ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 45/2019

Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a dispus, prin Încheierea din 19 februarie 2019, în Dosarul nr. 45.709/3/2017, aflat pe rolul acestei instanțe, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la prima chestiune de drept menționată.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 4 aprilie 2019, cu nr. 1.000/1/2019, termenul de judecată fiind stabilit la 14 octombrie 2019.

La 9 aprilie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a fost învestită, de către Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă, prin Încheierea din 11 martie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 8.316/3/2018, cu pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea celei de-a doua chestiuni de drept menționate, sesizarea fiind înregistrată cu nr. 1.043/1/2019.

Președintele Secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție, la momentul desemnării, prin tragere la sorți, a judecătorilor din completul pentru dezlegarea chestiunii de drept în Dosarul nr. 1.043/1/2019, a constatat că obiectul celor două sesizări pune în discuție o problemă de drept similară și a dispus conexarea celui de-al doilea dosar la Dosarul nr. 1.000/1/2019, cu consecința soluționării ambelor sesizări de către același complet.

Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare (în continuare, Legea nr. 165/2013)

Prin Sentința civilă nr. 350 din 26 februarie 2018, Tribunalul București - Secția a III-a civilă a respins, ca tardiv formulată, cererea reclamantului X, în contradictoriu cu pârâtul municipiul București, admițând excepția tardivității, invocată prin întâmpinare; totodată, a respins cererea aceluiași reclamant împotriva pârâtei Primăria Municipiului București, ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără capacitate procesuală de folosință, admițând excepția cu acest obiect, invocată din oficiu.

Pentru a statua cu privire la tardivitatea acțiunii formulate împotriva pârâtului municipiul București, tribunalul a reținut în esență că, în conformitate cu dezlegările din Decizia nr. 5 din 16 martie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 272 din 23 aprilie 2015 (în continuare, Decizia nr. 5/2015), este de principiu că actele procedurale trebuie întocmite cu respectarea condițiilor de formă și de fond existente la data efectuării lor.

De asemenea, tribunalul a reținut că, prin art. 35 din Legea nr. 165/2013, legiuitorul a instituit un termen de decădere de 6 luni de la data expirării termenelor prevăzute de art. 33 și 34 din același act normativ, în care persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței judecătorești. Or, acest termen s-a împlinit în cauză la data de 30 iunie 2017, în timp ce cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 4 decembrie 2017, deci după expirarea termenului în care acesta era îndreptățit să solicite instanței soluționarea cererii formulate în temeiul Legii nr. 165/2013.

Tribunalul a apreciat că nu pot fi reținute susținerile reclamantului în sensul că termenul de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 nu ar fi aplicabil în cauză, întrucât acesta s-ar referi la situația în care se solicită ca instanța de judecată să soluționeze pe fond notificarea, în timp ce reclamantul nu a solicitat soluționarea pe fond a notificării, ci a cerut să se stabilească de instanță calitatea sa de persoană îndreptățită, iar pârâții să fie obligați să soluționeze notificarea.

Astfel, reclamantul a invocat în cauză prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare (în continuare, Legea nr. 10/2001), în sensul interpretat prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite (în continuare, Decizia nr. XX/2007).

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul, apreciind că, în mod greșit, Tribunalul București a interpretat dispozițiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 în sensul că acestea își produc efectele și cu privire la acțiunile în justiție prin care persoanele îndreptățite solicită obligarea entităților învestite să soluționeze notificările. Dreptul la acțiune conferit prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 este un drept material recunoscut printr-o normă imperativă, situație față de care trebuie reținut că acest text de lege se referă numai la ipoteza în care persoana care se consideră îndreptățită solicită instanței să soluționeze notificarea în locul entității învestite cu respectiva notificare. Interpretarea contrară din sentința apelată încalcă principiul conform căruia "normele imperative sunt de strictă interpretare și aplicare" și principiul conform căruia "unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă".

A mai criticat sentința atacată în sensul că aceasta a fost greșit întemeiată pe Decizia nr. 5/2015, deoarece prin acea decizie s-a stabilit asupra unei alte chestiuni de drept decât cea din prezenta cauză, care privește tardivitatea exercitării acțiunii prin care se solicită obligarea entității învestite să soluționeze notificarea. De asemenea au fost încălcate deciziile Curții Constituționale nr. 744 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 108 din 11 februarie 2015, și nr. 428 din 9 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 596 din 7 august 2015, și Hotărârea- pilot pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Maria Atanasiu.

