Decizia nr. 43 din 7 iunie 2021

Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă a dispus, prin Încheierea din 22 decembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 34.108/299/2013*, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept expusă în precedent. II. Normele de drept intern incidente

Ordonanţa de urgenţă nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006: Art. 120. – Contractele de credit, inclusiv contractele de garanţie reală sau personală, încheiate de o instituţie de credit constituie titluri executorii.

Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, denumită în continuare Codul civil: Art. 2.279. – Garanţiile personale sunt fideiusiunea, garanţiile autonome, precum şi alte garanţii anume prevăzute de lege. Art. 2.321. – (1) Scrisoarea de garanţie este angajamentul irevocabil şi necondiţionat prin care o persoană, denumită emitent, se obligă, la solicitarea unei persoane denumite ordonator, în considerarea unui raport obligaţional preexistent, dar independent de acesta, să plătească o sumă de bani unei terţe persoane, denumită beneficiar, în conformitate cu termenii angajamentului asumat. (2) Angajamentul astfel asumat se execută la prima şi simpla cerere a beneficiarului, dacă prin textul scrisorii de garanţie nu se prevede altfel. (3) Emitentul nu poate opune beneficiarului excepţiile întemeiate pe raportul obligaţional preexistent angajamentului asumat prin scrisoarea de garanţie şi nu poate fi ţinut să plătească în caz de abuz sau de fraudă vădită. (4) Emitentul care a efectuat plata are drept de regres împotriva ordonatorului scrisorii de garanţie. (5) În lipsa unei convenţii contrare, scrisoarea de garanţie nu este transmisibilă odată cu transmiterea drepturilor şi/sau obligaţiilor din raportul obligaţional preexistent. (6) Beneficiarul poate transmite dreptul de a solicita plata în cadrul scrisorii de garanţie, dacă în textul acesteia s-a prevăzut în mod expres. (7) Dacă în textul scrisorii de garanţie nu se prevede altfel, aceasta produce efecte de la data emiterii ei şi îşi încetează de drept valabilitatea la expirarea termenului stipulat, independent de remiterea originalului scrisorii de garanţie. III. Expunerea succintă a procesului

Prin contestaţia la executare înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la 26 august 2013, contestatoarea A a solicitat, în contradictoriu cu intimata B, anularea executării silite şi a actelor de executare silită efectuate în cadrul Dosarului de executare nr. ST 47/2013, susţinând, printre altele, că executarea silită este nelegală, întrucât aceasta a fost declanşată în baza unei scrisori de garanţie bancară, care însă nu constituie titlu executoriu.

Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, prin Sentinţa civilă nr. 1.672 din 2 aprilie 2019, a admis contestaţia şi a anulat actele de executare efectuate, în motivarea hotărârii reţinând, în esenţă, că executarea silită contestată se derulează în temeiul unei scrisori de garanţie bancară, însă aceasta nu poate constitui titlu executoriu, în condiţiile în care nicio normă legală nu consfinţeşte acest caracter pentru actul juridic menţionat (fiind necesar ca eventuala creanţă invocată de intimată să fie în prealabil stabilită de o instanţă judecătorească şi numai din acel moment intimata ar putea trece la executarea silită a obligaţiei de plată, mai ales că raporturile dintre părţi sunt contractuale).

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel creditoarea B, solicitând respingerea contestaţiei la executare, deoarece scrisoarea de garanţie bancară este un act căruia art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 îi recunoaşte caracterul de titlu executoriu. Totodată, raportat şi la prevederile art. 2.279, ale art. 2.321 şi următoarele din Codul civil, scrisoarea de garanţie bancară este o specie de garanţie autonomă, respectiv un contract bancar de garanţie personală, adică un veritabil titlu de credit. IV. Punctul de vedere al completului de judecată

Instanţa de trimitere a evocat dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, potrivit cu care, dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.

Astfel, din interpretarea textului legal evocat şi având în vedere inclusiv jurisprudenţa instanţei supreme, instanţa de trimitere a reţinut că sunt instituite mai multe condiţii cumulative de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de pronunţare a unei hotărâri prealabile prin care să se dezlege o chestiune de drept, şi anume: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; b) cauza să fie soluţionată în ultimă instanţă; c) cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; d) ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; e) chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate; f) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Primele două condiţii au fost apreciate ca îndeplinite, întrucât cauza are ca obiect o contestaţie la executarea silită, declanşată în baza titlului executoriu reprezentat de o scrisoare de garanţie bancară şi se află în curs de judecare în apel pe rolul Secţiei a V-a civile din cadrul Tribunalului Bucureşti.

Cauza urmează a fi soluţionată în ultimă instanţă, instanţa de trimitere notând că, în materia în care a fost declanşată această procedură judiciară (contestaţie la executare), hotărârea primei instanţe este supusă numai apelului, potrivit art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă, astfel încât decizia pronunţată de tribunal urmează a fi definitivă, în conformitate cu dispoziţiile art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.

