Decizia nr. 23 din 14 octombrie 2019

Articolul 514 din Codul de procedură civilă prevede astfel: „Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti”. II. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Obiectul recursului în interesul legii

Sesizarea s-a făcut de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti, ataşându-se, în dovedirea practicii neunitare, jurisprudenţă relevantă.

Recursul în interesul legii vizează următoarea problemă de drept: în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. a), b), e) şi f) şi art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 85/2004 raportat la art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 sau, după caz, art. 52 alin. (1) din Legea nr. 93/2009, art. 632 alin. (2) şi art. 272 din Codul de procedură civilă ori, după caz, art. 5 din Legea nr. 455/2001, contractul privind serviciile financiare încheiat la distanţă ce nu cuprinde semnătura olografă sau, după caz, semnătura electronică extinsă a debitorului poate constitui titlu executoriu?

În concret, subiectul sesizării priveşte caracterul de titlu executoriu al contractelor încheiate la distanţă în condiţiile Ordonanţei Guvernului nr. 85/2004 atunci când debitorul nu a semnat contractul, dar se face proba acestuia cu un contract semnat de creditor, cu un extras de cont sau altă dovadă similară din care rezultă că suma a fost virată în contul debitorului sau, după caz, a fost ridicată de către acesta şi cu confirmarea, prin e-mail sau S.M.S., din partea debitorului că a acceptat oferta de creditare şi a creditorului că a acceptat comanda debitorului. III. Cadrul normativ

Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a) Ordonanţa Guvernului nr. 85/2004 privind protecţia consumatorilor la încheierea şi executarea contractelor la distanţă privind serviciile financiare, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Ordonanţa Guvernului nr. 85/2004: „Art. 3. – În sensul prezentei ordonanţe, termenii şi expresiile de mai jos se definesc după cum urmează: a) contract la distanţă – contractul de furnizare de servicii financiare încheiat între un furnizor şi un consumator, în cadrul unui sistem de vânzare la distanţă sau al unui sistem de furnizare de servicii organizat de către furnizor care utilizează în mod exclusiv, înainte şi la încheierea acestui contract, una sau mai multe tehnici de comunicaţie la distanţă; b) serviciu financiar – orice serviciu bancar, de credit, de asigurare, pensii individuale, servicii de investiţii financiare reglementate de Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, cu modificările şi completările ulterioare, sau orice servicii referitoare la plata în natură; (…) e) tehnică de comunicaţie la distanţă – orice mijloc care, fără a necesita prezenţa fizică simultană a celor două părţi, consumator şi furnizor, poate fi folosit pentru comercializarea ori promovarea la distanţă a serviciilor financiare; f) suport durabil – orice instrument ce permite consumatorului păstrarea informaţiilor ce îi sunt comunicate şi accesul la acestea pentru o perioadă de timp corespunzătoare scopului informaţiei, cu posibilitatea de a fi consultate ori de câte ori este necesar, şi care să permită reproducerea nemodificată a conţinutului lor; (…) Art. 8. – Dacă părţile nu au convenit altfel, momentul încheierii contractului la distanţă privind serviciile financiare îl constituie momentul primirii mesajului de confirmare de către consumator, referitor la comanda sa.” b) Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006: „Art. 120. – Contractele de credit, inclusiv contractele de garanţie reală sau personală, încheiate de o instituţie de credit constituie titluri executorii.” c) Legea nr. 93/2009 privind instituţiile financiare nebancare, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 93/2009: „Art. 52. – (1) Contractele de credit încheiate de o instituţie financiară nebancară, precum şi garanţiile reale şi personale afectate garantării creditului constituie titluri executorii.” d) Codul de procedură civilă: „Art. 266. – Înscrisul pe suport informatic este admis ca probă în aceleaşi condiţii ca înscrisul pe suport hârtie, dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege. (…) Art. 272. – Înscrisul sub semnătură privată este acela care poartă semnătura părţilor, indiferent de suportul său material. El nu este supus niciunei formalităţi, în afara excepţiilor anume prevăzute de lege. (…) Art. 282. – (1) Când datele unui act juridic sunt redate pe un suport informatic, documentul care reproduce aceste date constituie instrumentul probator al actului, dacă este inteligibil şi prezintă garanţii suficient de serioase pentru a face deplină credinţă în privinţa conţinutului acestuia şi a identităţii persoanei de la care acesta emană. (2) Pentru a aprecia calitatea documentului, instanţa trebuie să ţină seama de circumstanţele în care datele au fost înscrise şi documentul care le-a reprodus. Art. 283. – Înscrierea datelor unui act juridic pe suport informatic este prezumată a prezenta garanţii suficient de serioase pentru a face deplină credinţă în cazul în care ea este făcută în mod sistematic şi fără lacune şi când datele înscrise sunt protejate contra alterărilor şi contrafacerilor astfel încât integritatea documentului este deplin asigurată. O astfel de prezumţie există şi în favoarea terţilor din simplul fapt că înscrierea este efectuată de către un profesionist. Art. 284. – (1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, documentul care reproduce datele unui act, înscrise pe un suport informatic, face deplină dovadă între părţi, până la proba contrară. (2) Dacă suportul sau tehnologia utilizată pentru redactare nu garantează integritatea documentului, acesta poate servi, după circumstanţe, ca mijloc material de probă sau ca început de dovadă scrisă. (…) Art. 632. – (…) (2) Constituie titluri executorii hotărârile executorii prevăzute la art. 633, hotărârile cu executare provizorie, hotărârile definitive, precum şi orice alte hotărâri sau înscrisuri care, potrivit legii, pot fi puse în executare.” e) Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică, republicată, denumită în continuare Legea nr. 455/2001: „Art. 5. – Înscrisul în formă electronică, căruia i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat nesuspendat sau nerevocat la momentul respectiv şi generată cu ajutorul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii electronice, este asimilat, în ceea ce priveşte condiţiile şi efectele sale, cu înscrisul sub semnătură privată.”