Ulterior, pe parcursul judecării apelului, apelantul- reclamant a solicitat sesizarea instanței supreme în temeiul art. 519 și următoarele din Codul de procedură civilă, asupra următoarei probleme de drept: "prevederile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 se aplică numai acțiunii directe privind soluționarea pe fond a notificărilor/cererilor de restituire/cererilor de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent, fiind de strictă interpretare și aplicare sau se aplică și în privința acțiunilor prin care se solicită obligarea la soluționarea notificărilor/cererilor, de către entitățile învestite cu soluționarea lor?".

Prin încheierea din 19 februarie 2019 cererea a fost considerată admisibilă, astfel încât s-a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție și, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecății.

Prin Sentința civilă nr. 1.319 din 5 iunie 2018, Tribunalul București - Secția a IV-a civilă a respins, ca tardiv formulată, cererea reclamanților Y și Z, în contradictoriu cu pârâtul municipiul București, admițând în prealabil excepția cu acest obiect.

În motivarea sentinței s-a reținut că obiectul cauzei vizează obligarea pârâtului la soluționarea notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, cu consecința emiterii în favoarea reclamanților a unei dispoziții cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii sub forma punctelor în compensare, cererea cu acest obiect fiind formulată la data de 9 martie 2018.

Prin dispozițiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, legiuitorul a înțeles să reglementeze în mod expres un termen imperativ în interiorul căruia persoanele care se consideră îndreptățite în sensul Legii nr. 10/2001 aveau obligația de a se adresa instanței, limitarea în timp a posibilității exercitării acestui drept fiind în deplin acord cu motivele avute în vedere la adoptarea Legii nr. 165/2013 și cu indicațiile trasate în cuprinsul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010 a Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțate în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României.

Pe cale de consecință, s-a reținut că acțiunea introductivă a fost formulată cu nerespectarea termenului de 6 luni, care a început să curgă de la data de 1 ianuarie 2017, când s-a împlinit termenul de 36 de luni prevăzut de art. 33 din Legea nr. 165/2013.

Cu privire la natura termenului de 6 luni au fost avute în vedere considerentele Deciziei nr. 25 din 16 aprilie 2018 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 6 iunie 2018 (în continuare, Decizia nr. 25/2018), prin care s-a statuat că termenele instituite de dispozițiile art. 33-35 din Legea nr. 165/2013 sunt termene procedurale legale, imperative sau prohibitive și absolute. Regulile de calcul al termenelor procedurale sunt prevăzute de art. 181 din Codul de procedură civilă, care constituie dreptul comun în materie, astfel încât, ori de câte ori legea nu prevede expres o altă regulă specială pentru calculul unui anumit termen, se vor aplica regulile generale instituite de acest text legal.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, susținând, în esență, că instanța fondului a calificat în mod greșit cererea de chemare în judecată, cerere care nu a fost întemeiată pe prevederile art. 35 alin. (2) și (3), art. 33 și 34 din Legea nr. 165/2013, ci a fost întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001, solicitându-se instanței să oblige entitatea învestită de lege să emită dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor compensatorii (cerere având ca obiect obligația de a face). Totodată, au arătat că dreptul de proprietate ce le este conferit de Legea nr. 10/2001 este imprescriptibil, actual, iar prin soluția primei instanțe li se încalcă dreptul de acces la justiție. Apelanții au solicitat anularea sentinței atacate și evocarea fondului de către instanța de apel, respectiv să se dispună obligarea pârâtului municipiul București la emiterea dispoziției cu propunere de acordare de măsuri compensatorii, pentru imobilul în litigiu, în temeiul și în condițiile Legii nr. 10/2001.

Apelanții-reclamanți au formulat cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 și următoarele din Codul de procedură civilă, pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, cu privire la următoarea chestiune de drept: "după apariția Legii nr. 165/2013, respectiv a prevederilor art. 33, 34 și 35, mai subzistă obligația entității învestite conform legii de soluționare, pe cale administrativă, a notificărilor legal formulate, fie prin restituire în natură, fie prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile neexercitării procedurii judiciare prevăzute de art. 35 din Legea nr. 165/2013?".

