Decizia nr. 10 din 21 februarie 2022

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 2.878/1/2021 a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă şi ale art. 36 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Laura-Mihaela Ivanovici, preşedintele Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă în Dosarul nr. 12.588/300/2020.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar s-a depus raportul întocmit de judecătorul raportor, ce a fost comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; după comunicarea raportului, părţile au depus, în termen legal, prin avocat, respectiv consilier juridic, puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a dispus, prin Încheierea din 21 septembrie 2021, în Dosarul nr. 12.588/300/2020, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: dacă noţiunile de „terenuri atribuite în folosinţă” şi „actuali titulari ai dreptului de folosinţă”, prevăzute în art. 36 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 18/1991), se interpretează în sens restrictiv, doar prin raportare la existenţa unor acte de atribuire în folosinţă sau, după caz, închiriere, ori în sensul în care includ şi situaţia unei lăsări de facto de către stat în folosinţa proprietarilor construcţiei a terenului ce a trecut în proprietatea statului în temeiul dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974 privind sistematizarea teritoriului şi localităţilor urbane şi rurale (Legea nr. 58/1974), ca urmare a înstrăinării construcţiei, precum şi dacă în interpretarea acestor noţiuni trebuie avută în vedere voinţa reală a părţilor de la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 17 noiembrie 2021 cu nr. 2.878/1/2021, termenul de judecată fiind stabilit la 21 februarie 2022. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare Art. 36. – „(…) (3) Terenurile atribuite în folosinţă pe durata existenţei construcţiilor dobânditorilor acestora, ca efect al preluării terenurilor aferente construcţiilor, în condiţiile dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974 cu privire la sistematizarea teritoriului şi localităţilor urbane şi rurale, trec în proprietatea actualilor titulari ai dreptului de folosinţă a terenului, proprietari ai locuinţelor. (…)”

Legea nr. 58/1974 privind sistematizarea teritoriului şi localităţilor urbane şi rurale Art. 30. – „Dobândirea terenurilor cuprinse în perimetrul construibil al localităţilor urbane şi rurale se poate face numai prin moştenire legală, fiind interzisă înstrăinarea sau dobândirea prin acte juridice a acestor terenuri. În caz de înstrăinare a construcţiilor, terenul aferent acestor construcţii trece în proprietatea statului cu plata unei despăgubiri stabilită potrivit prevederilor art. 56 alin. 2 din Legea nr. 4/1973. Dobânditorul construcţiei va primi din partea statului în folosinţă terenul necesar în limitele prevăzute de art. 8 şi 17 din prezenta lege. Atribuirea se face pe durata existenţei construcţiei, cu plata unei taxe anuale, potrivit Legii nr. 3.” III. Expunerea succintă a procesului

Prin Cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, la data de 26 iunie 2020, cu nr. 12.588/300/2020, reclamantul X, în contradictoriu cu pârâtele Y şi Comisia municipiului Bucureşti pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a solicitat instanţei pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate nulitatea absolută a Titlului de proprietate nr. xxxxx/2 din 29 septembrie 1998, eliberat de Prefectura Municipiului Bucureşti pe numele pârâtei Y şi al soţului acesteia, pentru un teren cu suprafaţă de 332 mp, situat în Bucureşti, sectorul 2.

În motivarea cererii reclamantul a arătat, în esenţă, că pârâta Y împreună cu soţul ei a cumpărat, prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. xxx din 10 august 1984 de fostul Notariat de Stat Local al Sectorului 2, o locuinţă compusă din 3 camere, cu dependinţe şi anexe, situată la adresa indicată.

Potrivit reglementărilor în vigoare la data perfectării contractului, terenul aferent clădirii, cu o suprafaţă de 312 mp, a fost trecut în proprietatea statului, fiind atribuită în folosinţă cumpărătorilor, pe durata existenţei construcţiei, o suprafaţă de 100 mp.

În aplicarea normelor legale în vigoare în epocă, Comitetul Executiv al fostului Consiliu Popular al Sectorului 2 Bucureşti a emis Decizia nr. xx din 26 ianuarie 1985, prin care, pe data de 10 august 1984, trecea în proprietatea statului terenul de 312 mp aferent construcţiei cumpărate. Prin aceeaşi decizie se lăsa în folosinţă dobânditorilor construcţiei, pe durata existenţei acesteia din urmă, o suprafaţă de teren aferentă de 100 mp.

A adăugat că pârâta Y şi soţul ei au reuşit să obţină emiterea de către Prefectura Municipiului Bucureşti – instituţia competentă la acea dată – a Titlului de proprietate nr. xxxxx/2/1998. Potrivit acestuia, li se atribuia în proprietate o suprafaţă de teren de 332 mp, situată în Bucureşti, sectorul 2.

