Decizia nr. 9 din 21 februarie 2022

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 2.825/1/2021 a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă şi ale art. 36 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Laura-Mihaela Ivanovici, preşedintele Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizările conexate formulate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 11.553/3/2019, şi de Curtea de Apel Timişoara – Secţia I civilă, în Dosarul nr. 877/108/2020.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar s-a depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, ce a fost comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; după comunicarea raportului, părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularii şi obiectul sesizărilor

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a dispus, prin Încheierea din 2 noiembrie 2021, în Dosarul nr. 11.553/3/2019, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: în interpretarea art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 165/2013), în situaţia unei contestaţii împotriva unei decizii emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, acordarea despăgubirilor se face prin aplicarea grilei notariale valabile pentru anul precedent emiterii propriu-zise a deciziei de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor sau prin aplicarea grilei notariale valabile pentru anul precedent rămânerii sale definitive?

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 11 noiembrie 2021, cu nr. 2.825/1/2021, termenul de judecată fiind stabilit la 21 februarie 2022.

La data de 24 noiembrie 2021, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost înregistrat Dosarul nr. 2.927/1/2021, având ca obiect sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara – Secţia I civilă, prin Încheierea din 9 noiembrie 2021, în Dosarul nr. 877/108/2020. Prin această sesizare s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: care este grila notarială aplicabilă pentru evaluarea imobilelor care nu pot fi restituite în natură, în cazul litigiilor în care reclamantul solicită obligarea Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor la soluţionarea dosarului prin emiterea unei decizii de compensare care să conţină numărul de puncte stabilit prin expertiza dispusă în cauză, ipoteza vizată fiind aceea în care Comisia nu a soluţionat dosarul până la data introducerii acţiunii de către reclamant şi nici ulterior, situaţie care nu este acoperită de textul art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, în forma în vigoare după modificarea dispusă prin Legea nr. 193/2021 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 72/2020 pentru suspendarea aplicării prevederilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România şi instituirea unor măsuri tranzitorii (Legea nr. 193/2021)?

Considerându-se că există identitate de obiect între cele două sesizări, prin rezoluţia preşedintelui Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a dispus conexarea Dosarului nr. 2.927/1/2021 la Dosarul nr. 2.825/1/2021, urmând ca sesizările conexate să fie soluţionate de acelaşi complet de judecată. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare Art. 21. – ” (…) (6) Evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri se exprimă în puncte şi se face prin aplicarea grilei notariale valabile pentru anul precedent emiterii deciziei de către Comisia Naţională, în considerarea caracteristicilor tehnice ale imobilului şi a categoriei de folosinţă la data preluării acestuia. Un punct are valoarea de un leu. (…)” III. Expunerea succintă a proceselor A. Dosarul nr. 11.553/3/2019 al Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Procesul a început la data de 16 aprilie 2019.

Prin decizia de validare parţială nr. xxxxx din 11 martie 2019, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a dispus: validarea parţială a dispoziţiei primarului municipiului Craiova pentru cota de 1/2 din imobilul construcţie, situat în municipiul Craiova, judeţul Dolj, şi emiterea deciziei de compensare prin 31.068 puncte în favoarea domnului X, cu precizarea că numărul de puncte menţionat reprezintă valoarea imobilului sus-amintit, stabilită în conformitate cu prevederile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, din care a fost dedusă cota de 1/2 din valoarea despăgubirilor în cuantum de 74.427,20 lei, încasate la data de 10 august 1990, actualizată cu indicele de inflaţie; invalidarea parţială a dispoziţiei primarului municipiului Craiova pentru cota de 1/2 din imobilul-construcţie, situat în municipiul Craiova, judeţul Dolj.

Împotriva acestei decizii, în temeiul art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, a formulat contestaţie reclamantul iniţial, X, arătând că nu i s-au solicitat niciodată înscrisuri cu privire la calitatea de moştenitor al soţiei sale Y, astfel că în mod greşit intimata a procedat la invalidarea dispoziţiei primarului municipiului Craiova pentru cota de 1/2, şi, în ceea ce priveşte terenul aferent construcţiei, că figurează, împreună cu soţia sa, în procesul-verbal întocmit cu ocazia preluării imobilului. În consecinţă, a solicitat anularea deciziei contestate şi obligarea intimatei să emită decizia de compensare prin puncte în favoarea sa pentru cota de 1/1 din construcţie şi terenul aferent.

