Decizia nr. 45 din 14.10.2019

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a dispus, prin Încheierea din 19 februarie 2019, în Dosarul nr. 45.709/3/2017, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la prima chestiune de drept menţionată.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 4 aprilie 2019, cu nr. 1.000/1/2019, termenul de judecată fiind stabilit la 14 octombrie 2019.

La 9 aprilie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost învestită, de către Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, prin Încheierea din 11 martie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 8.316/3/2018, cu pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea celei de-a doua chestiuni de drept menţionate, sesizarea fiind înregistrată cu nr. 1.043/1/2019.

Preşedintele Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la momentul desemnării, prin tragere la sorţi, a judecătorilor din completul pentru dezlegarea chestiunii de drept în Dosarul nr. 1.043/1/2019, a constatat că obiectul celor două sesizări pune în discuţie o problemă de drept similară şi a dispus conexarea celui de-al doilea dosar la Dosarul nr. 1.000/1/2019, cu consecinţa soluţionării ambelor sesizări de către acelaşi complet.

Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare (în continuare, Legea nr. 165/2013)

Prin Sentinţa civilă nr. 350 din 26 februarie 2018, Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă a respins, ca tardiv formulată, cererea reclamantului X, în contradictoriu cu pârâtul municipiul Bucureşti, admiţând excepţia tardivităţii, invocată prin întâmpinare; totodată, a respins cererea aceluiaşi reclamant împotriva pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti, ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără capacitate procesuală de folosinţă, admiţând excepţia cu acest obiect, invocată din oficiu.

Pentru a statua cu privire la tardivitatea acţiunii formulate împotriva pârâtului municipiul Bucureşti, tribunalul a reţinut în esenţă că, în conformitate cu dezlegările din Decizia nr. 5 din 16 martie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 272 din 23 aprilie 2015 (în continuare, Decizia nr. 5/2015), este de principiu că actele procedurale trebuie întocmite cu respectarea condiţiilor de formă şi de fond existente la data efectuării lor.

De asemenea, tribunalul a reţinut că, prin art. 35 din Legea nr. 165/2013, legiuitorul a instituit un termen de decădere de 6 luni de la data expirării termenelor prevăzute de art. 33 şi 34 din acelaşi act normativ, în care persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti. Or, acest termen s-a împlinit în cauză la data de 30 iunie 2017, în timp ce cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul instanţei la data de 4 decembrie 2017, deci după expirarea termenului în care acesta era îndreptăţit să solicite instanţei soluţionarea cererii formulate în temeiul Legii nr. 165/2013.

Tribunalul a apreciat că nu pot fi reţinute susţinerile reclamantului în sensul că termenul de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 nu ar fi aplicabil în cauză, întrucât acesta s-ar referi la situaţia în care se solicită ca instanţa de judecată să soluţioneze pe fond notificarea, în timp ce reclamantul nu a solicitat soluţionarea pe fond a notificării, ci a cerut să se stabilească de instanţă calitatea sa de persoană îndreptăţită, iar pârâţii să fie obligaţi să soluţioneze notificarea.

Astfel, reclamantul a invocat în cauză prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (în continuare, Legea nr. 10/2001), în sensul interpretat prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite (în continuare, Decizia nr. XX/2007).

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul, apreciind că, în mod greşit, Tribunalul Bucureşti a interpretat dispoziţiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 în sensul că acestea îşi produc efectele şi cu privire la acţiunile în justiţie prin care persoanele îndreptăţite solicită obligarea entităţilor învestite să soluţioneze notificările. Dreptul la acţiune conferit prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 este un drept material recunoscut printr-o normă imperativă, situaţie faţă de care trebuie reţinut că acest text de lege se referă numai la ipoteza în care persoana care se consideră îndreptăţită solicită instanţei să soluţioneze notificarea în locul entităţii învestite cu respectiva notificare. Interpretarea contrară din sentinţa apelată încalcă principiul conform căruia „normele imperative sunt de strictă interpretare şi aplicare” şi principiul conform căruia „unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă”.

