ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 20/2020

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 2.460/1/2019 a fost constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă raportat la art. XIX din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, și ale art. 27

Ședința este prezidată de doamna judecător Laura-Mihaela Ivanovici, președintele Secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 27

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizările conexate formulate de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în Dosarul nr. 1.050/93/2017 și Curtea de Apel Constanța - Secția I civilă în dosarele nr. 4.494/118/2017 și nr. 4.556/118/2017, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar s-a depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, ce a fost comunicat părților, în conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părțile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizărilor conexate privind pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a dispus, prin Încheierea din 18 iunie 2019, în Dosarul nr. 1.050/93/2017, aflat pe rolul acestei instanțe, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: prevederile art. 33 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare (în continuare, Legea nr. 165/2013) se interpretează în sensul că începerea curgerii termenelor stabilite prin primul alineat este condiționată de completa și corecta îndeplinire a obligațiilor impuse prin alineatul (3) sau nu?

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 1 octombrie 2019, cu nr. 2.460/1/2019, termenul de judecată fiind stabilit la 17 februarie 2020.

La 23 octombrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a fost învestită, de către Curtea de Apel Constanța - Secția I civilă, prin încheierile pronunțate la 16 octombrie 2019, dosarele nr. 4.494/118/2017 și nr. 4.556/118/2017, cu pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:

Aceste sesizări au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu nr. 2.722/1/2019 și nr. 2.723/1/2019.

Președintele Secției I civile, constatând că între obiectul sesizării înregistrate cu nr. 2.460/1/2019 și al sesizărilor menționate, înregistrate ulterior, există o strânsă legătură, a dispus conexarea celor două dosare la Dosarul nr. 2.460/1/2019, cu consecința soluționării tuturor sesizărilor de către același complet.

Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare

Prin cererea înregistrată la data de 13 aprilie 2017, reclamanții A, B și C, în contradictoriu cu pârâtele Primăria Cernica și Comuna Cernica prin primar, au solicitat restituirea în natură a imobilului-teren ce face obiectul Notificării nr. xxxx/2001, înregistrată la Primăria Cernica cu nr. xxxxx/2001, iar în subsidiar compensarea cu un bun sau mai multe bunuri, având valoarea echivalentă cu terenul ce face obiectul notificării, în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 și puncte compensatorii pentru diferența de valoare ce ar rezulta între valoarea terenului obiect al notificării și valoarea bunului sau a bunurilor acordate în compensare sau, în situația în care s-ar dovedi că nu există niciun bun în patrimoniul pârâtei, în raport cu dispozițiile art. 1 alin. (2) teza finală din Legea nr. 165/2013, acordarea măsurii compensării prin puncte.

În fapt, au arătat că la data de 9 noiembrie 2001 au formulat notificare, în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare (în continuare, Legea nr. 10/2001), prin care au solicitat restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent pentru un imobil teren, iar ca urmare a acestui fapt s-a format Dosarul administrativ nr. xxxxx/2001, aflat pe rolul Primăriei Cernica, nesoluționat.

La data de 6 iunie 2017, reclamanții au depus o cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată, prin care au solicitat obligarea pârâtei la soluționarea notificării în discuție, pentru ipoteza în care instanța ar aprecia că nu are plenitudine de competență în a soluționa pe fond notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, cu consecința emiterii deciziei privind acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, în condițiile Legii nr. 165/2013.

Prin Sentința civilă nr. 2.572 din 28 septembrie 2018, Tribunalul Ilfov - Secția civilă a admis excepția tardivității și, pe cale de consecință, a respins cererea reclamanților ca tardiv formulată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță s-a raportat la prevederile art. 33 și art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în interpretarea cărora trebuie avute în vedere, pe de o parte, rațiunea edictării legii și a termenelor pe care le instituie, precum și natura termenului de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2), astfel cum au fost analizate de către instanța supremă și Curtea Constituțională. Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice, tribunalul a reținut că pârâta Comuna Cernica a avut înregistrate un număr de 13 notificări în baza Legii nr. 10/2001 (soluționate în integralitate până la data de 1 ianuarie 2014, conform susținerilor pârâtei), ceea ce face aplicabil termenul de 12 luni prevăzut de art. 33 alin. (1) lit. a) din lege, cu consecința că unitatea deținătoare avea obligația soluționării tuturor notificărilor până la data de 31 decembrie 2014, iar persoanele interesate trebuiau să sesizeze instanța până la data de 30 iunie 2015. În cauză, reclamanții au sesizat instanța la data de 13 aprilie 2017.

