ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 34/2018

Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a dispus, prin Încheierea din data de 15 decembrie 2017, în Dosarul nr. 13.203/3/2016, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept:

Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 165/2013) :

Codul civil

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a civilă la data de 8 aprilie 2016 cu nr. 13.203/3/2016, completată sub aspectul cadrului procesual la data de 30 septembrie 2016, reclamantul persoană fizică a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice și Administrația Națională "Apele Române", solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să îl oblige pe pârât să soluționeze Notificarea nr. xxxx/10.08.2001, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, și să emită dispoziție motivată.

Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 10/2001) și pe cele ale art. 35 alin. (1) și (2) din Legea nr. 165/2013.

Prin Sentința nr. 1.431 din 11 noiembrie 2016, Tribunalul București - Secția a IV-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatului Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice și a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Hotărând astfel, prima instanță a arătat că a fost învestită de reclamant cu o cerere prin care să fie obligați pârâții la soluționarea notificării înregistrate sub nr. xxxxx/10.08.2001 la Primăria Municipiului București. Față de acest obiect, a reținut incidența în speță a dispozițiilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.

Analizând cu prioritate excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice, invocată de acesta prin întâmpinare, prima instanță a stabilit că, deși în anul 2015 pârâtul a transmis notificarea spre soluționare pârâtei Administrația Națională "Apele Române" în considerarea faptului că din mai 2015 obiectivul de investiții "Acumulare Văcărești" figurează înscris ca fiind administrat de Ministerul Apelor și Pădurilor prin Administrația Națională "Apele Române", pârâtul a avut calitatea de unitate deținătoare până la împlinirea termenului de soluționare a notificării, prevăzut de art. 33 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 165/2013, respectiv până la 1 ianuarie 2015, motiv pentru care excepția a fost respinsă ca neîntemeiată.

Pe fondul cauzei, din coroborarea prevederilor art. 33 alin. (1) lit. a) și alin. (2) din Legea nr. 165/2013, s-a reținut că rezultă că entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr de până la 2.500 de cereri au obligația de a le soluționa în termen de 12 luni, termen ce curge începând cu 1 ianuarie 2014.

Tribunalul a dedus că Ministerului Mediului și Schimbărilor Climatice îi este aplicabil acest termen de 12 luni prevăzut de art. 33 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 165/2013 pe baza informațiilor din Dosarul nr. 44.345/3/2015 înregistrat pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a civilă, având ca obiect o cerere similară formulată în contradictoriu cu același pârât, și în care s-a reținut că în anul 2016 unitatea deținătoare (ministerul) mai avea de soluționat un număr de 144 de cereri. Stabilind că Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice avea obligația de a soluționa până la 1 ianuarie 2015 Notificarea nr. xxxxx/10.08.2001 ce îi fusese transmisă de Primăria Municipiului București în mai 2008, tribunalul a apreciat că, în procedura Legii nr. 165/2013, după împlinirea termenului în care unitatea deținătoare este obligată să soluționeze notificarea, reclamantul nu are drept de opțiune între acțiunea având ca obiect obligarea unității deținătoare la soluționarea notificării și acțiunea având ca obiect soluționarea notificării de către instanță.

Scopul Legii nr. 165/2013 este acela de a finaliza procesul de reparare a prejudiciului comis prin preluările abuzive săvârșite în timpul regimului comunist, prin proceduri simplificate, care urmează să se desfășoare în termene rezonabile și previzibile.

Unul dintre aceste mecanisme se referă la situația notificărilor nesoluționate de unitățile deținătoare în termenele prevăzute la art. 33 din lege.

În acest caz, după împlinirea termenului de soluționare a notificărilor de către unitățile deținătoare, persoanele care se consideră îndreptățite au la dispoziție un termen de 6 luni în care pot sesiza instanța, aceasta din urmă fiind obligată să se pronunțe asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și a dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii, așa cum rezultă din prevederile art. 35 alin. (1) și (2) interpretate în coroborare cu alin. (3) din Legea nr. 165/2013.