Prin Sentinţa civilă nr. 2.988 din 13 decembrie 2019, Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă a admis cererea, a anulat decizia de validare parţială emisă de pârâtă şi a obligat-o pe aceasta să emită în favoarea reclamantului decizie de compensare prin puncte, pentru construcţia şi terenul aferent construcţiei în suprafaţă de 1.150 mp, imobile situate în municipiul Craiova, judeţul Dolj, în termen de 60 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Împotriva sentinţei primei instanţe a formulat apel pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, prin care a susţinut netemeinicia hotărârii atacate, întrucât secretariatul său a constatat calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantului pentru cota de 1/2 din construcţie, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. xxxx din 27 septembrie 1982, fiind proprietar devălmaş împreună cu soţia sa, Y (decedată în anul 2004); reclamantul nu a făcut dovada calităţii de moştenitor al soţiei sale, deşi secretariatul i-a trimis o adresă în acest sens în anul 2017; terenul în suprafaţă de 1.150 mp a trecut în proprietatea statului conform art. 30 din Legea nr. 58/1974 privind sistematizarea teritoriului şi localităţilor urbane şi rurale (Legea nr. 58/1974). În consecinţă, a solicitat admiterea apelului, casarea sentinţei şi rejudecarea procesului în fond, urmând ca instanţa să dispună respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

La data de 31 august 2021 a decedat intimatul-reclamant X, astfel că la termenul din 2 noiembrie 2021 au fost introduse în cauză moştenitoarele acestuia, A şi B.

În şedinţa publică din 2 noiembrie 2021, Curtea, din oficiu, a invocat necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept anterior expusă.

Prin încheierea pronunţată la aceeaşi dată, instanţa a dispus sesizarea instanţei supreme şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, a suspendat judecata. B. Dosarul nr. 877/108/2020 al Curţii de Apel Timişoara – Secţia I civilă

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad – Secţia I civilă, la data de 19 mai 2020, reclamanţii C şi D au solicitat, în principal, obligarea pârâtei Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor la emiterea deciziei de compensare pentru imobilele naţionalizate şi nerestituite în natură, situate în municipiul Arad, prin acordarea despăgubirilor solicitate conform valorii de piaţă de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, în cuantumul ce va fi stabilit în urma administrării probei cu expertiză, într-un termen rezonabil de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, iar în subsidiar, obligarea pârâtei la emiterea deciziei de compensare pentru imobilele indicate, în conformitate cu dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 165/2013, la plata echivalentului sumei de 5.000 euro în moneda naţională la data plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat datorită nereparării prejudiciului material produs în urma exproprierii abuzive, şi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că antecesorii lor au fost expropriaţi în perioada regimului comunist şi lipsiţi de proprietatea bunurilor situate în municipiul Arad, prin Decretul nr. 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile, cu modificările şi completările ulterioare. Prin notificarea formulată în anul 2001 au solicitat instituţiilor statului român restituirea proprietăţilor sau acordarea de despăgubiri la valoarea de circulaţie.

Prin hotărâre judecătorească definitivă s-a constatat naţionalizarea abuzivă a imobilului şi calitatea de persoană îndreptăţită a antecesorului X. Ulterior, primarul municipiului Arad a emis dispoziţie prin care a constatat exproprierea abuzivă, calitatea de persoane îndreptăţite a reclamanţilor, dar şi faptul că unele apartamente din imobil sunt libere, iar unele au fost înstrăinate unor terţi în baza Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 112/1995).

Dispoziţia a fost atacată de reclamanţi în instanţă, însă pretenţiile lor au fost respinse. În continuare, Primăria Municipiului Arad a transmis actul, împreună cu întreaga documentaţie aferentă, instituţiei prefectului care, la rândul său, le-a transmis pârâtei Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, unde a rămas în nelucrare timp de 6 ani de la înregistrare, respectiv 19 ani de la formularea notificării, fără ca în tot acest timp reclamanţii să primească din partea statului român niciun fel de despăgubiri cu titlu de daune materiale ori morale.

Referitor la acordarea despăgubirilor prin raportare la dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 165/2013, astfel cum a fost aceasta modificată prin Legea nr. 22/2020 pentru modificarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România şi pentru completarea articolului 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România (Legea nr. 22/2020), reclamanţii au apreciat că această modificare nu reprezintă punerea legislaţiei interne în acord cu raţiunea, scopul şi incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia), deoarece valorile orientative şi minimale din grilele notariale nu reprezintă nici pe departe valoarea reală a proprietăţilor.

Referitor la calculul numărului de puncte pe care le solicită, conform grilei notariale aplicabile municipiului Arad, aferentă anului introducerii acţiunii – 2020, reclamanţii au înţeles să conteste valorile aplicate, faţă de zona situării imobilelor imposibil de restituit în natură, de suprafeţele avute în vedere şi de preţurile stabilite prin grilă.

Pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a depus întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii, ca neîntemeiată. A arătat că din înscrisurile depuse la dosar nu reiese în mod clar categoria de folosinţă a întregii suprafeţe de teren la momentul preluării abuzive, motiv pentru care nu poate fi aplicată grila notarială. În situaţia în care nu se poate stabili destinaţia/categoria de folosinţă, evaluarea se face prin aplicarea valorii minime pentru zona sau categoria de imobil prevăzută de grila notarială pentru localitatea respectivă, astfel cum prevede art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, sau se aplică prezumţiile relative instituite prin art. 15 1 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Prin Sentinţa civilă nr. 56 din 24 martie 2021, Tribunalul Arad – Secţia I civilă a admis în parte acţiunea, a obligat pârâta să emită în favoarea reclamanţilor decizia de compensare pentru imobilele naţionalizate nerestituite în natură, în valoare de 2.554.018 puncte (lei), în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, a anulat ca netimbrat petitul privind acordarea daunelor morale în cuantum de 5.000 euro şi a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 13.550 lei.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a dispus efectuarea unei expertize tehnice judiciare de evaluare a apartamentelor în discuţie şi a terenului aferent.

