Decizia nr. 31 din 2 martie 2020

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 2.989/1/2019 a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă raportat la art. XIX din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare (Legea nr. 2/2013), şi ale art. 36 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat (Regulamentul).

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Laura-Mihaela Ivanovici, preşedintele Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova – Secţia I civilă, în Dosarul nr. 847/95/2019, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar s-a depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, ce a fost comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept; a fost depus un memoriu amicus curiae.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Curtea de Apel Craiova – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 29 octombrie 2019, în Dosarul nr. 847/95/2019, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: în interpretarea şi aplicarea art. 22 şi art. 34 din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 255/2010), forma în vigoare la data exproprierii – 13 octombrie 2014, anterior modificării prin Legea nr. 233/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local (Legea nr. 233/2018), coroborate cu art. 21- 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, republicată (Legea nr. 33/1994), despăgubirea stabilită în procedura prevăzută de legea specială, prin hotărâre judecătorească definitivă, este compatibilă sau nu cu aplicarea dispoziţiilor art. 1.535 din Codul civil referitoare la daunele materiale în cazul obligaţiilor băneşti?

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 15 noiembrie 2019, cu nr. 2.989/1/2019.

Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, cu modificările şi completările ulterioare, forma în vigoare anterior modificării prin Legea nr. 233/2018

Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, republicată

Codul civil

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj – Secţia I civilă, la data de 25 martie 2019, cu nr. 847/95/2019, reclamantul X, în contradictoriu cu pârâtul statul român, prin Ministerul Transporturilor, prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere – S.A., prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Craiova, a solicitat obligarea pârâtului la plata dobânzii legale raportate la întreaga sumă datorată cu titlu de despăgubire, de la momentul transferului dreptului de proprietate de la expropriat la statul român – 14 octombrie 2014 până la data de 11 martie 2019 – data achitării despăgubirilor către reclamant.

În fapt, reclamantul a arătat că, potrivit anexei nr. 2 – poziţia 57 – a Hotărârii Guvernului nr. 689/2014 privind declanşarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată care constituie coridorul de expropriere al lucrării de utilitate publică de interes naţional „Varianta de ocolire Târgu Jiu”, cu modificările ulterioare (Hotărârea Guvernului nr. 689/2914), s-a procedat la exproprierea terenului său în suprafaţă de 751 mp. Prin Sentinţa civilă nr. 197 din 5 iulie 2018 a Tribunalului Gorj – Secţia I civilă, definitivă prin Decizia nr. 2.914 din 13 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Craiova – Secţia I civilă, ambele pronunţate în Dosarul nr. 880/95/2017, s-a dispus obligarea pârâtei Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere – S.A. la plata către reclamant a echivalentului în lei al sumei de 10.878 euro, cu titlul de despăgubire.

Reclamantul a invocat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în sensul că indemnizaţia pentru un bun expropriat nu este neapărat egală cu valoarea intrinsecă a bunului trecut în patrimoniul statului, ci trebuie să se ţină seama şi de pierderea unor beneficii economice pentru reclamant, în caz contrar, suma acordată nefiind proporţională cu valoarea bunului expropriat (Cauza Lallement împotriva Franţei, 11 aprilie 2002, 46044/99).

O întârziere excesivă a plăţii indemnizaţiei agravează pierderea financiară a persoanelor vizate, datorată efectelor devalorizării monetare, şi poate fi privită la rândul său ca o atingere gravă a substanţei dreptului de proprietate, afectând proporţionalitatea între interesele colectivităţii şi cele private.

Dispoziţiile art. 1.531 din Codul civil consacră principiul reparării integrale a prejudiciului, arătând că acesta cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor şi beneficiul de care este lipsit, iar prin actualizarea sumei reprezentând despăgubire se urmăreşte de fapt păstrarea valorii reale a obligaţiei băneşti la data efectuării plăţii ce se acordă cu titlu compensatoriu.

Despăgubirea este dreaptă atunci când este de natură să acopere întreaga pierdere cauzată persoanelor afectate de măsura exproprierii şi este prealabilă întrucât constituie o garanţie acordată persoanelor îndreptăţite, în ceea ce priveşte păstrarea aceleiaşi valori a obiectului patrimonial, prin care se înlocuieşte dreptul real pierdut în urma exproprierii, cu o sumă certă.

A mai precizat că, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 21 şi art. 9 alin. (4) din Legea nr. 255/2010, referitoare la transferul dreptului de proprietate, ulterior consemnării sumelor aferente despăgubirii, cu art. 44 alin. (2) şi (3) din Constituţia României, care se referă la o dreaptă şi prealabilă despăgubire, rezultă că suma acordată poate produce dobânzi de la data emiterii deciziei de expropriere, în caz contrar, pârâtul ar putea întârzia emiterea hotărârii de acordare a despăgubirilor, prejudiciind reclamantul, fiind aplicabile aşadar dispoziţiile art. 1.535 alin. (1) din Codul civil.

Nivelul dobânzii legale a fost stabilit prin Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, aprobată prin Legea nr. 43/2012.

În raport cu aceste considerente, reclamantul a considerat că este îndreptăţit la acordarea dobânzii legale aferente despăgubirii stabilite, calculată de la data de 13 octombrie 2014, când a fost emisă decizia de expropriere, până la data plăţii efective.

Statul român, prin Ministerul Transporturilor – prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere – S.A. – prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Craiova, în calitate de pârât, a formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii ca neîntemeiată.

