnătură privată, obligaţia îndeplinirii unei formalităţi suplimentare, anterior formulării cererii de încuviinţare a executării silite şi sesizării instanţei de executare, se constituie într-o veritabilă ingerinţă asupra dreptului creditorului de realizare a creanţei sale. Astfel, problema care se impune a fi analizată, din punctul de vedere al constituţionalităţii măsurii reglementate prin textul de lege criticat, este aceea a încălcării dreptului de proprietate privată al creditorilor titlurilor executorii reprezentate de înscrisurile sub semnătură privată, care sunt titulari ai unui drept de creanţă, născut în patrimoniul lor de la data emiterii titlului. În sensul jurisprudenţei Curţii, dreptul de creanţă este un «bun», care intră în sfera de protecţie a dispoziţiilor art. 44 alin. (2) din Constituţie, ce prevăd garantarea şi ocrotirea egală a proprietăţii private (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 70 din 27 februarie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 236 din 10 mai 2001, sau Decizia Curţii Constituţionale nr. 188 din 2 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 14 aprilie 2010). (…) 35. În acest sens, Curtea reţine că, în privinţa titlurilor executorii reprezentate de facturi fiscale individuale pentru serviciile de utilităţi publice (energie termică furnizată în sistem centralizat, apă, canalizare), creditorii sunt reprezentaţi de companii de interes public general, aflate sub controlul autorităţilor publice locale. Or, din acest punct de vedere, instituirea caracterului de titlu executoriu al acestor facturi fiscale [în sensul art. 42 alin. (61) din Legea serviciilor comunitare de utilităţi publice nr. 51/2006] a avut în vedere asigurarea recuperării cu celeritate a debitelor (facturi individuale, de regulă în cuantum redus), în vederea asigurării continuităţii serviciilor de către prestatori. Prin urmare, această măsură legislativă de susţinere a intereselor creditorilor nu mai poate în mod rezonabil să îşi producă efectele scontate, în condiţiile impunerii obligativităţii înscrierii fiecărei facturi fiscale în Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară, aspect care creează o sarcină excesivă pentru creditorii prestatori de servicii de utilităţi publice, prin prisma existenţei unui număr mare de beneficiari, persoane fizice şi juridice. Curtea reţine că, prin reglementarea cerinţei suplimentare de înscriere într-un registru de publicitate a unui înscris sub semnătură privată, care este valabil încheiat şi are caracter de titlu executoriu ex lege, se întârzie în mod nejustificat executarea silită şi se creează premisele sustragerii debitorului de la executarea silită, cu consecinţă directă asupra dreptului de proprietate privată al creditorului, care poate fi pus în imposibilitatea de a-şi mai realiza creanţa ori de a-şi mai putea recupera cheltuielile de executare avansate, inclusiv cele pentru înscrierea în registrul de publicitate a titlului executoriu. 36. În ceea ce priveşte costurile asigurării publicităţii pentru fiecare factură fiscală individuală sau alt titlu executoriu, Curtea reţine că procedura înscrierii în Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară generează costuri suplimentare în sarcina creditorului, care se adaugă celor referitoare la plata taxei de timbru necesare încuviinţării executării silite, în condiţiile în care operatorii, respectiv persoanele fizice sau juridice autorizate să înregistreze avizele de înscriere şi să efectueze căutări certificate în Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară, în sensul Legii nr. 297/2018, prestează aceste servicii contra cost (art. 27 şi 33 din Legea nr. 297/2018). Prin urmare, dat fiind faptul că tarifele percepute pentru înscrierea într-un registru public, de asigurare a publicităţii, nu sunt în directă legătură cu caracterul juridic de executorialitate a înscrisului (cum, dimpotrivă, este cazul taxei judiciare de timbru pentru încuviinţarea executării silite ori al altor cheltuieli de executare percepute anticipat de către executorul judecătoresc), reglementarea criticată este de natură să impună, sub aspectul costurilor, o sarcină disproporţionată cu privire la creditor. 37. Astfel, Curtea reţine că sarcina excesivă şi disproporţionată creată pentru creditorii prestatori de servicii de utilităţi publice, prin prisma existenţei unui număr mare de debitori, persoane fizice şi juridice, precum şi a faptului că tarifele percepute pentru înscrierea într-un registru public de asigurare a publicităţii nu sunt în directă legătură cu caracterul juridic de executorialitate a înscrisurilor – facturi fiscale, este de natură să conducă la crearea sau accentuarea dificultăţilor financiare cu care se confruntă aceştia. 38. Prin urmare, Curtea reţine că reglementarea criticată nu este necesară pentru atingerea scopului legitim urmărit, neîndeplinind exigenţele testului ingerinţei minime, şi nu păstrează un just echilibru între interesele în concurs, respectiv interesul general privind evidenţa priorităţii în caz de executare silită, pe de o parte, şi interesul individual al creditorilor de realizare a creanţelor.”

