ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 23/2019

Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a dispus, din oficiu, prin Încheierea din 9 octombrie 2018, în Dosarul nr. 13.010/3/2017, aflat pe rolul acestei instanțe, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menționată.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 22 ianuarie 2019, cu nr. 265/1/2019, termenul pentru soluționarea dosarului fiind stabilit la 20 mai 2019. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile

Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare (denumită în continuare Legea nr. 165/2013). Art. 24. - "(...) (2) În dosarele în care se acordă măsuri compensatorii altor persoane decât titularul dreptului de proprietate, fost proprietar sau moștenitorii legali ori testamentari ai acestuia, se acordă un număr de puncte egal cu suma dintre prețul plătit fostului proprietar sau moștenitorilor legali ori testamentari ai acestuia pentru tranzacționarea dreptului de proprietate și un procent de 15% din diferența până la valoarea imobilului stabilită conform art. 21 alin. (6). (...)."

Alte norme relevante Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare (denumită în continuare Legea nr. 10/2001) Art. 31. - "(1) Persoanele arătate la art. 3 alin. (1) lit. b) au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. (...) (3) Măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute la alin. (1) se propun după stabilirea valorii recalculate a acțiunilor, prin decizia motivată a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului. (4) Recalcularea valorii acțiunilor se face în baza valorii activului net din ultimul bilanț contabil, cu utilizarea coeficientului de actualizare stabilit de Banca Națională a României prin Ordinul nr. 3/2001 privind coeficientul de actualizare a valorii leului de la data de 11 iunie 1948 până la data de 14 februarie 2001 și a prevederilor Legii nr. 303/1947 pentru recalcularea patrimoniului societăților pe acțiuni, în cazul în care bilanțul este anterior acesteia. Recalcularea se face până la data de 14 februarie 2001. (5) În termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi Banca Națională a României va stabili coeficientul de actualizare a valorii leului de la data de 11 iunie 1948 până la data intrării în vigoare a prezentei legi. (6) În termen de 60 de zile de la data primirii cererii persoanei îndreptățite sau în termenul prelungit conform art. 28 instituția publică implicată în privatizare va stabili prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată valoarea recalculată a acțiunilor." III. Expunerea succintă a procesului

Procesul a început la data de 12 aprilie 2017.

Obiectul său vizează anularea unei decizii de compensare pentru un număr de puncte emise de pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, în temeiul Legii nr. 165/2013, și emiterea unei noi decizii de compensare pentru un număr de 353.353,34 puncte sau, în subsidiar, emiterea unui titlu de despăgubire pentru suma de 353.353,34 lei, conform art. 41 din Legea nr. 165/2013.

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 35 raportat la art. 21-24 și art. 41 din Legea nr. 165/2013, în lumina Deciziei Curții Constituționale nr. 686 din 26 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 68 din 27 ianuarie 2015 (Decizia nr. 686 din 26 noiembrie 2014), art. 1 alin. (4), art. 16 alin. (2), art. 61 alin. (1), art. 124, art. 126 alin. (1) și art. 129 din Constituția României și art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Prin Sentința civilă nr. 1.289 din 28 septembrie 2017, Tribunalul București - Secția a IV-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată precizată, având ca obiect Legea nr. 10/2001 - Legea nr. 165/2013, a anulat Decizia de compensare nr. xxxxx din 31 ianuarie 2017, a obligat pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor să emită în favoarea reclamantului titlu de despăgubire pentru suma de 353.353,34 lei, a respins celelalte pretenții ale reclamantului ca neîntemeiate.

În esență, s-a avut în vedere faptul că, deși reclamantul este cesionar de drepturi, în situația sa nu sunt incidente dispozițiile art. 24 din Legea nr. 165/2013, care plafonează cuantumul despăgubirilor cuvenite, întrucât acesta opune o hotărâre judecătorească prin care s-a stabilit cu titlu de despăgubire suma de 353.353,34 lei. Premisa dispozițiilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 este aceea a emiterii unei decizii de compensare prin puncte în condițiile art. 21 din același act normativ, iar nu a unui titlu de despăgubire în aplicarea art. 41. O interpretare contrară ar aduce atingere puterii de lucru judecat a Sentinței civile nr. xxx din 12 aprilie 2013, cât timp Legea nr. 165/2013 era în vigoare la momentul pronunțării Deciziei nr. xxxx din 7 noiembrie 2013, prin care Curtea de Apel București a respins ca nefondat recursul.