Unitățile deținătoare nu mai pot fi obligate la soluționarea notificărilor după împlinirea termenelor reglementate de art. 33 din Legea nr. 165/2013, obligația lor subzistând numai pe parcursul acestor perioade. După împlinirea termenelor respective, persoanele care se consideră îndreptățite la măsuri reparatorii au la dispoziție exclusiv acțiunea având ca obiect soluționarea pe fond a notificării, acțiune ce trebuie formulată în termenul de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor, conform prevederilor art. 35 alin. (2) teza finală din Legea nr. 165/2013.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, invocând încălcarea dreptului de acces liber la o instanță și pierderea dreptului pretins prin notificarea nesoluționată în termen de unitatea deținătoare, consecințe ce decurg din interpretarea eronată a dispozițiilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în sensul că, după împlinirea termenelor reglementate de art. 33 din acest act normativ, persoanele care se consideră îndreptățite la măsuri reparatorii au la dispoziție exclusiv acțiunea având ca obiect soluționarea pe fond a notificării și că această acțiune trebuie formulată în termenul de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor.

Prin Încheierea de sesizare din data de 15 decembrie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 13.203/3/2016, Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a constatat că cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 8 aprilie 2016, așadar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, precum și a actualului Cod de procedură civilă.

Obiectul cererii l-a constituit obligarea pârâtului să emită dispoziție de soluționare a notificării, după expirarea termenelor noi instituite de Legea nr. 165/2013.

Instanța de sesizare a constatat că, prin dispozițiile art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, s-au instituit noi termene de soluționare a notificărilor în sarcina unităților deținătoare, altele decât cel stabilit inițial prin art. 25 din Legea nr. 10/2001, și anume: un termen de 12 luni pentru entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr de până la 2.500 de cereri, un termen de 24 de luni pentru entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr cuprins între 2.500 și 5.000 de cereri și un termen de 36 de luni pentru entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr de peste 5.000 de cereri. S-a prevăzut că aceste termene curg de la data de 1 ianuarie 2014.

În aceste condiții, Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a arătat că se pune în discuție posibilitatea învestirii instanței cu cererea de a obliga pârâtul să emită dispoziția de soluționare a notificării, ulterior împlinirii noilor termene stabilite prin Legea nr. 165/2013, drept pentru care este necesar a se da o dezlegare chestiunilor de drept ce fac obiectul sesizării.

Prin urmare, curtea de apel a apreciat admisibilă sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind întrunite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, și anume:

Opinia completului de judecată al Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă este că asemenea cereri nu sunt tardive.

În acest sens, curtea de apel a avut în vedere că rațiunea legiuitorului român în adoptarea Legii nr. 165/2013 a fost aceea de a institui o procedură administrativă, supusă unor termene imperativ reglementate, înăuntrul cărora entitățile prevăzute de art. 33 și art. 34 din lege au obligația soluționării cererilor înregistrate și nerezolvate până la data intrării în vigoare a acestui act normativ, cu modificările și completările ulterioare, în sensul emiterii unei decizii de admitere sau de respingere a acestora, urmând ca deciziile emise de acestea să fie supuse controlului judecătoresc: faza judiciară a acestor proceduri începe în situația în care persoana îndreptățită este nemulțumită de actul prin care se finalizează faza administrativă, precum și în cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 și 34.

În cea de a doua situație, art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 prevede că "În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 și 34, persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței judecătorești prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor".

În opinia instanței de trimitere, termenul de 6 luni reglementat de dispozițiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 nu constituie un termen de decădere, întrucât norma care îl instituie nu are caracter imperativ, nefiind prevăzută, în mod expres, sancțiunea decăderii în cazul nerespectării acestuia.

