ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 31/2020

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 2.989/1/2019 a fost constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă raportat la art. XIX din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare (Legea nr. 2/2013), și ale art. 36 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Laura-Mihaela Ivanovici, președintele Secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova - Secția I civilă, în Dosarul nr. 847/95/2019, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar s-a depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, ce a fost comunicat părților, în conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părțile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept; a fost depus un memoriu amicus curiae.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Curtea de Apel Craiova - Secția I civilă a dispus, prin Încheierea din 29 octombrie 2019, în Dosarul nr. 847/95/2019, aflat pe rolul acestei instanțe, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: în interpretarea și aplicarea art. 22 și art. 34 din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 255/2010), forma în vigoare la data exproprierii - 13 octombrie 2014, anterior modificării prin Legea nr. 233/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local (Legea nr. 233/2018), coroborate cu art. 21- 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, republicată (Legea nr. 33/1994), despăgubirea stabilită în procedura prevăzută de legea specială, prin hotărâre judecătorească definitivă, este compatibilă sau nu cu aplicarea dispozițiilor art. 1.535 din Codul civil referitoare la daunele materiale în cazul obligațiilor bănești?

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 15 noiembrie 2019, cu nr. 2.989/1/2019.

Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local, cu modificările și completările ulterioare, forma în vigoare anterior modificării prin Legea nr. 233/2018

Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, republicată

Codul civil

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj - Secția I civilă, la data de 25 martie 2019, cu nr. 847/95/2019, reclamantul X, în contradictoriu cu pârâtul statul român, prin Ministerul Transporturilor, prin Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere - S.A., prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Craiova, a solicitat obligarea pârâtului la plata dobânzii legale raportate la întreaga sumă datorată cu titlu de despăgubire, de la momentul transferului dreptului de proprietate de la expropriat la statul român - 14 octombrie 2014 până la data de 11 martie 2019 - data achitării despăgubirilor către reclamant.

În fapt, reclamantul a arătat că, potrivit anexei nr. 2 - poziția 57 - a Hotărârii Guvernului nr. 689/2014 privind declanșarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată care constituie coridorul de expropriere al lucrării de utilitate publică de interes național "Varianta de ocolire Târgu Jiu", cu modificările ulterioare (Hotărârea Guvernului nr. 689/2914), s-a procedat la exproprierea terenului său în suprafață de 751 mp. Prin Sentința civilă nr. 197 din 5 iulie 2018 a Tribunalului Gorj - Secția I civilă, definitivă prin Decizia nr. 2.914 din 13 noiembrie 2018 a Curții de Apel Craiova - Secția I civilă, ambele pronunțate în Dosarul nr. 880/95/2017, s-a dispus obligarea pârâtei Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere - S.A. la plata către reclamant a echivalentului în lei al sumei de 10.878 euro, cu titlul de despăgubire.

Reclamantul a invocat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în sensul că indemnizația pentru un bun expropriat nu este neapărat egală cu valoarea intrinsecă a bunului trecut în patrimoniul statului, ci trebuie să se țină seama și de pierderea unor beneficii economice pentru reclamant, în caz contrar, suma acordată nefiind proporțională cu valoarea bunului expropriat (Cauza Lallement împotriva Franței, 11 aprilie 2002, 46044/99).

O întârziere excesivă a plății indemnizației agravează pierderea financiară a persoanelor vizate, datorată efectelor devalorizării monetare, și poate fi privită la rândul său ca o atingere gravă a substanței dreptului de proprietate, afectând proporționalitatea între interesele colectivității și cele private.

Dispozițiile art. 1.531 din Codul civil consacră principiul reparării integrale a prejudiciului, arătând că acesta cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor și beneficiul de care este lipsit, iar prin actualizarea sumei reprezentând despăgubire se urmărește de fapt păstrarea valorii reale a obligației bănești la data efectuării plății ce se acordă cu titlu compensatoriu.