Deoarece a sesizat, în primul rând, că era imposibil ca terenul să aibă suprafaţa înscrisă în titlu, s-a adresat instanţei de judecată cu o acţiune prin care a cerut să se constate nulitatea absolută parţială a acestuia, iar Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, printr-o hotărâre rămasă definitivă, a admis acţiunea, consecinţa fiind că suprafaţa la care se referea titlul de proprietate a fost redusă de la 332 mp la 312 mp.

Reclamantul a mai arătat că pârâta Y nu deţinea calitatea de persoană îndreptăţită la reconstituirea unui asemenea drept, nici chiar pentru cei 312 mp la care a fost redusă de către instanţă suprafaţa iniţială.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. III alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 169/1997).

La termenul de judecată din 23 septembrie 2020, instanţa a dispus introducerea în cauză a instituţiei prefectului, în calitate de pârâtă.

Pârâta instituţia prefectului a depus întâmpinare, prin care a solicitat introducerea în cauză a Primăriei Sectorului 2 Bucureşti. În cazul în care această cerere va fi respinsă, a arătat că înţelege să invoce excepţia inadmisibilităţii, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată în totalitate.

În motivarea întâmpinării a arătat că actul a cărui nulitate se solicită a fost emis legal, în conformitate cu actele existente la dosarul administrativ şi în baza propunerii Primăriei Sectorului 2 Bucureşti, adoptată în anul 1998, şi a ordinului prefectului, iar Titlul de proprietate nr. xxxxx/2 din 29 septembrie 1998 a fost emis anterior actelor de proprietate ce au fost indicate de reclamant, respectiv anterior emiterii Dispoziţiei nr. xxx din 5 aprilie 2002 a primarului general al municipiului Bucureşti, înregistrării pe rolul instanţei de judecată a Dosarului nr. 4.340/2000 şi eliberării Titlului de proprietate nr. xxxxx/2 din 31 august 2000, în baza Ordinului nr. xxxxx din 30 august 2000 (acest din urmă act neimpunând suprapuneri sau probleme, fiind vorba de 17 mp).

A susţinut că atât la emiterea propunerii primăriei, cât şi a ordinului anterior menţionat a fost avută în vedere şi Decizia nr. 1 din 30 iunie 1997 a Curţii Supreme de Justiţie – Secţiile Unite, prin care s-a stabilit că: „întinderea dreptului de proprietate asupra terenului aferent unei construcţii, dobândite prin cumpărare, sub imperiul Legii nr. 58/1974, poate fi determinată prin deducerea intenţiei părţilor din convenţie şi din ansamblul probelor administrative”.

La termenul de judecată din 16 decembrie 2020, instanţa a respins, ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii invocată prin întâmpinare de către pârâta instituţia prefectului şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâtei Comisia municipiului Bucureşti pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor. De asemenea, instanţa a luat act că nu se invocă excepţia autorităţii de lucru judecat, iar Sentinţa civilă nr. 5.912 din 8 octombrie 2003, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în Dosarul nr. 5.344/2003, este invocată de pârâtă sub aspectul puterii de lucru judecat a acesteia.

Prin Sentinţa civilă nr. 11.219 din 22 decembrie 2020, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâta Comisia municipiului Bucureşti pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins ca neîntemeiată cererea şi a obligat reclamantul la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 de lei către pârâta Y.

Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, ce reprezintă un caz de constituire a dreptului de proprietate, având ca punct de plecare dispoziţiile art. 30 alin. 2 din Legea nr. 58/1974, care au prevăzut că, în caz de înstrăinare a construcţiilor, terenul aferent acestora trece în proprietatea statului, cu plata unei despăgubiri către fostul proprietar.

Instanţa a apreciat că scopul urmărit de legiuitor, aşa cum prevede art. 36 alin. (3) din Legea 18/1991, a fost să se atribuie în proprietate celor îndreptăţiţi, adică celor care au cumpărat construcţia, terenul aferent acesteia, şi nu cel dat în folosinţă (în speţă 100 mp) în condiţiile Legii nr. 4/1973 privind dezvoltarea construcţiei de locuinţe, vânzarea de locuinţe din fondul de stat către populaţie şi construirea de case de odihnă proprietate personală, republicată (Legea nr. 4/1973) şi în acest fel să se clarifice situaţia juridică a terenurilor.

În practica judiciară s-a conchis că acela care a cumpărat construcţia de la un proprietar ce nu avea calitatea de membru cooperator este îndreptăţit, potrivit art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, să i se atribuie în proprietate suprafaţa aferentă construcţiei, aşa cum a fost determinată de organul emitent al autorizaţiei de înstrăinare a construcţiei la data înstrăinării (în speţă 312 mp), şi nu doar terenul necesar în viziunea Legii nr. 58/1974 pentru folosirea unei locuinţe, ce a fost atribuit în folosinţă dobânditorului construcţiei.