Reținând caracterul excepțional al termenului de 36 de luni, aplicabil doar unităților deținătoare cu un număr de peste 5.000 de notificări, termen inaplicabil în cauză, tribunalul a constatat că reclamanții, cu ignorarea termenelor prevăzute de art. 33 alin. (1) și art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, au sesizat instanța doar la data de 13 aprilie 2017. Deși nesoluționarea notificării poate evoca o culpă a entității pârâte, s-a constatat că reclamanții nu au depus diligențe rezonabile pentru respectarea prevederii art. 33 alin. (1), considerând, eronat, că dreptul de a sesiza instanța se naște doar la expirarea termenului de 36 de luni, în pofida faptului că textul este extrem de clar în formularea sa.

Împotriva acestei sentințe, la data de 20 noiembrie 2018, au declarat apel reclamanții, arătând că, potrivit art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, entitățile învestite au obligația de a stabili numărul cererilor înregistrate și nesoluționate, de a afișa aceste date la sediul lor și de a le comunica Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților. Comuna Cernica a înregistrat un număr de 13 notificări în baza Legii nr. 10/2001, soluționate în integralitate până la data de 1 ianuarie 2014, conform susținerilor pârâtei din înscrisul depus la dosar. Apelanții- reclamanți consideră că această susținere este neîntemeiată și că instanța de fond nu a stăruit în aflarea adevărului în cauză, întrucât a respins nepermis solicitarea reclamanților de a se clarifica informațiile comunicate de pârâte, respectiv dacă între cele 13 dosare pretins înregistrate și soluționate până la data de 31 decembrie 2014 se afla și dosarul lor. Pentru aceste argumente, solicită anularea sentinței și retransmiterea dosarului primei instanțe pentru soluționarea cauzei pe fond.

Prin Încheierea din 9 martie 2019, instanța de apel a constatat că, în temeiul dispozițiilor art. 400 din Codul de procedură civilă, se impune repunerea cauzei pe rol, pentru a pune în discuția părților sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu solicitarea de pronunțare a unei hotărâri de principiu, asupra următoarei chestiuni de drept: "prevederile art. 33 din Legea nr. 165/2013 se interpretează în sensul că începerea curgerii termenelor stabilite prin primul alineat este condiționată de completa și corecta îndeplinire a obligațiilor impuse prin alineatul (3) sau nu?"

Prin Încheierea din 18 iunie 2019, instanța a admis cererea de sesizare a instanței supreme și, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură, a dispus suspendarea judecății.

Prin cererea înregistrată la data de 30 iunie 2017 pe rolul Tribunalului Constanța - Secția I civilă, reclamantele D și E au solicitat, în contradictoriu cu pârâții primarul municipiului Constanța, Municipiul Constanța și Consiliul Local al Municipiului Constanța, să se constate calitatea lor de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru imobilul situat în municipiul Constanța, să fie obligați pârâții să restituie în natură bunul, iar în subsidiar, dacă restituirea în natură nu este posibilă, să se dispună măsuri reparatorii în echivalent.

Reclamantele au arătat că notificarea depusă prin executor judecătoresc la 7 noiembrie 2001 a rămas nerezolvată, entitatea învestită cu soluționarea ei nesolicitând alte înscrisuri în condițiile art. 32 din Legea nr. 165/2013, ca fiind necesare pentru analizarea cererii în procedura administrativă. Au fost prezentate argumentele referitoare la calitatea lor de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, precum și la modalitatea (apreciată ca abuzivă) de preluare a bunului imobil, solicitându-se soluționarea pe fond a notificării.

Prin întâmpinare, pârâții au invocat, printre altele, excepția tardivității cererii, susținând că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât în cadrul prestabilit de legiuitor și cu respectarea anumitor exigențe - între care cele referitoare la termenele pentru exercitarea dreptului sunt esențiale. S-a susținut astfel că față de dispozițiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 termenul de șase luni - în care persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței judecătorești pentru a cere soluționarea notificării - curge de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru rezolvarea lor în procedura administrativă, conform art. 33 alin. (1) lit. a), b) sau c), după caz.