Pe de altă parte, în cuprinsul textului în discuție, legiuitorul a înțeles să folosească sintagma "se poate adresa", o astfel de normă având caracter dispozitiv permisiv, întrucât nu impune persoanei care se consideră îndreptățită obligația de a se adresa instanței, ci doar permite acesteia, ca subiect de drept, să aibă această conduită, în caz contrar ea putând aștepta soluționarea pe cale administrativă a cererii de restituire.

Nu în ultimul rând, Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a avut în vedere și împrejurarea că termenul de 6 luni instituit de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 se raportează la nerespectarea de către entitatea învestită de lege a termenelor prevăzute de art. 33 și 34 din acest act normativ, termene care variază în funcție de numărul de cereri înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare a acestei legi.

În aceste condiții, curtea de apel a considerat că sarcina persoanei îndreptățite de a cunoaște în ce categorie de termene va fi soluționată cererea sa, pentru a se putea adresa instanței în termen legal, ar fi excesivă și împovărătoare, cu atât mai mult cu cât soluționarea cererilor de restituire (în natură sau prin echivalent) trenează de 16 ani, timp în care legislația în materie a suferit numeroase modificări.

În concluzie, instanța de sesizare și-a exprimat opinia că dezlegarea corectă a chestiunii de drept puse în discuție este în sensul că persoana îndreptățită se poate adresa instanței de judecată cu o cerere de soluționare pe fond a notificării, precum și cu o cerere de obligare a unității deținătoare să soluționeze notificarea (obligație de a face), după împlinirea termenelor instituite prin art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, în virtutea dreptului de acces liber la instanță, consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în caz contrar, dreptul la măsuri reparatorii în condițiile legilor speciale ar fi pierdut, deși culpa nesoluționării cererilor de restituire aparține exclusiv autorităților statului, care nu și-au îndeplinit obligațiile legale în termenele prevăzute de lege și care au prelungit în mod excesiv durata soluționării notificărilor, dreptul la restituire consacrat de legiuitor fiind astfel unul iluzoriu.

Prin încheierea de sesizare s-a arătat că apelantul- reclamant consideră că o astfel de cerere nu este formulată cu depășirea termenului legal prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, apreciere ce constituie critica principală a apelului declarat.

În ce îl privește pe intimatul-pârât, s-a reținut că acesta și-a exprimat opinia contrară, în sensul că cererea a fost formulată după împlinirea termenului de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, astfel încât instanța nu poate dispune obligarea unității deținătoare de a soluționa notificarea, obligație ce a subzistat până la data de 1 ianuarie 2015.

După comunicarea raportului, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nu au fost depuse de către părți puncte de vedere privind chestiunea de drept supusă judecății.

În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, instanțele naționale au transmis hotărârile judecătorești identificate ca fiind relevante pentru chestiunea de drept ce face obiectul analizei în prezenta cauză, precum și punctele de vedere teoretice exprimate de către judecători, din răspunsurile comunicate rezultând următoarele aspecte:

Curțile de Apel Suceava, Târgu Mureș, Alba Iulia și Oradea nu au identificat practică judiciară referitor la problema de drept sesizată.

Mai multe curți de apel au comunicat doar opiniile teoretice ale judecătorilor din colectivele proprii de lucru ori din instanțele aflate în raza lor de competență teritorială, dat fiind că nu au înregistrat practică judiciară.

Astfel, Curtea de Apel Bacău și Curtea de Apel Cluj consideră că depășirea termenului de 6 luni reglementat de dispozițiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 atrage consecința tardivității cererii, indiferent că se urmărește soluționarea pe fond a notificării ori doar obligarea la soluționarea notificării, după expirarea termenelor reglementate la art. 33 din această lege. Cu privire la a doua întrebare din sesizare, s-a opinat că textul din Codul civil nu este aplicabil, cât timp există un text în legea specială care obligă persoana interesată a acționa într-un anumit termen pe care nu l-a respectat.