Despăgubirea este dreaptă atunci când este de natură să acopere întreaga pierdere cauzată persoanelor afectate de măsura exproprierii și este prealabilă întrucât constituie o garanție acordată persoanelor îndreptățite, în ceea ce privește păstrarea aceleiași valori a obiectului patrimonial, prin care se înlocuiește dreptul real pierdut în urma exproprierii, cu o sumă certă.

A mai precizat că, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 21 și art. 9 alin. (4) din Legea nr. 255/2010, referitoare la transferul dreptului de proprietate, ulterior consemnării sumelor aferente despăgubirii, cu art. 44 alin. (2) și (3) din Constituția României, care se referă la o dreaptă și prealabilă despăgubire, rezultă că suma acordată poate produce dobânzi de la data emiterii deciziei de expropriere, în caz contrar, pârâtul ar putea întârzia emiterea hotărârii de acordare a despăgubirilor, prejudiciind reclamantul, fiind aplicabile așadar dispozițiile art. 1.535 alin. (1) din Codul civil.

Nivelul dobânzii legale a fost stabilit prin Ordonanța Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, aprobată prin Legea nr. 43/2012.

În raport cu aceste considerente, reclamantul a considerat că este îndreptățit la acordarea dobânzii legale aferente despăgubirii stabilite, calculată de la data de 13 octombrie 2014, când a fost emisă decizia de expropriere, până la data plății efective.

Statul român, prin Ministerul Transporturilor - prin Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere - S.A. - prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Craiova, în calitate de pârât, a formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii ca neîntemeiată.

A susținut că, în aplicarea Hotărârii Guvernului nr. 689/2014, a fost emisă Decizia de expropriere nr. 1.038 din 13 octombrie 2014, modificată ulterior prin Decizia nr. 660 din 14 iulie 2015, prin care se stipulează faptul că acest document reprezintă titlu executoriu, fără alte formalități pentru predarea bunurilor imobile.

Exproprierea reprezintă o ingerință permisă de art. 44 din Constituție, dar și de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în măsura în care este fondată pe o cauză de utilitate publică.

Or, o dreaptă sau justă despăgubire presupune plata către proprietarul expropriat a prețului pe care l-ar fi încasat în cazul în care ar fi vândut de bunăvoie terenul, acesta fiind prețul cu care se vând sau se cumpără, în mod obișnuit, astfel de terenuri. Fiind, în realitate, o vânzare forțată, în care consimțământul vânzătorului nu este cerut de lege, este firesc ca despăgubirea pentru bunul expropriat să cuprindă doar un preț echivalent cu prețul la care s-ar fi vândut în mod normal bunul, în cazul unei vânzări obișnuite, consimțite de ambele părți, dar și eventualul prejudiciu cauzat proprietarului-vânzător, reprezentat inclusiv de eventualul beneficiu de care a fost lipsit ca urmare a unei exproprieri intempestive, în raport cu lucrările realizate și care urmau să aducă un beneficiu cert și previzibil.

Tribunalul Gorj - Secția I civilă a stabilit contravaloarea despăgubirii exproprierii prin Sentința civilă nr. 197 din 5 iulie 2018, rămasă definitivă prin Decizia nr. 2.914 din 13 noiembrie 2018 a Curții de Apel Craiova - Secția I civilă, la plata sumei de 30.000 euro, echivalent în lei cu titlu de daune, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat ca urmare a exproprierii. Curtea de apel a analizat pe larg chestiunea dedusă judecații, reținând incidența dispozițiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994.

Reclamantul face o interpretare eronată a dispozițiilor legale, în condițiile în care beneficiază de despăgubirea acordată de statul român în condițiile impuse atât de lege, cât și de hotărârile judecătorești.

Mai mult, prevederile art. 1.535 din Codul civil nu își găsesc aplicarea în speță, având în vedere că exproprierea este o instituție specială, guvernată de o lege specială de strictă interpretare.

Pentru aceste motive, a solicitat respingerea acțiunii.

Din oficiu, instanța de apel a pus în discuția părților necesitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, în procedura reglementată de art. 519 și următoarele din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept menționate.

Prin Încheierea pronunțată la 29 octombrie 2019 de Curtea de Apel Craiova - Secția I civilă s-a dispus sesizarea instanței supreme și, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, suspendarea judecății.

Prin Încheierea pronunțată la 29 octombrie 2019, Curtea de Apel Craiova - Secția I civilă a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru următoarele considerente:

Deși au fost legal citate cu această mențiune, părțile nu au formulat puncte de vedere cu privire la dezlegarea problemei de drept.

După comunicarea raportului, conform dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părțile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

Completul de judecată învestit cu soluționarea apelului în Dosarul nr. 847/95/2019 a arătat că, la nivelul Curții de Apel Craiova, până la acest moment, există o practică unitară, însă nuanțată, în sensul că expropriatorul datorează, de principiu, dobândă legală, de la data solicitată de expropriat, de regulă data emiterii deciziei de expropriere, pentru întreaga sumă stabilită cu titlu de despăgubire prin hotărâre judecătorească.

Cu toate acestea, a apreciat că, în materia exproprierii, în raport cu circumstanțele de fapt și de drept specifice acestei proceduri, este cel puțin discutabil dacă, în cazul despăgubirii stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă, se poate considera că expropriatorul datorează dobândă legală, calculată pentru întreaga sumă stabilită ulterior de instanță, de la un moment anterior, respectiv de la data emiterii deciziei de expropriere.

Astfel, se poate accepta că, potrivit art. 1.535 alin. (1) din Codul civil, de principiu, creditorul unei sume de bani care nu este plătită la scadență are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății.

Cu toate acestea, în condițiile în care despăgubirea cuvenită expropriatului a fost stabilită de instanță, prin hotărâre judecătorească definitivă, în procedura reglementată de legea specială, creanța devenind certă, lichidă și exigibilă la momentul rămânerii definitive a hotărârii, nu se poate accepta că dobânda legală calculată la această sumă, dacă ar fi datorată, ar putea curge de la un moment anterior, respectiv cel al emiterii deciziei de expropriere.

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanțele naționale au comunicat hotărâri judecătorești relevante, precum și puncte de vedere teoretice ale magistraților.

Astfel, s-a apreciat că despăgubirea stabilită în procedura prevăzută de legea specială, prin hotărâre judecătorească definitivă, este compatibilă cu aplicarea dispozițiilor art. 1.535 din Codul civil, referitoare la daunele moratorii în cazul obligațiilor bănești.

S-a arătat că, din dispozițiile art. 34 din Legea nr. 255/2010, rezultă că în materia exproprierii legiuitorul a prevăzut în mod expres aplicabilitatea dispozițiilor de drept comun cuprinse în Codul civil, în situația în care nu sunt contrare reglementării specifice. Astfel, norma cu caracter general rămâne aplicabilă și în domenii specifice, care au reglementări distincte, atât timp cât legiuitorul nu a înlăturat în mod expres aplicabilitatea acesteia.

Dispozițiile art. 1.535 din Codul civil sunt norme cu caracter general aplicabile raporturilor obligaționale, indiferent de izvorul lor.

Legea nr. 255/2010 a fost reglementată ca lege specială în materia exproprierii, iar în temeiul acesteia ia naștere un raport juridic obligațional între expropriator și persoana expropriată. Debitorul obligației de plată a despăgubirii este expropriatorul, care datorează o justă și prealabilă despăgubire persoanei expropriate, care este titularul creanței. Creanța stabilită, în conformitate cu art. 26 din Legea nr. 255/2010, este purtătoare de dobânzi, respectiv daune moratorii sub forma dobânzii legale.

În materia exproprierii, statul devine un simplu debitor, care poate fi obligat la plata daunelor moratorii pentru întârzierea în executarea obligației, întrucât dobânda legală reprezintă o sancțiune pentru neexecutarea în termen a obligației de plată a despăgubirii stabilite pentru expropriere, care se acordă cu titlu de reparare a prejudiciului cauzat prin întârziere.

Cu privire la momentul acordării dobânzii s-a arătat că, în ipoteza în care despăgubirea finală este stabilită prin hotărâre judecătorească, aceasta dobândește caracterul unei creanțe certe, lichide și exigibile de la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, neputând fi acordate daune moratorii de la data emiterii deciziei de expropriere, întrucât creanța nu era certă, lichidă și exigibilă atât timp cât a existat o contestare a acesteia sub aspectul cuantumului în fața instanței de judecată.

S-a exprimat și opinia că daunele moratorii s-ar datora de la data introducerii cererii de chemare în judecată, conform art. 1.536 din Codul civil, respectiv de la data punerii în întârziere.

De asemenea a fost exprimată opinia că suma acordată cu titlu de despăgubire produce dobânzi de la data emiterii deciziei de expropriere.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

Din verificările efectuate rezultă că instanța de contencios constituțional a pronunțat mai multe decizii asupra constituționalității dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 255/2010, respingând excepțiile invocate.

Astfel, prin Decizia nr. 1.566 din 6 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 3 februarie 2012, Curtea Constituțională a reținut că: "Legea nr. 255/2010 conține dispoziții care asigură cadrul legal unitar pentru simplificarea procedurilor de expropriere pentru cauză de utilitate publică, proceduri care au ca rezultat exproprierea terenurilor aflate în proprietatea privată a persoanelor fizice și juridice, după o justă și prealabilă despăgubire, stabilită pe baza raportului de expertiză realizat de un expert evaluator autorizat. De asemenea, prin reglementările cuprinse se realizează cadrul legal privind transferul dreptului de proprietate de la proprietarii afectați de realizarea unor obiective de interes național, județean și local și a obiectivelor de importanță strategică și securitate națională către statul român.

Aceste considerente au fost reluate și prin Decizia nr. 20 din 17 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 4 aprilie 2012.

Pe de altă parte, Curtea Constituțională s-a pronunțat, prin Decizia nr. 380 din 26 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 527 din 15 iulie 2015, cu privire la neconstituționalitatea prevederilor art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010, admițând excepția formulată și constatând că aceste prevederi legale, raportate la sintagma "la data întocmirii raportului de expertiză" cuprinsă în dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, sunt neconstituționale.