S-a constatat că reclamantul se regăsește în situația prevăzută de art. 41 din Legea nr. 165/2013, care nu instituie un tratament diferențiat cesionarilor de drepturi litigioase față de foștii proprietari sau moștenitorii acestora, astfel încât tribunalul a apreciat că în mod nelegal pârâta a emis în favoarea acestuia decizie de compensare, iar nu titlu de despăgubire.

Împotriva sentinței primei instanțe a formulat apel pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, în temeiul art. 466 și 470 din Codul de procedură civilă, pentru următoarele considerente: Nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 41 din Legea nr. 165/2013, apelanta-pârâtă respectând întocmai dispozițiile acestei legi, prin emiterea deciziei de compensare cu aplicarea dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 165/2013. Instanța de fond, în mod netemeinic și nelegal, a considerat că Sentința civilă nr. xxx din 12 aprilie 2013, rămasă irevocabilă la data de 7 noiembrie 2013, ar îndeplini condițiile impuse de art. 41 din Legea nr. 165/2013 cu privire la emiterea titlurilor de despăgubire, deoarece suma de 353.353,34 lei reprezintă o întindere a dreptului de proprietate, având în vedere că entitatea emitentă a fost obligată să emită decizie potrivit dispozițiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Mai mult decât atât, dispozițiile art. 41 sunt aplicabile pentru hotărârile judecătorești rămase definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, ceea ce nu este cazul în speță.

Intimatul-reclamant X a formulat note de ședință, prin care a solicitat respingerea apelului pârâtei, întrucât prin Sentința civilă nr. xxx din 12 aprilie 2013 nu s-a dispus doar cu privire la dreptul de proprietate la modul general, nedeterminat, ci și cu privire la întinderea efectivă a acestuia, în substanța sa, astfel încât "întinderea" (valoarea efectivă) a intrat în puterea lucrului judecat. Tribunalul a stabilit explicit valoarea celor 50% din părțile sociale, omologând raportul de expertiză evaluatorie judiciară, iar dispozitivul sentinței fiind lipsit de echivoc.

În ședința publică din 11 septembrie 2018, în complet de divergență, instanța de apel a pus în discuția părților sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în procedura prevăzută de art. 519 și următoarele din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la problema de drept anterior enunțată.

Sesizarea a fost considerată admisibilă prin Încheierea din 9 octombrie 2018 și, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecății. IV. Motivele reținute de titularul sesizării, care susțin admisibilitatea procedurii

Prin Încheierea pronunțată la 9 octombrie 2018, Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru următoarele considerente:

Cauza se află în curs de judecată, în ultimă instanță, respectiv în etapa procesuală a apelului. Dosarul nr. 13.010/3/2017 este înregistrat pe rolul Curții de Apel București și nu a fost soluționat până la data sesizării, aflându-se în etapa procesuală a apelului, singura cale de atac de reformare prevăzută în materia cererilor întemeiate pe Legea nr. 165/2013, conform art. 35 alin. (4) din acest act normativ special.

Un complet de judecată al curții de apel a fost învestit cu soluționarea cauzei.

Soluționarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea chestiunii de drept în discuție, având în vedere împrejurarea că stabilirea incidenței art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 are înrâurire asupra numărului concret al punctelor care trebuie atribuite în compensare intimatului-reclamant, acest număr constituind obiect al cererii de apel pendinte.

Chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită are caracter de noutate. Problema în discuție este nouă, fiind derivată dintr-un act normativ relativ recent, și necesar a fi tranșată cu valoare de principiu, în contextul în care, în procedura nouă de acordare a măsurilor compensatorii prin puncte, reglementată de dispozițiile Legii nr. 165/2013, se vor prezenta cu certitudine - dată fiind amploarea notorie a fenomenului de cesiune a drepturilor litigioase în materie de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv de către autoritățile comuniste, amploare care a determinat, de altfel, și adoptarea de către legiuitorul român, prin art. 24 alin. (2) din acest act normativ special, a măsurii de plafonare a numărului punctelor - numeroși cesionari de drepturi litigioase ce au obținut anterior, în procedura Legii nr. 10/2001 coroborate cu Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare (denumită în continuare Legea nr. 247/2005), hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care li s-a stabilit întinderea dreptului la măsuri reparatorii.

Chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. Conform bazei de date electronice a instanței supreme, această chestiune de drept nu a constituit obiectul acestor proceduri speciale. V. Punctul de vedere al părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelanta-pârâtă nu a fost prezentă la termen și nici nu a depus note scrise.

Intimatul-reclamant a formulat note scrise și orale, în cadrul cărora a precizat, în esență, faptul că Sentința civilă nr. xxx din 12 aprilie 2013 a Tribunalului București, rămânând definitivă după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, trebuie apreciată ca fiind pronunțată și în temeiul acestui act normativ special, ceea ce ar determina excluderea posibilității aplicării în prezent de către pârâtă a reducerii operate de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, articol care nu a fost aplicat în respectivul litigiu. Din această perspectivă, o eventuală constatare a incidenței acestui articol ar aduce atingere puterii de lucru judecat a statuărilor unei hotărâri judecătorești definitive și ar reprezenta totodată o încălcare a deciziilor Curții Constituționale nr. 686/2014 și nr. 671 din 24 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.015 din 21 decembrie 2017, care obligă, în procedura Legii nr. 165/2013, de a se ține cont de statuările hotărârilor judecătorești anterioare prin care s-a stabilit întinderea dreptului la despăgubiri. Acest fapt ar determina o situație de neconstituționalitate evidentă.

După comunicarea raportului, conform dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părțile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluționarea apelului în Dosarul nr. 13.010/3/2017 nu a avut o opinie unitară asupra acestei probleme de drept.

Astfel, pe de o parte, s-a apreciat că, fiind vorba despre o hotărâre judecătorească definitivă, prin care s-ar fi stabilit în favoarea intimatului-reclamant cesionar întinderea dreptului la măsuri reparatorii (folosirea modului condițional optativ, timpul perfect, al verbului "a stabili" fiind determinată de existența divergenței în complet asupra acestui aspect punctual), atunci, fiind vorba despre un bun câștigat, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, nu mai poate opera reducerea prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în respectul inclusiv al Deciziei Curții Constituționale nr. 686/2014. Din această perspectivă nu prezintă relevanță împrejurarea dacă hotărârea judecătorească definitivă a fost pronunțată sub imperiul Legii nr. 165/2013 sau acest temei juridic nu a stat la baza emiterii sale.

Pe de altă parte, s-a apreciat că, atât timp cât procedura de despăgubire reglementată de Legea nr. 10/2001 cu ansamblul legilor sale conexe - Legea nr. 247/2005 și Legea nr. 165/2013 - nu a fost epuizată în privința cedenților și, subsecvent, a cesionarului, avem de-a face cu o situație juridică în curs de desfășurare (facta pendentia), devenind astfel incidente prevederile Legii nr. 165/2013, deci inclusiv cele ale art. 24 alin. (2), aplicabile în privința cesionarilor de drepturi la despăgubiri pentru imobilele preluate de autoritățile comuniste. Atât timp cât procesul de despăgubire presupus de notificarea/cererea de despăgubiri a autorilor intimatului-reclamant cesionar nu a fost finalizat în mod efectiv - momentul final fiind reprezentat de acordarea despăgubirilor, în cadrul procedurii speciale instituite de Legea nr. 165/2013 [indiferent dacă prin prisma art. 21 alin. (5) sau a art. 41 din Legea nr. 165/2013], atunci în cauză devin incidente, prin prisma dispozițiilor imperative ale art. 4 din Legea nr. 165/2013, prevederile art. 24 alin. (2) referitoare la plafonarea numărului punctelor. Algoritmul juridic este de altfel similar, mutatis mutandis, raționamentului dezvoltat de instanța supremă în Decizia nr. 42 din 21 noiembrie 2016 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 7 februarie 2017 (Decizia nr. 42 din 21 noiembrie 2016). Este adevărat că elementul de distincție care se poate opune tratării similare din punct de vedere juridic a celor două situații menționate comparativ (situația prezentă și cea din Decizia nr. 42 din 21 noiembrie 2016) este reprezentat de existența unei hotărâri judecătorești, însă în contraargumentare se observă, în primul rând, că în ambele situații procedura de reparare a expolierilor autorităților comuniste este nefinalizată, iar Decizia Curții Constituționale nr. 686/2014 vizează deținerea de hotărâri judecătorești de către persoanele îndreptățite, nu și situația particulară a cesionarilor beneficiari ai unor astfel de hotărâri definitive, cesionari al căror regim juridic aplicabil poate (și va trebui) fi circumstanțiat de art. 24 alin. (2) din lege. În al doilea rând, se observă că dosarul finalizat prin hotărârea judecătorească de care se prevalează cesionarul a fost inițiat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, în temeiul Legii nr. 247/2005. Legea nr. 165/2013, care a intrat în vigoare ulterior pronunțării hotărârii de primă instanță în respectivul dosar, nu a fost menționată de instanța de control judiciar care a soluționat recursul declarat în respectiva cauză, neexistând în cadrul deciziei respective vreo trimitere la noul act normativ special. Conchizând, în susținerea celei de-a doua opinii, s-a apreciat că situația prezentă poate fi considerată analogă restrângerilor legale apreciate necesare de legiuitor, exempli gratia servituțile legale de utilitate și interes public care afectează unele bunuri imobile proprietate privată. VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