Curtea de Apel Brașov, Curtea de Apel Pitești, Curtea de Apel Ploiești și Curtea de Apel Galați consideră că, în interpretarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, persoana îndreptățită poate sesiza instanța în vederea soluționării pe fond a notificării sau pentru obligarea entității deținătoare să soluționeze notificarea și ulterior împlinirii termenului de 6 luni prevăzut de norma în discuție.

Din modul de formulare a dispoziției înscrise în art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, reiese că termenul de 6 luni nu este unul de decădere, ci este stabilit în favoarea persoanei îndreptățite, având în vedere și scopul declarat al legii și numărul mare de notificări ce trebuie soluționate în termenele prevăzute de art. 33 și 34, fiind mai mult ca posibilă depășirea lor, cum de altfel s-a și întâmplat de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

S-a indicat că în același sens este și practica judiciară la nivelul Tribunalului Buzău, exemplificată prin două sentințe, care însă au soluționat pe fond cererile/notificările fără ca în cauză să se fi ridicat problema tardivității acțiunii în raport cu termenul de 6 luni reglementat prin dispozițiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.

Curtea de Apel Iași a înaintat o sentință fără legătură cu problema de drept semnalată, întrucât, deși acțiunea dedusă judecății (în soluționarea pe fond a notificării și, subsidiar, în obligarea la soluționarea notificării) a fost respinsă ca tardivă, în cuprinsul hotărârii s-a reținut neaplicarea Legii nr. 165/2013 ca urmare a soluționării notificării părții la o dată anterioară sesizării instanței.

Curtea de Apel Craiova a identificat o singură cauză, care se circumscrie ipotezei din sesizare, în care însă nu s-a pus în discuție și nu a fost analizată problema tardivității cererii, ce a avut ca obiect soluționarea pe fond a notificării nerezolvate de entitatea deținătoare. Din cuprinsul hotărârii se deduce că apărarea pârâtei a fost în sensul că nesoluționarea notificării este consecința necompletării dosarului de către notificatori.

Curtea de Apel București, Curtea de Apel Timișoara și Curtea de Apel Constanța au comunicat hotărâri judecătorești pe problema de drept semnalată.

La nivelul Curții de Apel București sunt împărtășite ambele curente de opinie, după cum urmează: tribunalele Ialomița, Călărași, Giurgiu și Teleorman au împărtășit opinia Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă, potrivit căreia termenul de 6 luni reglementat de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 nu constituie un termen de decădere, pentru aceleași argumente expuse în încheierea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în timp ce Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie din cadrul Curții de Apel București, tribunalele București și Ilfov, consideră, în sens contrar, că termenul de 6 luni reglementat de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 constituie un termen de decădere.

Astfel fiind, în această opinie, după împlinirea termenului de 6 luni instituit de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, ulterior împlinirii celorlalte termene instituite prin art. 33 alin. (1) din lege, instanța de judecată nu mai poate fi învestită de către persoana îndreptățită cu o cerere de soluționare pe fond a notificării. În contextul menționat și având în vedere raportul existent între norma prevăzută de art. 1.528 din Codul civil și art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, care este unul de la general la special, procedura de soluționare a contestațiilor formulate în condițiile Legii nr. 10/2001 modificate prin Legea nr. 165/2013 urmează regimul juridic al normei speciale.

Curtea de Apel Constanța a învederat că practica judiciară la nivelul Tribunalului Constanța este în sensul că sesizarea instanței de judecată după împlinirea termenului de 6 luni instituit de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, ulterior împlinirii termenelor instituite prin art. 33 din lege cu o cerere de soluționare pe fond a notificării persoanei îndreptățite, notificare nesoluționată de unitatea deținătoare, este tardivă.