A fost apreciată ca îndeplinită şi cea de-a treia condiţie de admisibilitate, întrucât cauza se află în competenţa legală a unui complet de judecată al tribunalului învestit să o soluţioneze, potrivit art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă.

Instanţa de sesizare a apreciat că este întrunită şi condiţia privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei. Astfel, s-a arătat că împrejurarea dacă, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, art. 2.279 şi ale art. 2.321 din Codul civil, se poate reţine caracterul de titlu executoriu al scrisorii de garanţie bancară constituie un element de care depinde soluţionarea apelului formulat în cauză. În sprijinul acestei aprecieri s-a subliniat faptul că instanţa supremă a reţinut, în jurisprudenţa sa, că, pentru întrunirea condiţiei legăturii cu cauza, este suficient ca întrebarea din sesizare să aibă în vedere o chestiune ce interesează soluţionarea apelului, indiferent de modalitatea de analizare a acestuia. În acest context, tribunalul a subliniat că, pentru o analiză completă şi corectă a chestiunii de drept, scrisoarea de garanţie bancară în discuţie nu a fost emisă pentru garantarea unui contract de credit, ci pentru asigurarea garantării bunei execuţii a contractului având ca obiect furnizarea de ulei de floarea-soarelui ambalat în sticle de 1 litru pentru consum individual, încheiat între B şi societatea bulgară C.

Referitor la condiţia noutăţii chestiunii de drept, s-a reţinut că această cerinţă este îndeplinită nu numai atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementări nou-intrate în vigoare, dar şi în situaţia unor reglementări mai vechi, dar asupra cărora instanţa de judecată este chemată să se pronunţe în prezent, devenind actuală aplicarea frecventă a normei juridice. În ambele cazuri, a notat instanţa de trimitere, este necesar a nu se fi dezvoltat o practică judiciară ce relevă o anumită interpretare şi aplicare a normei vizate de chestiunea de drept, întrucât, după cum s-a decis în mod constant, orientarea jurisprudenţei spre o anumită interpretare a normelor analizate şi existenţa unei practici a instanţelor naţionale determină pierderea caracterului de noutate al chestiunii de drept supuse analizei. Prin urmare, s-a considerat că nu prezintă relevanţă împrejurarea că reglementarea art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 este mai veche, întrucât instanţa de judecată este chemată să se pronunţe în prezent asupra caracterului de titlu executoriu al scrisorii de garanţie bancară (emisă pentru garantarea executării unui contract de furnizare), devenind actuală aplicarea normei juridice. Susţinerea intimatei-debitoare, în sensul că în cauză există opt hotărâri judecătoreşti în care a fost tranşată între părţi această problemă, nu a fost primită, cât timp apelanta-creditoare a susţinut că aceste hotărâri (pronunţate în procedura necontencioasă a încuviinţării silite) nu se bucură de autoritate/putere de lucru judecat, opinia fiind împărtăşită şi de prima instanţă. În plus, s-a arătat, dacă ar analiza aceste susţineri, tribunalul s-ar antepronunţa în cauză, ceea ce nu poate fi primit. Instanţa de trimitere a remarcat că din înscrisurile depuse la dosar rezultă că au fost soluţionate, chiar între aceleaşi părţi, cauze similare celei de faţă, însă a apreciat că nu se poate reţine că s-ar fi conturat o orientare certă şi consistentă a practicii către o anumită interpretare şi aplicare a normei din perspectiva chestiunilor de drept, putându-se vorbi doar despre o practică în curs de formare, ce justifică declanşarea mecanismului de prevenire a practicii neunitare prevăzut de art. 519 din Codul de procedură civilă. Aşadar, s-a apreciat că este întrunită şi cerinţa de admisibilitate privind noutatea.

Cea din urmă condiţie a fost apreciată ca îndeplinită, întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra chestiunii de drept şi nici nu există un recurs în interesul legii în curs de soluţionare având ca obiect această chestiune de drept.

Evocând dispoziţiile art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, instanţa de trimitere a considerat că obligaţia impusă de acest text legal nu se constituie într-o condiţie de admisibilitate a sesizării, context în care a afirmat că nu îşi exprimă punctul de vedere cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, întrucât acest lucru ar echivala cu o antepronunţare.

Pe cale de consecinţă, pentru considerentele expuse, tribunalul a admis cererea, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea prezentei chestiuni de drept şi a suspendat judecata apelului până la pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept. V. Punctul de vedere al părţilor

Contestatoarea A a solicitat respingerea cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de lege.

