ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 49/2020

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 3.163/1/2019 a fost constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă raportat la art. XIX din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 2/2013), și ale art. 36 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Laura-Mihaela Ivanovici, președintele Secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Bihor - Secția I civilă, în Dosarul nr. 346/271/2019, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar s-au depus raportul, comunicat părților în condițiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, și fișa de jurispudență, întocmite de judecătorul-raportor; apelanta- reclamantă a depus, în termen legal, prin avocat, un punct de vedere asupra chestiunii de drept.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Tribunalul Bihor - Secția I civilă a dispus, prin Încheierea din 21 noiembrie 2019, în Dosarul nr. 346/271/2019, aflat pe rolul acestei instanțe, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: dacă sesiile, ca instituții juridice specifice dreptului civil din Transilvania, inclusiv după 6 martie 1945, conferă titularului lor calitatea de persoană îndreptățită la reconstituirea dreptului de proprietate, având în vedere și ipoteza art. 22 alin. (1) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 18/1991): "au posedat în trecut terenuri agricole".

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 29 noiembrie 2019 cu nr. 3.163/1/2019.

Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare

Prin Sentința civilă nr. 1.641 din 19 martie 2019, pronunțată de Judecătoria Oradea - Secția civilă, s-a respins cererea formulată de reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică S, în contradictoriu cu pârâtele Comisia locală pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor S și Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor B, având ca obiect reconstituirea dreptului de proprietate cu privire la 32 ha teren, deținute anterior anului 1945, cu titlu de moștenire, donație, sesie parohială, cantorală și bisericească.

Instanța de fond a reținut că terenurile în litigiu ce figurează sub denumirea de sesie au fost atribuite reclamantei doar în folosință, chiar și noțiunea de "folosință perpetuă", invocată de reclamantă, fiind discutabilă, deoarece folosința fără limite nu este recunoscută de dreptul român și nu are ca efect îngrădirea dreptului de proprietate. Pe cale de consecință, în speță nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 18/1991, neavând niciun fel de relevanță validarea cererii reclamantei pentru emiterea unui titlu de proprietate pentru alte suprafețe. Cum din analiza foilor de proprietate ale cărților funciare nu rezultă înscrieri ale dreptului de proprietate al reclamantei (intabulați fiind statul român în anul 1928 și persoane fizice din 1934, sesia fiind menționată în foaia A), instanța a apreciat că o eventuală deținere a terenurilor în litigiu, în baza așa-zisei împroprietăriri în temeiul legilor privind reforma agrară, prin preluarea unor terenuri, nu poate fi interpretată decât în sensul dării lor în folosință, iar nu în proprietate.

Împotriva acestei hotărâri a promovat apel reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică S, solicitând, în esență, schimbarea sentinței cu privire la reconstituirea dreptului de proprietate, cu motivarea că sesia reprezintă un drept special, care nu s-a stins prin neuz.

În ședința de judecată din data de 25 septembrie 2019, reclamanta, prin reprezentantul său convențional, a solicitat suspendarea cauzei și sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în procedura prevăzută de art. 519-521 din Codul de procedură civilă, pentru a se pronunța asupra unor chestiuni de drept și a lămuri dacă sesiile, ca instituții juridice specifice dreptului civil din Transilvania, inclusiv după 6 martie 1945, conferă titularului lor calitatea de persoană îndreptățită la reconstituirea dreptului de proprietate, în ipoteza art. 22 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 - "au posedat în trecut terenuri agricole", ținând cont că, la nivelul instanțelor de judecată, există practică neunitară și că de dezlegarea acestei chestiuni depinde soluționarea pe fond a cauzei pendinte.

În aceste condiții instanța, la termenul de judecată din data de 6 noiembrie 2019, a pus în discuție sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept menționate.

Prin Încheierea pronunțată la 21 noiembrie 2019, Tribunalul Bihor - Secția I civilă a dispus sesizarea instanței supreme și, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, suspendarea judecății.

Prin Încheierea pronunțată la 21 noiembrie 2019, Tribunalul Bihor - Secția I civilă a constatat îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, respectiv: existența unei cauze aflate în curs de judecată, cauza să fie soluționată în ultimă instanță, cauza să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza, ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată, chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

S-a arătat că primele condiții sunt îndeplinite, întrucât litigiul este în curs de judecată, tribunalul urmează să soluționeze pricina în ultimă instanță prin pronunțarea unei hotărâri definitive, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, iar cauza se află în competența legală a unui complet de judecată al tribunalului învestit cu soluționarea litigiului.