Curtea de Apel Timișoara a înaintat o sentință prin care a fost admisă excepția tardivității invocată de către instanță din oficiu și respinsă cererea de chemare în judecată prin care s-a solicitat obligarea pârâților la emiterea unei decizii de admitere a notificărilor, în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilele expropriate. Tribunalul a reținut că, după expirarea termenului în care unitatea deținătoare este obligată la soluționarea notificărilor fără ca aceasta să fi soluționat notificarea, persoana îndreptățită se poate adresa instanței de judecată în termen de 6 luni pentru ca aceasta să soluționeze pe fond cererea de restituire formulată. Nerespectarea acestui termen de 6 luni, de la data expirării termenului de soluționare administrativă a notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, atrage sancțiunea decăderii reclamantelor din dreptul de a mai solicita instanței soluționarea pe fond a notificării.

În același sens și-au exprimat opinia teoretică și judecătorii Tribunalului Arad, care au apreciat că este tardivă cererea persoanei îndreptățite adresată instanței după împlinirea termenului de 6 luni consacrat de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013. În egală măsură, s-a apreciat ca fiind tardivă și cererea persoanei adresată instanței în aceleași condiții, prin care se solicită obligarea unității deținătoare la soluționarea notificării, după împlinirea termenelor instituite prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.

În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție nu au fost identificate hotărâri judecătorești relevante, potrivit adresei din 15 martie 2018 a Secției I civile.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția judiciară - Serviciul judiciar civil, prin Adresa nr. 302/C/437/III-5/2018 din 23 martie 2018, a comunicat că nu s-a verificat și nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări.

Prin Decizia nr. 5 din 16 martie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 272 din 23 aprilie 2015 s-au admis sesizările formulate de Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă în Dosarul nr. 37.758/3/2013 și Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în Dosarul nr. 30.602/3/2013 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile și, în consecință, s-a stabilit că:

În adoptarea acestei soluții, Înalta Curte de Casație și Justiție a avut în vedere jurisprudența Curții Constituționale care a reținut, în legătură cu textul art. 33 din Legea nr. 165/2013, cu modificările și completările ulterioare, normă ce urmează să se aplice în viitor, că acesta nu împiedică în sine exercitarea liberului acces la justiție, ci doar îl condiționează de respectarea unor termene înăuntrul cărora entitățile prevăzute de lege au obligația soluționării cererilor înregistrate și nerezolvate până la intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, în sensul emiterii unei decizii de admitere sau de respingere a acestora. Reglementarea de către legiuitor, în limitele competenței sale, a unui drept - subiectiv ori procesual - inclusiv prin instituirea unor termene, nu constituie o restrângere a exercițiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă.

Astfel fiind, față de caracterul obligatoriu al procedurii prealabile, s-a concluzionat că partea nu se poate adresa instanței înaintea împlinirii termenelor defipte de lege întrucât nu are un drept actual, pretenției formulate în aceste condiții opunându-i-se prematuritatea, ca impediment care nu permite cercetarea fondului pretenției.

Dispozițiile art. 33, 34 și 35 ale Legii nr. 165/2013 au făcut obiectul unui număr foarte mare de dosare aflate pe rolul Curții Constituționale. Prezintă relevanță, strict pe problema analizată, Decizia nr. 113 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 391 din 23 mai 2016, Decizia nr. 685 din 26 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 4 februarie 2015, Decizia nr. 115 din 10 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 17 aprilie 2015 și Decizia nr. 225 din 19 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 382 din 19 mai 2016.

Curtea Constituțională a statuat asupra constituționalității dispozițiilor art. 4 teza întâi raportat la art. 33 și art. 35 din Legea nr. 165/2013, arătând că stabilirea prin art. 33 din Legea nr. 165/2013 a "noi termene în care entitățile învestite trebuie să soluționeze notificările se înscrie în rațiunea pentru care legea însăși a fost concepută, aceea de a crea un mecanism care să confere eficiență procesului reparatoriu al măsurilor abuzive de preluare a unor imobile în timpul regimului comunist. Se asigură, în același timp, și certitudinea finalizării acestuia, inclusiv prin reglementarea legală expresă a posibilității persoanei care se consideră îndreptățită de a acționa împotriva refuzului nejustificat al entității de a răspunde la notificare, Legea nr. 165/2013 instituind, prin art. 35 alin. (2), ceea ce în vechiul cadru procesual era recunoscut doar pe cale unei decizii pronunțate ca urmare a soluționării unui recurs în interesul legii (Decizia nr. XX din 19 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 12 noiembrie 2007) ".