A mai criticat sentinţa atacată în sensul că aceasta a fost greşit întemeiată pe Decizia nr. 5/2015, deoarece prin acea decizie s-a stabilit asupra unei alte chestiuni de drept decât cea din prezenta cauză, care priveşte tardivitatea exercitării acţiunii prin care se solicită obligarea entităţii învestite să soluţioneze notificarea. De asemenea au fost încălcate deciziile Curţii Constituţionale nr. 744 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 108 din 11 februarie 2015, şi nr. 428 din 9 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 596 din 7 august 2015, şi Hotărârea- pilot pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Maria Atanasiu.

Ulterior, pe parcursul judecării apelului, apelantul- reclamant a solicitat sesizarea instanţei supreme în temeiul art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă, asupra următoarei probleme de drept: „prevederile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 se aplică numai acţiunii directe privind soluţionarea pe fond a notificărilor/cererilor de restituire/cererilor de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent, fiind de strictă interpretare şi aplicare sau se aplică şi în privinţa acţiunilor prin care se solicită obligarea la soluţionarea notificărilor/cererilor, de către entităţile învestite cu soluţionarea lor?”.

Prin încheierea din 19 februarie 2019 cererea a fost considerată admisibilă, astfel încât s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecăţii.

Prin Sentinţa civilă nr. 1.319 din 5 iunie 2018, Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a respins, ca tardiv formulată, cererea reclamanţilor Y şi Z, în contradictoriu cu pârâtul municipiul Bucureşti, admiţând în prealabil excepţia cu acest obiect.

În motivarea sentinţei s-a reţinut că obiectul cauzei vizează obligarea pârâtului la soluţionarea notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, cu consecinţa emiterii în favoarea reclamanţilor a unei dispoziţii cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii sub forma punctelor în compensare, cererea cu acest obiect fiind formulată la data de 9 martie 2018.

Prin dispoziţiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, legiuitorul a înţeles să reglementeze în mod expres un termen imperativ în interiorul căruia persoanele care se consideră îndreptăţite în sensul Legii nr. 10/2001 aveau obligaţia de a se adresa instanţei, limitarea în timp a posibilităţii exercitării acestui drept fiind în deplin acord cu motivele avute în vedere la adoptarea Legii nr. 165/2013 şi cu indicaţiile trasate în cuprinsul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010 a Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţate în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României.

Pe cale de consecinţă, s-a reţinut că acţiunea introductivă a fost formulată cu nerespectarea termenului de 6 luni, care a început să curgă de la data de 1 ianuarie 2017, când s-a împlinit termenul de 36 de luni prevăzut de art. 33 din Legea nr. 165/2013.

Cu privire la natura termenului de 6 luni au fost avute în vedere considerentele Deciziei nr. 25 din 16 aprilie 2018 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 6 iunie 2018 (în continuare, Decizia nr. 25/2018), prin care s-a statuat că termenele instituite de dispoziţiile art. 33-35 din Legea nr. 165/2013 sunt termene procedurale legale, imperative sau prohibitive şi absolute. Regulile de calcul al termenelor procedurale sunt prevăzute de art. 181 din Codul de procedură civilă, care constituie dreptul comun în materie, astfel încât, ori de câte ori legea nu prevede expres o altă regulă specială pentru calculul unui anumit termen, se vor aplica regulile generale instituite de acest text legal.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, susţinând, în esenţă, că instanţa fondului a calificat în mod greşit cererea de chemare în judecată, cerere care nu a fost întemeiată pe prevederile art. 35 alin. (2) şi (3), art. 33 şi 34 din Legea nr. 165/2013, ci a fost întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001, solicitându-se instanţei să oblige entitatea învestită de lege să emită dispoziţie cu propunere de acordare a măsurilor compensatorii (cerere având ca obiect obligaţia de a face). Totodată, au arătat că dreptul de proprietate ce le este conferit de Legea nr. 10/2001 este imprescriptibil, actual, iar prin soluţia primei instanţe li se încalcă dreptul de acces la justiţie. Apelanţii au solicitat anularea sentinţei atacate şi evocarea fondului de către instanţa de apel, respectiv să se dispună obligarea pârâtului municipiul Bucureşti la emiterea dispoziţiei cu propunere de acordare de măsuri compensatorii, pentru imobilul în litigiu, în temeiul şi în condiţiile Legii nr. 10/2001.

Apelanţii-reclamanţi au formulat cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă, pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, cu privire la următoarea chestiune de drept: „după apariţia Legii nr. 165/2013, respectiv a prevederilor art. 33, 34 şi 35, mai subzistă obligaţia entităţii învestite conform legii de soluţionare, pe cale administrativă, a notificărilor legal formulate, fie prin restituire în natură, fie prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile neexercitării procedurii judiciare prevăzute de art. 35 din Legea nr. 165/2013?”.