În situația municipiului Constanța, termenul de 6 luni se împlinea la 1 iulie 2016, conform art. 33 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 165/2013.

În cuprinsul întâmpinării nu a fost menționat numărul notificărilor rămase nesoluționate, care ar atrage incidența art. 33 alin. (1) lit. b), motiv pentru care instanța de fond a apreciat ca necesară depunerea unor precizări în acest sens. Prin adresa înaintată la termenul din 19 ianuarie 2018, administrația locală a arătat că potrivit corespondenței dintre compartimentele interne, realizate în luna februarie 2014, la nivelul Primăriei Municipiului Constanța erau nesoluționate, la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, un număr de 2.726 de notificări, aceste date fiind afișate la sediul primăriei și comunicate și Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților.

Prin Sentința civilă nr. 277 din 2 februarie 2018, Tribunalul Constanța - Secția I civilă a admis excepția tardivității și a respins ca tardivă acțiunea reclamantelor.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat incidența dispozițiilor art. 35 alin. (2) raportate la art. 33 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 165/2013, deoarece Primăria Municipiului Constanța avea de soluționat, la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, un număr de 2.726 de notificări, în raport cu care entitatea avea obligația de a soluționa cererea și de a emite decizia de admitere sau respingere în termen de 24 luni de la data de 1 ianuarie 2014, respectiv până la data de 1 ianuarie 2016.

Prin urmare, termenul de 6 luni prevăzut de alin. (2) al art. 35 se consideră împlinit la data de 1 iulie 2016 - acțiunea fiind depusă cu depășirea acestui termen, respectiv la data de 30 iunie 2017.

Termenul fiind unul imperativ, sancțiunea care intervine este decăderea - anume acea sancțiune de drept comun ce operează în ipoteza nerespectării unui termen procedural imperativ, indiferent că termenul nesocotit este unul legal sau stabilit de către instanța de judecată.

Instanța de fond a arătat că utilizarea de către legiuitor a sintagmei "se poate adresa" în conținutul art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 nu induce caracter dispozitiv prevederii, persoana interesată fiind obligată să acționeze în termenul stabilit. Sarcina impusă persoanei îndreptățite nu este excesivă ori împovărătoare, având în vedere că obligația respectării și cunoașterii dispozițiilor legale revine oricărui subiect de drept, iar scopul legii este acela de a se finaliza procesul de reparare a abuzurilor săvârșite de regimul comunist în termene rezonabile și previzibile.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel, în termen legal, reclamantele, solicitând admiterea căii de atac, respingerea excepției tardivității și trimiterea cauzei spre rejudecare, pe fond.

Apelantele-reclamante au susținut că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a legii, pentru că textul art. 33 alin. (3) impune, în primul rând, entităților învestite de lege obligația de a stabili numărul cererilor înregistrate și nesoluționate, de a afișa aceste date la sediul lor și de a le comunica Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților - aceste date fiind ulterior centralizate și publicate pe pagina de internet a acesteia.

S-a susținut că aceste obligații sunt cumulative, că ele trebuie interpretate într-o anumită ordine și că entitățile învestite cu soluționarea notificărilor trebuie să prezinte dovezi certe de afișare și de publicare a informațiilor de această natură, astfel încât persoanele interesate să aibă cunoștință de termenul care le este opozabil.

Apelantele au arătat că la data solicitării în primă instanță a informațiilor referitoare la numărul notificărilor rămase de soluționat, site-ul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților atesta o primă publicare la data de 16 februarie 2016, în respectiva evidență Primăria Municipiului Constanța fiind regăsită cu un număr de 4.228 cereri înregistrate și 3.171 nesoluționate (iar nu cu 2.726 de cereri nesoluționate, cum s-a afirmat de către intimată). Prin urmare, data la care se poate presupune că reclamantele au avut posibilitatea de a lua cunoștință de numărul cererilor nesoluționate de Primăria Constanța este cea a publicării centralizate pentru prima oară, pe site-ul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, a acestor date, termenul de soluționare a cererilor urmând să curgă - în opinia reclamantelor - de la momentul respectivei publicări. În mod corelativ se aplică și termenul de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din lege.