În ceea ce privește art. 35 din Legea nr. 165/2013, prin aceleași decizii, Curtea Constituțională a statuat că textul de lege criticat conferă persoanelor interesate dreptul de a se adresa instanței pentru ca aceasta să se pronunțe asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și să soluționeze, de fapt, notificarea lăsată în nelucrare de entitatea învestită de lege. Acest drept poate fi exercitat într-un interval de 6 luni, care începe să curgă de la expirarea termenelor prevăzute la art. 33, termene pe care Legea nr. 165/2013 le acordă entităților învestite pentru soluționarea notificărilor. De asemenea, Curtea Constituțională a observat că, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, persoanele interesate se puteau adresa justiției pentru atacarea refuzului nejustificat doar în temeiul Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțate într-un recurs în interesul legii prin care se recunoscuse, în lipsa unei reglementări legale exprese, această posibilitate. Or art. 35 alin. (2) nu face altceva decât să normativizeze această posibilitate consacrată doar pe cale jurisprudențială, stabilind un cadru procesual în care acest drept să fie exercitat, în contextul economico-financiar al statului român descris în expunerea de motive a Legii nr. 165/2013 și având în vedere și cele reținute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României.

Asupra modului în care acționează dispozițiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 sunt relevante considerentele Curții Constituționale care, prin Decizia nr. 113/2016, la paragraful 28, a subliniat că "termenul de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 nu trebuie înțeles în sensul că numai după expirarea acestuia poate fi exercitată acțiunea împotriva actului entității administrative sau a refuzului nejustificat de emitere a acestuia, ci acesta este intervalul de timp în care persoana îndreptățită are posibilitatea de a se adresa instanței, având semnificația unui termen procedural, de exercitare a dreptului de sesizare a instanței de judecată cu soluționarea acțiunii în realizarea dreptului".

Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile impuse de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Asupra rezolvării de principiu a chestiunii de drept sesizate, pentru ipoteza în care completul desemnat în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile ar ajunge la concluzia întrunirii condițiilor de admisibilitate, opinia judecătorului-raportor a fost următoarea: acțiunea în soluționarea pe fond a cererii persoanei care se consideră îndreptățită, rămasă nerezolvată la împlinirea termenelor instituite prin art. 33 alin. (1) și art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, introdusă după împlinirea termenului de 6 luni instituit de art. 35 alin. (2) din aceeași lege, este tardivă. Persoana care se consideră îndreptățită și a cărei cerere a rămas nerezolvată la împlinirea termenelor prevăzute prin art. 33 alin. (1) și art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 poate sesiza instanța de judecată cu o acțiune în obligarea entității învestite la soluționarea cererii, acțiune care nu intră în câmpul de reglementare al art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.

Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Analizând cu prioritate admisibilitatea sesizării, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată îndeplinirea parțială a condițiilor instituite prin dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că a fost sesizată cu soluționarea prezentei chestiuni de drept de un complet al Curții de Apel București, învestit să judece în ultimă instanță un litigiu în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 165/2013.

Astfel, Curtea de Apel București a fost legal învestită în calea de atac a apelului, cu un litigiu în care reclamantul a cerut ca pârâtul să fie obligat să-i soluționeze notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, notificare ce a rămas nerezolvată și după expirarea termenului nou pus în acest scop la dispoziția unității deținătoare prin normele Legii nr. 165/2013. Fiind incidente dispozițiile art. 35 din Legea nr. 165/2013, hotărârea tribunalului este supusă doar căii de atac a apelului, fiind astfel îndeplinite primele condiții de admisibilitate la care se referă dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, privitoare la existența unei cauze aflate în curs de judecată în competența legală a unui complet al curții de apel, învestit să judece litigiul în ultimă instanță.