Instanţa a mai reţinut că, în cauză, pârâta a beneficiat de măsura constituirii dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 312 mp, aferentă construcţiei, care la momentul înstrăinării a trecut în proprietatea statului conform art. 30 din Legea nr. 58/1974, astfel că, în mod corect, s-a dat eficienţă prevederilor art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, dobânditorul construcţiei fiind îndreptăţit la constituirea dreptului de proprietate pentru întreaga suprafaţă de teren aferentă respectivei construcţii care, de altfel, a şi fost descrisă în actul autentic de înstrăinare.

Pentru a reţine astfel instanţa de fond a avut în vedere caracterul special al dispoziţiilor Legii nr. 18/1991, dar şi împrejurarea că preluarea de către stat a terenului de 312 mp a avut la bază actul de înstrăinare a construcţiei, ce a fost încheiat cu consimţământul exprimat în mod liber şi neviciat de foştii proprietari.

De asemenea, materialul probator administrat în cauză conduce la aceeaşi concluzie, cumpărătorii fiind cei care au folosit, de la data cumpărării imobilului, întreg terenul aferent construcţiei, nefiind făcută o dovadă în sens contrar.

Totodată, de la data emiterii titlului de proprietate de către instituţia prefectului, pârâta Y a acţionat cu bună-credinţă, în virtutea calităţii sale de proprietar, folosind terenul încă din anul 1984.

În plus, terenul ce a făcut obiectul Legii nr. 18/1991 a intrat în circuitul civil privat, iar acceptarea tezei susţinute de reclamant în vederea anulării titlului de proprietate ar aduce atingere principiului securităţii raporturilor juridice civile, dar şi dreptului de proprietate al pârâtei, dobândit cu respectarea tuturor dispoziţiilor legale imperative în vigoare la momentul încheierii actului de înstrăinare şi constatat prin multiple sentinţe judecătoreşti de-a lungul anilor.

Analizând în continuare apărările invocate de părţi, instanţa a constatat că reclamantul nu a făcut dovada faptului că pentru terenul de 312 mp ce face obiectul prezentului litigiu s-a dispus reintrarea în proprietatea familiei M în anul 2002.

Totodată, instanţa nu a reţinut, cu putere de lucru judecat, conform apărărilor formulate de către pârâtă, considerentele Sentinţei civile nr. 5.912 din 8 octombrie 2003, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în Dosarul nr. 5.344/2003, având în vedere că prin acea sentinţă nu s-a statuat cu putere de lucru judecat asupra valabilităţii emiterii ordinului prefectului pentru suprafaţa de 312 mp. Instanţa nu a avut în vedere la acel moment un eventual motiv de nelegalitate vizând inexistenţa dreptului pârâtei asupra întregii suprafeţe de teren.

Astfel, obiectul Dosarului nr. 5.344/2003 a fost reprezentat de constatarea nulităţii absolute parţiale a titlului de proprietate pentru 20 mp, pentru a corespunde suprafaţa care rezultă din acte cu cea preluată efectiv.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, care a susţinut că argumentele judecătorului fondului nesocotesc ori interpretează vădit eronat prevederile legii, la care adaugă alte teze. De asemenea, este atrasă incidenţa unor dispoziţii legale fără legătură cu situaţia de fapt din cauză.

Astfel, deşi se citează dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 18/1991, care privesc terenurile proprietate de stat, se fac referiri la practica judiciară din cauze privind terenurile deţinute de foştii membri ai cooperativelor agricole de producţie, în condiţiile în care, în speţă, este vorba despre terenuri situate în centrul Capitalei.

Ansamblul considerentelor arată că redactorul sentinţei a urmărit să demonstreze un fapt contrar realităţii speţei, respectiv că întreaga suprafaţă de 312 mp era aferentă construcţiei cumpărate de pârâta Y şi soţul ei în anul 1984, iar aceştia erau îndreptăţiţi să li se reconstituie dreptul de proprietate.

Prin aplicarea atât a prevederilor legale în vigoare în 1984, cât şi a celor din Legea nr. 18/1991 la speţă, rezultă că pârâta putea beneficia, cel mult, de constituirea acestui drept pentru o suprafaţă de 100 mp, teren aferent construcţiei. Acesta este efectul pe care îl au dispoziţiile legale incidente, care sunt redactate clar şi precis, fără vreo altă posibilitate de interpretare.

Concluzia este susţinută chiar şi de Legea nr. 4/1973 care, la art. 4 alin. 4 se referea la terenurile date în folosinţă pe durata existenţei construcţiilor situate pe ele, acest drept neextinzându-se şi asupra altor terenuri. Aceste dispoziţii se coroborau cu cele ale art. 30 alin. 3 din Legea nr. 58/1974.