Prin întâmpinare, intimatele autorități locale au solicitat respingerea căii de atac, reiterând aspectele evocate și la fond, în privința termenului care s-a aplicat în situația Municipiului Constanța pentru soluționarea în procedura administrativă a notificărilor și de la care a fost calculat cel de 6 luni care este imperativ, absolut, determinând tardivitatea acțiunii de față.

Prin cererea înregistrată la data de 30 iunie 2017 pe rolul Tribunalului Constanța - Secția I civilă, reclamanții F și G au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Primarul Orașului Hârșova, Orașul Hârșova prin primar și X - S.A., restituirea în natură a imobilului construcție și teren situat în orașul Hârșova, iar în subsidiar, acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, prin compensare cu un alt bun echivalent valoric celui imposibil a fi restituit în natură.

S-a arătat că pentru acest bun imobil, care a aparținut autorului lor, a fost depusă la Primăria Orașului Hârșova Notificarea nr. xxxx din 12 februarie 2002. După efectuarea verificărilor referitoare la regimul juridic al terenului, primăria a transmis notificarea societății X - S.A., în considerarea calității sale de proprietară a bunului, conform Hotărârii Guvernului nr. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de stat, cu modificările și completările ulterioare (Hotărârea Guvernului nr. 834/1991). Reclamanții au susținut că imobilul a fost preluat în mod abuziv de către stat, ca efect al Decretului nr. 83/1949 pentru completarea unor dispozițiuni din Legea nr. 187 din 1945; că prin Hotărârea Consiliului Local Hârșova nr. xx din 5 septembrie 1994 a fost respinsă cererea societății pârâte de preluare în proprietate a acestui imobil (teren și construcție), autoritatea locală având cunoștință de faptul că bunul este revendicat. S-a relevat că, deși au fost efectuate mai multe demersuri pentru soluționarea notificării, nu a fost primit niciun răspuns, situație în care se solicită instanței judecata pe fond a notificării.

Prin întâmpinările depuse în fața instanței de fond, niciuna dintre pârâte nu a evocat aspecte privitoare la depunerea tardivă a prezentei cereri de chemare în judecată, apărările referindu-se la excepția lipsei calității procesuale pasive și la netemeinicia cererii.

La termenul de judecată din 11 noiembrie 2017 s-a completat cadrul procesual, prin introducerea în calitate de reclamantă a numitei H.

La același termen, din oficiu, instanța a solicitat Primăriei Orașului Hârșova să precizeze numărul notificărilor înregistrate la această entitate la data de 20 mai 2013, pentru a se verifica incidența art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013. Aceeași solicitare a fost adresată și societății pârâte.

Prin răspunsul comunicat la termenul din 21 februarie 2018, pârâta X - S.A. a arătat că la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 a avut de soluționat o singură notificare, anume cea privitoare la imobilul în litigiu. Prin răspunsurile formulate la 19 februarie 2018 și 9 martie 2018, Primăria Hârșova a comunicat date în legătură cu două astfel de notificări.

Prin Sentința civilă nr. 122 din 16 ianuarie 2019, Tribunalul Constanța - Secția I civilă a admis excepția tardivității și a respins ca tardivă acțiunea reclamanților.

Tribunalul a constatat că în cauza de față numărul notificărilor înregistrate în baza Legii nr. 10/2001 și nesoluționate, în conformitate cu prevederile art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, este de 2, în ceea ce îi privește pe pârâții Orașul Hârșova prin primar și Primarul Orașului Hârșova, și, respectiv, una, în ceea ce o privește pe pârâta X - S.A. Față de acest număr redus de notificări este atrasă incidența dispozițiilor art. 33 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 165/2013. Prin urmare, termenul de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 se consideră împlinit la data de 30 iunie 2015, acțiunea fiind depusă cu depășirea acestui termen.

Reclamanții au formulat apel, în termen legal, împotriva acestei hotărâri, solicitând să se constate că nu au promovat acțiunea cu depășirea termenului legal.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă X - S.A. a solicitat respingerea căii de atac și menținerea hotărârii primei instanțe. Apărările formulate s-au cantonat în sfera aplicării dispozițiilor art. 33 alin. (1) lit. a) din lege, fără a se face mențiuni în legătură cu modalitatea de comunicare publică a acestui număr de cereri nesoluționate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013.

Intimatele autorități locale nu au depus întâmpinare.