Reglementări internaţionale incidente a) United Nations Commission on International Trade Law (denumită în continuare UNCITRAL) – Legea-model privind comerţul electronic din 1996; b) UNCITRAL – Legea-model privind semnăturile electronice din 2001; c) UNCITRAL – Convenţia O.N.U. privind utilizarea comunicărilor electronice în contractele internaţionale din 2005 (România nu a aderat şi nu a ratificat această convenţie); d) Principiile UNIDROIT ale contractelor comerciale internaţionale 2010.

Reglementări ale Uniunii Europene a) Regulamentul (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului din 27 octombrie 2004 privind cooperarea dintre autorităţile naţionale însărcinate să asigure aplicarea legislaţiei în materie de protecţie a consumatorului („Regulamentul privind cooperarea în materie de protecţie a consumatorului”); b) Regulamentul (UE) nr. 910/2014 al Parlamentului European şi al Consiliului din 23 iulie 2014 privind identificarea electronică şi serviciile de încredere pentru tranzacţiile electronice pe piaţa internă şi de abrogare a Directivei 1999/93/CE. Prezintă relevanţă îndeosebi art. 6 şi art. 25. c) Directiva 2009/22/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2009 privind acţiunile în încetare în ceea ce priveşte protecţia intereselor consumatorilor; d) Directiva 2011/83/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 octombrie 2011 privind drepturile consumatorilor, de modificare a Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a Directivei 1999/44/CE a Parlamentului European şi a Consiliului şi de abrogare a Directivei 85/577/CEE a Consiliului şi a Directivei 97/7/CE a Parlamentului European şi a Consiliului; e) Directiva 1999/93/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 13 decembrie 1999 privind un cadru comunitar pentru semnăturile electronice, abrogată prin Regulamentul (U.E.) nr. 910/2014 începând cu 1 iulie 2016; f) Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societăţii informaţionale, în special ale comerţului electronic, pe piaţa internă.

Alte reglementări interne a) Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic; b) Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011 privind comunicaţiile electronice; c) Legea nr. 287/2009 privind Codul civil; d) Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori IV. Orientările jurisprudenţiale divergente

Cu referire la problema de drept menţionată, în practica instanţelor arondate Curţii de Apel Bucureşti s-au conturat opiniile ce urmează a fi expuse succint în continuare.

Astfel, într-o primă opinie, instanţele judecătoreşti au încuviinţat executarea silită demarată în temeiul acestor contracte privind serviciile financiare încheiate la distanţă, apreciind, în esenţă, în majoritatea lor, că încheierea valabilă a acestora a fost dovedită prin raportare la art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 85/2004, fiind probate în cauză primirea mesajului de confirmare de către consumator la comanda sa şi faptul ridicării de către acesta a sumei de bani agreate de părţi, motiv pentru care, în considerarea art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 sau, după caz, a art. 52 alin. (1) din Legea nr. 93/2009, contractul în discuţie constituie titlu executoriu. De asemenea s-a opinat că, în considerarea Ordonanţei Guvernului nr. 85/2004, legiuitorul nu a impus imperativ ca un contract de servicii financiare încheiat la distanţă prin mijloace online să fie încheiat sub forma unui înscris sub semnătură privată.