Prin încheierea din 11 martie 2019, sesizarea a fost considerată admisibilă şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecăţii.

Prin încheierea pronunţată la 19 februarie 2019, în Dosarul nr. 45.709/3/2017, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru următoarele considerente:

Cauza se află în curs de judecată, în ultimă instanţă, respectiv în etapa procesuală a apelului, care este singura cale de atac de reformare prevăzută în materia cererilor întemeiate pe Legea nr. 165/2013, conform art. 35 alin. (4) din acest act normativ special.

Un complet de judecată al curţii de apel a fost învestit cu soluţionarea cauzei.

Soluţionarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea chestiunii de drept în discuţie, având în vedere împrejurarea că prima instanţă de fond, prin respingerea acţiunii, ca tardiv formulată, a stabilit incidenţa art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 în privinţa cererii de chemare în judecată, al cărei capăt de cerere secund a fost obligarea pârâtului municipiul Bucureşti la soluţionarea notificării, capăt întemeiat de reclamant pe Decizia nr. XX/2007 şi pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Or, această dispoziţie judiciară a tribunalului constituie obiect al cererii de apel, apelantul-reclamant criticând inter alia greşita aplicare în cauză, de către instanţa de fond, a dispoziţiilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, cu referire la o acţiune care nu ar fi vizat soluţionarea directă a notificării, ci doar obligarea entităţii învestite la soluţionarea notificării.

Chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită are caracter de noutate.

Deşi Legea nr. 165/2013 reprezintă un act normativ ce şi-a pierdut caracterul de lege nouă, prin funcţia şi modul de reglementare, ea a devenit actuală, aplicabilitatea sa fiind amânată după expirarea termenelor noi puse la dispoziţia entităţilor învestite sau unităţilor deţinătoare pentru soluţionarea notificărilor, unele dintre aceste termene împlinindu-se, altele nefiind încă împlinite.

Problema în discuţie este nouă, fiind derivată din acest act normativ a cărui aplicabilitate este nouă, fiind necesar a fi tranşată cu valoare de principiu, în contextul în care în procedura reglementată de dispoziţiile Legii nr. 165/2013 se formulează numeroase cereri în instanţă, întemeiate (şi) pe acest act normativ special, care au ca obiect obligarea entităţilor învestite la soluţionarea notificărilor/cererilor.

Chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Această chestiune de drept a constituit obiectul acestei proceduri speciale, în cadrul Dosarului nr. 328/1/2018 al instanţei supreme, fără însă ca prin Decizia nr. 34 din 14 mai 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 570 din 6 iulie 2018 (în continuare, Decizia nr. 34/2018), să se fi tranşat pe fond această chestiune, în contextul în care sesizarea a fost respinsă ca inadmisibilă pentru motivul că soluţionarea pe fond a respectivei cauze nu depindea de lămurirea chestiunii de drept în discuţie.

Aceeaşi situaţie se regăseşte şi în privinţa Deciziei nr. 85 din 26 noiembrie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 57 din 22 ianuarie 2019 (în continuare, Decizia nr. 85/2018), decizie în cadrul căreia s-a stabilit că problema de drept în prezent discutată nu îndeplinea aceeaşi cerinţă de admisibilitate, respectiv dependenţa sa de soluţionarea pe fond a respectivei cauze.

Prin încheierea pronunţată la 11 martie 2019, în Dosarul nr. 8.316/3/2018, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru următoarele considerente:

Este îndeplinită condiţia existenţei unei cauze aflate în curs de judecată – litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea se află în curs de judecată, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.

Este îndeplinită şi condiţia soluţionării cauzei în ultimă instanţă.

Tribunalul a fost sesizat cu o acţiune având ca obiect obligarea pârâtului municipiul Bucureşti să soluţioneze notificarea şi să emită dispoziţia cu propunere de acordare de măsuri compensatorii pentru imobilul notificat, acţiunea fiind întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

Curtea de Apel Bucureşti urmează să soluţioneze cauza în ultimă instanţă, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care este definitivă, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, coroborat cu art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi art. 7 alin. (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările şi completările ulterioare (în continuare, Legea nr. 76/2012).