În considerentele acestei ultime decizii s-a reținut că, "24. (...) deși transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor din proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice în proprietatea publică a statului sau a unităților administrativ-teritoriale și în administrarea expropriatorului operează de drept la data emiterii actului administrativ de expropriere de către expropriator, în ipoteza în care persoana expropriată nu este de acord cu cuantumul despăgubirii stabilite pe cale administrativă, aceasta urmează a beneficia de o despăgubire stabilită pe cale judiciară al cărei cuantum nu se raportează la data transferului dreptului de proprietate, ci la cea a realizării expertizei. În schimb, Legea nr. 33/1994, legea generală în materie de expropriere, prevede transferul dreptului de proprietate la data îndeplinirii obligațiilor impuse expropriatorului prin hotărârea judecătorească de expropriere; de aceea, în acest din urmă caz este just ca expertiza judiciară să se realizeze într-un moment temporal cât mai apropiat de pronunțarea hotărârii judecătorești. 25. Curtea reține că o soluție legislativă similară a format obiectul controlului de constituționalitate, în acest sens pronunțându-se Decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 3 martie 2015. Prin această decizie Curtea a constatat neconstituționalitatea art. 9 teza a doua din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de autostrăzi și drumuri naționale, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 184/2008 pentru modificarea și completarea Legii nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de autostrăzi și drumuri naționale, raportate la sintagma «la data întocmirii raportului de expertiză» cuprinsă în dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, așadar, o reglementare legală anterioară Legii nr. 255/2010, text cu un conținut normativ similar cu cel ce face obiectul excepției de neconstituționalitate analizate în cauza de față. 26. Prin decizia menționată (paragrafele 23-25) Curtea a statuat că stabilirea cuantumului despăgubirii este o măsură conexă și indisolubil legată de momentul transferului dreptului de proprietate, întrucât acest moment este cel determinant în raportul juridic ce se naște între expropriat și expropriator, iar nu de vreun alt moment ulterior stabilit aleatoriu. În consecință, în această privință legiuitorul nu are nicio marjă de apreciere, valoarea bunului expropriat neputând fi alta decât cea stabilită la momentul contemporan realizării transferului dreptului. Dacă în privința exproprierii reglementate de legea generală această exigență constituțională este pe deplin respectată prin dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, cuantumul despăgubirilor fiind stabilit la un moment apropiat în timp, contemporan transferului dreptului de proprietate, în privința legii speciale, în speță fiind vorba de Legea nr. 198/2004, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 184/2008, aplicarea art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, respectiv sintagma «la data întocmirii raportului de expertiză», generează o situație juridică ce se abate de la o asemenea finalitate, în sensul că expertiza judiciară dispusă nu reflectă valoarea bunului de la momentul contemporan realizării transferului dreptului, ci o valoare de la un moment ulterior care nu este cert. Rezultă că, determinându-se în acest fel cuantumul despăgubirii, aceasta nu mai este «dreaptă» în sensul art. 44 alin. (3) din Constituție, cuantumul ei nefiind contemporan momentului transferului dreptului de proprietate, soluție de principiu cu valoare constituțională. Prin urmare, Curtea a admis excepția de neconstituționalitate formulată și a reținut că la calcularea cuantumului despăgubirilor solicitate potrivit art. 9 teza a doua din Legea nr. 198/2004, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 184/2008, experții și instanța de judecată vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ- teritorială, la momentul transferului dreptului de proprietate. 27. Raportând considerentele de principiu reținute în jurisprudența sa la cauza de față, Curtea constată că valoarea bunului expropriat nu poate fi alta decât cea stabilită la momentul contemporan realizării transferului dreptului, finalitate urmărită atât prin Legea nr. 33/1994, cât și prin jurisprudența Curții Constituționale. Aplicarea tale quale în ipoteza determinării cuantumului despăgubirii prevăzute de Legea nr. 255/2010 a dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, respectiv sintagma «la data întocmirii raportului de expertiză», generează o situație juridică ce se abate de la finalitatea anterior referită, în sensul că expertiza judiciară dispusă nu reflectă valoarea bunului de la momentul contemporan realizării transferului dreptului, ci o valoare de la un moment ulterior care nu este cert. În consecință, despăgubirea stabilită prin raportare la momentul întocmirii raportului de expertiză, adică în cursul procesului, nu este «dreaptă» (nu are un caracter just) deoarece cuantumul ei nu este contemporan momentului transferului dreptului de proprietate, soluție de principiu cu valoare constituțională. 28. Având în vedere că dispozițiile legale criticate cuprind o soluție legislativă similară cu cea constatată ca fiind neconstituțională, Curtea urmează să constate că cele statuate în Decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2015 se aplică mutatis mutandis și în cauza de față. Curtea constată astfel contrarietatea soluției legislative criticate în raport cu art. 44 alin. (3) din Constituție, fără a mai apela la standardul convențional în materie, acesta fiind inferior ca protecție celui național (a se vedea și paragraful 23 din Decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2015)".