Scopul legiuitorului a fost ca după preluarea terenului aferent construcţiei de către stat la încheierea unui act translativ de proprietate inter vivos să acorde dobânditorului un drept de folosinţă asupra terenului aferent construcţiei, pe durata existenţei acesteia. În speţă, din probe reiese că acesta a fost şi este de 100 mp, suprafaţă înscrisă, de altfel, şi în înscrisurile folosite de pârâtă în apărarea sa. Extinderea acestei suprafeţe, fără niciun suport faptic ori juridic, la peste triplul ei încalcă toate dispoziţiile legale incidente, inclusiv pe acelea citate în sprijin de redactorul sentinţei.

În concluzie, titlul de proprietate contestat este lovit de nulitate absolută, fiind eliberat unui beneficiar care nu avea calitatea de persoană îndreptăţită la aceasta, anterior stabilirii regimului juridic al terenului şi pentru o suprafaţă cu mult peste aceea la care, eventual, ar fi avut dreptul pârâta Y şi soţul său.

Prin Încheierea din 15 iunie 2021, tribunalul a dispus repunerea cauzei pe rol pentru a pune în discuţia părţilor sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la chestiunea de drept anterior enunţată, părţile fiind citate cu solicitarea de a-şi expune punctul de vedere cu privire la acest aspect pentru termenul din data de 20 septembrie 2021.

La termenul din 21 septembrie 2021, tribunalul a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, a suspendat judecata. IV. Motivele reţinute de titularii sesizării referitoare la admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere, procedând la analiza condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru declanşarea procedurii pronunţării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a apreciat că acestea sunt întrunite cumulativ.

Astfel, completul de judecată este constituit la nivelul tribunalului şi este învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă (apel), cauza fiind în curs de judecată.

De chestiunea vizată depinde soluţionarea pe fond a cauzei, deoarece ceea ce se dispută priveşte şi posibilitatea interpretării prevederilor legale în discuţie, în sensul în care se referă doar la suprafaţa atribuită efectiv în folosinţă pe durata existenţei construcţiei în condiţiile art. 30 din Legea nr. 58/1974, care este în speţă de 100 mp, sau în sensul în care se referă la întreaga suprafaţă ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare, respectiv de 312 mp, fie prin interpretarea intenţiei părţilor la momentul vânzării din anul 1984, fie prin interpretarea intenţiei legiuitorului de clarificare a situaţiei juridice a terenurilor. De asemenea, se susţine în cauză şi faptul folosirii întregului teren de către intimata-pârâtă Y de la data cumpărării.

Referitor la condiţia noutăţii chestiunii de drept, tribunalul a reţinut că din jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie formată în mecanismul reglementat de art. 519 din Codul de procedură civilă rezultă că cerinţa noutăţii este îndeplinită nu numai atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementări nou-intrate în vigoare, dar şi în situaţia unor reglementări mai vechi, dar asupra cărora instanţa de judecată este chemată să se pronunţe în prezent, devenind actuală aplicarea frecventă a normei juridice.

În ambele cazuri este necesar a nu se fi dezvoltat o practică judiciară ce relevă o anumită interpretare şi aplicare a normei vizate de chestiunea de drept, întrucât, după cum s-a decis în mod constant, orientarea jurisprudenţei spre o anumită interpretare a normelor analizate şi existenţa unei practici a instanţelor naţionale determină pierderea caracterului de noutate a chestiunii de drept supuse analizei. În acest sens, tribunalul a reţinut că examenul jurisprudenţial, precum şi literatura de specialitate relevă faptul că nu s-a conturat o opinie majoritară într-un anume sens. Aceste prevederi legale au fost interpretate în sensul că suprafaţa de teren ce poate face obiectul art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 este cea care rezultă fie din registrele de publicitate imobiliară la momentul vânzării, adică terenul aferent, iar nu doar terenul necesar, fie din actul de atribuire în folosinţă cu privire la terenul necesar folosirii construcţiei, fie din intenţia comună a părţilor la momentul încheierii contractului, care poate atesta în circumstanţele cauzei că se referă la întregul teren.

Prin urmare, nu prezintă relevanţă că reglementarea art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 este mai veche, întrucât instanţa de judecată este chemată să se pronunţe în prezent asupra interpretării acestuia, devenind actuală aplicarea normei juridice.

Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra chestiunii de drept. În ce priveşte Decizia nr. 1 din 30 iunie 1997, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie – Secţiile Unite în recurs în interesul legii, instanţa de trimitere a apreciat că, întrucât nu este publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nu este îndeplinită cerinţa prevăzută de lege cu privire la caracterul său obligatoriu. V. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelantul-reclamant a expus doar oral punctul său de vedere, apreciind că interpretarea chestiunii de drept în discuţie este cea prezentată în cuprinsul cererii de apel, textul fiind clar.

Intimata-pârâtă Y a prezentat un punct de vedere scris, susţinut şi oral la termenul din data de 20 septembrie 2021, prin care, în principal, a solicitat să se aprecieze în sensul inadmisibilităţii sesizării, iar, în subsidiar, a arătat că, în măsura în care se va aprecia că aceasta este admisibilă, este de acord cu sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Intimaţii-pârâţi Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti şi Comisia Municipiului Bucureşti pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor au prezentat puncte de vedere scrise cu privire la modalitatea de interpretare a aspectelor enunţate în cadrul sesizării, fără a menţiona şi opinia cu privire la admisibilitatea cererii.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorul-raportor, în condiţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile au depus, în termen legal, prin avocat, respectiv consilier juridic, puncte de vedere asupra problemei de drept, prin care au reluat susţinerile făcute în faţa instanţei de trimitere. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 12.588/300/2020 a apreciat că punctul său de vedere nu reprezintă o condiţie de admisibilitate a sesizării, context în care nu înţelege să îl expună, întrucât ar echivala cu o antepronunţare. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost comunicate hotărâri pronunţate de instanţele judecătoreşti, precum şi opinia judecătorilor de la nivelul acestor instanţe, din circumscripţia curţilor de apel Alba Iulia, Bacău, Bucureşti, Constanţa, Iaşi, Piteşti, Ploieşti, Suceava şi Timişoara.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

În urma verificărilor efectuate se constată că instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat asupra conformităţii cu Constituţia a prevederilor art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, prin Decizia nr. 1.244 din 6 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 755 din 5 noiembrie 2009.

Respingând excepţia de neconstituţionalitate invocată, instanţa de contencios constituţional a reţinut că „(…) prin Decizia nr. 5 din 23 februarie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 17 iunie 1993, instanţa de contencios constituţional a realizat controlul de constituţionalitate al prevederilor art. 35 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, prin raportare la dispoziţiile art. 41 alin. (3), în prezent art. 44 alin. (3) din Constituţie. După republicarea Legii nr. 18/1991, art. 35 alin. (3) a devenit art. 36 alin. (3), însă conţinutul acestui text de lege nu a fost modificat. Totodată, se observă că Legea nr. 18/1991, în varianta iniţială, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 37 din 20 februarie 1991, anterior Constituţiei din 1991 a cărei publicare a avut loc în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991. În aceste condiţii, soluţia şi considerentele din decizia menţionată îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă, întrucât nu au intervenit elemente de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii. Astfel, în decizia menţionată, Curtea a reţinut că, prin dispoziţiile legale mai sus citate, anterioare Constituţiei, s-a constituit un drept de proprietate asupra terenurilor la care se referă textul de lege, respectiv în favoarea proprietarilor locuinţelor. (…) Totodată, trebuie avut în vedere că sub imperiul art. 30 din Legea nr. 58/1974, în cazul înstrăinării construcţiilor, cel care înstrăina pierdea şi dreptul de proprietate asupra terenului, chiar dacă dreptul ca atare nu trecea asupra cumpărătorului construcţiei, acesta dobândind doar un drept real de folosinţă. Legea nr. 18/1991 nu a făcut altceva decât să înlăture situaţia nefirească ca proprietarul locuinţei, care de cele mai multe ori o achiziţiona şi în vederea terenului, plătind în cazul vânzăriicumpărării şi un preţ ce reflecta, de regulă, existenţa acestuia, să fie doar titularul unui drept real de folosinţă şi de aceea legea a constituit asupra acestui teren un drept de proprietate. Pe de altă parte, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 57 din Constituţie, potrivit cărora cetăţenii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă. Repunerea în discuţie a unor drepturi subiective care s-au constituit legal la un moment dat nu poate duce decât la destabilizarea raporturilor juridice.” IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, judecătorul-raportor a apreciat că nu sunt întrunite cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării, astfel cum sunt acestea reglementate prin art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul că lipsesc condiţia nestatuării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi cea a noutăţii. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept care se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Prin întrebarea adresată de către Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, se urmăreşte interpretarea prevederilor art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, pentru identificarea criteriului de determinare a întinderii terenului pentru care se constituie dreptul de proprietate în favoarea proprietarului unei construcţii ce a fost cumpărată sub imperiul Legii nr. 58/1974, în condiţiile în care terenul aferent construcţiei a intrat în proprietatea statului la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în temeiul dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974.

Instanţa de trimitere se întreabă, în esenţă, dacă proprietarul actual al construcţiei este îndreptăţit la constituirea dreptului de proprietate doar asupra suprafeţei de teren ce i-a fost atribuită în folosinţă sau, după caz, închiriată acestuia, printr-un act administrativ, după intrarea terenului în proprietatea statului, ori asupra întregii suprafeţe aferente construcţiei, ţinându-se cont şi de voinţa reală a părţilor contractante.

Prealabil analizei în fond a problemei de drept supuse dezbaterii se impune a se verifica dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, în temeiul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă.

Potrivit dispoziţiilor precizate, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Din cuprinsul prevederilor legale enunţate se desprind condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; – instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; – chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; – chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Procedând la analiza admisibilităţii sesizării, se constată că sunt îndeplinite doar primele patru condiţii.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată de un complet al Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, care judecă apelul reclamantului într-o cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a unui titlu de proprietate emis în temeiul Legii nr. 18/1991.

În conformitate cu prevederile art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, nu sunt susceptibile de recurs hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-j 3 ) din Codul de procedură civilă, aşadar şi în cauzele în materia fondului funciar, menţionate la art. 94 pct. 1 lit. j 3 ), în categoria cărora se încadrează şi litigiul aflat pe rolul instanţei de trimitere.

Prin urmare, titularul sesizării, învestit cu judecata apelului, urmează să soluţioneze cauza în ultimă instanţă, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, este definitivă.

Se constată, de asemenea, că este întrunită şi cerinţa de admisibilitate a legăturii chestiunii de drept supuse dezlegării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu cauza pendinte pe rolul instanţei de trimitere.

Titlul de proprietate a cărui nulitate s-a solicitat a se constata în cauză a fost emis în temeiul dispoziţiilor legale vizate de sesizarea de faţă, iar prin apelul declarat, cu a cărui soluţionare este învestită instanţa de trimitere, reclamantul a contestat interpretarea dată de către prima instanţă normei în discuţie.

Aşadar, problema de drept ce face obiectul sesizării priveşte un aspect esenţial al raportului juridic dedus judecăţii, ce a fost supus analizei instanţei de trimitere şi pe care aceasta este chemată să îl clarifice.

În schimb, nu sunt îndeplinite ultimele două cerinţe de admisibilitate a sesizării, dintre cele enunţate anterior.

Astfel, în ceea ce priveşte condiţia privind nestatuarea anterioară de către instanţa supremă asupra chestiunii de drept, se constată că prin Decizia nr. I din 30 iunie 1997, Curtea Supremă de Justiţie – Secţiile Unite, învestită cu soluţionarea unui recurs în interesul legii promovat de procurorul general, a statuat în sensul următor (pct. 5 din dispozitivul deciziei): „Cu privire la întinderea dreptului de proprietate asupra terenului aferent construcţiei cumpărate sub imperiul Legii nr. 58/1974, cu majoritate de voturi, stabileşte că întinderea dreptului de proprietate asupra terenului aferent construcţiei dobândite prin cumpărare, sub imperiul Legii nr. 58/1974, poate fi determinată prin deducerea intenţiei părţilor din convenţie şi din ansamblul probelor administrate.”

Dezlegarea dată a vizat interpretarea prevederilor art. 35 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, normă ce a devenit art. 36 alin. (3) în urma evenimentelor legislative succesive, fără a suferi însă vreo modificare de conţinut.

Prin urmare, instanţa supremă a statuat în anul 1997 chiar asupra interpretării dispoziţiei legale ce face obiectul sesizării de faţă.

Fără îndoială, problema de drept dezlegată anterior într-un recurs în interesul legii este aceeaşi cu cea supusă analizei Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în prezenta sesizare.

În considerentele Deciziei nr. I din 30 iunie 1997 s-au arătat următoarele: „Dacă, pentru reglementarea situaţiei juridice a acestor terenuri, legiuitorul s-ar fi limitat doar la prevederile cuprinse în art. 35 alin. 3 din Legea nr. 18/1991, ar fi fost susceptibil de interpretare dacă nu s-a urmărit să se constituie în favoarea proprietarilor locuinţelor un drept de proprietate asupra unei foarte reduse suprafeţe de teren, de cel mult 100 mp, în mediul urban şi, respectiv, 250 mp în cel rural, suprafaţă vădit insuficientă pentru normala folosinţă a unei gospodării, ori dacă ne aflăm în faţa unei imperfecţiuni de redactare, de natură a impune examinarea mai atentă a spiritului legii. (…) Atât spiritul Legii nr. 18/1991, cât şi dispoziţia de la art. 35 alin. 4 din această lege [devenit art. 36 alin. (4) prin renumerotare – s.n.] de trimitere la art. 22 [actualmente art. 23 – s.n.], prin care este extinsă recunoaşterea dreptului de proprietate şi asupra altor suprafeţe decât cele aferente casei de locuit şi anexelor gospodăreşti, impun concluzia că întinderea dreptului de proprietate asupra terenului aferent unei construcţii, dobândite prin cumpărare sub imperiul Legii nr. 58/1974, poate fi determinată prin deducerea intenţiei părţilor din convenţie şi din ansamblul probelor administrate.”