Cerința ca soluționarea pe fond a cauzei să depindă de chestiunea de drept ce face obiectul sesizării face ca procedura de unificare reglementată prin dispozițiile art. 519 și 520 din Codul de procedură civilă să fie circumscrisă, în principal, chestiunilor de drept material, iar celor de procedură, doar în măsura în care soluția adoptată în cauza ce a generat sesizarea instanței supreme a fost determinată în mod direct și necesar de aplicarea unor norme sau instituții de drept procesual.

Sub acest aspect, este de reținut că problema de drept a cărei clarificare s-a solicitat de către instanța de trimitere este aceea dacă depășirea termenului de 6 luni, reglementat de dispozițiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 pentru sesizarea instanțelor judecătorești, atrage consecința pierderii dreptului procesual al persoanei care se consideră îndreptățită de a se adresa instanței, fie cu o cerere de soluționare pe fond a notificării (acțiune directă), fie cu o cerere de obligare a unității deținătoare la soluționarea notificării rămase nerezolvate și după împlinirea termenelor instituite prin dispozițiile art. 33 și 34 din lege, prin respingerea sa ca tardivă.

Or, fără a fi străină problematicii pe care o ridică, în general, aplicarea dispozițiilor art. 35 alin. (2) din lege, se remarcă faptul că chestiunea de drept ridicată de instanța de trimitere nu ajută în mod real și concret la soluționarea pe fond a cauzei deduse judecății, aceasta fiind privitoare la instituții de drept procesual care țin de eventuala calificare a termenului de 6 luni ca fiind unul de decădere, cu implicații asupra exercițiului dreptului de acces la instanță, problemă care însă nu a fost transpusă în soluția adoptată în cauză.

Este de reținut că prima instanță a stabilit că ipoteza cauzei deduse judecății este aceea a nesoluționării notificării în termenul nou pus la dispoziția unității deținătoare în acest scop prin dispozițiile Legii nr. 165/2013, termen care este cel prevăzut de art. 33 alin. (1) lit. a) din lege și care era împlinit la data introducerii acțiunii.

Fără a emite niciun fel de considerații asupra unei eventuale depășiri a termenului de 6 luni de zile de sesizare a instanței, prevăzut prin dispozițiile art. 35 alin. (2) din lege, tribunalul și-a limitat argumentarea la stabilirea consecințelor împlinirii termenelor reglementate prin dispozițiile art. 33, reținând că, după acest moment, unitățile deținătoare nu ar mai putea fi obligate la soluționarea notificărilor întrucât obligația lor în acest sens ar subzista doar pe durata respectivelor termene.

După împlinirea termenelor, persoanele care se consideră îndreptățite la măsuri reparatorii au la dispoziție exclusiv acțiunea având ca obiect soluționarea pe fond a notificării, acțiune ce trebuie formulată în termenul de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor.

Însă, având în vedere că reclamantul a solicitat exclusiv obligarea pârâților la soluționarea notificării, cererea de chemare în judecată a fost considerată ca neîntemeiată, întrucât s-a arătat că obligația unității deținătoare de soluționare a notificării ar fi subzistat numai până la 1 ianuarie 2015, conform prevederilor art. 33 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 165/2013.

Exercitând calea de atac a apelului împotriva acestei soluții, reclamantul a criticat - nu cum se arată în încheierea instanței de sesizare, respectiv nedepășirea termenului prevăzut de art. 35 alin. (2) din lege la introducerea acțiunii - (ci) aprecierea tribunalului asupra inexistenței la dispoziția părții a unei acțiuni precum cea promovată, considerându-se că singurul tip de acțiune în materie permis de lege este cel prevăzut de dispozițiile art. 35 alin. (2) teza finală din Legea nr. 165/2013.