Conform raportului de expertiză, necontestat de părţi, valoarea apartamentelor expertizate şi a terenului aferent este de 893.202 euro, echivalent 4.348.643 lei, conform expertizei notariale aferente anului 2020, respectiv de 1.104.400 euro, echivalent 5.376.882 lei, potrivit valorii de piaţă. Raportat la numărul de puncte ce trebuie stabilite conform art. 21 din Legea nr. 165/2013 şi la cota cuvenită reclamanţilor, de 19/40, acestea sunt 2.065.605 puncte (lei), potrivit expertizei notariale aferente anului 2020, respectiv 2.554.018 puncte (lei), potrivit valorii de piaţă.

Faţă de concluziile expertizei şi de diferenţa semnificativă între cele două valori, se pune problema dacă valoarea ce trebuie stabilită este cea rezultată din prevederile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, conform grilei notariale, sau valoarea de piaţă, cum au solicitat reclamanţii, având în vedere deciziile relevante din practica Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Faţă de prevederile de principiu din art. 1 din Legea nr. 165/2013, ţinând cont de împrejurarea că recent, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 189 din 18 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 4 mai 2021 (Decizia nr. 189 din 18 martie 2021), s-a constatat neconstituţionalitatea prevederilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 şi că, pe de altă parte, în situaţii de speţă similare, hotărârile în cauzele Ana Ionescu şi alţii contra României, Konya şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că despăgubirea ce trebuie plătită de stat trebuie să fie corespunzătoare cu valoarea actuală a proprietăţilor [interpretare ce se impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, legislaţiei interne contrare], tribunalul a constatat că despăgubirile la care sunt îndreptăţiţi reclamanţii trebuie raportate la valoarea actuală, de piaţă, a imobilelor, pentru a se afla într-o situaţie similară cu cazul în care restituirea în natură a proprietăţilor ar fi fost posibilă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, care a susţinut că hotărârea atacată este, în parte, netemeinică şi nelegală, sub aspectul nedezbaterii categoriei de folosinţă a imobilului-teren. De asemenea, a înţeles să critice sentinţa şi din perspectiva faptului că evaluarea imobilului se face în considerarea caracteristicilor tehnice ale imobilului şi a categoriei de folosinţă la data preluării acestuia, potrivit art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, iar din dosar nu rezultă ce categorie de folosinţă avea întreaga suprafaţă de teren, în prezent aflându-se în imposibilitatea obiectivă de a aplica grila notarială. De aceea, evaluarea se face prin aplicarea valorii minime pentru zona sau categoria de imobil prevăzută de grila notarială pentru localitatea respectivă, astfel cum se arată la art. 21 alin. (6 1 ) din Legea nr. 165/2013, sau se aplică prezumţiile relative instituite la art. 15 1 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Apelanta-pârâtă a solicitat, de asemenea, modificarea sentinţei sub aspectul evaluării realizate de instanţa de judecată prin raportare la normele cuprinse în grila Camerei Notarilor Publici din 2020, apreciind că o asemenea evaluare conduce spre o soluţie aflată în afara cadrului legal, contrară efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 189 din 18 martie 2021, care au incidenţă asupra stării actului normativ declarat neconstituţional.

Apelanta-pârâtă a înţeles să critice sentinţa atacată şi sub aspectul reţinerii eronate a valorii de piaţă a imobilului notificat, cu încălcarea dispoziţiilor art. 50 lit. b) şi art. 21 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 165/2013. Evaluarea imobilului notificat, astfel cum a fost reţinută de instanţa de fond, trebuie să urmărească valorile din grila notarilor publici, şi nu pe cele de piaţă, acest tratament putând conduce la inegalităţi între titularii drepturilor.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul-reclamant B, în nume personal şi în calitate de unic moştenitor al reclamantei C, a solicitat respingerea apelului declarat de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor.

La termenul din 12 octombrie 2021, Curtea, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, a pus în discuţie necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, pentru dezlegarea chestiunii de drept enunţate la paragraful 9 din prezenta decizie.

Prin Încheierea din 9 noiembrie 2021, sesizarea a fost considerată admisibilă şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecăţii până la pronunţarea hotărârii prealabile. IV. Motivele reţinute de titularii sesizărilor, referitoare la admisibilitatea procedurii

Instanţele de trimitere, procedând la analiza condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru declanşarea procedurii pronunţării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, au apreciat că acestea sunt întrunite cumulativ, pentru considerentele ce vor fi redate.

Astfel, cauzele se află în etapa procesuală a apelului, singura cale de atac de reformare prevăzută în materia cererilor întemeiate pe Legea nr. 165/2013, conform art. 35 alin. (4) din acest act normativ special, iar completele de judecată ale celor două curţi de apel au fost învestite cu soluţionarea apelurilor declarate de pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor. De asemenea, problemele de drept nu au făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Cât priveşte cerinţa ca soluţionarea pe fond a cauzelor să depindă de lămurirea chestiunii de drept în discuţie, ambele instanţe au apreciat că este îndeplinită.