Din aceste considerente rezultă în mod neechivoc faptul că instanţa supremă a tranşat chestiunea întinderii terenului pentru care proprietarul construcţiei cumpărate sub imperiul Legii nr. 58/1974 este îndreptăţit la constituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, anume doar suprafaţa atribuită în folosinţă ori întregul teren aferent construcţiei, a cărui suprafaţă se poate determina în modalitatea indicată în decizie.

Este vorba, aşadar, despre aceeaşi problemă de drept ca aceea din sesizarea de faţă.

Trebuie observat că instanţa de trimitere, în punctul de vedere exprimat asupra admisibilităţii sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, s-a referit la Decizia nr. I din 30 iunie 1997, însă a considerat că nu este obligatorie erga omnes, întrucât nu a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit dispoziţiilor în vigoare la acea dată.

Or, dimpotrivă, la data pronunţării Deciziei nr. I din 30 iunie 1997, reglementarea recursului în interesul legii nu cuprindea cerinţa publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, pentru asigurarea efectelor juridice erga omnes.

Astfel, potrivit art. 329 din Codul de procedură civilă, în forma configurată prin modificările aduse în anul 1993, „Procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, are dreptul, pentru a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul ţării, să ceară Curţii Supreme de Justiţie să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti. Deciziile prin care se soluţionează sesizările se pronunţă de Secţiile Unite şi se aduc la cunoştinţa instanţelor de Ministerul Justiţiei. Soluţiile se pronunţă numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese. Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe.”

Acest text a fost modificat abia prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 219/2005 (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000), în vigoare din data de 2 octombrie 2000, prevăzându-se în mod expres publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziilor pronunţate de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursurilor în interesul legii.

Prin urmare, împrejurarea că Decizia nr. I din 30 iunie 1997 nu a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nu aduce nicio atingere caracterului său obligatoriu cât timp prevederile legale în vigoare la data pronunţării sale nu impuneau o asemenea cerinţă.

Această constatare se regăseşte şi în motivarea unei decizii de speţă pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă, respectiv Decizia nr. 1.900 din 24 octombrie 2019 (accesibilă integral pe site-ul instanţei supreme), prin care au fost înlăturate susţinerile recurentei, conform cărora Decizia nr. I din 30 iunie 1997 nu este obligatorie pentru instanţele judecătoreşti, în absenţa publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie făcând trimitere la forma Codului de procedură civilă în vigoare la data pronunţării acestei decizii în interesul legii.

Se impune o ultimă precizare în legătură cu cerinţa de admisibilitate vizând nestatuarea anterioară de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asupra problemei de drept.

În raport cu datele particulare ale cauzei aflate pe rolul instanţei de trimitere este lipsită de relevanţă chestiunea de a şti dacă Decizia nr. I din 30 iunie 1997 continuă să îşi producă efectele ori dacă a devenit caducă prin intervenţia unei legi sau a unei norme ulterioare.

Astfel, după cum s-a arătat, obiectul cererii de chemare în judecată în curs de soluţionare îl reprezintă constatarea nulităţii absolute a unui act juridic, motiv pentru care interesează legea aplicabilă condiţiilor de valabilitate de la momentul emiterii actului juridic, o eventuală lege ulterioară neputând a se aplica retroactiv.

În speţă, titlul de proprietate a cărui nulitate se solicită a se constata a fost emis în anul 1998, la scurt timp după pronunţarea Deciziei nr. I din 30 iunie 1997. De altfel, prin întâmpinarea depusă în cursul judecăţii în primă instanţă (pct. 20 din prezenta decizie), pârâta instituţia prefectului a arătat că titlul de proprietate a fost emis cu respectarea acestei decizii în interesul legii.

Din această perspectivă, este inutilă raportarea la o eventuală normă ulterioară pronunţării deciziei în interesul legii din anul 1997, relevantă pentru interpretarea dispoziţiilor art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, întrucât demersul de interpretare a normei în mecanismul de unificare jurisprudenţială prevăzut de art. 519 din Codul de procedură civilă nu trebuie să conducă la o dezlegare generică a problemei de drept, care să aibă în vedere toate posibilele ipoteze permise de aplicarea normei respective – inclusiv emiterea unui act juridic într-un alt context legislativ, ci este destinat tranşării unei chestiuni de drept a cărei relevanţă în analiza instanţei de trimitere este pusă în lumină tocmai de circumstanţele particulare ale litigiului.

De altfel, din verificările efectuate a rezultat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă a pronunţat, relativ recent, decizii fundamentate pe Decizia nr. I din 30 iunie 1997, în acest sens fiind de menţionat Decizia nr. 450 din 11 februarie 2014 (accesibilă integral pe site-ul instanţei supreme), precum şi Decizia nr. 1.900 din 24 octombrie 2019, la care s-a făcut deja referire anterior.