De chestiunea de drept respectivă depinde soluţionarea pe fond a litigiului.

Condiţia este îndeplinită, deoarece dezlegarea dată de instanţa supremă acestei chestiuni de drept se va regăsi în soluţia ce va fi cuprinsă în dispozitivul deciziei ce urmează a fi pronunţată în cauză.

Astfel, tribunalul în mod greşit a soluţionat procesul prin admiterea excepţiei de tardivitate întemeiate pe dispoziţiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, considerând că este învestit cu o acţiune întemeiată pe aceste dispoziţii legale, deşi în motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată reclamanţii au învederat că demersul judiciar a fost determinat de refuzul pârâtului de a-şi îndeplini obligaţiile ce decurg din Legea nr. 10/2001, au solicitat obligarea pârâtului la emiterea dispoziţiei cuprinzând propunerea de acordare a măsurilor compensatorii – deci cererea are ca obiect obligaţia de a face, respectiv obligarea pârâtului de a soluţiona notificarea ce a fost formulată legal în condiţiile Legii nr. 10/2001, şi au indicat în mod expres că temeiul de drept al acţiunii este Legea nr. 10/2001.

Prin apelul formulat împotriva acestei sentinţe, apelanţii- reclamanţi au contestat greşita admitere a excepţiei de tardivitate de către tribunal, au arătat că instanţa de fond a calificat greşit acţiunea şi a pronunţat hotărârea apelată cu ignorarea temeiului juridic indicat expres şi a obiectului şi au solicitat anularea în tot a sentinţei apelate şi evocarea fondului de către instanţa de apel.

În aceste condiţii, conform dispoziţiilor art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă, constatând că în mod greşit prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, instanţa de apel va anula hotărârea apelată şi va judeca procesul, evocând fondul.

Instanţa de apel nu a considerat necesar să fie pronunţată în cauză şi o decizie intermediară, prin care să fie anulată sentinţa de primă instanţă, deoarece, în primul rând, textul art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă nu o impune, iar în al doilea rând, apelul de faţă poate fi soluţionat printr-o decizie unică atât timp cât părţile nu au învederat necesitatea administrării unor probe noi în faza de apel.

În continuare, dezlegarea ce va fi dată de instanţa supremă chestiunii de drept în discuţie va produce consecinţe juridice asupra soluţiei pe fond şi asupra raportului juridic de drept substanţial dedus judecăţii.

Dacă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept va statua în sensul că obligaţia entităţii învestite în mod legal cu soluţionarea unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001 subzistă şi după expirarea termenului prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, atunci soluţia va fi de admitere pe fond a acţiunii şi de obligare a pârâtului de a emite o dispoziţie motivată care să constituie răspuns la notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001.

Dacă însă va statua în sensul că nu mai subzistă obligaţia entităţii învestite în mod legal cu soluţionarea unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001, după expirarea termenului prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, atunci soluţia va fi de respingere pe fond a acţiunii.

Chestiunea de drept enunţată este nouă.

Curtea a constatat că este îndeplinită condiţia noutăţii, în acord cu jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, deoarece problema „reînvierii” Legii nr. 10/2001 şi a raportului juridic întemeiat pe Legea nr. 10/2001 – în al cărui conţinut intră obligaţia entităţii învestite conform Legii nr. 10/2001 de a emite o dispoziţie motivată ca răspuns la notificarea legal formulată de reclamant – a devenit una actuală, după expirarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, fără ca entitatea învestită să emită dispoziţie de soluţionare a notificării.

În acest moment există riscul unei practici viitoare neunitare în privinţa modalităţii de soluţionare a acţiunilor având ca obiect obligaţie de a face întemeiate pe Legea nr. 10/2001, în condiţiile expirării termenului de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, motiv pentru care instanţa de trimitere a considerat că mecanismul pronunţării unei hotărâri prealabile este util şi necesar, problema de drept fiind una concretă, serioasă şi suficient de dificilă, în privinţa căreia nu s-a cristalizat încă o practică judiciară.

Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare sau a unei alte sesizări pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie consultate la data pronunţării încheierii de sesizare.