Este pe deplin cunoscut că deciziile Curţii Constituţionale au, de la data publicării lor, valoare obligatorie, cu opozabilitate erga omnes şi cu „putere numai pentru viitor”.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţia României, „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”, iar conform alin. (4) al aceluiaşi articol, „Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.”

În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 47/1992), care prevăd că deciziile instanţei de contencios constituţional prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi aflate în vigoare sunt definitive şi obligatorii, precum şi cele ale alin. (3) al aceluiaşi articol, care stipulează că dispoziţiile din legile în vigoare constatate neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval de timp Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei; pe durata acestui termen, dispoziţiile declarate neconstituţionale sunt suspendate de drept.

În raport cu textele sus-indicate rezultă că prezumţia de validitate şi de constituţionalitate care însoţeşte o normă legală încetează de la data publicării deciziei instanţei constituţionale care statuează în sens contrar şi că respectiva normă nu mai poate face parte din ordinea juridică internă.

Pe de altă parte, trebuie observat că deciziile Curţii Constituţionale pot fi asimilate unui act jurisdicţional, de vreme ce pot paraliza şi chiar înlătura aplicarea unei dispoziţii legale, puterea lor de lucru judecat acoperind nu numai dispozitivul, ci şi considerentele pe care se sprijină. În acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009; Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010.

Conform art. 58 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, „După intrarea în vigoare a unui act normativ, pe durata existenţei acestuia pot interveni diferite evenimente legislative, cum sunt: modificarea, completarea, abrogarea, republicarea, suspendarea sau altele asemenea.”

Art. 64 alin. (3) teza întâi din acelaşi act normativ prevede că „Abrogarea unei dispoziţii sau a unui act normativ are caracter definitiv”.

Interpretând cele două texte de lege citate anterior, reiese că, în urma acestui eveniment legislativ – abrogarea, norma respectivă nu mai există şi nu poate fi aplicată pentru viitor, atunci când s-ar invoca existenţa unor situaţii juridice în curs de desfăşurare.

Deşi nu se poate considera că a intervenit o abrogare propriu-zisă în cazul în care se constată neconstituţionalitatea unor prevederi legale, deoarece Curtea Constituţională este cea care înlătură de la aplicare norma în cauză, iar nu legiuitorul, totuşi se poate aprecia că efectele ivite după pronunţarea hotărârii instanţei de contencios constituţional sunt asemănătoare celor determinate de abrogare. Aceasta, deoarece dispoziţia legală declarată neconstituţională nu mai poate constitui temei juridic pentru viitor.

Aşa cum s-a reţinut în jurisprudenţa instanţei supreme, declararea unei norme ca neconstituţională este asemănătoare abrogării respectivei norme, întrucât lasă situaţiile trecute, încheiate în perioada ei de activitate, neatinse, iar consecinţele înlăturării normei (prin abrogare sau declarare ca neconstituţională) sunt rezervate domeniului viitorului (Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 609 din 17 iulie 2018).

Ca atare, trebuie avut în vedere faptul că deciziile Curţii Constituţionale sunt producătoare de consecinţe juridice pentru toate situaţiile ulterioare intervenirii instanţei de contencios constituţional, respectiv generatoare de efecte exclusiv ex nunc, susţinerea acestui principiu îndeplinind cerinţa de stabilitate a raporturilor juridice (în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 46 din 7 iunie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 752 din 2 august 2021).

Evaluând aceste considerente teoretice, reiese că, în fiecare caz în parte, se impune a stabili ce înseamnă producerea efectelor pentru viitor, operaţiune care implică o distincţie între situaţii trecute (facta praeterita) care, prin esenţa lor, scapă de sub puterea efectelor unor asemenea decizii, situaţii în curs de desfăşurare (facta pendentia) care cad