Prin încheierea din 11 martie 2019, sesizarea a fost considerată admisibilă și, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecății.

Prin încheierea pronunțată la 19 februarie 2019, în Dosarul nr. 45.709/3/2017, Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru următoarele considerente:

Cauza se află în curs de judecată, în ultimă instanță, respectiv în etapa procesuală a apelului, care este singura cale de atac de reformare prevăzută în materia cererilor întemeiate pe Legea nr. 165/2013, conform art. 35 alin. (4) din acest act normativ special.

Un complet de judecată al curții de apel a fost învestit cu soluționarea cauzei.

Soluționarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea chestiunii de drept în discuție, având în vedere împrejurarea că prima instanță de fond, prin respingerea acțiunii, ca tardiv formulată, a stabilit incidența art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 în privința cererii de chemare în judecată, al cărei capăt de cerere secund a fost obligarea pârâtului municipiul București la soluționarea notificării, capăt întemeiat de reclamant pe Decizia nr. XX/2007 și pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Or, această dispoziție judiciară a tribunalului constituie obiect al cererii de apel, apelantul-reclamant criticând inter alia greșita aplicare în cauză, de către instanța de fond, a dispozițiilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, cu referire la o acțiune care nu ar fi vizat soluționarea directă a notificării, ci doar obligarea entității învestite la soluționarea notificării.

Chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită are caracter de noutate.

Deși Legea nr. 165/2013 reprezintă un act normativ ce și-a pierdut caracterul de lege nouă, prin funcția și modul de reglementare, ea a devenit actuală, aplicabilitatea sa fiind amânată după expirarea termenelor noi puse la dispoziția entităților învestite sau unităților deținătoare pentru soluționarea notificărilor, unele dintre aceste termene împlinindu-se, altele nefiind încă împlinite.

Problema în discuție este nouă, fiind derivată din acest act normativ a cărui aplicabilitate este nouă, fiind necesar a fi tranșată cu valoare de principiu, în contextul în care în procedura reglementată de dispozițiile Legii nr. 165/2013 se formulează numeroase cereri în instanță, întemeiate (și) pe acest act normativ special, care au ca obiect obligarea entităților învestite la soluționarea notificărilor/cererilor.

Chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Această chestiune de drept a constituit obiectul acestei proceduri speciale, în cadrul Dosarului nr. 328/1/2018 al instanței supreme, fără însă ca prin Decizia nr. 34 din 14 mai 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 570 din 6 iulie 2018 (în continuare, Decizia nr. 34/2018), să se fi tranșat pe fond această chestiune, în contextul în care sesizarea a fost respinsă ca inadmisibilă pentru motivul că soluționarea pe fond a respectivei cauze nu depindea de lămurirea chestiunii de drept în discuție.

Aceeași situație se regăsește și în privința Deciziei nr. 85 din 26 noiembrie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 57 din 22 ianuarie 2019 (în continuare, Decizia nr. 85/2018), decizie în cadrul căreia s-a stabilit că problema de drept în prezent discutată nu îndeplinea aceeași cerință de admisibilitate, respectiv dependența sa de soluționarea pe fond a respectivei cauze.

Prin încheierea pronunțată la 11 martie 2019, în Dosarul nr. 8.316/3/2018, Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru următoarele considerente:

Este îndeplinită condiția existenței unei cauze aflate în curs de judecată - litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea se află în curs de judecată, pe rolul Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă.

Este îndeplinită și condiția soluționării cauzei în ultimă instanță.

Tribunalul a fost sesizat cu o acțiune având ca obiect obligarea pârâtului municipiul București să soluționeze notificarea și să emită dispoziția cu propunere de acordare de măsuri compensatorii pentru imobilul notificat, acțiunea fiind întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Curtea de Apel București urmează să soluționeze cauza în ultimă instanță, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești care este definitivă, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, coroborat cu art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și art. 7 alin. (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările și completările ulterioare (în continuare, Legea nr. 76/2012).