În ambele dosare, la termenul de judecată din 18 septembrie 2019, Curtea de Apel Constanța - Secția I civilă a pus în discuția contradictorie a părților necesitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție și pentru a se da o soluționare de principiu următoarelor probleme de drept:

Prin încheierile pronunțate la data de 16 octombrie 2019, sesizările au fost considerate admisibile și, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecății.

Instanța de trimitere, procedând la analiza condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru declanșarea procedurii pronunțării de către Înalta Curte de Casație și Justiție a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a apreciat că acestea sunt întrunite cumulativ, după cum urmează:

Completurile învestite cu soluționarea apelurilor în aceste dosare au apreciat îndeplinite condițiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru următoarele argumente:

În Dosarul nr. 1.050/93/2017 al Curții de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, părțile nu și-au exprimat opinia asupra problemei de drept supuse dezlegării.

În Dosarul nr. 4.494/118/2017 al Curții de Apel Constanța - Secția I civilă și-au exprimat poziția procesuală doar apelantele-reclamante, prin notele de ședință înaintate instanței pentru termenul din 16 octombrie 2019, acordat în acest sens, apreciind că sesizarea este admisibilă, având rolul de a elucida modalitatea de interpretare a dispozițiilor legale care stabilesc corelarea art. 33 alin. (3) cu art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013. S-a făcut deopotrivă trimitere la statuările instanței supreme prin Decizia nr. 45/2019.

În Dosarul nr. 4.556/118/2017 al Curții de Apel Constanța - Secția I civilă părțile și-au exprimat opinia în ședință publică, la termenul din 16 octombrie 2019, apreciind că sesizarea este admisibilă. S-a confirmat faptul că obiectul cererii introductive îl constituie o acțiune fondată pe dispozițiile art. 35 alin. (2) din lege, prin care se urmărește judecarea pe fond a notificării.

După comunicarea raportului, conform dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părțile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

Completul de judecată învestit cu soluționarea apelului în Dosarul nr. 1.050/93/2017 a pornit în analiza sa de la semnificația prevederilor art. 33 din Legea nr. 165/2013, care stabilesc durata termenelor suplimentare puse de legiuitor la dispoziția unităților deținătoare, respectiv obligația entităților învestite de lege de a soluționa cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, în funcție de numărul de cereri nesoluționate la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013. În alin. (2) legiuitorul stabilește momentul de la care încep să curgă aceste termene ca fiind data de 1 ianuarie 2014.

Recurgând la o interpretare sistematică a dispozițiilor textului de lege supus examinării, prin raportare la întreaga economie a dispozițiilor actului normativ, cu luarea în considerare a finalității acestuia, Curtea a apreciat că prevederile alin. (2) al art. 33 din Legea nr. 165/2013, deși par să conțină o reglementare clară a momentului de început al curgerii termenelor acordate în plus în procedura administrativă a Legii nr. 10/2001, nu pot fi aplicate fără a fi în mod corect coroborate cu dispozițiile alin. (3) al aceluiași text de lege.

Aceste prevederi legale stabilesc în sarcina entităților învestite de lege obligația de a stabili numărul cererilor înregistrate și nesoluționate, de a afișa aceste date la sediul lor și de a le comunica Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, urmând ca datele transmise să fie centralizate și publicate pe pagina de internet a acestei autorități. Având în vedere că legiuitorul a stabilit durata termenelor de soluționare a notificărilor, nerezolvate la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, în funcție de încărcătura existentă pe rolul fiecărei unități deținătoare, titularul sesizării a subliniat, sub un prim aspect, faptul că aceste informații au relevanță pentru clarificarea perioadei de timp pe care o mai au la dispoziție entitățile pentru îndeplinirea obligației legale de rezolvare a cererilor de restituire formulate în temeiul legii speciale. În al doilea rând, afișarea acestor informații la sediul entităților învestite de lege cu soluționarea notificărilor și transmiterea lor către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților este importantă pentru titularii cererilor de retrocedare, pentru a putea evalua în mod corect și în timp util termenul în care se va proceda la rezolvarea cererilor, în condițiile în care la expirarea sa au posibilitatea să se adreseze instanței de judecată, în termen de 6 luni, pentru a obține soluționarea pe fond a notificării pe cale judiciară, soluție instituită inițial prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite (în continuare, Decizia nr. XX/2007) și consacrată legislativ prin prevederile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.