Intimata B a arătat că sunt întrunite toate condiţiile pentru a se dispune sesizarea instanţei supreme, iar, pe fond, a susţinut că răspunsul întrebării adresate ar trebui să fie în sensul că scrisoarea de garanţie bancară constituie titlu executoriu. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Din punctele de vedere şi jurisprudenţa înaintate de curţile de apel s-au conturat interpretări diferite ale problemei de drept ce formează obiectul sesizării, după cum urmează: – într-o primă orientare s-a apreciat că, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, ale art. 2.279 şi ale art. 2.321 din Codul civil se poate reţine caracterul de titlu executoriu al scrisorii de garanţie bancară (Judecătoria Bacău, Judecătoria Moineşti, Tribunalul Neamţ – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Judecătoria Piatra-Neamţ, Judecătoria Roman, Judecătoria Bicaz, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a V-a civilă, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Teleorman, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Turnu Măgurele, Judecătoria Videle, Judecătoria Baia Mare, Tribunalul Maramureş – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Curtea de Apel Cluj – Secţia a II-a civilă; Tribunalul Constanţa, Judecătoria Mangalia, Judecătoria Tulcea, Judecătoria Drobeta-Turnu Severin, Judecătoria Vânju Mare, Curtea de Apel Galaţi – Secţia a II-a civilă, Tribunalul Galaţi, Curtea de Apel Iaşi (în majoritate), Tribunalul Vaslui, Curtea de Apel Timişoara (în majoritate); – într-o a doua orientare s-a considerat că nu se poate reţine caracterul de titlu executoriu al scrisorii de garanţie bancară (Judecătoria Oneşti, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VI-a civilă şi Judecătoria Zimnicea).

Ministerul Public, prin Adresa nr. 430/C/1263/III-5/2021 din 22 martie 2021, a arătat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică în prezent practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă. VII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale VII.1. Jurisprudenţa în mecanismele de unificare a practicii judiciare

Prin Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 1/1/2014/HP, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins ca inadmisibilă sesizarea formulată de Tribunalul specializat Cluj privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 1.396 din Codul civil de la 1864, în situaţia în care cererea de încuviinţare a executării silite a unui contract de credit este formulată de creditorul cesionar al creanţei. De asemenea, prin Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 2/1/2014/HP, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins ca inadmisibilă sesizarea formulată de Tribunalul specializat Cluj privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 22 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările şi completările ulterioare, în situaţia în care cererea de încuviinţare a executării silite a unui contract de credit este formulată de asigurătorul subrogat în drepturile creditorului instituţie bancară. Prin Decizia nr. 60 din 18 septembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 845/1/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 928 din 24 noiembrie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă în Dosarul nr. 22.006/303/2016 şi a stabilit că, în interpretarea dispoziţiilor art. 2.431 din Codul civil, raportat la art. 632 din Codul de procedură civilă, este posibilă executarea silită a unei creanţe garantate printr-un contract de ipotecă valabil încheiat, ce constituie titlu executoriu, chiar dacă dreptul de creanţă însuşi nu este constatat printr-un înscris care să constituie, potrivit dispoziţiilor legale, titlu executoriu. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 23 din 14 octombrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 3.162/1/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 142 din 21 februarie 2020, a admis recursul în interesul legii promovat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi, în consecinţă, a stabilit că, „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. a), b), e) şi f) şi art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 85/2004, raportat la art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 sau, după caz, art. 52 alin. (1) din Legea nr. 93/2009, art. 632 alin. (2) şi art. 272 din Codul de procedură civilă ori, după caz, art. 5 din Legea nr. 455/2001, contractul privind serviciile financiare încheiat la distanţă în conformitate cu dispoziţiile art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 85/2004 constituie titlu executoriu în lipsa semnăturii olografe sau a semnăturii electronice extinse, cu excepţia situaţiei în care părţile impun semnătura drept condiţie de validitate a contractului”. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin Decizia nr. 26 din 11 noiembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 738/1/2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 153 din 26 februarie 2020, a respins ca inadmisibil recursul în interesul legii formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind „admisibilitatea cererilor de încuviinţare a executării silite pornite de instituţiile de credit împotriva Fondului Naţional de Garantare a Creditelor pentru I.M.M. prin invocarea ca titlu executoriu a contractelor de garantare, raportat la dispoziţiile art. 11 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2013 şi art. 11 alin. (5) din anexa 1 a Ordinului nr. 8/2014 al Ministerului Finanţelor Publice”. VII.2. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în litigiile de drept comun