Faţă de toate cele expuse, se constată că nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate a sesizării referitoare la nestatuarea anterioară de către instanţa supremă asupra chestiunii de drept.

În ceea ce priveşte cerinţa de admisibilitate a noutăţii, trebuie reamintit că, în jurisprudenţa sa, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat, în mod constant, că depăşirea stadiului unei practici incipiente în curs de formare şi conturarea unei practici în legătură cu chestiunea de drept ce face obiectul sesizării relevă că scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins, astfel încât nu se mai poate vorbi despre o chestiune de drept nouă.

Din acest punct de vedere este relevant că, pe de o parte, Decizia nr. I din 30 iunie 1997 a fost pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie într-un mecanism de unificare jurisprudenţială, în vederea tranşării unei practici neunitare preexistente, şi, pe de altă parte, după cum s-a arătat anterior, au fost identificate hotărâri ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în care se face chiar aplicarea respectivei decizii date în interesul legii.

Nu în ultimul rând, este de menţionat că, în răspunsurile date la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării prezentei sesizări, mai mult de jumătate dintre curţile de apel au indicat pronunţarea de hotărâri judecătoreşti în litigii generate de aplicarea art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991.

Este de remarcat în acest context Curtea de Apel Iaşi, care s-a preocupat a răspunde şi în considerarea noutăţii problemei de drept, indicând culegerile de jurisprudenţă ale instanţei pe anii 1998, 2000 şi 2005 şi ataşând răspunsului său decizii din acea perioadă.

Din examinarea acestora se constată că, în litigiile între fostul proprietar al imobilului compus din teren şi construcţie şi proprietarul actual al construcţiei, în favoarea căruia a fost emis titlu de proprietate pentru terenul aferent construcţiei în temeiul art. 36 alin. (3) [fost art. 35 alin. (3)] din Legea nr. 18/1991, instanţele au făcut aplicarea deciziei pronunţate în interesul legii din anul 1997, cercetând intenţia reală a părţilor la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare sub imperiul Legii nr. 58/1974 şi probele administrate, în ceea ce priveşte înstrăinarea şi a terenului odată cu construcţia.

De asemenea, din conţinutul celorlalte hotărâri pronunţate la nivelul Curţii de Apel Iaşi, precum şi al hotărârilor judecătoreşti înaintate de celelalte curţi de apel, pronunţate între anii 2013 şi 2021, reiese că instanţele s-au confruntat cu litigii generate de emiterea, după anul 2005, de titluri de proprietate în temeiul art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 în favoarea proprietarilor construcţiei pentru terenul aferent acesteia.

Faţă de data emiterii titlului de proprietate, instanţele au cercetat aplicabilitatea art. 23 alin. (2 1 ), introdus prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare 1 , şi în cazul art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, ajungând la concluzia că trimiterea expresă din art. 36 alin. (4) la art. 23 din lege – ce operează inclusiv în ipoteza normei vizate de sesizarea de faţă – înseamnă şi aplicarea alin. (2 1 ) al art. 23. În atare context legislativ, instanţele au cercetat acordul de voinţă al părţilor materializat în contractul de vânzare-cumpărare încheiat sub imperiul Legii nr. 58/1974, precum şi probele administrate, pentru a decela intenţia reală a părţilor contractante în privinţa terenului aferent construcţiei. 1 Potrivit căruia: „În cazul înstrăinării construcţiilor, suprafeţele de teren aferente prevăzute la alin. (2) sunt cele convenite de părţi la data înstrăinării, dovedite prin orice mijloace de probă, inclusiv declaraţii autentice de martor.”

Prin urmare, chiar dacă nu au făcut referire în mod explicit la Decizia nr. I din 30 iunie 1997 pronunţată în interesul legii, instanţele au aplicat raţionamentul ce a condus la dezlegarea dată în anul 1997 – bazat pe corelaţia dintre art. 35 alin. (3) [actual art. 36 alin. (3)] şi art. 22 (actual art. 23) – şi în raportarea la art. 23 alin. (2 1 ) din lege.

Din cele expuse rezultă că scopul urmărit prin declanşarea procedurii pronunţării unei hotărâri prealabile nu mai poate fi atins, funcţia acestui mecanism de unificare a jurisprudenţei nefiind aceea de a da o soluţie unei practici formate, ci de prevenire a practicii judiciare neunitare, pentru evitarea paralelismului şi suprapunerii cu mecanismul recursului în interesul legii.

În consecinţă, nu este întrunită nici condiţia de admisibilitate a noutăţii chestiunii de drept, astfel încât sesizarea va fi respinsă, ca inadmisibilă.