În cea de-a doua opinie, instanţele judecătoreşti au respins cererea de încuviinţare a executării silite pornite în temeiul contractelor în discuţie pentru considerentul majoritar că acestea nu constituie titluri executorii, din moment ce nu cuprind semnătura olografă sau, după caz, semnătura electronică extinsă a debitorului. S-a reţinut şi că un înscris pretins a fi titlu executoriu, redactat în formă tipărită, dar nesemnat de către debitor – ipoteză cu care trebuie echivalată şi aceea a înscrisului emis în formă electronică, dar fără semnătura electronică extinsă – nu poate constitui temei al încuviinţării executării silite tocmai pentru că lipsa semnăturii de pe înscris îi refuză acestuia recunoaşterea sa ca înscris sub semnătură privată chiar şi într-o procedură necontencioasă cum este procedura încuviinţării silite. În acest sens au fost avute în vedere statuările Curţii Constituţionale din Decizia nr. 458/2009, prin care s-a reţinut că: „executarea silită nu trebuie privită unilateral, numai din perspectiva creditorului şi a drepturilor acestuia, ci şi din perspectiva debitorului, căruia deopotrivă trebuie să îi fie asigurate garanţiile ce caracterizează dreptul la un proces echitabil, prin înlăturarea oricăror posibilităţi de abuz şi a eventualelor demersuri şicanatorii. Accesul la o instanţă de judecată, prin posibilitatea contestării actelor de executare făcute cu încălcarea legii, nu constituie întotdeauna un remediu suficient oferit persoanei împotriva căreia s-a procedat în mod nelegal la începerea executării silite. Este necesară o garanţie procesuală a debitorului pentru prevenirea oricărui abuz în exercitarea dreptului de către creditorul urmăritor, iar controlul judecătoresc al începerii executării silite constituie o asemenea garanţie, adecvată şi eficientă, a dreptului la un proces echitabil al tuturor părţilor implicate în această procedură”.

Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti a constatat, din examinarea răspunsurilor transmise, că în cadrul următoarelor instanţe judecătoreşti s-a conturat opinia majoritară în sensul că un contract privind serviciile financiare încheiat la distanţă ce nu cuprinde semnătura olografă sau, după caz, semnătura electronică extinsă a debitorului nu constituie titlu executoriu: Tribunalul Bucureşti – secţiile III-V civile şi judecătoriile arondate Tribunalului Bucureşti, Tribunalul Ilfov, Judecătoria Cornetu, Tribunalul Giurgiu şi judecătoriile arondate acestuia (Judecătoria Giurgiu şi Judecătoria Bolintin-Vale), judecătoriile arondate Tribunalului Ialomiţa, Judecătoria Călăraşi, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Roşiori de Vede, Judecătoria Videle şi Judecătoria Zimnicea.

Opinia minoritară în sensul că respectivul contract constituie titlu executoriu a fost exprimată de Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Teleorman, Judecătoria Turnu Măgurele şi Judecătoria Olteniţa.

În cadrul Judecătoriei Buftea, ca şi în cadrul Judecătoriei Lehliu-Gară au fost exprimate ambele opinii expuse anterior, majoritară fiind cea potrivit căreia respectivul contract constituie titlu executoriu.

În urma adreselor înaintate de curţile de apel, s-au conturat următoarele orientări jurisprudenţiale:

Într-o primă orientare s-a apreciat că poate constitui titlu executoriu contractul privind serviciile financiare încheiat la distanţă ce nu cuprinde semnătura olografă sau, după caz, semnătura electronică extinsă a debitorului. În motivarea acestei opinii s-a reţinut că prin art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 85/2004 se permite perfectarea convenţiilor de creditare la distanţă, momentul încheierii contractului la distanţă privind serviciile financiare fiind reprezentat de momentul primirii mesajului de confirmare de către consumator, referitor la comanda sa. Potrivit art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, contractele de credit încheiate de o instituţie de credit constituie titluri executorii. Totodată, prin art. 3 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 85/2004 este definit contractul la distanţă ca fiind contractul de furnizare a serviciilor financiare încheiate între un furnizor şi un consumator, în cadrul unui sistem de vânzare la distanţă sau al unui sistem de furnizare de servicii organizat de către furnizor care utilizează în mod exclusiv, înainte şi la încheierea acestui contract, una sau mai multe tehnici de comunicaţie la distanţă. Respectivul contract a fost încheiat în momentul acceptării ofertei creditoarei de către debitor prin retragerea sumei de bani puse la dispoziţia acestuia de instituţia financiară nebancară. Astfel, s-a făcut dovada încheierii contractului, independent de existenţa semnăturii olografe a părţilor pe contractul depus pe suport hârtie ori a semnăturii electronice extinse. În temeiul art. 52 alin. (1) din Legea nr. 93/2009, contractele de credit încheiate de o instituţie financiară nebancară, precum şi garanţiile reale şi personale afectate garantării creditului constituie titluri executorii. Conform art. 638 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, sunt titluri executorii şi pot fi puse în executare silită titlurile de credit sau alte înscrisuri cărora legea le recunoaşte putere executorie. Toate sumele datorate de către debitor în temeiul titlului executoriu sunt susceptibile de executare în cazul neexecutării benevole a obligaţiei. În acest sens s-au pronunţat instanţe arondate Curţii de Apel Alba Iulia, Bacău, Braşov, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Ploieşti, Suceava, Târgu Mureş şi Timişoara.