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a pentru cauze cu minori şi de familie a argumentat că, în ipoteza în care s-ar constata întemeiată una dintre critici, şi anume aceea că prin decizia de validare parţială a fost recunoscută calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la obţinerea de măsuri compensatorii pentru cota de 1/2 din construcţie, şi în acelaşi timp s-ar constata nefondate una sau ambele susţineri privind calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la obţinerea de măsuri compensatorii pentru cealaltă cotă de 1/2 din construcţie, precum şi pentru teren, soluţia pronunţată cu privire la apel ar putea fi diferită după cum acordarea despăgubirilor se face prin aplicarea grilei notariale valabile pentru anul precedent emiterii propriu-zise a deciziei de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor sau prin aplicarea grilei notariale valabile pentru anul precedent rămânerii sale definitive.

Astfel, în primul caz, s-ar putea impune admiterea apelului şi schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul anulării doar în parte a deciziei de validare parţială, respectiv a art. 2, prin care s-a invalidat dispoziţia entităţii învestite cu privire la o cotă de 1/2 din construcţie şi la întregul teren, precum şi a tezei a doua din art. 1, prin care s-a stabilit un număr de puncte, implicit fiind păstrată partea din decizie prin care prin teza întâi din art. 1 a fost validată dispoziţia entităţii învestite cu privire la o cotă de 1/2 din construcţie în vederea emiterii deciziei de compensare corespunzătoare (astfel încât acordarea despăgubirilor pentru cota de 1/2 din construcţie, drept recunoscut deja chiar de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, să se facă prin aplicarea grilei notariale valabile pentru anul precedent emiterii deciziei propriu-zise către aceasta) şi obligării pârâtei să emită o nouă decizie numai pentru cealaltă cotă de 1/2 din construcţie şi pentru teren (astfel încât numai acordarea despăgubirilor pentru aceste drepturi, recunoscute abia de către instanţă în cadrul soluţionării contestaţiei, să se facă prin aplicarea grilei notariale valabile pentru anul precedent rămânerii definitive a deciziei Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor).

În cel de-al doilea caz, soluţia ar putea fi respingerea apelului (astfel încât acordarea despăgubirilor şi pentru cota de 1/2 din construcţie, drept recunoscut deja de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, să se facă prin aplicarea grilei notariale valabile pentru anul precedent rămânerii definitive a deciziei acestui organism).

Curtea de Apel Timişoara – Secţia I civilă a apreciat că între problema de drept ce face obiectul sesizării şi soluţionarea pe fond a cauzei există un raport de dependenţă, în sensul că hotărârea pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept o va pronunţa în procedura mecanismului judiciar de unificare a practicii produce un efect concret asupra soluţiei din procesul pendinte. Sesizarea de faţă pune în discuţie o chestiune de drept de a cărei lămurire poate depinde soluţionarea fondului cauzei, deoarece soluţionarea apelului şi, implicit, a acţiunii introductive este indisolubil legată de determinarea sferei de incidenţă a dispoziţiilor art. 35 alin. (3) şi art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013.

În concret, dispoziţiile Legii nr. 193/2021 sunt în sensul că evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri se exprimă în puncte şi se face prin aplicarea grilei notariale valabile pentru anul precedent emiterii deciziei de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, în considerarea caracteristicilor tehnice ale imobilului şi a categoriei de folosinţă la data preluării acestuia.

Obiectul acţiunii are ca petit principal obligarea pârâtei Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor la emiterea deciziei de compensare pentru imobilele naţionalizate şi nerestituite în natură situate în municipiul Arad, prin acordarea despăgubirilor solicitate conform valorii de piaţă actuale de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, în cuantumul ce va fi stabilit în urma administrării probei cu expertiză, într-un termen rezonabil de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

Hotărârea de primă instanţă care este supusă controlului jurisdicţional în prezentul apel a admis petitul respectiv, acordând reclamantului-intimat dreptul la despăgubiri calculate la valoarea de piaţă a imobilului preluat în mod abuziv în perioada comunistă, iar în acest sens a procedat la efectuarea unei expertize tehnice de evaluare, care a avut ca obiectiv şi stabilirea valorii despăgubirilor prin raportare la grila notarială aferentă anului 2020. În speţă nu s-a emis o decizie de către pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, deşi reclamantul-intimat este beneficiarul unei dispoziţii care prevede dreptul la despăgubiri pentru partea de imobil care nu poate fi restituită în natură, dispoziţie emisă în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive.

Prin apelul declarat, pârâta invocă nelegala înlăturare a dispoziţiilor speciale ale Legii nr. 165/2013, care stabilesc grila notarială drept reper în evaluarea imobilelor, iar nu valoarea de piaţă, dar faptul neemiterii unei decizii de către entitatea competentă ridică întrebări cu privire la modalitatea de evaluare. Situaţia de fapt din speţă nu este acoperită de dispoziţiile legii speciale aflate în discuţie, cât timp grila notarială aplicabilă este aceea din anul anterior emiterii deciziei.