Instanţa de trimitere a apreciat că este îndeplinită şi această condiţie, întrucât prin Decizia nr. 34/2018 a fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în sensul dacă poate fi sesizată instanţa de judecată după împlinirea termenului de 6 luni instituit de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, cu o cerere de soluţionare pe fond a notificării persoanei îndreptăţite, notificare nesoluţionată de către entitatea deţinătoare, sau această cerere este tardivă, dat fiind că este formulată ulterior împlinirii termenului astfel instituit prin art. 35 alin. (2) din lege, respectiv dacă este tardivă sau nu cererea persoanei îndreptăţite adresată instanţei ulterior împlinirii termenului de 6 luni instituit prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, prin care se solicită obligarea unităţii deţinătoare să soluţioneze notificarea după împlinirea termenelor institute prin art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 (obligaţie de a face). Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a arătat că nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate a sesizării, anume ca de lămurirea respectivei chestiuni de drept să depindă soluţionarea pe fond a cauzei în care a fost ridicată – deoarece atât problema tipului de acţiune aflat la dispoziţia persoanei care se consideră îndreptăţită ulterior împlinirii termenului de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, cât şi eventuala tardivitate a introducerii acesteia sunt chestiuni ce ţin de instituţii de drept procesual care nu au fost aplicate şi nu au fundamentat în mod direct soluţia adoptată în cauză.

În schimb, în dosarul de faţă, reclamanţii au învestit instanţa cu o acţiune având ca obiect obligaţia de a face întemeiată pe Legea nr. 10/2001, solicitând instanţei să constate că obligaţia legală a entităţii învestite de a soluţiona notificarea subzistă, în temeiul Legii nr. 10/2001, şi după expirarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, iar problema subzistenţei obligaţiei entităţii învestite cu soluţionarea notificării este o chestiune de drept material, interesând însuşi raportul juridic de drept substanţial creat, în temeiul Legii nr. 10/2001, prin formularea notificării de către reclamant.

De asemenea, instanţa de trimitere a apreciat că este îndeplinită această condiţie şi în raport cu Decizia nr. 85/2018, prin care s-a respins ca inadmisibilă sesizarea privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 33 alin. (1) şi art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în sensul dacă acţiunea formulată de persoana îndreptăţită, având ca obiect soluţionarea pe fond a notificării formulate conform Legii nr. 10/2001, în cazul în care unitatea deţinătoare nu a soluţionat-o în termen, acţiune promovată după expirarea termenului de 6 luni, este prescrisă sau tardivă şi dacă, după expirarea termenului de 6 luni, este afectat dreptul subiectiv al persoanei îndreptăţite de a obţine măsuri reparatorii. În ceea ce priveşte prima problemă de drept, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a arătat că nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate ca instanţa supremă să nu fi statuat asupra chestiunii de drept sesizate, faţă de considerentele Deciziei nr. 25/2018, în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a calificat termenele prevăzute de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 ca fiind termene procedurale legale, imperative şi absolute, a căror nerespectare atrage decăderea conform dispoziţiilor art. 185 alin. (1) din Codul de procedură civilă. În ceea ce priveşte cea de-a doua problemă de drept, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a arătat că posibilitatea valorificării dreptului subiectiv la măsuri reparatorii pe calea unei acţiuni separate, distincte de acţiunea reglementată de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, nu constituie o problemă de drept de care să depindă soluţionarea apelului în cauză.

În schimb, în dosarul de faţă, soluţia ce va fi pronunţată pe fondul acţiunii de către instanţa de apel depinde de modul de dezlegare a chestiunii de drept, conform celor arătate anterior.

În Dosarul nr. 45.709/3/2017, reprezentantul apelantului- reclamant a precizat, în esenţă, că textul de lege analizat – art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 – nu are în vedere decât acţiunile în realizarea dreptului, adică acelea prin care se solicită instanţei soluţionarea pe fond a notificării/cererii.

Intimatul-pârât a formulat concluzii orale, în cadrul cărora a susţinut, în esenţă, că textul de lege analizat înglobează şi acţiunile având ca obiect obligaţia de a face, respectiv obligaţia de a soluţiona o notificare nesoluţionată, ulterior expirării termenului de 36 de luni, întrucât acţiunea, astfel cum a fost formulată, interferează cu dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 165/2013.

În Dosarul nr. 8.316/3/2018, apelanţii-reclamanţi au formulat cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept anterior menţionate.

În motivarea cererii au arătat că, în fapt, chestiunea de drept este nouă, asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi că de lămurirea acesteia depinde soluţionarea prezentei cauze, care se află în faza de apel, respectiv în ultimă instanţă.

De asemenea, dezlegarea prezentei chestiuni de drept este de natură a preveni o practică neunitară în materie.

Au susţinut că obligaţia de soluţionare pe cale administrativă a notificărilor formulate în condiţiile Legii nr. 10/2001 şi nesoluţionate subzistă şi după expirarea termenelor prevăzute de art. 33 şi 34 din Legea nr. 165/2013.

Intimatul-pârât nu a formulat un punct de vedere cu privire la problema de drept în discuţie.

După comunicarea raportului, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, apelantul- reclamant din Dosarul nr. 45.709/3/2017 a depus, în termen legal, prin avocat, un punct de vedere asupra chestiunii de drept, susţinând, în esenţă, că atâta vreme cât norma conţinută în art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 are caracter imperativ, ea urmează a fi aplicată strict ipotezelor din conţinutul său normativ. De asemenea a susţinut că titularul unui drept procedural ce trebuia exercitat într-un anumit termen stabilit de lege nu poate fi sancţionat mai mult decât pentru neexercitarea dreptului, iar nu şi pentru fapta ilicită a entităţii administrative de nerespectare a termenelor legale în care avea obligaţia să soluţioneze notificarea, ce constituia premisa dreptului său la acţiune.

Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 45.709/3/2017 a exprimat două opinii.

Astfel, într-o opinie, se apreciază asupra incidenţei art. 35 din Legea nr. 165/2013 şi în privinţa cererilor având ca obiect obligarea entităţii învestite la soluţionarea notificării/cererii, apreciere fundamentată pe art. 4 din Legea nr. 165/2013. Din această perspectivă teleologică consacrată a Legii nr. 165/2013, de continuatoare a Legii nr. 10/2001 şi a legilor funciare, perspectivă conjugată cu aplicarea metodei de interpretare sistematică a textului art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 cu dispoziţiile evocate ale art. 4 din acelaşi act normativ, rezultă că norma juridică în discuţie trebuie interpretată şi subsecvent, aplicată, în mod extensiv, fapt care echivalează cu înglobarea în cadrul domeniului său de aplicare a tuturor cererilor de chemare în judecată prin care se solicită soluţionarea notificărilor/cererilor, deci indiferent dacă de entităţile învestite (pe calea obligaţiei de a face) sau direct de către instanţa de judecată sesizată.

În această opinie se observă că inconvenientul determinat de pierderea dreptului procesual de a sesiza instanţa de judecată până la soluţionarea administrativă, inconvenient constând în aşteptarea astfel a unei perioade de timp (poate semnificative), a rezolvării notificării de către entitatea învestită a fost generat eminamente de pasivitatea actuală a persoanei îndreptăţite ce nu a înţeles să respecte termenul de 6 luni menţionat. Pe cale de consecinţă, fiindu-i imputabil, persoana îndreptăţită trebuie să îl şi suporte.

În acest prim punct de vedere, interpretarea contrară, respectiv admiterea posibilităţii promovării unei acţiuni având ca obiect obligarea entităţii învestite la soluţionarea notificării, peste termenul prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, nu poate fi acceptată şi deoarece ar determina consecinţa existenţei unor reglementări diferite pentru situaţii dacă nu similare, cel puţin foarte apropiate, deci un tratament juridic diferit pentru persoane aflate în situaţii comparabile, contrar principiului nediscriminării şi aceasta în contextul în care intenţia legiuitorului a fost, indubitabil, de-a lungul timpului, aceea de a reglementa unitar materia restituirii imobilelor preluate abuziv în perioada comunistă.

În a doua opinie se apreciază că art. 35 alin. (2) nu poate fi interpretat decât în mod coroborat cu prevederile alineatului următor care vizează soluţionarea pe fond a notificării, ceea ce determină concluzia că termenul de 6 luni se aplică exclusiv în situaţia în care se solicită rezolvarea notificării de către instanţa de judecată.

Pe cale de consecinţă, o cerere având ca obiect obligarea entităţii învestite la soluţionarea notificării şi întemeiată pe Legea nr. 10/2001 (sau după caz, pe legile funciare) nu va fi îngrădită procesual de termenul de 6 luni stabilit de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.

Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 8.316/3/2018 a apreciat următoarele:

Obiectul acţiunii deduse judecăţii în dosarul de faţă constă în solicitarea reclamanţilor de obligare a pârâtului la emiterea dispoziţiei cuprinzând propunerea de acordare a măsurilor compensatorii, ca răspuns la notificarea formulată de autorii acestora în condiţiile Legii nr. 10/2001, iar temeiul de drept al acţiunii este dat de Legea nr. 10/2001.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că demersul judiciar a fost determinat de pasivitatea pârâtului de a-şi îndeplini obligaţiile ce decurg din Legea nr. 10/2001, fapt care echivalează cu refuzul acestuia de a soluţiona notificarea.

Potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, entitatea învestită cu notificarea formulată de reclamant (sau de autorul acestuia) avea obligaţia ca, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 23, să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.

Legea specială privind regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist (Legea nr. 10/2001) a reglementat astfel un cadru legal în temeiul căruia, ca urmare a formulării şi înregistrării notificării, a luat naştere un raport juridic de drept substanţial, în conţinutul căruia intră dreptul notificatorului, persoană care se consideră îndreptăţită la obţinerea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, de a i se soluţiona notificarea, precum şi obligaţia entităţii învestite de a se pronunţa asupra ei, prin dispoziţie motivată.

Termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu a fost respectat de către intimatul-pârât, notificarea nefiind soluţionată nici până în prezent.

Prin Decizia nr. XX/2007 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite a arătat că „lipsa răspunsului unităţii deţinătoare, respectiv al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, ci, dimpotrivă, însăşi Constituţia prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime”.

La data de 20 mai 2013 a intrat în vigoare Legea nr. 165/2013, care a devenit aplicabilă în privinţa tuturor cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile învestite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a acestei legi – conform art. 4 din lege.

Prin dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 165/2013 legiuitorul a instituit un nou termen în favoarea entităţii învestite cu soluţionarea notificării, de 36 de luni, începând cu data de 1 ianuarie 2014, în care intimatul-pârât să procedeze la soluţionarea acesteia.

Nici termenul prevăzut de art. 33 din Legea nr. 165/2013 nu a fost respectat de către intimatul-pârât, notificarea nefiind soluţionată nici până în prezent, deşi (aşa cum a arătat Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa) legiuitorul a stabilit noi termene în care entităţile învestite trebuie să soluţioneze notificările, raţiunea legii fiind aceea de a crea un mecanism care să confere eficienţă procesului reparatoriu al măsurilor abuzive de preluare a unor imobile în timpul regimului comunist şi de a asigura, în acelaşi timp, certitudinea finalizării acestuia.

Concluzionând, obligaţia intimatului-pârât de a soluţiona notificarea cu care a fost legal învestit este o obligaţie legală, intră în conţinutul raportului de drept substanţial născut prin depunerea notificării şi nu a fost îndeplinită până în prezent de către acesta.

În ceea ce priveşte dreptul notificatorului de a primi un răspuns la notificarea formulată, jurisprudenţa Curţii Constituţionale este în sensul că acesta are „posibilitatea” de a acţiona împotriva refuzului nejustificat al entităţii de a răspunde la notificare, posibilitate recunoscută în vechiul cadru procesual prin Decizia nr. XX/2007, iar în noul cadru procesual de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că termenele prevăzute de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 sunt termene procedurale legale, imperative şi absolute, a căror nerespectare atrage decăderea în condiţiile art. 185 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Cu alte cuvinte, decăderea notificatorului din neexercitarea dreptului de a se adresa instanţei judecătoreşti în termenul de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 operează doar pe plan procesual, astfel că notificatorul a pierdut numai dreptul de a promova acţiunea în soluţionarea pe fond a notificării, acţiune reglementată de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.

Problema care se pune este aceea dacă expirarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 a avut consecinţe şi pe planul dreptului substanţial.

În opinia instanţei de trimitere nu a operat decăderea ca sancţiune de drept substanţial din dreptul de a-i fi soluţionată notificarea, deoarece acest drept poate fi valorificat în cadrul acţiunii având ca obiect obligaţia de a face întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

Jurisprudenţa Curţii de Apel Bucureşti – instanţa de trimitere a comunicat sentinţele Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă nr. 1.319 din 5 iunie 2018, pronunţată chiar în dosarul în care, în faza apelului, a fost formulată prima sesizare dintre cele de faţă, şi nr. 467 din 13 martie 2019, prin care a fost respinsă ca inadmisibilă cererea având ca obiect obligarea municipiului Bucureşti la emiterea dispoziţiei conform notificării, în temeiul art. 1.396 din Codul civil, şi plata de daune cominatorii. În prealabil, a fost respinsă excepţia tardivităţii, invocată de pârât în considerarea Legii nr. 165/2013. Apelul este în curs de soluţionare.

Magistraţii Curţii de Apel Bucureşti şi ai instanţelor din raza de competenţă a acesteia au exprimat opinii teoretice cu privire la chestiunea de drept în discuţie, fără a se putea contura o opinie majoritară.

Curtea de Apel Bacău a transmis punctul de vedere al magistraţilor din cadrul Tribunalului Neamţ şi Tribunalului Bacău, fără a depune hotărâri judecătoreşti relevante.

Curtea de Apel Braşov a comunicat sentinţele nr. 58 din 4 martie 2019 şi nr. 119 din 3 mai 2019, pronunţate de Tribunalul Braşov – Secţia I civilă, care nu prezintă relevanţă în cauză, deoarece din cuprinsul acestora reiese că reclamanţii au solicitat instanţei soluţionarea pe fond a notificării, cu depăşirea termenului prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, fără a se analiza situaţia unei cereri privind obligarea entităţii de a răspunde la notificare.

Curtea de Apel Cluj a transmis opiniile teoretice ale judecătorilor Secţiei civile a Tribunalului Cluj şi Tribunalului Maramureş.

Curtea de Apel Constanţa a transmis Decizia nr. 168/C din 25 octombrie 2018, vizând autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri anterioare, prin care a fost soluţionată acţiunea în revendicare.

Tribunalul Constanţa a comunicat că la nivelul Secţiei I civile există două opinii cu privire la chestiunea de drept în discuţie, ataşând în ilustrarea acestora sentinţele civile nr. 420 din 21 februarie 2018, nr. 520 din 26 februarie 2019 (definitive prin neapelare), nr. 125 din 16 ianuarie 2019, nr. 714 din 14 martie 2019, nr. 337 din 12 februarie 2019 şi nr. 840 din 2 aprilie 2019 [apelurile împotriva acestor sentinţe, aflate în curs de soluţionare la Curtea de Apel Constanţa, fiind suspendate în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (4) din Codul de procedură civilă, până la soluţionarea prezentelor sesizări].

Curtea de Apel Galaţi a comunicat opiniile teoretice ale judecătorilor Secţiei I civile a Curţii şi ai Secţiei I civile a Tribunalului Galaţi.

Curtea de Apel Ploieşti a comunicat deciziile pronunţate de Secţia I civilă nr. 1.206 din 24 mai 2017 şi nr. 1.547 din 12 iunie 2018, care nu sunt relevante din perspectiva problemei de drept: în prima cauză, cererea de soluţionare în fond a notificării a fost respinsă, întrucât s-a constatat că notificarea fusese soluţionată de unitatea deţinătoare; în cea de-a doua cauză, pretenţiile reclamanţilor au fost admise, constatându-se îndreptăţirea lor la măsuri reparatorii, fără a reieşi din cuprinsul hotărârii menţionate că cererea de chemare în judecată ar fi fost formulată cu depăşirea termenului de 6 luni prevăzut de Legea nr. 165/2013. De asemenea s-a comunicat Decizia nr. 3.135 din 19 decembrie 2018 a aceleiaşi instanţe, prin care a fost admis apelul reclamantei împotriva sentinţei prin care a fost respinsă ca inadmisibilă cererea având ca obiect obligarea pârâtului de a răspunde la notificarea depusă în baza Legii nr. 10/2001, instanţa de apel admiţând cererea pe fond.

Curtea de Apel Târgu Mureş a comunicat opinia judecătorilor Tribunalului Harghita.

Curtea de Apel Timişoara a comunicat opinia judecătorilor Secţiei I civile a Tribunalului Arad şi ai Secţiei I civile a Tribunalului Timiş.

Celelalte curţi de apel nu au identificat practică judiciară în materie şi nici nu au exprimat opinii teoretice asupra problemei de drept.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

Prin Decizia nr. IX din 20 martie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite a statuat că „instanţa căreia îi revine competenţa de a soluţiona cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deţinătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziţie motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, p