Într-o a doua orientare s-a considerat că se impune a fi respinse cererile de încuviinţare a executării silite a contractelor de furnizare de servicii de credit încheiate la distanţă care nu conţin semnătura olografă sau, după caz, semnătura electronică extinsă a debitorului, întrucât acestea nu constituie titluri executorii. La pronunţarea acestor soluţii s-a avut în vedere că una dintre condiţiile esenţiale de validitate necesare pentru aprecierea asupra legalităţii încheierii unui contract civil, indiferent că este încheiat sau nu la distanţă, priveşte existenţa consimţământului dintre cele două părţi, potrivit art. 1.179 alin. (1) pct. 2 din Codul civil, iar în cadrul procedurii de încuviinţare a executării silite instanţa constată caracteristica contractului de credit de a fi titlu executoriu, prin raportare la premisa dovedirii calităţii de împrumutat a persoanei faţă de care se solicită încuviinţarea executării silite. Potrivit art. 1 din Legea nr. 455/2001, „prezenta lege stabileşte regimul juridic al semnăturii electronice şi al înscrisurilor în formă electronică, precum şi condiţiile furnizării de servicii de certificare a semnăturilor electronice”. Conform art. 7 din Legea nr. 455/2001, „în cazurile în care, potrivit legii, forma scrisă este cerută ca o condiţie de probă sau de validitate a unui act juridic, un înscris în formă electronică îndeplineşte această cerinţă dacă i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat şi generată prin intermediul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii”. Potrivit art. 4 pct. 3 din acelaşi act normativ, „semnătura electronică reprezintă date în forma electronică, care sunt ataşate sau logic asociate cu alte date în formă electronică şi care servesc ca metodă de identificare”. În lipsa dovezii existenţei semnăturii electronice extinse ataşate contractului de credit care să dovedească calitatea de împrumutat a persoanei faţă de care se solicită încuviinţarea executării silite nu se poate pune problema existenţei unui titlu executoriu. Referitor la aplicabilitatea, în cazul cererilor de încuviinţare a executării silite a contractelor de furnizare de servicii de credit încheiate la distanţă, a dispoziţiilor art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 85/2004, potrivit căruia „dacă părţile nu au convenit altfel, momentul încheierii contractului la distanţă privind serviciile financiare îl constituie momentul primirii mesajului de confirmare de către consumator, referitor la comanda sa”, s-a apreciat că acestea nu sunt incidente, întrucât acest text de lege reglementează momentul încheierii contractului şi nu priveşte modalitatea de identificare a persoanelor între care s-a încheiat convenţia. Pentru a stabili acest aspect sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 85/2004 conform căruia „sarcina probei privind îndeplinirea obligaţiilor furnizorului de informare a consumatorului, precum şi sarcina probei existenţei consimţământului consumatorului la încheierea contractului şi, după caz, la executarea acestuia cad în sarcina furnizorului”. Coroborând faptul juridic al inexistenţei acestei probe cu aspectul reglementat de Legea nr. 455/2001 privind necesitatea unei semnături electronice extinse, în cazul contractelor încheiate la distanţă, care să facă posibilă identificarea debitorului contractual, s-a apreciat că nu se poate dovedi identitatea între persoana care a încheiat contractul de împrumut în calitate de împrumutat şi persoana faţă de care s-a solicitat încuviinţarea executării silite. În acest sens s-au pronunţat instanţe arondate Curţii de Apel Alba Iulia, Bacău, Braşov, Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Suceava şi Timişoara. V. Punctul de vedere al Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti

Preliminar expunerii punctului de vedere al colegiului s-a arătat că prin Decizia nr. 7 din 22 ianuarie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea Tribunalului Bucureşti – Secţia a III-a civilă pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile cu privire la modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 666 alin. (5) pct. 2, 3, 4 din Codul de procedură civilă, raportat la art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 85/2004, respectiv de a stabili dacă, pentru încheierea valabilă a unui contract la distanţă, nu mai este necesară semnătura olografă sau electronică a debitorului, primirea mesajului de confirmare de către consumator, referitor la comanda sa, fiind suficientă pentru încheierea valabilă a contractului, deci pentru a oferi valoare de titlu executoriu contractului de credit încheiat în această modalitate, relevante fiind paragrafele 73-88.

Raportat la aceste considerente, precum şi la dispoziţiile legale incidente, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti a apreciat că problema care se ridică este aceea dacă, în contextul dat, se poate vorbi de existenţa sau nu a unui titlu executoriu care, nefiind înscris autentic, nu îndeplineşte nici condiţiile unui înscris sub semnătură privată.

Problema nu este aceea a încheierii sau nu a contractului în sine, căci contractul poate fi perfectat valabil şi verbal, nefiind necesară semnătura părţilor, iar o atare încheiere se poate dovedi cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, ci a recunoaşterii caracterului de titlu executoriu unui înscris, care nu îndeplineşte condiţiile înscrisului autentic sau ale înscrisului sub semnătură privată.

În conformitate cu art. 632 alin. (2) din Codul de procedură civilă, constituie titluri executorii hotărârile executorii prevăzute la art. 633, hotărârile cu executare provizorie, hotărârile definitive, precum şi orice alte hotărâri sau înscrisuri care, potrivit legii, pot fi puse în executare.