De asemenea, s-a apreciat ca fiind îndeplinită condiţia noutăţii chestiunii de drept, fiind generată de un act normativ recent, respectiv Legea nr. 193/2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 681 din 9 iulie 2021, şi se ridică în toate contestaţiile formulate împotriva deciziilor emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, deci într-un număr considerabil de litigii, existând diferenţe notabile între valorile imobilelor stabilite prin aplicarea grilei notariale valabile pentru anul precedent emiterii deciziei propriu-zise către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor şi cele stabilite prin aplicarea grilei notariale valabile pentru anul precedent rămânerii definitive a acesteia, astfel încât apare necesar a fi tranşată cu valoare de principiu.

Curtea de Apel Timişoara – Secţia I civilă a apreciat şi că problema de drept pusă în discuţie prezintă gradul de dificultate necesar pentru declanşarea mecanismului hotărârii prealabile, deoarece rezolvarea de principiu a acesteia nu se poate deduce cu uşurinţă din interpretarea coroborată a prevederilor art. 21 din Legea nr. 165/2013, dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie şi art. 6 paragraful 1 din Convenţie.

Interpretarea normelor legale menţionate pune în discuţie două rezolvări diametral opuse ale chestiunii de drept, una rezultată prin aplicarea dreptului comun, adică evaluarea are loc prin raportare la grila notarială de la momentul realizării evaluării, iar cealaltă întemeiată pe grila notarială din anul anterior evaluării, pentru a se asigura o interpretare cât mai apropriată de voinţa legiuitorului, exprimată prin Legea nr. 193/2021, iar data emiterii hotărârii judecătoreşti în astfel de cauze nu este cunoscută la momentul când se dispune evaluarea. V. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept

Prin notele scrise depuse la dosarul Curţii de Apel Timişoara – Secţia I civilă, intimatul-reclamant B, în nume propriu şi în calitate de moştenitor al reclamantei C, a susţinut că sesizarea instanţei supreme este inadmisibilă, neîndeplinind condiţia noutăţii, a nepronunţării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a complexităţii şi a dependenţei soluţionării fondului cauzei de dezlegarea chestiunii de drept.

Invocând dezlegările instanţei supreme din Decizia nr. XX din 19 martie 2007, pronunţată de Secţiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 12 noiembrie 2007 (Decizia nr. XX din 19 martie 2007), intimatul-reclamant a apreciat că acestea se impun, mutatis mutandis, şi în privinţa situaţiei în care entitatea învestită cu soluţionarea cererii – în cazul de faţă, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor – nu a respectat termenul de 60 de luni reglementat de art. 34 din Legea nr. 165/2013, iar persoana care se consideră îndreptăţită a învestit instanţa cu soluţionarea cererii în interiorul termenului de 6 luni reglementat de art. 35 din Legea nr. 165/2013.

Considerentele Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 au fost reluate prin Decizia nr. 45 din 14 octombrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 934 din 20 noiembrie 2019 (Decizia nr. 45 din 14 octombrie 2019), ele fiind aplicabile şi cauzei pendinte.

În acelaşi sens invocă şi Decizia nr. 46 din 7 iunie 2021 (Decizia nr. 46 din 7 iunie 2021), pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 752 din 2 august 2021.

Pentru toate aceste argumente, apreciază că aplicarea art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 trebuie făcută printr-o interpretare teleologică coroborată cu art. 35, astfel cum a fost interpretat obligatoriu de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 45 din 14 octombrie 2019, în sensul că atunci când instanţa se substituie Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, fiind învestită cu soluţionarea pe fond a dosarului administrativ, textul „prin aplicarea grilei notariale din anul anterior emiterii deciziei” se înlocuieşte logic cu „prin aplicarea grilei notariale din anul anterior pronunţării hotărârii judecătoreşti”.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorul-raportor, în condiţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile nu au exprimat un punct de vedere asupra problemei de drept. VI. Punctul de vedere al completurilor de judecată care au formulat sesizările cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept

Completul de judecată al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, învestit cu soluţionarea apelului în dosarul nr. 11.553/3/2019, a arătat că, pentru situaţiile în care nu a fost emisă o decizie de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor [art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013], acordarea despăgubirilor nu se poate face decât prin aplicarea grilei notariale valabile pentru anul precedent pronunţării hotărârii judecătoreşti. Textul nu poate fi interpretat decât în sensul că hotărârea judecătorească, ce ţine de fapt loc deciziei ce ar fi trebuit emisă de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, este necesar a fi asimilată acesteia, din perspectiva în discuţie, constituind un act echivalent. Cu alte cuvinte, se impune interpretarea extensivă în faţa interpretării literale.

Modificând art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, care stabileşte criteriul de evaluare a imobilelor în faza administrativă, legiuitorul a omis să modifice şi art. 35 din acelaşi act normativ, prin indicarea criteriului de evaluare în faza judiciară. Reglementarea unui criteriu distinct în această fază nici nu necesita o dispoziţie specială în forma iniţială a legii, referirea la anul 2013 fiind suficientă până la momentul stabilirii definitive a despăgubirilor.