Cât privește admisibilitatea din perspectiva condiției privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei, tribunalul a reținut că și această condiție este îndeplinită, având în vedere modul de interpretare diferit a sintagmei "au posedat în trecut terenuri agricole" din cuprinsul art. 22 din Legea nr. 18/1991.

Chestiunea identificată are și caracter de noutate, asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat prin niciunul dintre modurile prevăzute de lege, nu a făcut obiectul unui recurs în interesul legii și nici al unei cereri pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Instanța de trimitere a indicat cu titlu de jurisprudență relevantă două hotărâri ale Tribunalului Bihor - Secția I civilă (Decizia nr. 677/A din 23 septembrie 2019 și Decizia nr. 563/A din 20 iunie 2019).

Apelanta-reclamantă a apreciat că sesiile pot fundamenta o cerere de reconstituire a dreptului de proprietate, dată fiind natura juridică particulară și, mai ales, caracterul perpetuu al posesiei, ce implică imposibilitatea stingerii ei prin neuz. Faptul că sesiile nu se mai regăsesc în dreptul civil postdecembrist nu poate constitui, per se, un impediment în procesul de reconstituire, având în vedere preeminența caracterului reparator al legilor fondului funciar și principiul interpretării socioistorice a legilor.

Intimata-pârâtă Comisia locală pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor S a susținut că se impune sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, având în vedere practica neunitară în materia interpretării noțiunii de "sesie".

După comunicarea raportului, în condițiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, apelanta-reclamantă Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică S a depus, prin avocat, un punct de vedere asupra chestiunii de drept, apreciind că este întrunită condiția noutății, deoarece instanța supremă nu a mai statuat asupra problemei de drept și aceasta nu a format obiectul unui recurs în interesul legii; asupra fondului sesizării, a apreciat că, în elaborarea legilor fondului funciar, legiuitorul a avut în vedere toate instituțiile juridice existente în perioada anterioară regimului comunist, inclusiv sesiile, nefiind posibilă ignorarea semnificației acestora și proiecția retrospectivă a definiției actuale a dreptului de proprietate.

Completul de judecată învestit cu soluționarea apelului în Dosarul nr. 346/271/2019 a apreciat că sesiile, ca instituții juridice specifice dreptului civil din Transilvania, inclusiv după 6 martie 1945, conferă titularului lor calitatea de persoană îndreptățită la reconstituirea dreptului de proprietate, având în vedere și ipoteza prevăzută de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 18/1991: "au posedat în trecut terenuri agricole", cu atât mai mult cu cât aceste sesii erau înscrise în coala A a cărților funciare, cum este și cazul în speța de față.

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanțele naționale au comunicat hotărâri judecătorești, precum și puncte de vedere teoretice ale magistraților, din care a rezultat existența a două orientări jurisprudențiale.

Astfel, într-o orientare s-a apreciat că dispozițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 nu conferă titularilor sesiilor calitatea de persoană îndreptățită la reconstituirea dreptului de proprietate, nefiindu-le aplicabile.

S-a argumentat că textul în discuție se referă la posibilitatea comisiilor parohiale ori a altor organe reprezentative ale comunităților locale de cult din mediul rural, precum și a parohiilor de a solicita reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole care au fost preluate de cooperativele agricole de producție. Această posibilitate este reglementată în considerarea calității acestora de instituții de cult. Dispozițiile sus-menționate sunt de strictă interpretare și aplicare, motiv pentru care nu pot fi aplicabile în cazul sesiilor, care sunt fostele instituții specifice dreptului civil din Transilvania, ce aveau ca obiect administrarea terenurilor agricole.

Astfel de terenuri, care erau în folosința parohiei, a cantorului bisericesc, a învățătorului sau a școlii, serveau la susținerea materială a acestora. După reforma agrară din anul 1921, trecând în proprietatea statului întinse suprafețe de teren, o parte au fost atribuite pentru construcții de școli și biserici - suprafețe de până la 2 jugăre (1,15 ha), conform art. 40 din Legea din 30 iulie 1921 pentru reforma agrară din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș (Legea pentru reforma agrară). Suprafețele de teren ce au aparținut bisericilor au fost expropriate prin efectul art. 6 din Legea pentru reforma agrară, cu excepțiile menționate.

Modul de aplicare a reformei agrare rezultă din situația de carte funciară, terenurile ce au constituit proprietatea parohiilor, episcopiilor etc. fiind înscrise în cărțile funciare în favoarea acestora, în foaia de proprietate (partea B a cărții funciare). Cu privire la sesiile ("sesiunile") învățătorului, cantorului, acestea au fost înscrise în partea A a cărții funciare (foaia de avere), au servit doar la susținerea lor materială și nu au fost în posesia parohiilor sau a celorlalte unități de cult, care aveau propriile terenuri. Prin Legea pentru reforma agrară din 1921 nu au fost împroprietărite unitățile de cult.

Într-o altă orientare s-a arătat că noțiunea de "sesie bisericească" sau "sesie parohială" trebuie interpretată în lumina legilor speciale de reconstituire.

S-a apreciat că, în conformitate cu prevederile art. 22 și art. 23 alin. (1) din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 1/2000), raportat la art. 22 din Legea nr. 18/1991, petentul este îndreptățit la reconstituirea întregii suprafețe de teren deținute anterior colectivizării, inclusiv în privința terenurilor indicate în cărțile funciare ca fiind sesii, deoarece conținutul juridic al acestora a fost avut în vedere de legiuitor atunci când a formulat textele de lege sus-menționate, unde se face trimitere repetată la unitățile de cult care au deținut în trecut terenuri.

Practic, la elaborarea acestor norme legale legiuitorul a avut în vedere toate instituțiile juridice existente în perioada anterioară regimului comunist, inclusiv sesiile, nefiind posibilă ignorarea semnificației acestora și proiecția retrospectivă a definiției actuale a dreptului de proprietate. A privi în mod restrictiv ar conduce la ignorarea totală a principiului interpretării legii în funcție de contextul socioistoric în care aceasta a fost emisă.

În mod explicit, art. 22 din Legea nr. 18/1991 - raportat la caracterul reparator al legislației funciare - se referea la reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea parohiilor care au deținut terenuri agricole înainte de regimul comunist (6 martie 1945).

Prin înscrierea acestor sesii bisericești în foaia de carte funciară, intenția legiuitorului a fost de împroprietărire, nu de atribuire a unui drept de folosință, respectiv a unei posesii.

Așadar, concluzia exprimată a fost aceea că sesiile, ca instituții juridice specifice dreptului civil din Transilvania, inclusiv după 6 martie 1945, conferă titularului lor calitatea de persoană îndreptățită la reconstituirea dreptului de proprietate, potrivit prevederilor legale enunțate.

În opinia juridică a domnului conferențiar universitar doctor Liviu-Marius Harosa, sesiile, ca instituții juridice specifice dreptului civil din Transilvania, inclusiv după data de 6 martie 1945, conferă titularului lor calitatea de persoană îndreptățită la reconstituirea dreptului de proprietate, având în vedere și ipoteza art. 22 alin. (1) din Legea nr. 18/1991.

În argumentarea acestui punct de vedere, redând definiția și istoricul sesiei bisericești, a arătat că aceasta se referă la unul sau mai multe bunuri imobile (cel mai frecvent terenuri agricole) aflate în patrimoniul parohiilor cu titlu de proprietate bisericească. În domeniul canonic, aceste bunuri sunt privite ca bunuri de regim comun, putând fi înstrăinate doar prin licitație publică și în condiții speciale. Totodată, ele pot fi grevate de sarcini, urmărite silit, însă doar pentru datoriile parohiei, cu aprobarea expresă a ierarhului locului.

Esențial în calificarea regimului lor juridic este faptul că parohia era titulara dreptului de proprietate asupra terenurilor respective, în timp ce persoanele care le foloseau (potrivit normelor canonice, preoții, diaconii, cântăreții sau laicii, în unele situații) erau titularii unor drepturi reale (uzufruct, uz) sau ai unor drepturi personale derivate din contracte de arendă. În orice situație, persoanele fizice întruneau calitatea de detentori precari, fiind obligate la restituire în momentul în care dreptul născut în favoarea lor se stingea.

Din acest motiv intabulările sesiilor parohiale se realizau în favoarea unităților de cult (parohiile), acestea fiind proprietare în temeiul legislației de carte funciară anterioare Decretului-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare, cu modificările ulterioare (Decretul-lege nr. 115/1938), sau în virtutea acestui act normativ, iar posesia la care face referire art. 22 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 trebuie interpretată ca o posesie corespunzătoare dreptului de proprietate. Din economia art. 92 din Decretul nr. 3.610 din 23 iulie 1921 rezultă că, după împroprietărirea categoriilor de persoane stabilite la pct. 1-11, comisiile de aplicare a legii reformei agrare vor completa sau, după caz, vor crea sesii parohiale până la limita maximă de 32 iugăre, respectiv de 8 iugăre pentru sesiile cantorale. Și din acest text legal rezultă că au fost create prin împroprietărire noi sesii parohiale în favoarea unităților bisericești, care devin astfel persoane îndreptățite în temeiul art. 22 alin. (1) din Legea nr. 18/1991.

Într-o altă opinie juridică exprimată de Departamentul de drept privat al Facultății de Drept a Universității Babeș-Bolyai, prin lector universitar doctor Adina Nora Buciuman, se prezintă particularitățile proprietății medievale în raport cu modelul actual al dreptului de proprietate, semnificația juridică a sesiei și formele sale în Transilvania, justificarea supraviețuirii sesiei în peisajul juridic autohton ulterior destrămării raporturilor feudale, concluzionându-se că sesia parohială se conservă în patrimoniul bisericesc până la preluarea din timpul regimului comunist, desemnând suportul material al dreptului de proprietate al bisericii (terenul), care avea o destinație precisă, aceea de a servi la asigurarea condițiilor de trai pentru preotul paroh și alți angajați ai bisericii implicați în îndeplinirea funcțiilor lor. Acest drept de proprietate bisericească, deși se naște sub forma proprietății feudale vasale seniorului, traversează secolele transformându-se în proprietate deplină și exclusivă și conferind bisericii calitatea de persoană îndreptățită la reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991.

Specialiștii Departamentului de drept privat, prin opinia juridică semnată de profesor universitar doctor Irina Sferdian și lector universitar doctor Codruța Guzei-Mangu, expunând considerații de ordin istoric cu privire la tipurile de sesii (ale iobagilor, sesii grănicerești, sesii parohiale), au arătat că sesiile parohiale (bisericești sau porțiuni canonice), alături de sesiile cantorale, reprezentau loturi de pământ intravilan sau extravilan atribuite bisericilor în virtutea serviciului public pe care îl desfășurau pentru comunitate. Ulterior anului 1918 acest tip de sesii era atribuit din rezerva de pământ a statului, asupra sesiei unitatea de cult având doar posesia, un drept de folosință, dreptul de proprietate rămânând stăpânilor feudali sau statului, în funcție de perioada în care au fost atribuite. Analizând natura juridică a dreptului, s-a exprimat opinia că asupra acestor sesii parohiale unitatea de cult purta un drept real sui generis, în virtutea căruia titularul său se bucura de dreptul de a folosi bunul, de a culege fructele, de dreptul de dispoziție materială (limitată la îndeplinirea scopului pentru care a fost creat) și de dreptul de a-l atribui, cu aceleași limite și prerogative, preoților, cantorilor și învățătorilor, după caz. În virtutea caracterului perpetuu al folosinței, titularul dreptului asupra sesiei era asimilat titularului dreptului de proprietate, așa cum trebuie interpretat art. 6 lit. a) pct. 6 din Legea pentru reforma agrară din 1921, care a exceptat aceste terenuri de la expropriere.

Analizând dispozițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, cu privire la care apreciază că sunt aparent contradictorii (pentru că vorbesc despre o reconstituire a dreptului de proprietate, iar reconstituirea, în sens strict, presupune redobândirea unui drept care a existat anterior în patrimoniul celui care îl reclamă și de care a fost lipsit în mod abuziv, dar în sens larg are semnificația de reconfigurare, de reașezare a unei situații juridice, astfel încât persoana care a beneficiat în trecut de anumite utilități oferite de un bun și de care a fost lipsită în mod abuziv să o poată face din nou), opinează că este vorba despre o reconstituire atipică a unui drept de proprietate în favoarea unităților de cult care nu au deținut în trecut un asemenea drept, dar care au avut în posesie acele terenuri prin constituirea de sesii parohiale. Legiuitorul convertește, cu ocazia reconstituirii, un drept real de folosință, în baza căruia s-a exercitat posesia asupra sesiilor, într-un veritabil drept de proprietate. Luând în considerare prerogativele oferite de acest drept real asupra sesiilor, finalitatea pentru care acesta a fost creat și atribuit titularilor lui, care au îndeplinit condiția unei posesii îndelungate, contextul socioeconomic al epocii în care a fost creat, raportat la scopul urmărit de legiuitor prin dispozițiile Legii nr. 18/1991, acest drept real care purta asupra sesiilor parohiale trebuie interpretat în sensul de a-i califica pe titularii acestuia ca îndreptățiți la (re) constituirea dreptului de proprietate în temeiul dispozițiilor legale cuprinse de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, întrucât poate fi asimilat unui drept de proprietate.

În concluzie, sesiile, ca instituții juridice specifice dreptului civil din Transilvania, inclusiv după data de 6 martie 1945, conferă titularului lor calitatea de persoană îndreptățită la reconstituirea dreptului de proprietate, având în vedere și ipoteza art. 22 alin. (1) din Legea nr. 18/1991: "au posedat în trecut terenuri agricole".

Din verificările efectuate rezultă că instanța de contencios constituțional nu s-a pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 18/1991.

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorul-raportor a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, lipsind condiția noutății chestiunii de drept. În subsidiar, pentru ipoteza în care completul desemnat în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile ar ajunge la concluzia întrunirii condițiilor de admisibilitate a sesizării, s-a formulat un punct de vedere și pe fondul sesizării.

Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

În privința obiectului și a condițiilor sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea acestei proceduri, condiții care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: existența unei cauze aflate în curs de judecată; cauza să fie soluționată în ultimă instanță; cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată; chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Procedând la analiza asupra admisibilității sesizării, se constată că primele trei condiții sunt îndeplinite, întrucât Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată de un complet din cadrul Tribunalului Bihor - Secția I civilă, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, potrivit dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, având în vedere că, în materia dreptului funciar, cererile sunt supuse numai apelului.

Astfel, instanța de trimitere a fost învestită în mod legal cu soluționarea apelului formulat de reclamanta Parohia S împotriva sentinței Judecătoriei Oradea, prin care s-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de aceasta împotriva Comisiei locale pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor S și Comisiei județene pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor B, conform Legii nr. 18/1991.

În legătură cu condiția ivirii unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că și aceasta se verifică în cauză.

Astfel, una dintre criticile formulate în apel este reprezentată de modalitatea în care instanța de fond a interpretat sintagma "au posedat în trecut terenuri agricole" în ceea ce privește regimul juridic al sesiei bisericești, apelanta susținând că unitatea de cult este persoană îndreptățită la reconstituirea dreptului de proprietate cu privire la această sesie, nu doar în considerarea unui drept de proprietate privit în evoluția sa socioistorică, ci și în considerarea unui drept de folosință special, cu caracter perpetuu, care nu s-a stins prin neuz.

În legătură cu cerința noutății chestiunii de drept supuse interpretării, instanța de trimitere s-a limitat a afirma că Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat asupra acesteia prin niciunul dintre modurile prevăzute de lege. Această împrejurare, reală într-adevăr, reprezintă un criteriu distinct de admisibilitate, neputând constitui un argument în favoarea îndeplinirii condiției respective.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că în cauză nu este îndeplinită condiția noutății problemei de drept, având în vedere că: în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, dezvoltată în aplicarea acestui mecanism de unificare jurisprudențială, se arată că, în absența unei definiții legale a noțiunii de "noutate", verificarea acestei condiții ține de exercitarea atributului de apreciere a completului învestit cu soluționarea unei astfel de sesizări (a se vedea în acest sens deciziile Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014; nr. 3 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014; nr. 13 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015; nr. 14 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 1 octombrie 2015; nr. 4 din 14 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132 din 19 februarie 2019; nr. 46 din 14 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 900 din 7 noiembrie 2019 etc.).

S-a statuat deja că cerința noutății este îndeplinită atunci când problema de drept își are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, iar instanțele încă nu au dat acesteia o anumită interpretare și aplicare la nivel jurisprudențial, de o anumită întindere sau consistență. Totodată, cerința noutății ar putea fi reținută ca îndeplinită în cazul în care s-ar impune anumite clarificări, într-un context legislativ nou, ale unei norme mai vechi (ipoteza așa-zisei reevaluări a interpretării normei).

În egală măsură, noutatea se poate raporta și la o normă mai veche, dar a cărei aplicare frecventă a devenit actuală mult ulterior intrării ei în vigoare (a se vedea Decizia Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 10 din 20 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 14 noiembrie 2014).

Or, raportând sesizarea la criteriile de evaluare a cerinței noutății, se constată că norma ce se solicită a fi interpretată este cuprinsă în Legea nr. 18/1991, sub această formă, încă de la adoptare.

Astfel, art. 21 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 la data adoptării avea următorul conținut: "Din terenurile agricole, comisiile vor atribui în proprietate, la cererea comisiilor parohiale ori a altor organe reprezentative ale comunităților locale de cult - din mediul rural -, o suprafață de teren de pînă la 5 ha în echivalent arabil pentru fiecare parohie sau schit, aparținînd cultelor recunoscute de lege, ori de pînă la 10 ha teren agricol în echivalent arabil în cazul mănăstirilor, în măsura în care toate aceste așezăminte au posedat în trecut terenuri agricole preluate de cooperativele agricole de producție, iar în prezent nu au asemenea terenuri ori au suprafețe restrînse. În zonele necooperativizate, reconstituirea dreptului de proprietate se va face din terenurile aflate în proprietatea statului și în administrarea primăriilor, la propunerea acestora, prin decizia prefecturii."

Varianta în vigoare de la data republicării legii, în temeiul art. VII din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea și completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 169/1997), până în prezent a textului de lege, devenit art. 22 alin. (1), este aceeași: "Din terenurile agricole, comisiile vor atribui în proprietate, la cererea comisiilor parohiale ori a altor organe reprezentative ale comunităților locale de cult - din mediul rural -, o suprafață de teren de până la 5 ha în echivalent arabil pentru fiecare parohie sau schit, aparținând cultelor recunoscute de lege, ori de până la 10 ha teren agricol în echivalent arabil în cazul mânăstirilor, în măsura în care toate aceste așezăminte au posedat în trecut terenuri agricole preluate de cooperativele agricole de producție, iar în prezent nu au asemenea terenuri ori au suprafețe restrânse. În zonele necooperativizate, reconstituirea dreptului de proprietate se va face din terenurile aflate în proprietatea statului și în administrarea primăriilor, la propunerea acestora, prin ordinul prefectului."

Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 1/2000), mărește suprafața de teren ce se poate reconstitui, astfel:

Prin adoptarea Legii nr. 247/2005 s-a deschis persoanelor îndreptățite calea formulării unor noi cereri de reconstituire a dreptului de proprietate, pentru alte suprafețe de teren, până la concurența limitelor stabilite prin lege, dar în temeiul acelorași dispoziții de drept substanțial a căror interpretare se solicită și care nu au suferit modificări în perioada 1991-2005.

Cererile de reconstituire a dreptului de proprietate pentru suprafețe de teren deținute de unitățile de cult cu titlu de sesie formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 au fost întâlnite, cu preponderență, în practica instanțelor din partea de vest a țării, respectiv din raza curților de apel Oradea și Timișoara.

Instanța de trimitere a identificat două litigii în care, la nivelul Tribunalului Bihor - Secția I civilă, s-au pronunțat hotărâri contrare, finalizate cu deciziile nr. 677/A din 23 septembrie 2019, în sensul respingerii cererii, întrucât unitatea de cult nu a dovedit decât existența unui drept de uzufruct, și, respectiv, nr. 563/A din 20 iunie 2019, în sensul recunoașterii calității de beneficiar al Legii nr. 18/1991, pe motiv că, deși cartea funciară era incompletă, terenul este menționat în inventarul de preluare a bunurilor unității de cult din 1946. Niciuna dintre aceste decizii nu statuează dacă dreptul de folosință izvorât din sesie poate fi asimilat posesiei indicate de textul art. 22 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, ci se preocupă de modalitatea de dovedire a dreptului de proprietate asupra terenului deținut cu titlu de sesie.

Din studierea jurisprudenței puse la dispoziție, la solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, de către curțile de apel rezultă că pe rolul instanțelor de judecată au existat cauze similare în care problema stabilirii naturii juridice a sesiei, privită ca drept asupra unui teren, a fost rezolvată diferit, generând o practică neunitară consistentă și de durată prin opiniile divergente, întemeiate pe argumente derivând din interpretarea aceluiași text de lege. În acest sens au fost pronunțate hotărâri definitive/irevocabile care au statuat asupra calității de persoană îndreptățită la reconstituirea dreptului de proprietate al unității de cult pentru terenurile deținute cu titlu de sesie, analizând conținutul juridic al acestui drept, respectiv dacă sesia reprezintă o formă a dreptului de proprietate sau o formă a dreptului de folosință.

Se constată că instanțele au pronunțat decizii în această chestiune, astfel:

În aceste condiții, pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanțelor, se poate aprecia că, potrivit jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție, caracterul de noutate se pierde, deoarece condiția noutății trebuie privită, în contextul legiferării sale, ca unul dintre elementele de diferențiere între cele două mecanisme de unificare a practicii: dacă recursul în interesul legii are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită în rândul instanțelor judecătorești (control a posteriori), hotărârea preliminară are ca scop preîntâmpinarea apariției unei astfel de practici (control a priori).

Problema de drept ce se solicită a fi dezlegată are un caracter real și serios, dar și persistent în timp, conferind chestiunii litigioase un grad de dificultate, întrucât presupune a analiza, în primul rând, dacă deținerea terenului cu titlu de sesie parohială naște în patrimoniul unității de cult deținătoare un drept de proprietate sau un drept de folosință, prezentat ca având un caracter atipic, perpetuu, care nu se stinge prin neuz; în al doilea rând, în ipoteza în care se stabilește că sesia conferă un drept de folosință, dacă sintagma "au posedat în trecut terenuri agricole" deschide dreptul la împroprietărire pentru unitățile de cult care au deținut doar folosința asupra sesiei bisericești.

Jurisprudența redată anterior analizează, în interpretarea și aplicarea art. 22 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, natura juridică a dreptului asupra terenului reprezentând sesie bisericească, constatându-se că instanțele care au echivalat sesia cu o formă a dreptului de proprietate au admis acțiunile, iar cele care au echivalat-o cu un drept de folosință au respins cererile, ambele opinii utilizând argumente ce țin, preponderent, de dovada dreptului de proprietate.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că întrebarea adresată de instanța de trimitere nu reprezintă decât o continuare a raționamentului juridic expus anterior cu privire la natura juridică a sesiei, în sensul că instanțele care au constatat că sesia conferă unității de cult un drept de folosință nu au atribuit acestui text de lege și interpretarea că titularul este îndreptățit la reconstituirea dreptului de proprietate, nevăzând, astfel, această formă de detenție ca fiind echivalentă posesiei menționate în art. 22 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, ca o condiție suficientă pentru recunoașterea calității lui de persoană îndreptățită; așa fiind, nu poate fi reținut un element de noutate în ceea ce privește interpretarea chestiunii deduse dezlegării, ce a făcut obiectul unei jurisprudențe divergente de lungă durată, motiv pentru care se constatată că nu este îndeplinită una dintre condițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea urmând a fi respinsă ca inadmisibilă.

În acest sens, astfel cum rezultă din jurisprudența instanței supreme (a se vedea, exempli gratia, deciziile pronunțate de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 13 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015, și nr. 14 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 1 octombrie 2015), în situația în care există un număr semnificativ de hotărâri judecătorești care să fi soluționat diferit, în mod constant, o problemă de drept într-o perioadă semnificativă de timp, mecanismul legal de unificare a practicii judiciare este cel cu funcție de reglare - recursul în interesul legii, iar nu hotărârea prealabilă, întrucât scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins, chestiunea de drept care a suscitat-o nemaifiind, prin urmare, una nouă, ci una care a creat deja o divergență consistentă și de durată în jurisprudență.

Pentru toate aceste considerente,