Instanța de trimitere a subliniat că importanța respectării acestor obligații în integralitatea lor este reliefată și de corelarea dispozițiilor art. 33 cu cele ale art. 35 alin. (2), anterior menționate, constând în faptul că termenul de 6 luni pentru sesizarea organului judiciar, calificat de instanța supremă, prin Decizia nr. 25 din 16 aprilie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 6 iunie 2018 (în continuare, Decizia nr. 25/2018), drept un termen procedural legal, imperativ și absolut, curge de la data expirării termenului legal, stabilit în condițiile art. 33 din Legea nr. 165/2013, pentru soluționarea cererilor de acordare a măsurilor reparatorii în temeiul legii speciale de reparație.

S-a arătat că interpretarea dispozițiilor legale supuse analizei în litigiul pendinte trebuie să se realizeze în acord cu litera, dar mai ales cu spiritul Legii nr. 165/2013, care, așa cum în mod just observa instanța supremă în considerentele Deciziei nr. 25/2018, reprezintă soluția legislativă de îmbunătățire a mecanismului de acordare a despăgubirilor în materia retrocedărilor, în considerarea observațiilor și recomandărilor Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la ineficacitatea mecanismului intern de despăgubiri existent la acel moment, de natură a crea o problemă sistemică, recurentă și de amploare. Astfel, noul act normativ are menirea de a clarifica situația existentă la nivelul întregii țări pentru finalizarea procesului de restituire și de soluționare a cererilor, de a responsabiliza entitățile învestite cu cererile și notificările privind restituirea și, nu în ultimul rând, de a determina tranșarea finală a acestor cereri prin recursul la instanță, dacă nu sunt respectate termenele stabilite.

Pe cale de consecință, s-a arătat că Legea nr. 165/2013 a reconfigurat atât obligația entităților învestite de a soluționa notificările, cât și dreptul titularilor/moștenitorilor acestora de a se adresa instanței, în cadrul unor termene riguros stabilite, pentru a se putea atinge eficiența procesului de reparație urmărită la edictarea legii, cu precizarea că astfel de obligații ale entităților și, respectiv, drepturi ale persoanelor îndreptățite existau și anterior adoptării Legii nr. 165/2013, doar că acest act normativ a redefinit clar și în mod definitiv cadrul în care trebuie îndeplinite și, respectiv, exercitate. O interpretare contrară ar fi de natură să conducă la ignorarea rațiunii și scopului Legii nr. 165/2013, acela de a asigura finalizarea procesului de reparație ce a fost început în anul 1991, contribuind la perpetuarea stării de incertitudine sancționată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, referitor la stadiul procesului de restituire și reparație.

În acest context s-a apreciat că obligația entităților legal învestite de stabilire a numărului de cereri rămase nesoluționate și de supunere a acestor informații unor formalități precise de publicitate se înscrie în același climat de transparență, coerență și previzibilitate pe care legiuitorul a intenționat să îl imprime procesului de soluționare a notificărilor formulate în temeiul legii speciale de reparație.

Prin urmare, problema de drept care se impune a fi soluționată în litigiul pendinte și care constituie obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, pe calea procedurii reglementate de prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, este aceea de a stabili dacă îndeplinirea acestor obligații influențează sau nu momentul de început al curgerii termenului instituit în parametrii prevederilor art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013. Pe de o parte, Curtea a observat că se poate îmbrățișa o interpretare rigidă, centrată pe faptul că dispozițiile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 arată expres că aceste termene încep să curgă de la data de 1 ianuarie 2014 sau se poate recurge la o interpretare coroborată a prevederilor alin. (2) și (3) ale textului de lege anterior menționat, în sensul că momentul de început al curgerii termenelor instituite de dispozițiile art. 33 alin. (1) este fixat de legiuitor la data de 1 ianuarie 2014, însă sub condiția îndeplinirii complete și corecte a obligațiilor impuse prin prevederile alin. (3) al art. 33 din Legea nr. 165/2013.