Despre această interpretare, apelantul a afirmat că instituie o restricție a accesului la instanță neprevăzută de lege (întrucât Legea nr. 165/2013 nu limitează tipul acțiunilor, ci restricționează sub aspect temporar doar un tip de acțiune, cel prin care s-ar urmări soluționarea fondului notificării).

În ceea ce privește poziția intimatelor-pârâte, nici aceasta nu a fost cea arătată în încheierea de sesizare - în sensul că cererea dedusă judecății ar fi fost formulată cu depășirea termenului legal prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 - ci s-a pretins că unitățile deținătoare nu mai pot fi obligate la soluționarea notificărilor după împlinirea termenelor reglementate de art. 33 din Legea nr. 165/2013, obligația lor subzistând doar pe durata acestor perioade.

De asemenea, se înțelege din opinia instanței de trimitere asupra chestiunii de drept sesizate că nici aceasta nu consideră că acțiunea dedusă judecății ar putea fi soluționată prin respingerea sa ca tardivă pentru motivul formulării acesteia cu depășirea termenului de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din lege.

Prin urmare, cum problema tipului de acțiune aflat la dispoziția persoanei care se consideră îndreptățită ulterior împlinirii termenului de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 și eventuala tardivitate a introducerii acesteia sunt chestiuni care țin de instituții de drept procesual care nu au fost aplicate și nu au fundamentat în mod direct soluția adoptată în cauză, se constată că nu se poate reține îndeplinirea condiției de admisibilitate a sesizării, anume ca aceasta să fie privitoare la o chestiune de drept de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei în care a fost ridicată.

Condiția noutății chestiunii de drept supusă interpretării este îndeplinită - în lumina jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept - atunci când aceasta își are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare și instanțele nu i-au dat încă o anumită interpretare și aplicare la nivel jurisprudențial ori atunci când se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat față de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept analizate.

Întrebarea instanței de trimitere ține de interpretarea și aplicarea unui text de lege, cel prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 care, chiar dacă se regăsește în conținutul unui act normativ ce și-a pierdut caracterul de lege nouă, prin funcția și modul de reglementare, abia începe să devină actual, aplicabilitatea sa fiind amânată după expirarea termenelor noi puse la dispoziția entităților învestite sau unităților deținătoare, pentru soluționarea notificărilor, prin Legea nr. 165/2013 (unele dintre aceste termene abia împlinindu-se, iar altele nefiind încă împlinite).

Jurisprudența consultată nu poate fi considerată unitară cât timp există instanțe care au soluționat cereri întemeiate pe dispozițiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 prin respingerea lor ca tardive, pentru depășirea termenului de 6 luni prevăzut pentru sesizarea instanței, în timp ce altele au soluționat același tip de acțiuni pe fond, fără verificarea aspectului formal legat de data introducerii acțiunii.

Analiza hotărârilor judecătorești pronunțate și a punctelor de vedere exprimate de colectivele de judecători de la instanțele naționale oferă indicii referitoare la posibilitatea ivirii unei practici neunitare pe chestiunea de drept sesizată, însăși opinia instanței de trimitere fiind în disonanță cu acea parte a practicii judiciare ce a făcut aplicarea dispozițiilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.

Problema de drept ce face obiectul întrebării prealabile nu a fost dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție nici pe cale jurisprudențială, dar nici pe calea recursului în interesul legii.

Cum însă regularitatea sesizării Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept presupune îndeplinirea cumulativă a condițiilor de admisibilitate regăsite în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă și cum condiția referitoare la împrejurarea ca, prin dezlegarea ce i se va da, chestiunea de drept să conducă la soluționarea pe fond a cauzei deduse judecății nu este îndeplinită, se constată ca fiind inadmisibilă sesizarea.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă,