Decizia nr. 48 din 14.10.2019

Decizia nr. 48 din 14.10.2019

14 octombrie 2019

3 septembrie 2021

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Decizia nr. 48/2019

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 octombrie 2019

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 936 din 21/11/2019

Laura-Mihaela Ivanovici – preşedintele Secţiei I civile – preşedintele completului

Valentin Mitea – judecător la Secţia I civilă

Georgeta Stegaru – judecător la Secţia I civilă

Cristina Truţescu – judecător la Secţia I civilă

Mioara Iolanda Grecu – judecător la Secţia I civilă

Mari Ilie – judecător la Secţia I civilă

Mirela Vişan – judecător la Secţia I civilă

Lavinia Curelea – judecător la Secţia I civilă

Aurelia Rusu – judecător la Secţia I civilă

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 1.951/1/2019 a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă raportat la art. XIX din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, şi ale art. 27

4

alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul).

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Laura-Mihaela Ivanovici, preşedintele Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 27

6

din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizările conexate formulate de Tribunalul Călăraşi – Secţia civilă, în dosarele nr. 2.688/269/2016 şi nr. 2.689/269/2016, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „interpretarea dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, cu modificările şi completările ulterioare – forma în vigoare în anul 2008, prin raportare la art. 27 alin. (7) din Regulamentul privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului şi modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punerea în posesie a proprietarilor, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 890/2005, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 10 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, al principiului securităţii raporturilor juridice şi al principiului bunei-credinţe, având în vedere trecerea a circa 8 ani de la emiterea hotărârilor comisiei judeţene (urmate de emiterea de titluri de proprietate), până la formularea acţiunii în nulitatea absolută a acestora, în sensul că nulitatea absolută a hotărârilor comisiei judeţene emise fără parcurgerea procedurii de trecere a terenurilor din domeniul public în domeniul privat prin hotărâre a Guvernului emisă cu privire la terenurile delimitate în condiţiile art. 9 şi 12 din Legea nr. 1/2000 nu operează în situaţia în care au fost emise titluri de proprietate în procedura Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.”

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar s-a depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, ce a fost comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizărilor conexate privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Art. 11. – „(…)

(2) Actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor alin. (1) privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absolută.”

Art. 27. – „(…)

(7) După analizare comisia judeţeană, prin hotărâre, va soluţiona contestaţiile, va valida sau va invalida propunerile, în termen de 30 zile de la primire, şi le va transmite prin delegat, în termen de 3 zile, comisiilor locale, care le vor afişa imediat la sediul consiliului local şi vor comunica sub semnătură persoanelor care au formulat contestaţii hotărârea comisiei judeţene.”

Art. 10. – „(…)

(2) În situaţia în care suprafeţele proprietate privată a statului sunt insuficiente acestea pot fi suplimentate cu suprafeţe ce se vor scoate din domeniul public al statului, în condiţiile legii, la propunerea prefectului, sau se vor acorda despăgubiri.”

III. Expunerea succintă a proceselor

Scopul hotărârilor a căror nulitate s-a dispus prin sentinţele atacate a fost acela de a fi puse în aplicare prevederile Regulamentului aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 890/2005, respectiv de a se identifica suprafeţe de teren în vederea punerii în posesie. Reprezentanţii reclamantului au fost de acord cu predarea-preluarea suprafeţelor menţionate în respectivele acte, la momentul întocmirii acestora. În urma preluării astfel realizate, nu a existat vreo contestare din partea reprezentanţilor reclamantului, iar terenul preluat a intrat în circuitul civil, fiind emise titluri de proprietate.

IV. Motivele reţinute de titularul sesizării, care susţin admisibilitatea procedurii

– de lămurirea modului de interpretare/aplicare a dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 – forma în vigoare în anul 2008, prin raportare la art. 27 alin. (7) din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 890/2005 şi art. 10 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (în continuare, Convenţia), a principiului securităţii raporturilor juridice şi a principiului bunei- credinţe depinde soluţionarea cauzelor, întrucât prin acţiunile introductive se pune în discuţie nulitatea absolută a unor hotărâri ale comisiei judeţene, hotărâri urmate de finalizarea procedurii prevăzute de Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (în continuare, Legea nr. 18/1991), prin emiterea de titluri de proprietate şi punerea în posesie a persoanelor ce au formulat cereri de reconstituire;

– cauzele în care se ridică problema de drept ce se propune a fi dezlegată sunt pe rolul Tribunalului Călăraşi, care judecă în ultimă instanţă, conform dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din titlul XIII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare (în continuare, Legea nr. 247/2005), coroborat cu dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările şi completările ulterioare (în continuare, Legea nr. 76/2012).

Propunerea de sesizare priveşte o chestiune de drept susceptibilă de interpretare diferită a normelor de drept intern, care pot genera practică neunitară. Totodată, obiectul sesizării prezintă un grad de dificultate, deoarece se circumscrie incidenţei prevederilor Convenţiei şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, dar presupune şi analiza corelată a mai multor norme de drept, în contextul Deciziei nr. 23 din 17 octombrie 2011, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 791 din 8 noiembrie 2011 (Decizia nr. 23/2011);

– problema de drept enunţată este nouă, în contextul în care se solicită anularea unor hotărâri ale comisiei judeţene, emise în cadrul unor proceduri prevăzute de Legea nr. 18/1991, proceduri finalizate prin emiterea de titluri de proprietate şi punerea în posesie a persoanelor ce au formulat cereri de reconstituire; totodată, prin consultarea jurisprudenţei s-a constatat că asupra acestei chestiuni de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă.

V. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apreciază că aspectele cu privire la buna-credinţă şi securitatea raporturilor juridice urmează a fi analizate de instanţa de judecată raportat la fiecare caz în parte, nefiind posibil ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să stabilească de plano ca pentru toate situaţiile de reconstituire a dreptului de proprietate cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 213/1998, doar pentru că actele respective nu au fost atacate în instanţă într-un anumit termen, acest lucru să nu mai fie posibil.

Or, o astfel de interpretare se află în contradicţie cu dispoziţiile art. 1 şi art. 1.249 din Codul civil, neexistând niciun text de lege care să deroge de la imprescriptibilitatea acţiunii în constatarea nulităţii absolute.

VI. Punctul de vedere al completurilor de judecată care au formulat sesizările cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

a) buna-credinţă a persoanelor cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate;

b) culpa reclamantului, care nu a contestat hotărârile comisiilor judeţene de trecere a terenurilor din domeniul public în domeniul privat, dispoziţiile protocolului de predare-primire a acestor terenuri şi nici hotărârile comisiilor judeţene de validare a dreptului de proprietate privată;

c) trecerea a circa 8 ani de la emiterea hotărârilor comisiei judeţene/emiterea titlurilor de proprietate până la formularea acţiunii în constatarea nulităţii absolute, timp în care persoanele cărora li s-a emis titlul de proprietate şi-au exercitat nestingherite toate prerogativele dreptului de proprietate.

VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

În acest sens s-au pronunţat judecătorii Secţiei a IV-a civile a Curţii de Apel Bucureşti, ai Tribunalului Ialomiţa, Tribunalului Giurgiu, Tribunalului Teleorman, Tribunalului Bistriţa-Năsăud, Tribunalului Argeş, judecătoriilor Turnu Măgurele, Videle, Zimnicea, Roşiori de Vede, Baia Mare.

În acest sens s-au exprimat magistraţii secţiilor a III-a, a IV-a şi a V-a civile din cadrul Tribunalului Bucureşti, Tribunalului Ilfov, Tribunalului Neamţ, Tribunalului Galaţi, judecătoriilor Oneşti, Bacău, Braşov, Galaţi, Lieşti, Iaşi, Vaslui, magistraţii Secţiei I civile a Curţii de Apel Galaţi, judecătorii din raza de competenţă a Curţii de Apel Timişoara.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în legătură cu conduita autorităţilor administrative implicate şi efectele acesteia asupra securităţii raporturilor juridice, astfel că instanţa de trimitere are posibilitatea de a valorifica şi această jurisprudenţă (Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a Curţii de Apel Bucureşti).

VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

1

) din Legea nr. 1/2000 din domeniul public al statului în domeniul privat al unităţii administrativ- teritoriale, „sintagma «în condiţiile legii» din cuprinsul Legii nr. 1/2000 trebuie înţeleasă în sensul trimiterii la condiţiile prevăzute de Legea nr. 213/1998 cu privire la obligativitatea parcurgerii procedurii de trecere a terenurilor din domeniul public în domeniul privat, prin hotărâre a Guvernului, emisă cu privire la terenurile delimitate în condiţiile art. 9 şi 12 din Legea nr. 1/2000”.

Pentru a decide astfel, instanţa supremă a reţinut că „se impune îndeplinirea cerinţelor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care stipulează că trecerea din domeniul public în domeniul privat se face prin hotărâre a Guvernului, dacă prin Constituţie sau prin lege nu se prevede altfel. Niciuna dintre legile fondului funciar nu prevede o situaţie derogatorie, în sensul că trecerea imobilelor din domeniul public în cel privat să se realizeze altfel decât potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 şi a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 rezultă că referirea din art. 10 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 la noţiunea «în condiţiile legii» trebuie raportată la dispoziţiile-cadru ale Legii nr. 213/1998 şi, prin urmare, la obligativitatea parcurgerii procedurii de trecere din domeniul public în domeniul privat, prin hotărâre a Guvernului”.

X. Raportul asupra chestiunii de drept

XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Asupra admisibilităţii sesizărilor

– existenţa unei cauze aflate în curs de judecată în ultimă instanţă;

– cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza;

– ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată;

– chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate;

– asupra acestei chestiuni Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare;

– să se solicite Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept să dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept la care se referă sesizarea.

Legiuitorul nu defineşte noţiunea de „chestiune de drept” la care se referă prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, situaţie în care atribuţia calificării în acest mod a sesizărilor primite în temeiul normei procedurale enunţate revine instanţei competente, respectiv Completului pentru soluţionarea unor chestiuni de drept din cadrul instanţei supreme.

Plecând de la scopul procedurii speciale reglementate prin art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă, şi anume acela de mecanism de unificare a practicii judiciare, este necesar a se atribui noţiunii de „chestiune de drept” semnificaţia de problemă de drept care este în mod obiectiv dificilă, respectiv de problemă care este de natură a suscita instanţelor judecătoreşti o dificultate deosebită în a identifica înţelesul sau sfera de aplicare a unor norme juridice ori a unor principii de drept, fiind astfel de natură să conducă la interpretări diferite din partea instanţelor, cu consecinţa generării unei practici judiciare neuniforme.

În acest context se observă că în doctrină s-a apreciat că, pentru a fi în prezenţa unei probleme de drept reale, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară.

Astfel, chestiunea de drept sesizată trebuie să fie aptă să conducă la interpretări diferite, care să fie prefigurate sau afirmate în plan doctrinar, interpretări care să fie arătate de titularul sesizării în cadrul punctului de vedere pe care este ţinut să îl întocmească, în conformitate cu prevederile art. 520 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă.

Or, în cuprinsul încheierilor de sesizare se regăseşte afirmaţia lipsită de argumentare a instanţei de trimitere în sensul că propunerea de sesizare priveşte o chestiune de drept susceptibilă de interpretare diferită a normelor de drept intern, care pot genera o practică neunitară şi precizarea că obiectul sesizării prezintă un grad de dificultate deoarece se circumscrie incidenţei prevederilor Convenţiei şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, dar presupune şi analiza corelată a mai multor norme de drept în contextul Deciziei nr. 23/2011.

Prin prisma celor enunţate anterior se constată că sesizările pendinte nu pot fi privite ca unele care privesc o „chestiune de drept” în sensul art. 519 din Codul de procedură civilă, în condiţiile în care nu s-a relevat un nivel sporit de dificultate a interpretării normelor de lege coroborate cu principiile de drept indicate şi nici potenţialul aceloraşi prevederi şi principii de a genera practică judiciară neunitară.

Interpretarea coroborată a normelor de drept şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi realizarea unui raţionament judiciar constituie activităţi care ţin de esenţa activităţii judecătorului, acesta fiind chemat să interpreteze legea şi să o aplice la situaţiile de fapt deduse judecăţii sale, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Ca atare, ele rămân atributul exclusiv al instanţei de trimitere.

Metodele de interpretare a actelor normative de diferite grade şi a altor izvoare de drept sunt consacrate în doctrină şi jurisprudenţă (cu titlu de exemplu: interpretarea sistematică, interpretarea gramaticală, interpretarea teleologică etc.), iar prin dispoziţiile art. 11 alin. (2) şi art. 20 din Constituţia României sunt reglementate modalităţile de interpretare şi aplicare a normelor interne în cazurile în care acestea se află în concurs cu norme apartenente unor acte normative internaţionale la care România este parte. Astfel, situaţia relevată de titularul sesizării – în sensul că este necesară o interpretare corelată a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a normelor Convenţiei, precum şi a unor prevederi legale naţionale, în contextul existenţei Deciziei nr. 23/2011, are caracteristicile unei probleme curente cu care se confruntă instanţele judecătoreşti, şi nicidecum ale unei problematici determinate de imperfecţiuni ale legii, care ar putea genera în mod obiectiv dificultăţi de interpretare în activitatea jurisdicţională a instanţelor. Asemenea operaţiuni de interpretare şi de aplicare a unor dispoziţii legale şi principii de drept, la diferite circumstanţe care caracterizează fiecare litigiu, nu pot fi atribuite Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Din verificarea conţinutului sentinţelor care formează obiectul apelurilor, se constată că la judecata în primă instanţă nu a fost invocată, de vreo parte sau de instanţă din oficiu, şi, ca atare, nici nu s-a analizat buna-credinţă a beneficiarilor reconstituirii dreptului de proprietate unită cu protecţia conferită respectivilor beneficiari prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, dar şi cu principiul securităţii raporturilor juridice şi cel al bunei-credinţe, drept cauză de salvgardare a actelor juridice (hotărâri de validare emise de comisia judeţeană de stabilire a dreptului de proprietate asupra terenurilor) a căror nulitate s-a invocat. Pe de altă parte, se constată că cererile de apel nu conţin vreo critică de natură a conduce la analizarea căii de atac prin prisma aceleiaşi cauze de salvgardare menţionate şi nici nu a fost invocat un motiv de apel de ordine publică de natură a determina o atare analiză. Relevant este şi faptul că persoanele la a căror bună-credinţă s-a raportat titularul sesizărilor, respectiv beneficiarii titlurilor de proprietate, nu sunt părţi în procesele care se află pe rolul Tribunalului Călăraşi, astfel că nu se poate vorbi despre riscul afectării unui „bun” pe care ei l-ar deţine, atâta vreme cât nu există un litigiu relativ la dreptul lor de proprietate.

Imperativul respectării limitelor devoluţiunii, care rezidă cu evidenţă din prevederile art. 477 alin. (1) şi art. 479 alin. (1) din Codul de procedură civilă, şi principiul disponibilităţii, care este specific oricărui proces în materie civilă şi în oricare dintre etapele procesuale pe care procesul le parcurge, impun ca judecata în calea de atac a apelului să constea într-un control judiciar, realizat prin prisma criticilor concret formulate de părţile apelante împotriva judecăţilor realizate în primă instanţă şi prin prisma unor eventuale motive de ordine publică puse în discuţie din oficiu de instanţa de apel.

Este de observat, totodată, că în conţinutul întrebărilor adresate de Tribunalul Călăraşi sunt incluse repere factuale determinate, care să fie avute în vedere de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, respectiv buna-credinţă a beneficiarilor titlurilor de proprietate şi trecerea unei perioade de timp de 8 ani între data emiterii respectivelor titluri şi data declanşării litigiilor în care a fost formulată sesizarea. În prezenţa acestor repere, întrebările tind la determinarea modului de aplicare a dispoziţiilor legale şi a principiilor de drept indicate la situaţii de fapt precum cele descrise în încheierile de sesizare, iar nu la evidenţierea unor imperfecţiuni ale dispoziţiilor legale şi principiilor de drept relevate.

În concluzie, în condiţiile în care nu au fost învestite instanţele de apel – titulare ale sesizărilor -, în vreuna dintre modalităţile permise de legea procedurală, nici să analizeze valabilitatea titlurilor de proprietate (care sunt acte juridice de stabilire a dreptului de proprietate în favoarea unor terţi de proces) emise subsecvent măsurilor de validare (dispuse prin cele două hotărâri emise de comisia judeţeană de stabilire a dreptului de proprietate asupra terenurilor), a căror legalitate este supusă analizei judiciare, şi nici să se pronunţe cu privire la atitudinea subiectivă de bună sau de rea-credinţă a respectivilor terţi, trebuie constatat că nu se verifică nici existenţa în cauzele respective a criteriilor în raport cu care s-a cerut interpretarea dispoziţiilor legale, consecinţa fiind aceea că nu poate fi constatată existenţa unei legături între chestiunile la care se referă sesizările şi litigiile în care acestea au fost formulate.

Faţă de cele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reţine că sesizările supuse analizei nu îndeplinesc cerinţa de a privi veritabile chestiuni de drept, care să fie utile soluţionării pe fond a litigiilor în care au fost formulate, ţinând seama de limitele în care titularul sesizării a fost învestit a se pronunţa.

Verificând îndeplinirea acesteia, se constată că:

Prin Decizia nr. 23/2011 s-a analizat problema de drept determinată de faptul că instanţele de judecată învestite prin plângeri formulate de instituţiile prevăzute de art. 9 alin. (1) şi (1

1

) din Legea nr. 1/2000 (adică de: institutele, centrele şi staţiunile de cercetare destinate cercetării şi producerii de seminţe, de material săditor din categorii biologice superioare şi de animale de rasă, unităţile de învăţământ cu profil agricol sau silvic) au statuat diferit asupra legalităţii hotărârilor adoptate de comisiile judeţene de stabilire a dreptului de proprietate asupra terenurilor, prin care terenuri aflate în perimetrul staţiunilor, instituţiilor şi centrelor de cercetare ori al unităţilor de învăţământ de profil agricol sau silvic au fost trecute din domeniul public al statului în domeniul privat al unităţilor administrativ-teritoriale, pentru a fi puse la dispoziţia comisiilor locale, în vederea reconstituirii dreptului de proprietate pe vechile amplasamente, respectiv asupra hotărârilor prin care s-a reconstituit dreptul de proprietate pe vechile amplasamente în favoarea foştilor proprietari, în cadrul acestor perimetre.

În contextul examenului jurisprudenţial realizat prin respectiva decizie s-a reţinut că instanţele de judecată au ajuns la concluzii diferite în ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 raportat la art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Aceeaşi problemă de drept a fost soluţionată diferit de instanţele învestite cu judecata plângerilor formulate de foştii proprietari ai terenurilor preluate de stat, situate în perimetrul instituţiilor prevăzute de art. 9 alin. (1) şi (1

1

) din Legea nr. 1/2000.

În contextul evaluării specifice procedurii recursului în interesul legii au fost avute în vedere aspectele referitoare la competenţa comisiilor judeţene de aplicare a legislaţiei fondului funciar de a dispune cu privire la terenuri aflate în perimetrul unităţilor de cercetare ori al unităţilor de învăţământ de profil agricol sau silvic şi au fost dezlegate aspectele relative la cerinţele legale necesar a fi respectate pentru trecerea acestor terenuri din domeniul public al statului în domeniul privat al unităţilor administrativ-teritoriale, în vederea reconstituirii dreptului de proprietate.

De asemenea, din aceeaşi decizie reiese că problematica legată de respectivele competenţe ale comisiilor judeţene de aplicare a legilor fondului funciar era una care deja primise dezlegări diferite în practica instanţelor judecătoreşti, astfel că în mod evident era cristalizată la acea dată o jurisprudenţă privind respectiva materie, jurisprudenţă care nu era însă unitară.

În aceste condiţii, se impune constatarea că problema de drept referitoare la competenţa funcţională a oricărei comisii judeţene de aplicare a legislaţiei fondului funciar, de a adopta hotărâri având ca efect trecerea din domeniul public al statului în domeniul privat al unităţilor administrativ-teritoriale a unor terenuri aflate în perimetrele unităţilor de cercetare ştiinţifică ori a unităţilor de învăţământ cu profil silvic sau agricol nu are caracter de noutate.

Pe de altă parte, în urma consultării instanţelor naţionale cu privire la existenţa unei practici în materia în care s-au formulat sesizările prezente, se constată că au fost comunicate în mod majoritar opinii teoretice ale judecătorilor, care au fost diferite. Este de observat, însă, că opiniile similare celei a titularului sesizărilor, şi anume cele care erau favorabile înlăturării sancţiunii nulităţii hotărârilor comisiilor judeţene, au evidenţiat necesitatea evaluării concrete a circumstanţelor fiecărui caz în care se invocă o nulitate de natura celei descrise în încheierile de sesizare, prin acest mod de tratare a întrebărilor supuse analizei prezente reliefându-se însuşirea problematicii ridicate de a fi una care priveşte aplicarea legii la situaţii litigioase concrete, iar nu una care să ţină de o interpretare de principiu a unui text de lege