Examinarea jurisprudenţei instanţei supreme, învestită cu soluţionarea recursului în litigii de drept comun, a relevat faptul că au fost pronunţate o serie de decizii în care obiectul litigiului consta în despăgubiri izvorâte din scrisori de garanţie bancară, executate benevol sau nu. Astfel, se cuvin menţionate, exempli gratia, următoarele decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia a II-a Civilă: Decizia nr. 560 din 19 martie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 6.820/99/2014; Decizia nr. 914 din 19 aprilie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 6.011/97/2011*; Decizia nr. 1.496 din 26 septembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 20.438/3/2014*; Decizia nr. 2.021 din 8 noiembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 39.137/3/2016; Decizia nr. 2.338 din 10 decembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 19.273/3/2016*; Decizia nr. 145 din 23 ianuarie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 6.199/30/2015; Decizia nr. 916 din 2 iunie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 1.896/2/2018; Decizia nr. 1.276 din 7 iulie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 31.088/3/2016, şi Decizia nr. 1.470 din 24 iulie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 6.616/30/2017. Ca element comun al tuturor acestor hotărâri, care se constituie într-o jurisprudenţă consistentă, se cuvine relevat faptul că pretenţiile deduse judecăţii îşi au izvorul în scrisori de garanţie, unele emise de bănci, altele având alţi emitenţi, iar examinarea acestor pretenţii s-a făcut în condiţiile dreptului comun, al răspunderii civile contractuale, fără ca în vreuna dintre aceste numeroase cauze să se pună problema caracterului de titlu executoriu al scrisorii de garanţie. VII.3. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României

Prin deciziile nr. 832 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2008, nr. 1.528 din 25 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 20 ianuarie 2011, nr. 1.024 din 29 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 48 din 22 ianuarie 2013, nr. 482 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 56 din 22 ianuarie 2014, şi nr. 285 din 21 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 478 din 28 iunie 2014, Curtea Constituţională a României a respins excepţia de neconstituţionalitate ridicată în fiecare dintre aceste dosare şi a constatat că dispoziţiile art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Prin Decizia nr. 141 din 13 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 17 mai 2019, Curtea Constituţională a României a admis obiecţia de neconstituţionalitate formulată şi a constatat că Legea pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, precum şi pentru completarea art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului este neconstituţională în ansamblul său. VIII. Opinia specialiştilor

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi Facultatea de Drept a comunicat că interpretarea ce trebuie dată reglementărilor invocate în cuprinsul argumentaţiei este aceea că legiuitorul a intenţionat să confere scrisorii de garanţie bancară un caracter executoriu, similar regimului aplicabil contractelor de credit. În susţinerea acestei concluzii au fost reţinute argumentele exprimate în interpretările date în literatura de specialitate şi cele din motivările pe care s-au întemeiat soluţiile pronunţate în practica judiciară şi s-a apreciat justeţea calificării scrisorii de garanţie bancară drept instrument de creditare aparţinând familiei creditului bancar prin semnătură, în ciuda faptului că ea este autonomă din punct de vedere juridic, întrucât are la bază o obligaţie născută dintr-un raport fundamental (comercial, fiscal). A fost prezentat mecanismul de formare a acestui instrument juridic, împreună cu efectele acestuia în plan juridic în raporturile dintre părţi şi au fost notate diferitele tipuri de garanţie, din perspectiva executării acestora.

Universitatea din Bucureşti – Facultatea de Drept a conchis în sensul că este vorba despre un contract (unilateral) încheiat de către o instituţie de credit şi care are natura juridică a unei garanţii personale. S-a susţinut că, şi dacă garanţia nu este menită să asigure executarea unui contract de credit al cărei beneficiar să fie banca emitentă, textul art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 nu face distincţie şi că ceea ce îşi propune acest text este să confere publicului încredere în sistemul bancar, care trebuie să fie primul care să îşi îndeplinească propriile obligaţii asumate. În susţinerea opiniei exprimate au fost făcute ample referiri la condiţiile generale ale titlului executoriu şi la înscrisul pe care legea îl defineşte astfel, la condiţiile impuse de art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, la natura înscrisului de garanţie personală, încheiată de bancă cu un client al său, precum şi la justificarea naturii de titlu executoriu în raport cu caracterul autonom al garanţiei faţă de obligaţia garantată.

Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca – Facultatea de Drept a exprimat opinia că scrisorile de garanţie bancară nu pot fi considerate în dreptul pozitiv titluri executorii non-jurisdicţionale nici pentru ipoteza în care garanţia bancară autonomă ar fi constituită în corelaţie cu executarea obligaţiilor generate de un contract de credit, nici în ipoteza inversă, în care este garantată executarea obligaţiilor generate de alte tipuri de contracte decât cel de credit. În ceea ce priveşte analiza condiţiilor intrinseci ale titlului executoriu non-jurisdicţional au fost apreciate ca incidente dispoziţiile art. 663 din Codul de procedură civilă, rămânând problematică cerinţa caracterului cert al creanţei, care, în esenţă, din perspectiva băncii, nu are semnificaţia asumării de către aceasta a caracterului cert şi incontestabil al creanţei garantate.

Universitatea de Vest din Timişoara – Facultatea de Drept a susţinut în esenţă că, din interpretarea coroborată a textelor legale supuse dezlegării, nu se poate reţine caracterul de titlu executoriu al scrisorii de garanţie bancară, întrucât aceasta, ca act juridic unilateral, nu se confundă nici cu contractul de credit bancar sub semnătură, în executarea căruia aceasta a fost emisă, nici cu contractele de garanţie încheiate în scopul garantării obligaţiilor din contractul de credit bancar, deci nu se încadrează în categoria înscrisurilor pe care legea le califică drept titluri executorii.