În continuare, odată admisă în situaţia prevăzută de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, interpretarea că art. 21 alin. (6) se referă nu numai strict la decizia emisă de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, ci şi la un act echivalent (hotărârea judecătorească) înseamnă că această interpretare trebuie dată aceluiaşi text de lege şi în alte situaţii în care se pronunţă o hotărâre judecătorească, cum este cea în care a fost emisă o decizie administrativă, însă ea a fost contestată în instanţă, adică cea reglementată de art. 35 alin. (1). Aşadar, lacuna legislativă se observă cu mai mare uşurinţă în legătură cu situaţiile prevăzute de art. 35 alin. (2), cele în care nu au fost emise decizii de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, însă există în ambele cazuri.

Atunci când se emit/pronunţă atât o decizie administrativă, cât şi o hotărâre judecătorească, în absenţa unei opţiuni exprese a legiuitorului cu privire la care din cele două acte juridice este cel în funcţie de care se determină anul de referinţă, textul de lege este susceptibil de două înţelesuri.

În favoarea primei concluzii posibile, instanţa de trimitere constată că faptul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti la finalul procedurii nu poate conduce automat la concluzia că evaluarea se face prin aplicarea grilelor notariale valabile în anul anterior pronunţării sale. Nu este exclus, de principiu, ca legiuitorul să prefere evaluarea în funcţie de grilele notariale valabile în anul precedent emiterii deciziei, aşa cum în forma iniţială alesese un an fără nicio legătură cu emiterea/pronunţarea actelor juridice respective, şi anume 2013. Indicarea unui an de referinţă fix, indiferent de durata procedurii, poate fi considerată ca prezentând o serie de avantaje. Astfel, atunci când procedura durează mai mult de un an, se evită refacerea expertizelor şi/sau a calculelor cel puţin o dată pe parcursul soluţionării contestaţiei. De asemenea, cuantumul despăgubirilor nu depinde de durata procedurii, care variază în funcţie de multe elemente (durata efectuării expertizelor şi/sau a administrării altor probe, încărcătura mai mică sau mai mare a şedinţelor care permite ori nu amânarea cauzei la un termen în acelaşi an, formularea de către părţi a unor cereri de amânare) şi îi atribuie astfel un anumit caracter aleatoriu. În schimb, soluţionarea dosarelor administrative de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor se face într-o anumită ordine, în principiu cea a înregistrării (art. 34), ceea ce lasă mai puţin loc arbitrarului.

Tot astfel, nici împrejurarea că hotărârea judecătorească desfiinţează (atunci când contestaţia este admisă) decizia administrativă nu poate conduce, prin sine însăşi, la concluzia că nu poate fi avut în vedere decât anul precedent pronunţării hotărârii judecătoreşti definitive. Riguros vorbind, nu se desfiinţează sau n-ar trebui să se desfiinţeze decât partea din decizie care priveşte stabilirea numărului de puncte, iar nu şi cea referitoare la validarea dispoziţiei emise de entitatea învestită cu soluţionarea notificării. În plus, chiar dacă s-ar considera că decizia (indiferent de tipul ei) nu mai este în vigoare, opţiunea pentru un anumit an cu referire la aceasta poate să supravieţuiască, nefiind un efect al său juridic. Este adevărat şi că atunci când instanţa nu stabileşte ea însăşi valoarea despăgubirilor în acelaşi timp cu desfiinţarea deciziei administrative, ci retrimite dosarul în faza administrativă, ceea ce implică emiterea unei noi decizii, prima fiind şi de această dată desfiinţată, este poate mai greu de admis ca evaluarea imobilului să se facă în funcţie de grilele valabile în anul precedent emiterii celei dintâi. În fond problema este însă aceeaşi, durata mai mare de timp între desfiinţarea (ce ar trebui considerată parţială) deciziei administrative şi stabilirea unui alt număr de puncte (printr-o a doua decizie, respectiv chiar prin hotărârea judecătorească) nefiind o diferenţă de substanţă.

Totuşi, în favoarea celei de-a doua concluzii posibile, se constată că pentru a determina care a fost voinţa legiuitorului în situaţiile prevăzute de art. 35 alin. (1) trebuie pornit în primul rând de la expunerea de motive ce a stat la baza adoptării Legii nr. 22/2020 pentru modificarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România şi pentru completarea art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România (Legea nr. 22/2020), primul act normativ prin care s-a urmărit modificarea art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013: „Legea a intrat în vigoare la data de 16.05.2013, ca urmare, toate deciziile se emit ţinând cont de grilele notariale din anul 2013, astfel cei îndreptăţiţi, toţi cei care beneficiază de prevederile acestei legi (atât persoane fizice, cât şi persoane juridice) sunt prejudiciaţi raportat la faptul că grila notarială este actualizată anual de către Comisia Naţională. Actul normativ a intrat în vigoare acum 6 ani, valorile de piaţă ale imobilelor au suferit modificări şi în grilele notariale, precum şi inflaţia anuală duce la o pierdere a valorii despăgubirilor (se pot verifica grilele notariale aplicabile în cazul localităţilor din anul 2013 şi anii următori, inclusiv cea în vigoare din anul 2018) – în majoritatea cazurilor se pot observa creşteri de circa 30%”.