Raportându-se la spiritul reglementării cuprinse în Legea nr. 165/2013 și al tuturor garanțiilor de rezonabilitate, de coerență, de transparență și de certitudine a obținerii unei soluții, fie pe cale administrativă, fie pe cale judiciară, pe care acest act normativ urmărește să le confere notificatorilor, în procesul de soluționare a cererilor lor întemeiate pe prevederile legii speciale, instanța de trimitere apreciază că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 33 alin. (1) și (2) nu se poate face abstracție de cele statuate prin prevederile art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013. În fundamentarea acestei concluzii, Curtea a avut în vedere și ipoteza în care unitatea deținătoare, cu neobservarea exigențelor impuse de dispozițiile art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, stabilește numărul de cereri nesoluționate și îndeplinește formele de publicitate după expirarea celui mai lung termen de 3 ani prevăzut de dispozițiile art. 33 alin. (1) din același act normativ.

O interpretare strictă a normelor legale supuse analizei ar fi de natură să conducă la concluzia tardivității cererii persoanei îndreptățite, formulate în temeiul prevederilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, soluție care s-ar dovedi profund inechitabilă și contrară spiritului Legii nr. 165/2013 și a întregului sistem reparatoriu instituit de Legea nr. 10/2001, în condițiile în care ar ajunge să fie sancționat notificatorul datorită culpei unității deținătoare de a nu-și fi îndeplinit obligațiile legale. Prevederile art. 33 alin. (3) instituie aceste obligații în favoarea celor îndreptățiți la măsuri reparatorii, tocmai pentru a cunoaște situația unității deținătoare și pentru a putea acționa în acord cu disciplina impusă de termenele prevăzute de lege, a căror principal scop este de a asigura finalizarea în condiții de coerență și transparență a procesului de restituire a proprietăților imobiliare preluate abuziv.

Completurile de judecată învestite cu soluționarea apelurilor în dosarele nr. 4.494/118/2017 și nr. 4.556/118/2017 au reținut că rațiunile cu privire la finalitatea urmărită de către legiuitor odată cu adoptarea Legii nr. 165/2013 sunt unanim acceptate (ele referindu-se la crearea unui cadru eficient de soluționare a cererilor formulate în baza legilor reparatorii, prin instituirea unei proceduri rapide, previzibile, cu reguli accesibile și termene clar definite pentru fiecare etapă).

Hotărârea-pilot în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României identificase de altfel, ca unul din punctele slabe ale vechii proceduri, lipsa unor termene clare, constrângătoare pentru analizarea dosarelor de către entitățile învestite cu soluționarea cererilor, de natură să confere un caracter teoretic și iluzoriu obligației entității și să golească de conținut dreptul de acces la o instanță (paragrafele 225 și 226).

Fiind chemată să evalueze compatibilitatea cu Legea fundamentală a dispozițiilor Legii nr. 165/2013, Curtea Constituțională a arătat că această lege specială a fost adoptată ca urmare a asumării de către statul român a obligației decurgând din hotărârea-pilot, privind implementarea de proceduri simplificate și eficiente, întemeiate pe măsuri legislative și pe o practică judiciară și administrativă coerentă, care să acorde sistemului de despăgubiri previzibilitate sporită (Decizia nr. 269 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 9 iulie 2014, paragraful 34).

Pe lângă eficientizarea procesului reparatoriu, Curtea Constituțională a apreciat că se asigură astfel și certitudinea finalizării lui, prin reglementarea legală expresă a posibilității persoanei care se consideră îndreptățită de a acționa împotriva refuzului nejustificat al entității de a răspunde la notificare, noua lege instituind, prin art. 35 alin. (2), ceea ce în vechiul cadru procesual era recunoscut doar pe calea Deciziei nr. XX/2007 (Decizia nr. 685 din 26 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 4 februarie 2015, paragraful 20).

Înlăturând critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, forul constituțional a relevat faptul că textul nu încalcă accesul liber la justiție, ci, dimpotrivă, permite persoanelor interesate să se adreseze instanței pentru a se pronunța asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și pentru a soluționa pe fond cererea lăsată în nelucrare de către entitatea învestită de lege. Acest drept poate fi exercitat într-un interval de 6 luni, "care începe să curgă de la expirarea termenelor prevăzute de art. 33 și art. 34, termene pe care Legea nr. 165/2013 le acordă entităților învestite pentru soluționarea cererilor" (Decizia nr. 818 din 24 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 154 din 29 februarie 2016, paragraful 20).