De chestiunea de drept respectivă depinde soluționarea pe fond a litigiului.

Condiția este îndeplinită, deoarece dezlegarea dată de instanța supremă acestei chestiuni de drept se va regăsi în soluția ce va fi cuprinsă în dispozitivul deciziei ce urmează a fi pronunțată în cauză.

Astfel, tribunalul în mod greșit a soluționat procesul prin admiterea excepției de tardivitate întemeiate pe dispozițiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, considerând că este învestit cu o acțiune întemeiată pe aceste dispoziții legale, deși în motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată reclamanții au învederat că demersul judiciar a fost determinat de refuzul pârâtului de a-și îndeplini obligațiile ce decurg din Legea nr. 10/2001, au solicitat obligarea pârâtului la emiterea dispoziției cuprinzând propunerea de acordare a măsurilor compensatorii - deci cererea are ca obiect obligația de a face, respectiv obligarea pârâtului de a soluționa notificarea ce a fost formulată legal în condițiile Legii nr. 10/2001, și au indicat în mod expres că temeiul de drept al acțiunii este Legea nr. 10/2001.

Prin apelul formulat împotriva acestei sentințe, apelanții- reclamanți au contestat greșita admitere a excepției de tardivitate de către tribunal, au arătat că instanța de fond a calificat greșit acțiunea și a pronunțat hotărârea apelată cu ignorarea temeiului juridic indicat expres și a obiectului și au solicitat anularea în tot a sentinței apelate și evocarea fondului de către instanța de apel.

În aceste condiții, conform dispozițiilor art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă, constatând că în mod greșit prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, instanța de apel va anula hotărârea apelată și va judeca procesul, evocând fondul.

Instanța de apel nu a considerat necesar să fie pronunțată în cauză și o decizie intermediară, prin care să fie anulată sentința de primă instanță, deoarece, în primul rând, textul art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă nu o impune, iar în al doilea rând, apelul de față poate fi soluționat printr-o decizie unică atât timp cât părțile nu au învederat necesitatea administrării unor probe noi în faza de apel.

În continuare, dezlegarea ce va fi dată de instanța supremă chestiunii de drept în discuție va produce consecințe juridice asupra soluției pe fond și asupra raportului juridic de drept substanțial dedus judecății.

Dacă Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept va statua în sensul că obligația entității învestite în mod legal cu soluționarea unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001 subzistă și după expirarea termenului prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, atunci soluția va fi de admitere pe fond a acțiunii și de obligare a pârâtului de a emite o dispoziție motivată care să constituie răspuns la notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001.

Dacă însă va statua în sensul că nu mai subzistă obligația entității învestite în mod legal cu soluționarea unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001, după expirarea termenului prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, atunci soluția va fi de respingere pe fond a acțiunii.

Chestiunea de drept enunțată este nouă.

Curtea a constatat că este îndeplinită condiția noutății, în acord cu jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, deoarece problema "reînvierii" Legii nr. 10/2001 și a raportului juridic întemeiat pe Legea nr. 10/2001 - în al cărui conținut intră obligația entității învestite conform Legii nr. 10/2001 de a emite o dispoziție motivată ca răspuns la notificarea legal formulată de reclamant - a devenit una actuală, după expirarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, fără ca entitatea învestită să emită dispoziție de soluționare a notificării.

În acest moment există riscul unei practici viitoare neunitare în privința modalității de soluționare a acțiunilor având ca obiect obligație de a face întemeiate pe Legea nr. 10/2001, în condițiile expirării termenului de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, motiv pentru care instanța de trimitere a considerat că mecanismul pronunțării unei hotărâri prealabile este util și necesar, problema de drept fiind una concretă, serioasă și suficient de dificilă, în privința căreia nu s-a cristalizat încă o practică judiciară.

Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare sau a unei alte sesizări pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, conform evidențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție consultate la data pronunțării încheierii de sesizare.

Instanța de trimitere a apreciat că este îndeplinită și această condiție, întrucât prin Decizia nr. 34/2018 a fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în sensul dacă poate fi sesizată instanța de judecată după împlinirea termenului de 6 luni instituit de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, cu o cerere de soluționare pe fond a notificării persoanei îndreptățite, notificare nesoluționată de către entitatea deținătoare, sau această cerere este tardivă, dat fiind că este formulată ulterior împlinirii termenului astfel instituit prin art. 35 alin. (2) din lege, respectiv dacă este tardivă sau nu cererea persoanei îndreptățite adresată instanței ulterior împlinirii termenului de 6 luni instituit prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, prin care se solicită obligarea unității deținătoare să soluționeze notificarea după împlinirea termenelor institute prin art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 (obligație de a face). Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a arătat că nu este îndeplinită condiția de admisibilitate a sesizării, anume ca de lămurirea respectivei chestiuni de drept să depindă soluționarea pe fond a cauzei în care a fost ridicată - deoarece atât problema tipului de acțiune aflat la dispoziția persoanei care se consideră îndreptățită ulterior împlinirii termenului de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, cât și eventuala tardivitate a introducerii acesteia sunt chestiuni ce țin de instituții de drept procesual care nu au fost aplicate și nu au fundamentat în mod direct soluția adoptată în cauză.

În schimb, în dosarul de față, reclamanții au învestit instanța cu o acțiune având ca obiect obligația de a face întemeiată pe Legea nr. 10/2001, solicitând instanței să constate că obligația legală a entității învestite de a soluționa notificarea subzistă, în temeiul Legii nr. 10/2001, și după expirarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, iar problema subzistenței obligației entității învestite cu soluționarea notificării este o chestiune de drept material, interesând însuși raportul juridic de drept substanțial creat, în temeiul Legii nr. 10/2001, prin formularea notificării de către reclamant.

De asemenea, instanța de trimitere a apreciat că este îndeplinită această condiție și în raport cu Decizia nr. 85/2018, prin care s-a respins ca inadmisibilă sesizarea privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 33 alin. (1) și art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în sensul dacă acțiunea formulată de persoana îndreptățită, având ca obiect soluționarea pe fond a notificării formulate conform Legii nr. 10/2001, în cazul în care unitatea deținătoare nu a soluționat-o în termen, acțiune promovată după expirarea termenului de 6 luni, este prescrisă sau tardivă și dacă, după expirarea termenului de 6 luni, este afectat dreptul subiectiv al persoanei îndreptățite de a obține măsuri reparatorii. În ceea ce privește prima problemă de drept, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a arătat că nu este îndeplinită condiția de admisibilitate ca instanța supremă să nu fi statuat asupra chestiunii de drept sesizate, față de considerentele Deciziei nr. 25/2018, în care Înalta Curte de Casație și Justiție a calificat termenele prevăzute de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 ca fiind termene procedurale legale, imperative și absolute, a căror nerespectare atrage decăderea conform dispozițiilor art. 185 alin. (1) din Codul de procedură civilă. În ceea ce privește cea de-a doua problemă de drept, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a arătat că posibilitatea valorificării dreptului subiectiv la măsuri reparatorii pe calea unei acțiuni separate, distincte de acțiunea reglementată de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, nu constituie o problemă de drept de care să depindă soluționarea apelului în cauză.

În schimb, în dosarul de față, soluția ce va fi pronunțată pe fondul acțiunii de către instanța de apel depinde de modul de dezlegare a chestiunii de drept, conform celor arătate anterior.

În Dosarul nr. 45.709/3/2017, reprezentantul apelantului- reclamant a precizat, în esență, că textul de lege analizat - art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 - nu are în vedere decât acțiunile în realizarea dreptului, adică acelea prin care se solicită instanței soluționarea pe fond a notificării/cererii.

Intimatul-pârât a formulat concluzii orale, în cadrul cărora a susținut, în esență, că textul de lege analizat înglobează și acțiunile având ca obiect obligația de a face, respectiv obligația de a soluționa o notificare nesoluționată, ulterior expirării termenului de 36 de luni, întrucât acțiunea, astfel cum a fost formulată, interferează cu dispozițiile art. 35 din Legea nr. 165/2013.

În Dosarul nr. 8.316/3/2018, apelanții-reclamanți au formulat cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept anterior menționate.

În motivarea cererii au arătat că, în fapt, chestiunea de drept este nouă, asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare și că de lămurirea acesteia depinde soluționarea prezentei cauze, care se află în faza de apel, respectiv în ultimă instanță.

De asemenea, dezlegarea prezentei chestiuni de drept este de natură a preveni o practică neunitară în materie.

Au susținut că obligația de soluționare pe cale administrativă a notificărilor formulate în condițiile Legii nr. 10/2001 și nesoluționate subzistă și după expirarea termenelor prevăzute de art. 33 și 34 din Legea nr. 165/2013.

Intimatul-pârât nu a formulat un punct de vedere cu privire la problema de drept în discuție.

După comunicarea raportului, conform dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, apelantul- reclamant din Dosarul nr. 45.709/3/2017 a depus, în termen legal, prin avocat, un punct de vedere asupra chestiunii de drept, susținând, în esență, că atâta vreme cât norma conținută în art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 are caracter imperativ, ea urmează a fi aplicată strict ipotezelor din conținutul său normativ. De asemenea a susținut că titularul unui drept procedural ce trebuia exercitat într-un anumit termen stabilit de lege nu poate fi sancționat mai mult decât pentru neexercitarea dreptului, iar nu și pentru fapta ilicită a entității administrative de nerespectare a termenelor legale în care avea obligația să soluționeze notificarea, ce constituia premisa dreptului său la acțiune.

Completul de judecată învestit cu soluționarea apelului în Dosarul nr. 45.709/3/2017 a exprimat două opinii.

Astfel, într-o opinie, se apreciază asupra incidenței art. 35 din Legea nr. 165/2013 și în privința cererilor având ca obiect obligarea entității învestite la soluționarea notificării/cererii, apreciere fundamentată pe art. 4 din Legea nr. 165/2013. Din această perspectivă teleologică consacrată a Legii nr. 165/2013, de continuatoare a Legii nr. 10/2001 și a legilor funciare, perspectivă conjugată cu aplicarea metodei de interpretare sistematică a textului art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 cu dispozițiile evocate ale art. 4 din același act normativ, rezultă că norma juridică în discuție trebuie interpretată și subsecvent, aplicată, în mod extensiv, fapt care echivalează cu înglobarea în cadrul domeniului său de aplicare a tuturor cererilor de chemare în judecată prin care se solicită soluționarea notificărilor/cererilor, deci indiferent dacă de entitățile învestite (pe calea obligației de a face) sau direct de către instanța de judecată sesizată.

În această opinie se observă că inconvenientul determinat de pierderea dreptului procesual de a sesiza instanța de judecată până la soluționarea administrativă, inconvenient constând în așteptarea astfel a unei perioade de timp (poate semnificative), a rezolvării notificării de către entitatea învestită a fost generat eminamente de pasivitatea actuală a persoanei îndreptățite ce nu a înțeles să respecte termenul de 6 luni menționat. Pe cale de consecință, fiindu-i imputabil, persoana îndreptățită trebuie să îl și suporte.

În acest prim punct de vedere, interpretarea contrară, respectiv admiterea posibilității promovării unei acțiuni având ca obiect obligarea entității învestite la soluționarea notificării, peste termenul prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, nu poate fi acceptată și deoarece ar determina consecința existenței unor reglementări diferite pentru situații dacă nu similare, cel puțin foarte apropiate, deci un tratament juridic diferit pentru persoane aflate în situații comparabile, contrar principiului nediscriminării și aceasta în contextul în care intenția legiuitorului a fost, indubitabil, de-a lungul timpului, aceea de a reglementa unitar materia restituirii imobilelor preluate abuziv în perioada comunistă.

În a doua opinie se apreciază că art. 35 alin. (2) nu poate fi interpretat decât în mod coroborat cu prevederile alineatului următor care vizează soluționarea pe fond a notificării, ceea ce determină concluzia că termenul de 6 luni se aplică exclusiv în situația în care se solicită rezolvarea notificării de către instanța de judecată.

Pe cale de consecință, o cerere având ca obiect obligarea entității învestite la soluționarea notificării și întemeiată pe Legea nr. 10/2001 (sau după caz, pe legile funciare) nu va fi îngrădită procesual de termenul de 6 luni stabilit de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.

Completul de judecată învestit cu soluționarea apelului în Dosarul nr. 8.316/3/2018 a apreciat următoarele:

Obiectul acțiunii deduse judecății în dosarul de față constă în solicitarea reclamanților de obligare a pârâtului la emiterea dispoziției cuprinzând propunerea de acordare a măsurilor compensatorii, ca răspuns la notificarea formulată de autorii acestora în condițiile Legii nr. 10/2001, iar temeiul de drept al acțiunii este dat de Legea nr. 10/2001.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că demersul judiciar a fost determinat de pasivitatea pârâtului de a-și îndeplini obligațiile ce decurg din Legea nr. 10/2001, fapt care echivalează cu refuzul acestuia de a soluționa notificarea.

Potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, entitatea învestită cu notificarea formulată de reclamant (sau de autorul acestuia) avea obligația ca, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 23, să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.

Legea specială privind regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist (Legea nr. 10/2001) a reglementat astfel un cadru legal în temeiul căruia, ca urmare a formulării și înregistrării notificării, a luat naștere un raport juridic de drept substanțial, în conținutul căruia intră dreptul notificatorului, persoană care se consideră îndreptățită la obținerea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, de a i se soluționa notificarea, precum și obligația entității învestite de a se pronunța asupra ei, prin dispoziție motivată.

Termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu a fost respectat de către intimatul-pârât, notificarea nefiind soluționată nici până în prezent.

Prin Decizia nr. XX/2007 Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite a arătat că "lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime".

La data de 20 mai 2013 a intrat în vigoare Legea nr. 165/2013, care a devenit aplicabilă în privința tuturor cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a acestei legi - conform art. 4 din lege.

Prin dispozițiile art. 33 din Legea nr. 165/2013 legiuitorul a instituit un nou termen în favoarea entității învestite cu soluționarea notificării, de 36 de luni, începând cu data de 1 ianuarie 2014, în care intimatul-pârât să procedeze la soluționarea acesteia.

Nici termenul prevăzut de art. 33 din Legea nr. 165/2013 nu a fost respectat de către intimatul-pârât, notificarea nefiind soluționată nici până în prezent, deși (așa cum a arătat Curtea Constituțională în jurisprudența sa) legiuitorul a stabilit noi termene în care entitățile învestite trebuie să soluționeze notificările, rațiunea legii fiind aceea de a crea un mecanism care să confere eficiență procesului reparatoriu al măsurilor abuzive de preluare a unor imobile în timpul regimului comunist și de a asigura, în același timp, certitudinea finalizării acestuia.

Concluzionând, obligația intimatului-pârât de a soluționa notificarea cu care a fost legal învestit este o obligație legală, intră în conținutul raportului de drept substanțial născut prin depunerea notificării și nu a fost îndeplinită până în prezent de către acesta.

În ceea ce privește dreptul notificatorului de a primi un răspuns la notificarea formulată, jurisprudența Curții Constituționale este în sensul că acesta are "posibilitatea" de a acționa împotriva refuzului nejustificat al entității de a răspunde la notificare, posibilitate recunoscută în vechiul cadru procesual prin Decizia nr. XX/2007, iar în noul cadru procesual de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.

Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că termenele prevăzute de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 sunt termene procedurale legale, imperative și absolute, a căror nerespectare atrage decăderea în condițiile art. 185 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Cu alte cuvinte, decăderea notificatorului din neexercitarea dreptului de a se adresa instanței judecătorești în termenul de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 operează doar pe plan procesual, astfel că notificatorul a pierdut numai dreptul de a promova acțiunea în soluționarea pe fond a notificării, acțiune reglementată de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.

Problema care se pune este aceea dacă expirarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 a avut consecințe și pe planul dreptului substanțial.

În opinia instanței de trimitere nu a operat decăderea ca sancțiune de drept substanțial din dreptul de a-i fi soluționată notificarea, deoarece acest drept poate fi valorificat în cadrul acțiunii având ca obiect obligația de a face întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Jurisprudența Curții de Apel București - instanța de trimitere a comunicat sentințele Tribunalului București - Secția a IV-a civilă nr. 1.319 din 5 iunie 2018, pronunțată chiar în dosarul în care, în faza apelului, a fost formulată prima sesizare dintre cele de față, și nr. 467 din 13 martie 2019, prin care a fost respinsă ca inadmisibilă cererea având ca obiect obligarea municipiului București la emiterea dispoziției conform notificării, în temeiul art. 1.396 din Codul civil, și plata de daune cominatorii. În prealabil, a fost respinsă excepția tardivității, invocată de pârât în considerarea Legii nr. 165/2013. Apelul este în curs de soluționare.