Nu în ultimul rând, prin Decizia nr. 29 din 19 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 7 martie 2012, Curtea Constituțională a reținut că "despăgubirea (...) este prealabilă măsurii de expropriere, iar în privința cuantumului despăgubirii, expropriatul are la dispoziție calea contestației în justiție". De asemenea a reținut că "(...) revine instanței judecătorești sarcina de a stabili dacă valoarea despăgubirii consemnate este una justă, prin raportare la dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, aspect care, însă, nu pune în discuție caracterul prealabil al despăgubirii. Pretinsa încălcare a exigenței constituționale referitoare la caracterul prealabil al despăgubirii, în sensul că, dacă se contestă în justiție cuantumul despăgubirii, expropriatul nu poate dispune de suma consemnată, este consecința firească a opțiunii acestuia de a contesta decizia de expropriere".

Din verificările efectuate rezultă că nu există sesizări ale instanței de contencios constituțional cu privire la dispozițiile art. 34 din Legea nr. 255/2010 ori ale art. 1.535 din Codul civil.

De asemenea se constată că s-au pronunțat decizii cu privire la constituționalitatea art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, însă cu privire la alte aspecte decât cele ce interesează prezenta cauză.

Prin Decizia nr. 14 din 8 aprilie 2019 pronunțată de Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 476 din 11 iunie 2019, instanța supremă a statuat că: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local, cu modificările și completările ulterioare, instanța de judecată este competentă să soluționeze nu numai contestația formulată împotriva hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, ci și acțiunea prin care expropriatul contestă despăgubirile estimate și solicită atât stabilirea acestora de către instanță, cât și obligarea expropriatorului la plată, ulterior emiterii deciziei de expropriere și consemnării sumelor aferente despăgubirilor, în cazul lipsei nejustificate a acestei hotărâri."

Se apreciază ca fiind relevante și Decizia nr. 21 din 22 iunie 2015, pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 743 din 5 octombrie 2015 (Decizia nr. 21/2015), prin care s-a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea prevederilor art. 1.079 alin. 2 pct. 3 din Codul civil de la 1864 și art. 1.523 alin. (2) lit. d) din Codul civil raportat la art. 166 alin. (1) și (4) din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare [art. 161 alin. (1) și (4) din Codul muncii în forma anterioară republicării], și art. 1088 din Codul civil de la 1864, art. 2 din O.G. nr. 9/2000, aprobată prin Legea nr. 356/2002, cu modificările și completările ulterioare, art. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 13/2011, aprobată prin Legea nr. 43/2012, cu modificările și completările ulterioare, și art. 1.535 din Codul civil, dobânzile penalizatoare datorate de stat pentru executarea cu întârziere a obligațiilor de plată pot fi solicitate pentru termenul de 3 ani anterior datei introducerii acțiunii", precum și Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014 pronunțată de Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 411 din 3 iunie 2014, prin care s-a stabilit că: "În aplicarea dispozițiilor art. 1082 și 1088 din Codul civil din 1864, respectiv art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza I și art. 1.535 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, pot fi acordate daune- interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eșalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar în condițiile art. 1 și 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011".

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorul-raportor, referitor la fondul sesizării, a apreciat că despăgubirea stabilită în procedura prevăzută de Legea nr. 255/2010, prin hotărâre judecătorească definitivă, nu este compatibilă cu o nouă solicitare de despăgubire întemeiată pe prevederile art. 1.535 din Codul civil privind acordarea de daune moratorii, pentru neplata respectivei sume în perioada cuprinsă între data transferului dreptului de proprietate și data la care s-a finalizat judecata asupra contestației privind cuantumul despăgubirilor, însă este compatibilă cu aplicarea dispozițiilor art. 1.535 din Codul civil în cazul în care este solicitată pentru perioada ulterioară datei la care s-a finalizat procedura judiciară de soluționare a contestației prevăzute în art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, prin hotărâre judecătorească definitivă.

Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Temeiul sesizării îl constituie prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora: "dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată."