Conform informațiilor comunicate la solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, au fost identificate hotărâri judecătorești considerate relevante doar la nivelul Curții de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, anexându-se în acest sens 5 decizii.

Curtea de Apel București, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Brașov, Curtea de Apel Galați și Curtea de Apel Pitești au transmis opinia judecătorilor instanțelor arondate, consultați asupra problemei de drept.

Celelalte curți de apel nu au identificat practică judiciară în materie și nici nu au exprimat opinii teoretice asupra problemei de drept.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în procedurile de unificare a practicii judiciare și jurisprudența Curții Constituționale

Prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 42 din 21 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 7 februarie 2017, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (3) și art. 4 teza I din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 3 pct. 6 din același act normativ, art. 27 alin. (1) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, stabilește că: În situația în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietății, iar cererea de reconstituire formulată în temeiul legilor fondului funciar nu a fost soluționată prin emiterea titlului de proprietate sau de despăgubire în beneficiul titularului originar, al moștenitorilor acestuia sau al terțului dobânditor până la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, cesionarul, ca persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, are dreptul exclusiv la măsura reparatorie prevăzută de noua lege de reparație constând în compensarea prin puncte potrivit art. 24 alin. (2)-(4) din Legea nr. 165/2013, cu modificările și completările ulterioare."

Din verificările efectuate rezultă că instanța de contencios constituțional s-a pronunțat, în repetate rânduri, asupra constituționalității dispozițiilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013. Astfel, au fost pronunțate: Decizia nr. 179 din 1 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 3 iunie 2014, Decizia nr. 197 din 3 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 19 iunie 2014. Argumentele au fost reluate și prin deciziile nr. 379 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 847 din 26 octombrie 2017; nr. 613 din 5 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 250 din 21 martie 2018; nr. 622 din 17 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 20 februarie 2018; nr. 87 din 27 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 378 din 3 mai 2018 etc.

De asemenea, Curtea Constituțională s-a pronunțat, în numeroase ocazii, asupra constituționalității dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 (de exemplu, Decizia nr. 328 din 12 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 540 din 21 iulie 2014; Decizia nr. 110 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 6 mai 2016). IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorul-raportor a apreciat că sesizarea nu este admisibilă, deoarece nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de lege, care să justifice pronunțarea unei hotărâri prealabile, deoarece Înalta Curte de Casație și Justiție a fost învestită cu o chestiune ipotetică, a cărei relevanță nu poate fi apreciată la momentul sesizării, ci ar urma să fie stabilită de completul de judecată abia la momentul deliberării asupra apelului; mai mult, întrebarea adresată este una generică, pe când situația reclamantului din cauza în care s-a formulat sesizarea este posibil să fie rară sau chiar singulară, motiv pentru care nu există riscul formării unei practici judiciare neunitare. X. Înalta Curte de Casație și Justiție

Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: Asupra admisibilității sesizării

Din cuprinsul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, care reglementează procedura de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, rezultă următoarele condiții de admisibilitate a sesizării, care trebuie îndeplinite cumulativ: - existența unei cauze în curs de judecată; - cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza în ultimă instanță; - ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată; - chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate; - Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra chestiunii de drept, iar aceasta să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Analiza condițiilor de admisibilitate relevă următoarele:

Primele două condiții sunt îndeplinite, întrucât cauza are ca obiect anularea unei decizii de compensare prin puncte emise de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor în temeiul Legii nr. 165/2013 și se află în curs de judecare în apel pe rolul unei secții civile din cadrul Curții de Apel București (instanța de trimitere). Conform art. 35 alin. (4) cu referire la art. 34 și art. 3 pct. 4 lit. g) din Legea nr. 165/2013, decizia ce urmează a se pronunța este supusă numai apelului, astfel încât este definitivă, în aplicarea art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă.

Celelalte condiții de admisibilitate implică existența unei chestiuni de drept, iar în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curți de Casație și Justiție, făcându-se referire și la doctrină, s-a arătat constant că procedura reglementată de art. 519 din Codul de procedură civilă are în vedere o problemă de drept reală, care să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidența unor principii generale ale dreptului al căror conținut sau a căror sferă de acțiune sunt discutabile, cu scopul împiedicării apariției unei jurisprudențe neunitare în materie.

Modalitatea în care este conceput să funcționeze mecanismul care generează pronunțarea unei hotărâri prealabile presupune ca respectiva chestiune de drept să nu fie ipotetică, ci să facă în mod efectiv obiectul învestirii instanței de trimitere, dezlegarea dată de către instanța supremă urmând a influența soluția pe care instanța de trimitere o va pronunța în cauză. Așadar, atunci când întrebarea adresată instanței supreme face referire la texte de lege sau la conținutul unui act normativ în vigoare, chestiunea de drept în contextul art. 519 din Codul de procedură civilă trebuie să decurgă din interpretarea unei anumite dispoziții legale, iar nu din aplicarea acesteia în circumstanțele particulare ale speței. Instanța supremă nu poate fi învestită, în cadrul acestei proceduri, chiar cu interpretarea și aplicarea legii în scopul soluționării cauzei respective, atribut ce intră și trebuie să rămână în sfera de competență a instanței de judecată (de exemplu, Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016; Decizia nr. 31 din 15 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 471 din 22 iunie 2017).

Verificându-se, din această perspectivă, cerința legată de învestirea cu o chestiune de drept reală, se constată următoarele: Chestiunea de drept cu a cărei lămurire a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție vizează aplicabilitatea prevederilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 într-o situație dată, aceea în care cesionarul de drepturi litigioase - destinatarul normei - este îndreptățit la măsuri reparatorii prin echivalent în baza unei hotărâri judecătorești prin care i s-ar fi stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite, rămasă irevocabilă după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013. Art. 24 alin. (2) prevede că persoanele îndreptățite la măsuri compensatorii, altele decât titularul dreptului de proprietate, fost proprietar sau moștenitorii legali ori testamentari ai acestuia, beneficiază de măsura compensatorie prin puncte, cu plafonarea punctelor în modalitatea expres prevăzută de normă. Așadar, cesionarul de drepturi litigioase este în mod expres exclus de la măsura reparatorie a compensării integrale prin puncte, recunoscută celorlalți titulari ai dreptului de proprietate, conform art. 24 alin. (1) din Legea nr. 165/2013. Printr-o jurisprudență constantă, Curtea Constituțională a considerat că tratamentul juridic aplicat persoanelor care au dobândit, în temeiul unor contracte cu titlu oneros, drepturile cuvenite potrivit legilor de restituire a proprietății nu constituie o discriminare, opțiunea legiuitorului fiind justificată de situația diferită a destinatarilor normelor din alin. (1), respectiv alin. (2) al art. 24 din Legea nr. 165/2013.

Este de reținut că, în cuprinsul sesizării, instanța de trimitere a considerat că soluționarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea chestiunii de drept, deoarece stabilirea aplicării sau neaplicării art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 are înrâurire asupra numărului concret de puncte care trebuie atribuite în compensare, iar acest număr constituie obiect al cererii de apel (pct. 18 din prezenta hotărâre). Din aceste explicații reiese că instanța de trimitere se socotește învestită cu cercetarea îndreptățirii reclamantului din cauză, în calitate de cesionar de drepturi litigioase, fie la emiterea unei decizii de compensare integrală prin puncte, fie la emiterea unei decizii de compensare cu plafonarea punctelor (aceasta din urmă fiind efectiv emisă în cauză de către intimata Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor). Ținând cont că instanței de judecată îi revine prerogativa aprecierii limitelor devoluțiunii în apel, urmează a se constata că întrebarea adresată nu pune niciun moment în discuție stabilirea domeniului de aplicare al dispozițiilor art. 41 din Legea nr. 165/2013, cu toate că prima instanță a făcut aplicarea art. 41, iar prin apel s-au formulat critici pe acest aspect.