Magistrații Curții de Apel București și ai instanțelor din raza de competență a acesteia au exprimat opinii teoretice cu privire la chestiunea de drept în discuție, fără a se putea contura o opinie majoritară.

Curtea de Apel Bacău a transmis punctul de vedere al magistraților din cadrul Tribunalului Neamț și Tribunalului Bacău, fără a depune hotărâri judecătorești relevante.

Curtea de Apel Brașov a comunicat sentințele nr. 58 din 4 martie 2019 și nr. 119 din 3 mai 2019, pronunțate de Tribunalul Brașov - Secția I civilă, care nu prezintă relevanță în cauză, deoarece din cuprinsul acestora reiese că reclamanții au solicitat instanței soluționarea pe fond a notificării, cu depășirea termenului prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, fără a se analiza situația unei cereri privind obligarea entității de a răspunde la notificare.

Curtea de Apel Cluj a transmis opiniile teoretice ale judecătorilor Secției civile a Tribunalului Cluj și Tribunalului Maramureș.

Curtea de Apel Constanța a transmis Decizia nr. 168/C din 25 octombrie 2018, vizând autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri anterioare, prin care a fost soluționată acțiunea în revendicare.

Tribunalul Constanța a comunicat că la nivelul Secției I civile există două opinii cu privire la chestiunea de drept în discuție, atașând în ilustrarea acestora sentințele civile nr. 420 din 21 februarie 2018, nr. 520 din 26 februarie 2019 (definitive prin neapelare), nr. 125 din 16 ianuarie 2019, nr. 714 din 14 martie 2019, nr. 337 din 12 februarie 2019 și nr. 840 din 2 aprilie 2019 [apelurile împotriva acestor sentințe, aflate în curs de soluționare la Curtea de Apel Constanța, fiind suspendate în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (4) din Codul de procedură civilă, până la soluționarea prezentelor sesizări].

Curtea de Apel Galați a comunicat opiniile teoretice ale judecătorilor Secției I civile a Curții și ai Secției I civile a Tribunalului Galați.

Curtea de Apel Ploiești a comunicat deciziile pronunțate de Secția I civilă nr. 1.206 din 24 mai 2017 și nr. 1.547 din 12 iunie 2018, care nu sunt relevante din perspectiva problemei de drept: în prima cauză, cererea de soluționare în fond a notificării a fost respinsă, întrucât s-a constatat că notificarea fusese soluționată de unitatea deținătoare; în cea de-a doua cauză, pretențiile reclamanților au fost admise, constatându-se îndreptățirea lor la măsuri reparatorii, fără a reieși din cuprinsul hotărârii menționate că cererea de chemare în judecată ar fi fost formulată cu depășirea termenului de 6 luni prevăzut de Legea nr. 165/2013. De asemenea s-a comunicat Decizia nr. 3.135 din 19 decembrie 2018 a aceleiași instanțe, prin care a fost admis apelul reclamantei împotriva sentinței prin care a fost respinsă ca inadmisibilă cererea având ca obiect obligarea pârâtului de a răspunde la notificarea depusă în baza Legii nr. 10/2001, instanța de apel admițând cererea pe fond.

Curtea de Apel Târgu Mureș a comunicat opinia judecătorilor Tribunalului Harghita.

Curtea de Apel Timișoara a comunicat opinia judecătorilor Secției I civile a Tribunalului Arad și ai Secției I civile a Tribunalului Timiș.

Celelalte curți de apel nu au identificat practică judiciară în materie și nici nu au exprimat opinii teoretice asupra problemei de drept.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

Prin Decizia nr. IX din 20 martie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite a statuat că "instanța căreia îi revine competența de a soluționa cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, este secția civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială își are sediul persoana juridică respectivă".

Prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, s-a statuat, în apli