Procedura pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este reglementată prin norma enunțată, alături de mecanismul recursului în interesul legii, ca un mijloc de asigurare a unei practici judiciare unitare în interpretarea și aplicarea legii de către instanțele judecătorești, legiuitorul instituind o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea acestei proceduri. Aceste condiții, care se cer a fi întrunite în mod cumulativ, sunt următoarele: existența unei cauze care se află în curs de judecată în ultimă instanță; cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al unei curți de apel sau al unui tribunalul învestit să soluționeze cauza; ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată; chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate și Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra acesteia și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Astfel, primele două condiții de admisibilitate sunt îndeplinite. Instanța de trimitere - Curtea de Apel Craiova - este învestită cu soluționarea căii de atac a apelului exercitat împotriva sentinței prin care a fost soluționată o cerere în pretenții, și anume cererea prin care reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la acordarea dobânzii legale corespunzătoare sumei de bani stabilite cu titlu de despăgubiri ce i se cuvin pentru un teren expropriat în condițiile reglementate de Legea nr. 255/2010, solicitarea în acest sens având ca justificare scurgerea unui interval de timp semnificativ între data exproprierii, pe de o parte, și, pe de altă parte, data la care s-a realizat plata despăgubirii aferente respectivei măsuri.

Având în vedere cauza juridică menționată a litigiului în care a fost formulată sesizarea pendinte, se constată că judecata în calea de atac a apelului este una care se realizează în ultimă instanță, de curtea de apel, în conformitate cu prevederile art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 - în redactarea din anul 2014, când a avut loc exproprierea la care se referă litigiul asupra căruia are a se pronunța titularul sesizării - raportat la art. 21 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, coroborat cu art. 96 pct. 2 din Codul de procedură civilă și cu dispozițiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, prin aceste din urmă reglementări fiind expres excluse de la calea de atac a recursului hotărârile pronunțate "în materie de expropriere".

Este îndeplinită și cea de-a treia cerință, referitoare la ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată, de vreme ce aplicabilitatea sau inaplicabilitatea dispozițiilor art. 1.535 din Codul civil în materia despăgubirilor pentru expropriere reprezintă o problemă determinantă pentru soluția ce urmează a fi pronunțată de instanța de trimitere.

De asemenea se constată că problema de drept supusă analizei prezintă un grad de dificultate ridicat, aspect care reiese cu suficientă claritate și din opiniile diferite comunicate de instanțele naționale, în urma consultării realizate premergător adoptării prezentei hotărâri.

Cea de-a patra condiție, care se referă la caracterul de noutate al chestiunii de drept a cărei dezlegare se solicită, este și ea îndeplinită, numărul hotărârilor judecătorești comunicate de instanțele naționale nefiind îndeajuns de mare încât să reflecte cristalizarea unei practici judiciare consistente și constante referitoare la problema de drept în discuție.

Condiția a cincea cerută pentru admisibilitatea pronunțării unei hotărâri prealabile de dezlegare a unor chestiuni de drept, anume aceea ca Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra acesteia și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, este îndeplinită, dat fiind că instanța supremă nu s-a pronunțat anterior, în vreuna dintre procedurile speciale destinate unificării practicii judecătorești (dezlegarea unor probleme de drept sau recurs în interesul legii), cu privire la posibilitatea acordării daunelor moratorii reglementate prin art. 1.535 din Codul civil în cazul obligației expropriatorului de a plăti despăgubirile aferente exproprierii, și nici nu a fost identificată declanșarea ori iminența declanșării procedurii recursului în interesul legii pe aceeași temă.

Chestiunea de drept cu privire la care instanța de trimitere a solicitat pronunțarea unei hotărâri prealabile este următoarea: în interpretarea și aplicarea art. 22 și art. 34 din Legea nr. 255/2010, forma în vigoare la data exproprierii - 13 octombrie 2014, anterior modificării prin Legea nr. 233/2018, coroborate cu art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, despăgubirea stabilită în procedura prevăzută de legea specială, prin hotărâre judecătorească definitivă, este compatibilă sau nu cu aplicarea dispozițiilor art. 1.535 din Codul civil, referitoare la daunele moratorii în cazul obligațiilor bănești?