Înscrisurile extrajudiciare care pot fi puse în executare sunt cele prevăzute de art. 638 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Astfel, potrivit acestui articol, sunt de asemenea titluri executorii şi pot fi puse în executare silită: a) încheierile şi procesele-verbale întocmite de executorii judecătoreşti care, potrivit legii, constituie titluri executorii; b) înscrisurile autentice, în cazurile prevăzute de lege; c) titlurile executorii notariale emise în condiţiile prevăzute de lege; d) titlurile de credit sau alte înscrisuri cărora legea le recunoaşte putere executorie.

Potrivit art. 641 din Codul de procedură civilă, înscrisurile sub semnătură privată sunt titluri executorii numai dacă sunt înregistrate în registrele publice, în cazurile şi în condiţiile anume prevăzute de lege (…).

Ca atare, un contract încheiat între părţi poate fi titlu executoriu în măsura în care constituie un înscris autentic sau un înscris sub semnătură privată, iar legea îi recunoaşte puterea executorie.

În conformitate cu art. 272 din Codul de procedură civilă, înscrisul sub semnătură privată este acela care poartă semnătura părţilor, indiferent de suportul său material; el nu este supus niciunei formalităţi, în afara excepţiilor anume prevăzute de lege.

Din coroborarea acestor texte legale rezultă că dacă debitorul nu a semnat contractul încheiat la distanţă, înscrisul constatator al actului juridic nu constituie un înscris sub semnătură privată în accepţiunea art. 272 din Codul de procedură civilă.

În consecinţă, s-a apreciat că un contract de furnizare de servicii de credit încheiat la distanţă în condiţiile Ordonanţei Guvernului nr. 85/2004, care nu cuprinde semnătura olografă sau, după caz, semnătura electronică extinsă a debitorului, nu constituie titlu executoriu, neîntrunind condiţiile unui înscris sub semnătură privată.

Pentru toate aceste considerente, reţinând existenţa unei practici neunitare la nivelul tuturor instanţelor arondate Curţii de Apel Bucureşti cu referire la problema de drept menţionată anterior, opiniile diferite existând nu numai la nivelul Tribunalului Bucureşti, dar şi la nivelul celorlalte cinci tribunale din raza de competenţă a Curţii de Apel Bucureşti, s-a solicitat admiterea recursului în interesul legii promovat şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 3 lit. a), b), e) şi f) şi art. 8 din Ordonanţa Guvernului 85/2004 privind protecţia consumatorilor la încheierea şi executarea contractelor la distanţă privind serviciile financiare, republicată, raportat la art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului sau, după caz, art. 52 alin. (1) din Legea nr. 93/2009 privind instituţiile financiare nebancare, art. 632 alin. (2) şi art. 272 din Codul de procedură civilă ori, după caz, art. 5 din Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică, republicată, referitoare la caracterul de titlu executoriu sau nu al contractului privind serviciile financiare încheiat la distanţă ce nu cuprinde semnătura olografă sau, după caz, semnătura electronică extinsă a debitorului. VI. Punctul de vedere al Ministerului Public

Ministerul Public a considerat că, în raport cu stadiul actual al legislaţiei în domeniu şi cu tendinţele de evoluţie a acesteia, contractele având ca obiect servicii financiare încheiate la distanţă care nu cuprind semnătura olografă sau, după caz, semnătura electronică a părţilor nu constituie titluri executorii.

În susţinerea acestui punct de vedere s-a arătat că forma scrisă şi cerinţa semnăturii (olografe sau electronice) rezultă cu prisosinţă din prevederile art. 7 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 85/2004, iar importanţa deosebită a contractelor de furnizare a serviciilor financiare, dată de dimensiunea consecinţelor patrimoniale pe care acestea le implică, face ca regimul încheierii contractelor de credit cu consumatorii, mai ales atunci când acestea se perfectează la distanţă, să fie supus unor rigori şi exigenţe sporite, atât în privinţa îndeplinirii condiţiilor de fond, cât şi a celor ce ţin de forma actelor juridice, acestea din urmă reprezentând, în esenţă, garanţia asumării în deplină cunoştinţă de cauză şi voinţă a obligaţiilor contractuale. VII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

Prin Decizia nr. 60 din 18 septembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 845/1/2017 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 928 din 24 noiembrie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă în Dosarul nr. 22.006/303/2016 şi a stabilit că, în interpretarea dispoziţiilor art. 2.431 din Codul civil, raportat la art. 632 din Codul de procedură civilă, este posibilă executarea silită a unei creanţe garantate printr-un contract de ipotecă valabil încheiat, ce constituie titlu executoriu, chiar dacă dreptul de creanţă însuşi nu este constatat printr-un înscris care să constituie, potrivit dispoziţiilor legale, titlu executoriu. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 7 din 22 ianuarie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 2.506/1/2017 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 254 din 22 martie 2018, a respins ca inadmisibilă sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă în Dosarul nr. 1.256/303/2017 pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile cu privire la modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 666 alin. (5) pct. 2, 3, 4 din Codul de procedură civilă prin raportare la art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 85/2004, respectiv de a stabili dacă, pentru încheierea valabilă a unui contract la distanţă, nu mai este necesară semnătura olografă sau electronică a debitorului, primirea mesajului de confirmare de către consumator, referitor la comanda sa, fiind suficientă pentru încheierea valabilă a contractului, deci pentru a conferi valoare de titlu executoriu contractului de credit încheiat în această modalitate.

Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 5 iulie 2012, pronunţată în cauza C-49/11 în procedura Content Services Ltd împotriva Bundesarbeitskammer, este relevantă sub aspectul înţelesului sintagmei „suport durabil”. VIII. Punctul de vedere teoretic exprimat de specialiştii consultaţi

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi – Facultatea de Drept a considerat că un înscris care nu cuprinde nici semnătura olografă, nici semnătura electronică extinsă a părţilor nu poate constitui titlu executoriu, semnătura constituind o condiţie de regularitate exterioară, a cărei lipsă atrage nevalabilitatea înscrisului; or, un instrumentum nu poate fi considerat titlu executoriu dacă nu îndeplineşte în primul rând condiţiile pentru a fi un înscris sub semnătură privată.

Universitatea de Vest din Timişoara – Facultatea de Drept a apreciat că un contract privind serviciile financiare încheiat la distanţă ce nu cuprinde semnătura olografă sau, după caz, semnătura electronică extinsă a debitorului poate constitui titlu executoriu, în măsura în care respectă cerinţele legii speciale care îi conferă acest caracter, printre altele art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 sau art. 51 alin. (1) din Legea nr. 93/2009.

Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca – Facultatea de Drept a arătat că înscrisurile pe suport informatic/digitalizat care marchează încheierea contractului de servicii financiare la distanţă între creditorul profesionist şi consumator nu pot avea valoarea de titlu executoriu, în contextul absenţei semnăturii olografe/semnăturii electronice extinse a consumatorului debitor, nu doar lipsa acesteia refuzându-i recunoaşterea sa ca înscris sub semnătură chiar şi într-o procedură necontencioasă, cum este procedura încuviinţării executării silite, ci absenţa parametrilor tehnici univoci care să facă nealterabil unilateral documentul emis în format digital, în acest sens fiind avute în vedere statuările Curţii Constituţionale din Decizia nr. 458/2009.

În opinia ştiinţifică întocmită de prof. univ. dr. Corneliu Bîrsan la solicitarea B.N.P. Paribas Personal Finance – S.A. – Sucursala Bucureşti s-a reţinut că prevederile legale incidente, anume – art. 1.186 alin. (1) şi 1.200 din Codul civil, art. 3 lit. a), b), e) şi f) şi art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 85/2004, art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, art. 52 din Legea nr. 93/2009, art. 282 alin. (1), art. 284 alin. (1), art. 638 alin. (1) pct. 4 şi art. 641 din Codul de procedură civilă şi art. 25 alin. (1) şi (2) din Regulamentul (UE) nr. 910/2014 -, conferă contractului de credit bancar materializat printr-un înscris caracter executoriu, fără a impune condiţia ca acesta să fie încheiat sub forma unui înscris sub semnătură privată; încheierea contractului de credit fără semnătura olografă a debitorului sau fără semnătura electronică avansată a debitorului, care l-ar asimila unui înscris sub semnătură privată, nu afectează caracterul de titlu executoriu al contractului de credit, încheiat în condiţiile art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 sau ale art. 52 din Legea nr. 93/2009, coroborat cu art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 85/2004, în condiţiile în care înscrisul de care se prevalează creditorul conţine toate elementele necesare validităţii contractului, inclusiv consimţământul părţilor. IX. Raportul asupra recursului în interesul legii

Prin raportul întocmit de judecătorii-raportori desemnaţi, conform art. 516 alin. (5) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. a), b), e) şi f) şi art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 85/2004 raportat la art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 sau, după caz, art. 52 alin. (1) din Legea nr. 93/2009, art. 632 alin. (2) şi art. 272 din Codul de procedură civilă ori, după caz, art. 5 din Legea nr. 455/2001, contractul privind serviciile financiare la distanţă ce nu cuprinde semnătura olografă sau, după caz, semnătura electronică extinsă a debitorului nu constituie titlu executoriu. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie X.1. Analiza condiţiilor de admisibilitate

Verificând regularitatea învestirii, prin prisma dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă se constată că această condiţie legală este îndeplinită în ceea ce îl priveşte pe titularul sesizării.

Este îndeplinită şi condiţia privind respectarea cerinţelor de ordin formal prescrise de prevederile art. 515 din Codul de procedură civilă, date fiind anexele memoriului de recurs în interesul legii, din care rezultă că se identifică la nivelul instanţelor naţionale practică neunitară.

Obiectul recursului în interesul legii se circumscrie dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, în sensul că priveşte o problemă de drept soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti.