Specialiştii din cadrul Institutului Român de Drept Comercial au opinat în sensul că, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor legale care formează obiectul sesizării, nu se poate reţine caracterul de titlu executoriu al scrisorii de garanţie bancară, indiferent de tipul contractelor garantate. Au apreciat, în esenţă, că garanţia bancară autonomă/scrisoarea de garanţie bancară nu dobândeşte caracter de titlu executoriu în temeiul art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 nici atunci când aceasta a fost emisă pentru garantarea unui contract de credit (bancar) şi nici atunci când a fost emisă pentru garantarea bunei execuţii a unui contract de furnizare, întrucât garanţia bancară autonomă nu se află în raport de accesorialitate faţă de contractul fundamental preexistent, fiind complet autonomă, independentă, nefiind îndeplinită condiţia accesorialităţii garanţiei bancare autonome/scrisorii de garanţie bancară – condiţie esenţială pentru translatarea caracterului de titlu executoriu al contractului „principal”/fundamental garantat către garanţiile personale ataşate acestuia. S-a mai subliniat faptul că executorialitatea scrisorii de garanţie bancară are un regim special (nefiind titlu executoriu în sensul legii procesuale), întrucât executarea obligaţiei asumate de către emitentul scrisorii de garanţie bancară nu este dependentă de calitatea de titlu executoriu, ci decurge sui generis din art. 2.321 alin. (2) din Codul civil, fiind realizată de către emitent în modalităţile/condiţiile speciale stabilite de lege şi prin conţinutul scrisorii de garanţie, respectiv „la prima şi simpla cerere a beneficiarului”, formulată în termenul de valabilitate al scrisorii de garanţie bancară, nu prin executare silită. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă s-a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 2.279 şi 2.321 din Codul civil, coroborate cu art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, scrisoarea de garanţie emisă de o instituţie de credit constituie titlu executoriu numai dacă aceasta este emisă în garantarea unui contract de credit. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie X.1. Asupra admisibilităţii sesizării

Dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă prevăd că: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constată că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Din interpretarea prevederilor textului de lege precitat se desprind condiţiile de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

O primă condiţie este aceea ca pricina în care se ridică problema de drept să se afle pe rolul unei instanţe care judecă în ultimă instanţă.

Sesizarea de faţă respectă condiţia menţionată, întrucât litigiul în cadrul căruia a fost formulată sesizarea are ca obiect contestaţie la executare şi se află în calea de atac pe rolul tribunalului, ca instanţă de apel.

Potrivit dispoziţiilor art. 718 alin. (1) din Codul de procedură civilă, „hotărârea pronunţată cu privire la contestaţie poate fi atacată numai cu apel, cu excepţia hotărârilor pronunţate în temeiul art. 712 alin. (4) şi art. 715 alin. (4), care pot fi atacate în condiţiile dreptului comun”.

Nu reiese din actul de sesizare că în cauză ar fi vorba despre o contestaţie la executare întemeiată pe dispoziţiile art. 712 alin. (4) ori ale art. 715 alin. (4) din Codul de procedură civilă, astfel că hotărârea pe care o va pronunţa instanţa de trimitere în apel va fi definitivă, în condiţiile art. 634 alin. (1) pct. 4 teza I din Codul de procedură civilă, litigiul aflându-se, astfel, în faţa unui complet care judecă în ultimă instanţă.

A doua condiţie prevăzută de textul de lege impune ca sesizarea să privească o chestiune de drept, adică o problemă de interpretare a unei norme juridice pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu. 37. Şi această condiţie este îndeplinită în speţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept fiind învestită cu interpretarea unor dispoziţii ale Codului de procedură civilă, coroborate cu unele dispoziţii din Codul civil şi din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 referitoare la caracterul de titlu executoriu al unui anumit tip de scrisori de garanţie.

A treia condiţie presupune ca soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept invocate.

Această cerinţă este îndeplinită în cauză, în raport cu obiectul litigiului, cu soluţia primei instanţe şi cu criticile din apel. Se constată că instanţa de trimitere a subliniat faptul că una dintre criticile deduse judecăţii în apel vizează in terminis caracterul de titlu executoriu al scrisorii de garanţie bancară, pusă în executare silită, instanţa de apel fiind chemată, în soluţionarea apelului, pentru a statua asupra acestui aspect care se află în disputa judiciară a părţilor litigante şi pe care instanţa de contestaţie la executare l-a apreciat fundamental în soluţionarea pricinii.

Din această perspectivă, fără a interesa care sunt celelalte critici dezvoltate în apel şi fără a aprecia asupra ponderii acestui motiv de apel în economia soluţiei ce urmează a se pronunţa, instanţa supremă apreciază că, la nivel strict formal, dezlegarea ce se solicită în cauză are efect direct asupra unuia dintre motivele de apel, întrucât vizează un argument esenţial pe care s-a întemeiat soluţia de primă instanţă, de aceea apreciază că sesizarea de faţă are înrâurire asupra soluţionării cauzei.

Este îndeplinită în cauză şi condiţia referitoare la noutatea chestiunii de drept a cărei dezlegare se solicită. În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a statuat deja că, în examinarea cerinţei noutăţii, relevante sunt existenţa şi dezvoltarea unei jurisprudenţe continue şi constante în materie.

Pentru verificarea acestui aspect au fost emise adrese către toate curţile de apel, care au procedat la verificări ale jurisprudenţei la nivelul instanţelor judecătoreşti situate în circumscripţiile lor teritoriale şi au comunicat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie un număr limitat de hotărâri relevante şi preponderent puncte de vedere teoretice.

Caracterul de noutate, s-a apreciat constant în practica Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor şi, întrucât asemenea dezlegări nu există până la acest moment, cerinţa noutăţii este întrunită.

De asemenea, este îndeplinită şi condiţia referitoare la lipsa statuării asupra chestiunii de drept de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Astfel, se constată că, în lipsa unei jurisprudenţe relevante pentru chestiunea în discuţie la nivelul tuturor instanţelor, este evident că nici instanţa supremă nu a statuat asupra problemei de drept sesizate, problemă care nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii.

În fine, trebuie subliniat faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a desprins, din analiza cerinţelor de admisibilitate a sesizării, impuse de art. 519 din Codul de procedură civilă, şi condiţia intrinsecă referitoare la existenţa unei chestiuni de drept serioase, reale, care să ridice dificultăţi în apreciere şi să reclame o intervenţie justificată, care să fie soluţionată pe calea acestui mecanism de unificare a jurisprudenţei.

Această condiţie este îndeplinită în speţă, în condiţiile în care dispoziţiile legale a căror interpretare se solicită nu au fost niciodată examinate corelat, ele primind în practică, dar şi la nivel teoretic, conceptual sensuri diferite şi chiar diametral opuse.

Pe de o parte, trebuie remarcat faptul că în litigiul în care s-a formulat prezenta trimitere preliminară părţile se situează pe poziţii contrare, una dintre acestea susţinând că scrisoarea de garanţie bancară nu are caracter de titlu executoriu, iar cealaltă afirmând contrariul.

Această divergenţă de poziţii este exprimată şi în comunicările făcute de curţile de apel, care, fără a identifica în concret practică judiciară relevantă din perspectiva problemei de drept sesizate, au semnalat existenţa a două opinii contrare, în sensul poziţiilor divergente exprimate de părţile litigante din litigiul în care s-a formulat trimiterea preliminară de faţă, aspect care conduce la concluzia că există premisele dezvoltării în viitor a unei practici neunitare.

Distinct de acest aspect, divergenţa de poziţii s-a conturat şi în urma examenului realizat cu privire la opiniile ştiinţifice solicitate şi comunicate în cauză, ceea ce autorizează concluzia că mecanismul de unificare de faţă îşi găseşte pe deplin raţiunile în preîntâmpinarea unei jurisprudenţe potenţial neunitare.

Se impune remarca legată de faptul că instanţa de trimitere, sub pretextul unei antepronunţări nedorite şi apreciind că această cerinţă nu se constituie într-o condiţie de admisibilitate a sesizării, a arătat expres că nu înţelege să îşi exprime punctul de vedere cu privire la chestiunea de drept dedusă interpretării, deşi această obligaţie îi revine instanţei de trimitere în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (1) teza finală din Codul de procedură civilă.

Se reţine, sub acest aspect, că în jurisprudenţa sa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu a sancţionat distinct această neregularitate a actului de sesizare, ci în mod predilect atunci când era dublată de lipsa oricăreia dintre celelalte condiţii de admisibilitate a sesizării, aşa cum se desprinde, exempli gratia, din Decizia nr. 76 din 16 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 964 din 6 decembrie 2017 – considerentele 80-81, 83 şi 85-86, precum şi din Decizia nr. 29 din 3 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 18 iulie 2019 – considerentele 38-39.

În contextul dat, prin raportare la considerentele în care s-a reţinut îndeplinirea tuturor celorlalte condiţii de admisibilitate impuse de art. 519 din Codul de procedură civilă, instanţa supremă apreciază că sesizarea întruneşte cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de textul legat precitat, astfel încât mecanismul de unificare se impune a fi activat, cu consecinţa pronunţării unei hotărâri prealabile. X.2. Asupra fondului sesizării

Chestiunea centrală în jurul căreia gravitează litigiul în care s-a formulat trimiterea preliminară de faţă o constituie caracterul de titlu executoriu al scrisorii de garanţie bancară pusă în executare şi în legătură cu care s-a formulat contestaţie la executare. De aceea, analiza de faţă trebuie să plece de la câteva consideraţii fundamentale legate de titlul executoriu, în reglementarea dată de Codul de procedură civilă şi de legea specială, care în speţă se pretinde a fi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 – art. 120.

Potrivit dispoziţiilor art. 632 alin. (1) din Codul de procedură civilă, „Executarea silită se poate efectua numai în temeiul unui titlu executoriu”. Alineatul secund al aceluiaşi articol prevede că sunt „titluri executorii hotărârile executorii prevăzute la art. 633, hotărârile cu executare provizorie, hotărârile definitive, precum şi orice alte hotărâri sau înscrisuri care, potrivit legii, pot fi puse în executare”. Din economia art. 632 din Codul de procedură civilă se desprind două idei fundamentale: Primo, orice executare silită trebuie să aibă la bază un titlu executoriu. Secundo, titlurile executorii sunt cele cărora legea le conferă această calitate. Din cuprinsul art. 632 alin. (2) din Codul de procedură civilă se desprind două mari tipuri de titluri executorii: cele jurisdicţionale, reprezentate de hotărârile judecătoreşti sau de orice alte hotărâri (anume prevăzute de lege), precum şi cele pe care doctrina le-a numit non-jurisdicţionale şi care sunt reprezentate de orice alte înscrisuri care, potrivit legii, pot fi puse în executare.

Raportat la specificul litigiului de faţă, interesează situaţia titlurilor executorii non-jurisdicţionale prevăzute de art. 638 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, care sunt reprezentate de titlurile de credit sau de alte înscrisuri cărora legea le recunoaşte putere executorie.

În lumina acestor din urmă reglementări ale art. 638 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, se cuvine subliniat faptul că în încheierea de sesizare s-a menţionat că unul dintre motivele de apel se fundamentează pe susţinerea că natura de titlu executoriu a scrisorii de garanţie bancară trebuie cenzurată din perspectiva dispoziţiilor art. 2.279 şi ale art. 2.321 din Codul civil, coroborate cu dispoziţiile art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006.

În egală măsură, în încheierea de sesizare instanţa de trimitere a consemnat faptul că în motivarea apelului s-a susţinut că scrisoarea de garanţie bancară este o specie de garanţie autonomă, respectiv un contract bancar de garanţie personală, adică un veritabil titlu de credit.

În acest context, analiza caracterului de titlu executoriu al scrisorii de garanţie bancară trebuie să plece de la examinarea ambelor ipoteze ale art. 638 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, adică atât de la ipoteza titlului executoriu reprezentat de scrisoarea de garanţie bancară – văzută ca titlu de credit, cât şi de la cea de titlu executoriu reprezentat de scrisoarea de garanţie bancară – ca înscris căruia art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 îi recunoaşte putere executorie.

Caracterul de titlu executoriu decurgând din susţinerea că scrisoarea de garanţie bancară reprezintă un titlu de credit Cu titlu preliminar, trebuie evocate dispoziţiile art. 640 din Codul de procedură civilă, care prevăd: „Cambia, biletul la ordin şi cecul, precum şi alte titluri de credit constituie titluri executorii, dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute în legea specială.” Această prevedere legală conferă natură juridică de titlu de credit în mod expres cambiei, biletului la ordin şi cecului, iar pentru alte titluri de credit face trimitere la condiţiile impuse de legea specială. În această logică impusă de textul de lege se constată faptul că nici dispoziţiile art. 2.279 şi nici cele ale art. 2.321 din Codul civil nu consacră scrisorii de garanţie alt statut decât cel al garanţiei autonome, care reprezintă o garanţie personală, după cum nici dispoziţiile art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 nu conferă această natură juridică scrisorii de garanţie bancară, neexistând în cazul acestui act juridic o lege specială din care să decurgă calitatea ei de titlu de credit, astfel cum impun dispoziţiile art. 640 teza a II-a din Codul de procedură civilă. Din această perspectivă, în lipsa unui statut de titlu de credit conferit in terminis de un text care să poată fi considerat lege specială, sunt lipsite de relevanţă toate susţinerile referitoare la faptul că scrisoarea de garanţie încorporează o creanţă şi că prezintă caracter autonom, cu atât mai mult cu cât acesteia îi lipseşte una dintre caracteristicile fundamentale ale titlurilor de credit, anume posibilitatea ca acestea să fie transmise liber, regula în cazul scrisorilor de garanţie fiind impusă de art. 2.321 alin. (5) din Codul civil, anume imposibilitatea de transmitere (funciarmente recunoscută titlurilor de credit), contrariul impunându-se în situaţia de excepţie prevăzută de alin. (6) al aceluiaşi articol, anume posibilitatea transmiterii scrisorii de garanţie prin convenţia părţilor. Un argument suplimentar îl constituie şi faptul că dispoziţiile art. 2.321 alin. (3) şi (4) din Codul civil reglementează efectele juridice ale scrisorii de garanţie, acestea operând, potrivit unei doctrine constante, între ordonator, emitent şi beneficiarul scrisorii, cu excluderea terţilor, care ar fi fost implicaţi în caz de transmisiune a scrisorii.