Aşadar, se poate deduce că legiuitorul a urmărit ca persoanele îndreptăţite la obţinerea de măsuri compensatorii să beneficieze de creşterea valorilor din grilele notariale, prin stabilirea despăgubirilor cu luarea în considerare a acestei evoluţii favorabile, atingerea acestui deziderat implicând evaluarea imobilelor în funcţie de grilele cele mai apropiate de momentul primirii efective a reparaţiilor.

În al doilea rând, trebuie avut în vedere principiul expus de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 80 din 12 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.080 din 20 decembrie 2018 (Decizia nr. 80 din 12 noiembrie 2018): „64. Decizia autorităţii administrative implicate în procesul de acordare a măsurii reparatorii reglementate de Legea nr. 165/2013 a fost supusă controlului jurisdicţional, astfel încât dreptul de creanţă, de care beneficiază persoana îndreptăţită la măsura reparatorie, nu este un drept cert şi exigibil şi, de aceea, situaţia juridică se află în curs de constituire, deoarece urmează a se stabili, în faza jurisdicţională, valoarea concretă a despăgubirilor sub forma acordării de puncte în raport cu evaluarea imobilului care face obiectul deciziei de compensare, instanţa de judecată fiind singura în măsură a stabili, în concret şi definitiv, întinderea despăgubirii cuvenite.”

În sfârşit, se poate susţine că în acest fel s-ar realiza şi un echilibru mai just între interesele părţilor şi cel al statului, pentru că emiterea unei decizii legale şi temeinice de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor ar face ca aceasta să rămână în vigoare şi în urma soluţionării contestaţiei şi/sau a apelului (principal), fiind mai greu de acceptat că acestea ar putea fi admise doar pe considerentul aplicării unei alte grile, adică fără săvârşirea vreunei greşeli de fapt sau de drept de către autoritatea administrativă sau de către prima instanţă. În schimb, atunci când decizia conţine asemenea erori, care impun intervenţia instanţei, este mai rezonabil să nu se repercuteze asupra situaţiei patrimoniale a persoanei îndreptăţite faptul că a fost pusă în situaţia de a solicita pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, ceea ce a implicat întârzierea plăţii efective a despăgubirilor care au fost calculate pornind de la o valoare a imobilului de la o dată anterioară. În mod asemănător s-ar pune problema în cazul declarării căilor de atac împotriva hotărârii judecătoreşti pronunţate de prima instanţă, fiind mai greu de admis că un apel (cu excepţia celui incident) ar putea fi admis doar pe considerentul aplicării grilei noi, în absenţa unei erori a instanţei.

Curtea de Apel Timişoara – Secţia I civilă nu şi-a expus punctul de vedere cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat hotărâri judecătoreşti şi opinii teoretice ale judecătorilor, din a căror analiză se conturează două orientări jurisprudenţiale.

Astfel, într-o primă orientare, s-a apreciat că evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri se face prin aplicarea grilei notariale valabile pentru anul precedent emiterii deciziei de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, în considerarea caracteristicilor tehnice ale imobilului şi a categoriei de folosinţă la data preluării acestuia.

S-a apreciat că prevederile art. 21 alin. (6), astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 193/2021, sunt redactate cu suficientă claritate şi precizie, nu au un caracter lacunar sau îndoielnic, pentru a ridica dificultăţi reale de interpretare. Utilizând metoda primordială de interpretare a unei norme juridice, aceea gramaticală, se poate ajunge cu uşurinţă la o interpretare declarativă, impusă de concluzia că între formularea literală a normei şi conţinutul său real există o concordanţă deplină.

Cât priveşte modul de interpretare şi aplicare a considerentelor Deciziei nr. 80 din 12 noiembrie 2018 trebuie avut în vedere că acestea privesc modalitatea în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a lămurit cadrul legislativ, imprevizibil şi într-o perpetuă modificare, aplicabil raportului juridic dedus judecăţii. Edificatoare în acest sens sunt considerentele introductive ale raţionamentului juridic, relativ la faptul că „59. (…) nu se ridică un aspect care să vizeze retroactivitatea legii civile, din moment ce continuitatea reglementării este aceeaşi, context ce determină ca textul modificat să se aplice şi deciziilor anterioare, emise însă după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013”.

Ele reprezintă fundamentul pentru care instanţa de judecată, învestită cu un litigiu având ca obiect o contestaţie îndreptată împotriva deciziei de compensare, face aplicarea prevederilor legale în vigoare la data soluţionării litigiului şi nu a dispoziţiilor legale avute în vedere de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor la momentul finalizării procedurii administrative.

O asemenea interpretare rezultă şi din cuprinsul Deciziei nr. 46 din 7 iunie 2021, în sensul că „94. (…) modificarea legislativă a intervenit în litigiul de faţă în apel, după stabilirea limitelor devoluţiei prin criticile formulate prin memoriile de apel şi fiind deja pronunţată o sentinţă ce a stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantelor în raport cu grilele notariale aferente anului 2013, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare la data soluţionării cauzei în primă instanţă”.

În cea de-a doua orientare jurisprudenţială s-a apreciat că evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri se face prin aplicarea grilei notariale valabile pentru anul precedent pronunţării deciziei în apel.

Argumentul principal al soluţiei are în vedere considerentele exprimate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 80 din 12 noiembrie 2018, în sensul în care „64. (…) dreptul de creanţă, de care beneficiază persoana îndreptăţită la măsura reparatorie, nu este un drept cert şi exigibil, (…) instanţa de judecată fiind singura în măsură a stabili, în concret şi definitiv, întinderea despăgubirii cuvenite”. Apreciindu-se că raportul juridic de drept substanţial nu a fost finalizat la momentul modificării cadrului legislativ, modalitatea de evaluare a despăgubirilor nu poate fi realizată decât prin grila anterioară pronunţării deciziei.

Invocându-se expunerea de motive ce a stat la baza adoptării Legii nr. 22/2020, s-a concluzionat că legiuitorul a urmărit ca persoanele îndreptăţite la obţinerea de măsuri compensatorii să beneficieze de creşterea valorilor din grilele notariale, prin stabilirea despăgubirilor cu luarea în considerare a acestei evoluţii favorabile, atingerea acestui deziderat implicând evaluarea imobilelor în funcţie de grilele cele mai apropiate de momentul primirii efective a reparaţiilor.

De altfel, şi Curtea Constituţională s-a referit, prin Decizia nr. 269 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 9 iulie 2014 (Decizia nr. 269 din 7 mai 2014), la simpla expectanţă de a dobândi măsurile reparatorii instituite prin lege, dreptul devenind efectiv, aşa cum a arătat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin hotărârea sus-menţionată prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, la rămânerea definitivă a deciziei administrative. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

În urma verificărilor efectuate, se constată că instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat în numeroase cazuri asupra conformităţii prevederilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 cu imperativele cuprinse în Constituţia României.

Spre exemplu, prin Decizia nr. 164 din 27 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 551 din 2 iulie 2018, Curtea Constituţională a reţinut că: ” 20. (…) prevederile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 au fost modificate prin art. I pct. 4 din Legea nr. 111/2017 (…), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 399 din 26 mai 2017. Având în vedere că soluţia legislativă este, în esenţă, aceeaşi cu cea existentă înaintea modificării, Curtea reţine, în prezenta cauză, aplicabilitatea jurisprudenţei sale anterioare, pronunţate în legătură cu acest text de lege. 21. Astfel, în privinţa constituţionalităţii dispoziţiilor din Legea nr. 165/2013, care instituie, pentru evaluarea imobilului ce constituie obiectul deciziei de compensare, metoda aplicării grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a legii, prin Decizia nr. 269 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 9 iulie 2014, Curtea Constituţională s-a pronunţat, între alte prevederi din actul normativ criticat, şi asupra prevederilor art. 4 teza a doua raportate la art. 21 alin. (6) şi art. 50 lit. b), analizând argumente de neconstituţionalitate similare celor formulate în prezenta cauză. Prin decizia menţionată, Curtea a respins excepţia de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, cu motivarea că prevederile legale criticate constituie modalitatea prin care legiuitorul a înţeles să transpună în legislaţia naţională exigenţele impuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, aşa cum rezultă din expunerea de motive a Legii nr. 165/2013. În acest sens, în acord cu cele reţinute în jurisprudenţa sa (…), Curtea a statuat că Legea nr. 165/2013 a fost adoptată de legiuitor ca urmare a pronunţării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010 în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, prin care, la paragraful 232, a fost reţinută în sarcina statului român obligaţia implementării unor proceduri simplificate şi eficiente, întemeiate pe măsuri legislative şi pe o practică judiciară şi administrativă coerentă, precum şi obligaţia adoptării unor reguli de procedură clare şi simplificate, care să acorde sistemului de despăgubiri o previzibilitate sporită. Prin aceeaşi decizie, Curtea a mai reţinut, de asemenea, că prin hotărârea-pilot menţionată a fost lăsată, însă, statului român o largă marjă de apreciere în privinţa mijloacelor prin care să îndeplinească obligaţiile juridice impuse şi să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate avute în vedere. Invocând jurisprudenţa sa anterioară în legătură cu procedura specială de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv, Curtea a mai reţinut că modul de reparare a injustiţiilor şi abuzurilor din legislaţia trecută ţine de opţiunea exclusivă a legiuitorului, iar prevederile de lege criticate sunt în acord cu cele ale art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie, potrivit cărora conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege (paragrafele 42 şi 45). 22. Tot astfel, prin Hotărârea din 29 aprilie 2014, pronunţată în Cauza Preda şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat – având în vedere marja de apreciere a statului român şi garanţiile instituite prin Legea nr. 165/2013, şi anume regulile de procedură clare şi previzibile, î