Cu titlu preliminar trebuie relevat că toate referirile ce se vor face, în cele ce urmează, la prevederile Legii nr. 255/2010 au în vedere forma pe care această lege o avea la data de 13 octombrie 2014, pentru că la această formă a actului normativ se referă sesizarea supusă analizei de față.

Prin raportare la cerința ce rezidă din art. 519 din Codul de procedură civilă, de a exista un raport de dependență între problema de drept descrisă de instanța de trimitere și litigiul în care a fost formulată sesizarea, este necesar ca respectiva problemă de drept să fie evaluată ținând seama de aspectele litigioase asupra cărora titularul sesizării are a se pronunța.

Din această perspectivă se constată că instanța de trimitere este învestită să se pronunțe cu privire la dreptul pretins de o persoană având calitatea de expropriat, de a obține de la expropriator daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale aferente sumei care a fost acordată cu titlu de despăgubire pentru bunul imobil expropriat, sumă al cărei cuantum final a fost anterior stabilit printr-o hotărâre judecătorească pronunțată în demersul contestării despăgubirii propuse de expropriator.

Această solicitare a reclamantului, de acordare a daunelor interese moratorii în temeiul prevederilor art. 1.535 din Codul civil, se raportează atât la perioada cuprinsă între data transferului dreptului de proprietate ce s-a produs în condițiile de excepție reglementate prin Legea nr. 255/2010 și data la care a devenit definitivă hotărârea judecătorească prin care s-a soluționat contestația relativă la cuantumul despăgubirilor propuse de expropriator, cât și la perioada care s-a scurs de la data acestei din urmă hotărâri definitive și până la momentul la care s-a realizat efectiv plata despăgubirii.

Evidențierea acestor două componente ale perioadei pentru care se solicită daunele moratorii este util a fi făcută ținând seama de împrejurarea că problema de drept vizează existența sau nu a unei compatibilități între reglementarea de drept comun reprezentată de art. 1.535 din Codul civil și prevederi din cuprinsul legii speciale sub imperiul căreia s-a realizat exproprierea în discuție, astfel că pentru dezlegarea acestei probleme este necesar a se stabili dacă, și în ce măsură, prevederile Legii nr. 255/2010, referitoare la despăgubirile care se acordă persoanei expropriate, oferă o soluție completă pentru repararea atât a prejudiciului cauzat prin exproprierea propriu-zisă, cât și a celui cauzat de plata despăgubirii la un moment ulterior celui la care s-a produs transferul dreptului de proprietate.

Se constată că Legea nr. 255/2010 stabilește etapele procedurii de expropriere care intră în domeniul său de reglementare, relevante fiind prevederile art. 4 potrivit căruia: "Etapele procedurii de expropriere sunt: a) aprobarea indicatorilor tehnico-economici ai lucrărilor de interes național, județean sau local; b) consemnarea sumei individuale aferente reprezentând plata despăgubirii pentru imobilele care fac parte din coridorul de expropriere și afișarea listei proprietarilor imobilelor; c) transferul dreptului de proprietate; d) finalizarea formalităților aferente procedurii de expropriere."

Pentru determinarea ariei de aplicare a legii speciale este necesar a fi avute în vedere aceste etape pe care ea le reglementează, drepturile și obligațiile persoanelor și ale structurilor funcționale ce sunt implicate în procedura de expropriere impunându-se a fi evaluate prioritar prin prisma acestui act normativ, corespunzător exigențelor ce rezidă din principiul general de drept specialia generalibus derogant și din art. 10 din Codul civil care prevede că "legile care derogă de la o dispoziție generală, care restrâng exercițiul unor drepturi civile sau care prevăd sancțiuni civile se aplică numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege".

În acest context de reglementare trebuie observat că obligațiile ce revin expropriatorului în derularea primei etape stabilite prin textul de lege enunțat, respectiv cele descrise prin art. 5 și 6 din Legea nr. 255/2010, sunt unele menite să pregătească asigurarea bazei materiale și a documentației tehnice justificative necesare r