Singura condiționare pe care art. 35 alin. (2) o impune accesului la justiție constă în împlinirea în prealabil a termenelor prevăzute de art. 33 și art. 34 din lege (Decizia nr. 165 din 26 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 395 din 21 mai 2019, paragraful 24). Prin aceeași decizie, Curtea Constituțională a înlăturat critica referitoare la neconstituționalitatea acelorași dispoziții, ca urmare a faptului că persoanele interesate nu cunosc momentul curgerii termenului de 6 luni, din cauza nerespectării de către entitățile învestite de lege a obligației de informare cu privire la numărul cererilor rămase nesoluționate. S-a arătat că trimiterea făcută la art. 33 alin. (1) lit. a), b) și c) din Legea nr. 165/2013 implică atributul instanțelor judecătorești în a aprecia asupra situației de fapt, de la caz la caz, interpretând și determinând totodată dispozițiile legale aplicabile.

Întrucât statuarea asupra interpretării corecte și unitare de către instanțele de drept comun a dispozițiilor legale revine, conform art. 519 din Codul de procedură civilă, Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 25/2018, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a calificat termenele instituite de art. 33-35 din Legea nr. 165/2013 ca fiind termene legale, imperative sau prohibitive și absolute.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a dezvoltat, prin Decizia nr. 25/2018, regulile de interpretare și de aplicare a acestor termene procedurale legale, arătând că "durata termenelor procedurale presupune stabilirea punctului de plecare a termenului (art. 184 din Codul de procedură civilă), precum și a punctului de împlinire (art. 182 din Codul de procedură civilă). Cât privește momentul de la care începe să curgă termenul procedural, art. 184 din Codul de procedură civilă dispune că termenele încep să curgă de la data comunicării actelor de procedură, dacă legea nu dispune altfel. Punctul de împlinire este acela în care termenul procedural își realizează efectul, în sensul că fie încetează posibilitatea de a mai exercita dreptul în vederea căruia termenul a fost acordat (termen imperativ), fie, dimpotrivă, se naște dreptul de a efectua anumite acte de procedură (termen prohibitiv)" - paragraful 71.

Instanța supremă a mai arătat că "necesitatea unor termene diferite de soluționare se datorează numărului diferit de cereri nesoluționate până la momentul actual de la nivelul diverselor entități învestite de lege cu soluționarea acestora. Aceste termene sunt rezonabile, având în vedere că termenul de 36 de luni este aplicabil exclusiv în situații excepționale, și anume: Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 din cadrul municipiului București. De asemenea, acordarea de termene diferite se justifică și prin lipsa actelor doveditoare în multe dintre situațiile existente, ținând seama de faptul că se instituie în sarcina entităților învestite de lege obligația de a comunica în scris persoanelor îndreptățite documentele necesare soluționării cererilor. Termenele de 12, 24, respectiv 36 de luni încep să curgă de la data de 1 ianuarie 2014, deoarece este necesară o perioadă premergătoare efectuării procedurilor administrative necesare implementării noului cadru legislativ, alocării de resurse materiale și umane și pentru ca autoritățile locale și centrale să își îndeplinească obligațiile legale prevăzute în noua lege" (paragraful 63).

Prin Decizia nr. 113 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 391 din 23 mai 2016, Curtea Constituțională a subliniat că termenul de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) nu trebuie înțeles în sensul că numai după expirarea acestuia poate fi exercitată acțiunea împotriva actului entității administrative sau a refuzului nejustificat de emitere a acestuia, "ci acesta este intervalul de timp în care persoana îndreptățită are posibilitatea de a se adresa instanței, având semnificația unui termen procedural, de exercitare a dreptului de sesizare a instanței de judecată cu soluționarea acțiunii în realizarea dreptului" (paragraful 28).

Rezultă, astfel, că termenele prevăzute de art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 sunt în mod evident la rândul lor termene procedurale, menite să marcheze debutul termenului de 6 luni (procedural, de decădere) consacrat prin art. 35 alin (2), astfel încât momentul împlinirii termenelor instituite conform alin. (1) al art. 33 trebuie să fie unul neechivoc, public, să nu poată fi ignorat ori modificat nici de către entitatea învestită de lege cu soluționarea cererilor, dar nici de către persoana interesată să acționeze în sensul dat de art. 35.

Indiferent dacă acest moment al curgerii termenului de 6 luni debutează la 1 ianuarie 2015, în cazul alin. (1) lit. a), la 1 ianuarie 2016,