În acest context se reține că referirea instanței de trimitere la situația pronunțării în speță a unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile nu are drept scop identificarea unei ipoteze care să justifice aplicarea procedurii din art. 41, derogatorie de la cea instituită prin dispozițiile art. 16 și următoarele ale Legii nr. 165/2013, ci vizează modalitatea de aplicare a acestei din urmă proceduri, ce presupune emiterea unei decizii de compensare prin puncte de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, urmată de valorificarea punctelor în condițiile legii. Cu alte cuvinte, instanța de trimitere are în vedere aplicarea sau neaplicarea dispozițiilor art. 24 alin. (2), ce constituie parte integrantă din procedura descrisă în art. 16 și următoarele din lege, în prezența unei anumite hotărâri judecătorești definitive și irevocabile de care beneficiază destinatarul normei din art. 24 alin. (2) al legii.

Această finalitate a prezentei sesizări exclude existența unei probleme de drept care privește interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege și ce ar putea, astfel, justifica declanșarea mecanismului reglementat prin art. 519 din Codul de procedură civilă. În raționamentul juridic regăsit în sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, eventuala aplicare sau neaplicare a dispozițiilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 depinde de evaluarea conținutului și a efectelor hotărârii judecătorești la care instanța de trimitere face referire, în sensul dacă prin acea hotărâre au fost stabilite sumele de bani reprezentând despăgubiri, precum și autoritatea de lucru judecat a hotărârii definitive și irevocabile ori forța executorie a acesteia. De altfel, aceste aspecte formează obiect al învestirii instanței de apel (pct. 11 și 12 din prezenta hotărâre). Or, atare verificări, ce privesc un mijloc de probă administrat în cauză, țin de prerogativele exclusive ale instanței de judecată învestite cu soluționarea cauzei, neputând fi acceptată implicarea Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în soluționarea fondului apelului, prin aprecierea aspectelor relevante în judecarea cauzei.

În același timp, în condițiile în care raționamentul juridic pe care instanța de trimitere și-a întemeiat sesizarea de față are drept premisă incidența procedurii prevăzute de dispozițiile art. 16 și următoarele ale Legii nr. 165/2013 - ce presupune emiterea unei decizii de compensare prin puncte de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, urmată de valorificarea punctelor în condițiile legii -, eventuala valorificare a autorității de lucru judecat a hotărârii judecătorești definitive și irevocabile prin care s-ar fi stabilit în favoarea cesionarului de drepturi litigioase cuantumul neplafonat al despăgubirilor cuvenite ar conduce, practic, la înlăturarea aplicării în cauză a dispozițiilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013. Or, atare rezultat, atât timp cât nu decurge din stabilirea pe cale de interpretare a domeniului de aplicare al normei, poate fi conceput ca efect fie al neconstituționalității art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, fie al contrarietății dintre norma din legea națională și Convenția europeană a drepturilor omului.

Astfel, Curtea Constituțională a constatat, în mai multe rânduri, neconstituționalitatea unor prevederi legale prin care se tindea la nerespectarea efectelor unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, cu consecința încălcării ordinii juridice a statului de drept și obstrucționării bunei funcționări a justiției (de exemplu, Decizia nr. 686 din 26 noiembrie 2014, pronunțată chiar în materia Legii nr. 165/2013, prin care s-a constatat că anumite dispoziții sunt constituționale "în măsura în care nu se aplică deciziilor/dispozițiilor entităților învestite cu soluționarea notificărilor, emise în executarea unor hotărâri judecătorești prin care instanțele s-au pronunțat irevocabil/definitiv asupra calității de persoane îndreptățite și asupra întinderii dreptului de proprietate").

Rezultatul preconizat prin sesizarea de față nu poate fi atins în cadrul procedurii vizând dezlegarea unei chestiuni de drept, deoarece, în mod evident, acest complet nu se poate pronunța asupra neconstituționalității art. 24 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, dar nici asupra contrarietății acestei norme cu Convenția europeană a drepturilor omului (sugerată de una dintre opiniile exprimate în punctul de vedere al instanței de trimitere), ce rămâne atributul exclusiv al instanței de judecată, cât timp confruntarea normei naționale cu cea a Convenției nu are ca scop stabilirea înțelesului sau a conținutului normei, ci doar stabilirea aplicării normei în cauză.

Față de toate considerentele expuse, se constată că sesizarea nu conține o problemă de drept veritabilă, în înțelesul art. 519 din Codul de procedură civilă, ce poate fi supusă dezlegării acestui complet, astfel încât sesizarea este inadmisibilă.