Caracterul de titlu executoriu conferit de lege

Din examinarea coroborată a dispoziţiilor art. 2.279 şi 2.321 din Codul civil reiese că scrisoarea de garanţie se materializează într-un înscris sub semnătură privată, nefiind impusă forma autentică a înscrisului. În acest context se impune analiza incidenţei dispoziţiilor art. 641 din Codul de procedură civilă, care prevăd că „Înscrisurile sub semnătură privată sunt titluri executorii, numai dacă sunt înregistrate în registrele publice, în cazurile şi condiţiile anume prevăzute de lege. Orice clauză sau convenţie contrară este nulă şi considerată astfel nescrisă. Dispoziţiile art. 664 şi următoarele sunt aplicabile”. Cu privire la acest text legal se impune remarca legată de faptul că el a căpătat acest conţinut prin modificarea adusă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2016, modificată prin Legea nr. 17/2017, situaţie în care ea nu este aplicabilă litigiului de faţă, declanşat la 26 august 2013, fiind incidente dispoziţiile art. 24 din Codul de procedură civilă. Examenul celor două texte din Codul civil evocate în precedent autorizează concluzia că scrisoarea de garanţie, reglementată de art. 2.321 din Codul civil, este inclusă de legiuitor în categoria garanţiilor autonome, iar, potrivit art. 2.279 din acelaşi cod, ea face parte din categoria garanţiilor personale, fiind anume integrată în această categorie. Din economia celor două prevederi legale reiese pe de o parte faptul că Legea nr. 287/2009 privind Codul civil se preocupă de reglementarea instituţiei juridice a scrisorii de garanţie, care, astfel, reprezintă genul. În consecinţă, scrisoarea de garanţie bancară, al cărei statut este dedus interpretării în cauza de faţă, reprezintă o specie a scrisorii de garanţie, particularizându-se prin faptul că emitentul acesteia este o bancă, adică o instituţie de credit în accepţiunea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006. Pe de altă parte, din economia celor două texte de lege analizate se desprinde cu uşurinţă concluzia că norma legală nu conferă nici garanţiilor autonome, nici garanţiilor personale în ansamblul lor caracter de titlu executoriu.

În aceste circumstanţe, analiza problematicii deduse judecăţii va urma firul reglementării speciale aplicabile scrisorii de garanţie bancară, pentru a stabili eventualele derogări de la norma generală.

Două precizări de natură conceptuală se cuvin făcute în acest stadiu al analizei din perspectiva caracterelor juridice ale scrisorii de garanţie bancară. Au fost exprimate două opinii în sensul negării caracterului de titlu executoriu al scrisorii de garanţie bancară, ambele legate de caracterul autonom al acestui instrument juridic şi de lipsa caracterului accesoriu al garanţiei faţă de creanţa garantată, una dintre opinii fiind în sensul că lipsa caracterului accesoriu conduce la concluzia că pretinsa creanţă garantată nu are caracter cert, cealaltă fiind în sensul că, în acest caz, independenţa şi autonomia garanţiei bancare fac ca aceasta să se emancipeze, să se desprindă ca act juridic autonom faţă de raporturile juridice preexistente, asemenea cambiei.

Ambele abordări sunt infirmate de textele art. 2.279 şi 2.321 din Codul civil, care pleacă de la premisa că actul juridic numit scrisoare de garanţie are ca finalitate garantarea (de către bancă, în cazul particular dedus judecăţii) a executării unei obligaţii asumate de către ordonator faţă de terţul beneficiar al garanţiei. În acelaşi sens este şi doctrina citată, în care scrisoarea de garanţie este considerată ca o garanţie autonomă inclusă în categoria garanţiilor personale. Emiterea scrisorii de garanţie bancară implică două raporturi juridice preexistente: a) raportul fundamental dintre clientul ordonator şi terţul beneficiar, în regulă generală de natură contractuală, care presupune obligaţia ordonatorului de a constitui o garanţie în favoarea beneficiarului sub forma unei scrisori de garanţie bancară, cu indicarea termenilor garanţiei: suma, termenul de valabilitate, modalitatea de executare etc.; b) raportul dintre banca emitentă şi clientul ordonator, prin care banca se obligă să garanteze, prin emiterea şi executarea unei scrisori de garanţie, obligaţiile ordonatorului faţă de terţul beneficiar. În cadrul acestui din urmă raport, în situaţia în care banca a onorat solicitarea terţului, punându-i acestuia la dispoziţie suma indicată în scrisoarea de garanţie, ea are, pentru recuperarea respectivei sume,