În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este învestită, prin promovarea prezentului recurs în interesul legii, cu solicitarea de a stabili dacă, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. a), b), e) şi f) şi art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 85/2004 raportat la art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 sau, după caz, art. 52 alin. (1) din Legea nr. 93/2009, art. 632 alin. (2) şi art. 272 din Codul de procedură civilă ori, după caz, art. 5 din Legea nr. 455/2001, contractul privind serviciile financiare încheiat la distanţă ce nu cuprinde semnătura olografă sau, după caz, semnătura electronică extinsă a debitorului poate constitui titlu executoriu. X.2. Analiza fondului recursului în interesul legii

Titularul sesizării solicită unificarea practicii judiciare cu privire la caracterul de titlu executoriu al contractelor privind serviciile financiare încheiate la distanţă care nu cuprind semnătura olografă sau, după caz, semnătura electronică extinsă.

Practica judiciară neunitară invocată relevă faptul că aceste contracte intră sub sfera de incidenţă a dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 85/2004 privind protecţia consumatorilor la încheierea şi executarea contractelor la distanţă privind serviciile financiare, practica fiind centrată preponderent pe contractele de credit.

Însă, faţă de dispoziţiile art. 3 lit. e) din Ordonanţa Guvernului nr. 85/2004, care definesc noţiunea de „tehnică de comunicaţie la distanţă” şi, faţă de tipurile de contracte deduse judecăţii, a căror calificare drept titluri executorii a generat practica neunitară, sunt supuse analizei de faţă exclusiv contractele la distanţă încheiate în formă electronică ori prin mijloace electronice (mijloacele electronice sunt definite de art. 1 pct. 2 din Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic).

Este de menţionat că, prin prezenta decizie, nu se intră în sfera de demarcaţie a celor două tipuri de contracte (încheiate în formă electronică ori prin mijloace electronice), întrucât aceasta are influenţă în privinţa probaţiunii, fiind fără relevanţă asupra problematicii caracterului de titlu executoriu al unor astfel de contracte. 47. „Tehnica de comunicaţie la distanţă” este definită de art. 3 lit. e) din Ordonanţa Guvernului nr. 85/2004 drept orice mijloc care, fără a necesita prezenţa fizică simultană a celor două părţi, consumator şi furnizor, poate fi folosit pentru comercializarea ori promovarea la distanţă a serviciilor financiare.

Doctrina şi jurisprudenţa au asimilat tehnicilor de comunicaţie la distanţă telefonul (art. 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 85/2004), accesarea paginilor de internet ale furnizorilor, email-ul, serviciile poştale clasice, internetul, automatele de apel, fax-ul sau telecopiatorul (ultimele trei având o reglementare specială în art. 16 din Ordonanţa Guvernului nr. 85/2004).

În contextul legal, doctrinar şi jurisprudenţial evocat s-a apreciat contractul la distanţă ca fiind genul, iar contractul în formă electronică sau încheiat prin mijloace electronice ca fiind specia şi numai acest din urmă tip de contract formează obiect al analizei de faţă.

În plus, din examinarea coroborată a dispoziţiilor art. 7 alin. (3) teza I cu dispoziţiile art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 85/2014 („dacă părţile nu au convenit altfel”) se poate trage concluzia că părţile pot conveni ca un contract încheiat la distanţă să poată fi încheiat pe baza semnăturii electronice, după cum pot conveni ca manifestarea lor concordantă de voinţă, exprimată în formă electronică sau prin mijloace electronice, să fie materializată în scris, pe suport hârtie, şi să fie întărită prin semnătură olografă. De asemenea, cerinţe legate de semnătură privind diferite tipuri de contracte încheiate la distanţă pot fi impuse prin lege.

Numai că recursul în interesul legii de faţă nu are în vedere aceste două ipoteze, ci exclusiv ipoteza contractului încheiat electronic la distanţă, redat pe suport hârtie în scopul demarării procedurii executării silite, fără o semnătură electronică sau olografă, fiind utilă fixarea acestor două premise ale analizei prin identificarea tipului de contract la distanţă dedus judecăţii.

Se cuvine evocată ca prezentând importanţă Decizia nr. 7 din 22 ianuarie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care a vizat aplicarea şi interpretarea art. 666 alin. (5) pct. 2, 3, 4 din Codul de procedură civilă prin raportare la art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 85/2004, decizie prin care sesizarea a fost respinsă ca inadmisibilă.

Dezlegările date problemei de drept care a format obiectul întrebării preliminare soluţionate prin Decizia nr. 7 din 22 ianuarie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sunt obligatorii, în considerarea faptului că sesizarea nu a fost respinsă pe aspecte formale, ci, dimpotrivă, Completul pentru dezlegarea problemei de drept a făcut o analiză de fond a dispoziţiilor art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 85/2004 şi a ajuns la concluzia că problema de drept care formează obiectul sesizării nu este aptă să ducă la soluţionarea cauzei pe fond (considerentul 91).

În contextul dat, faţă de dispoziţiile art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă, în soluţionarea prezentului recurs în interesul legii există obligaţia de a ţine cont de faptul că, în considerentul 81, s-au reţinut următoarele: „În temeiul acestei prevederi legale, momentul încheierii contractului la distanţă privind serviciile financiare este momentul primirii mesajului de confirmare de către consumator, referitor la comanda sa, fără a fi necesară semnătura olografă sau electronică pentru determinarea momentului la care contractul este valabil încheiat şi produce efecte”.

De asemenea, prin Decizia nr. 7 din 22 ianuarie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat asupra faptului că, în raport cu prevederile art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 85/2004, contractul se încheie în mod valabil la momentul primirii mesajului de confirmare de către consumator, referitor la comanda sa şi că pentru valabila încheiere a acestui tip de contract nu este nevoie de semnătură olografă sau electronică.

Din perspectiva dispoziţiilor Codului de procedură civilă, contractul privind serviciile financiare încheiate la distanţă reprezintă un înscris pe suport informatic, potrivit celor prevăzute de art. 266 şi art. 282 din Codul de procedură civilă, şi are regimul probator descris de art. 283 din Codul de procedură civilă – prezumţia de validitate a înscrierii -, precum şi puterea doveditoare stabilită prin prevederile art. 284 din Codul de procedură civilă.

Totodată, un astfel de contract are caracter executoriu, atât din perspectiva dispoziţiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 93/2009, cât şi din perspectiva dispoziţiilor art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006.

Cele două texte au conţinut identic şi conferă contractelor de credit încheiate cu o instituţie bancară sau cu una nebancară caracter de titlu executoriu.

Analiza textelor legale evocate pleacă de la premisa subînţeleasă a unor contracte bancare (specie a contractelor de servicii financiare), inclusiv contracte încheiate la distanţă, valabil încheiate.

Or, în condiţiile în care s-a statuat asupra valabilităţii acestor contracte în lipsa semnăturii olografe, coroborarea art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 85/2004 cu art. 52 alin. (1) din Legea nr. 93/2009 şi cu art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 impune concluzia că, odată stabilit momentul încheierii valabile a contractului, acesta din urmă dobândeşte şi calitatea de titlu executoriu, în lipsa oricărei alte condiţionări legale.

Pentru a trage această concluzie trebuie plecat, distinct de dispoziţiile art. 52 alin. (1) din Legea nr. 93/2009 şi ale art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, şi de la analiza de ansamblu a reglementării specifice contractelor la distanţă – Ordonanţa Guvernului nr. 85/2004 (a cărei aplicare prioritară se impune a fi făcută, conform principiului specialia generalibus derogant), care nu prevede nicio obligaţie în sarcina părţilor contractante de a semna convenţia încheiată în condiţiile art. 8 ulterior acestui moment, prin semnătură olografă ori electronică.

Se apreciază, de altfel, că o atare obligaţie, pe lângă faptul că nu este impusă de actul normativ aplicabil, ar fi chiar în contradicţie cu mecanismul încheierii contractelor la distanţă, inter absentes, precum şi cu specificul contractelor referitoare la servicii financiare, la comerţul electronic, bazat pe celeritate şi pe lipsa formalismului, contractele de acest gen ţinând de activitatea comercială şi fiind funciarmente contracte care se încheie solo consensu.

În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 34 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010, care prevăd: „La momentul semnării contractului, toate părţile contractante primesc câte un exemplar original al contractului de credit, cu excepţia contractelor încheiate la distanţă.”

Ca argument complementar celor deja expuse pot fi invocate şi dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic, care prevăd: „Contractele încheiate prin mijloace electronice produc toate efectele pe care legea le recunoaşte contractelor, atunci când sunt întrunite condiţiile cerute de lege pentru validitatea acestora”.

Or, aşa cum s-a reţinut, contractele la distanţă încheiate electronic în condiţiile art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 85/2004 sunt, în lipsă de stipulaţie expresă contrară a părţilor sau a legiuitorului, valabil încheiate fără semnătură, iar unul dintre efectele pe care legea – art. 7 alin. (1) din Legea nr. 365/2002 – îl leagă de valabilitatea lor este calitatea lor de titlu executoriu.

Din perspectiva semnăturii electronice sunt semnificative dispoziţiile art. 1 din Regulamentul (UE) nr. 910/2014, care prevăd: „În vederea asigurării bunei funcţionări a pieţei interne, vizând în acelaşi timp un nivel adecvat de securitate a mijloacelor de identificare electronică şi a serviciilor de încredere, prezentul regulament: (a) stabileşte condiţiile în care statele membre recunosc mijloacele de identificare electronică a persoanelor fizice şi juridice care intră sub incidenţa unui sistem notificat de identificare electronică al unui alt stat membru; (b) stabileşte norme pentru serviciile de încredere, în special pentru tranzacţiile electronice şi (c) stabileşte un cadru juridic pentru semnăturile electronice, sigiliile electronice, mărcile temporale electronice, documentele electr