A susţinut că, în aplicarea Hotărârii Guvernului nr. 689/2014, a fost emisă Decizia de expropriere nr. 1.038 din 13 octombrie 2014, modificată ulterior prin Decizia nr. 660 din 14 iulie 2015, prin care se stipulează faptul că acest document reprezintă titlu executoriu, fără alte formalităţi pentru predarea bunurilor imobile.

Exproprierea reprezintă o ingerinţă permisă de art. 44 din Constituţie, dar şi de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în măsura în care este fondată pe o cauză de utilitate publică.

Or, o dreaptă sau justă despăgubire presupune plata către proprietarul expropriat a preţului pe care l-ar fi încasat în cazul în care ar fi vândut de bunăvoie terenul, acesta fiind preţul cu care se vând sau se cumpără, în mod obişnuit, astfel de terenuri. Fiind, în realitate, o vânzare forţată, în care consimţământul vânzătorului nu este cerut de lege, este firesc ca despăgubirea pentru bunul expropriat să cuprindă doar un preţ echivalent cu preţul la care s-ar fi vândut în mod normal bunul, în cazul unei vânzări obişnuite, consimţite de ambele părţi, dar şi eventualul prejudiciu cauzat proprietarului-vânzător, reprezentat inclusiv de eventualul beneficiu de care a fost lipsit ca urmare a unei exproprieri intempestive, în raport cu lucrările realizate şi care urmau să aducă un beneficiu cert şi previzibil.

Tribunalul Gorj – Secţia I civilă a stabilit contravaloarea despăgubirii exproprierii prin Sentinţa civilă nr. 197 din 5 iulie 2018, rămasă definitivă prin Decizia nr. 2.914 din 13 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Craiova – Secţia I civilă, la plata sumei de 30.000 euro, echivalent în lei cu titlu de daune, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat ca urmare a exproprierii. Curtea de apel a analizat pe larg chestiunea dedusă judecaţii, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994.

Reclamantul face o interpretare eronată a dispoziţiilor legale, în condiţiile în care beneficiază de despăgubirea acordată de statul român în condiţiile impuse atât de lege, cât şi de hotărârile judecătoreşti.

Mai mult, prevederile art. 1.535 din Codul civil nu îşi găsesc aplicarea în speţă, având în vedere că exproprierea este o instituţie specială, guvernată de o lege specială de strictă interpretare.

Pentru aceste motive, a solicitat respingerea acţiunii.

Din oficiu, instanţa de apel a pus în discuţia părţilor necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în procedura reglementată de art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept menţionate.

Prin Încheierea pronunţată la 29 octombrie 2019 de Curtea de Apel Craiova – Secţia I civilă s-a dispus sesizarea instanţei supreme şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, suspendarea judecăţii.

Prin Încheierea pronunţată la 29 octombrie 2019, Curtea de Apel Craiova – Secţia I civilă a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru următoarele considerente:

Deşi au fost legal citate cu această menţiune, părţile nu au formulat puncte de vedere cu privire la dezlegarea problemei de drept.

După comunicarea raportului, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 847/95/2019 a arătat că, la nivelul Curţii de Apel Craiova, până la acest moment, există o practică unitară, însă nuanţată, în sensul că expropriatorul datorează, de principiu, dobândă legală, de la data solicitată de expropriat, de regulă data emiterii deciziei de expropriere, pentru întreaga sumă stabilită cu titlu de despăgubire prin hotărâre judecătorească.

Cu toate acestea, a apreciat că, în materia exproprierii, în raport cu circumstanţele de fapt şi de drept specifice acestei proceduri, este cel puţin discutabil dacă, în cazul despăgubirii stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă, se poate considera că expropriatorul datorează dobândă legală, calculată pentru întreaga sumă stabilită ulterior de instanţă, de la un moment anterior, respectiv de la data emiterii deciziei de expropriere.

Astfel, se poate accepta că, potrivit art. 1.535 alin. (1) din Codul civil, de principiu, creditorul unei sume de bani care nu este plătită la scadenţă are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii.

Cu toate acestea, în condiţiile în care despăgubirea cuvenită expropriatului a fost stabilită de instanţă, prin hotărâre judecătorească definitivă, în procedura reglementată de legea specială, creanţa devenind certă, lichidă şi exigibilă la momentul rămânerii definitive a hotărârii, nu se poate accepta că dobânda legală calculată la această sumă, dacă ar fi datorată, ar putea curge de la un moment anterior, respectiv cel al emiterii deciziei de expropriere.

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat hotărâri judecătoreşti relevante, precum şi puncte de vedere teoretice ale magistraţilor.

Astfel, s-a apreciat că despăgubirea stabilită în procedura prevăzută de legea specială, prin hotărâre judecătorească definitivă, este compatibilă cu aplicarea dispoziţiilor art. 1.535 din Codul civil, referitoare la daunele moratorii în cazul obligaţiilor băneşti.

S-a arătat că, din dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 255/2010, rezultă că în materia exproprierii legiuitorul a prevăzut în mod expres aplicabilitatea dispoziţiilor de drept comun cuprinse în Codul civil, în situaţia în care nu sunt contrare reglementării specifice. Astfel, norma cu caracter general rămâne aplicabilă şi în domenii specifice, care au reglementări distincte, atât timp cât legiuitorul nu a înlăturat în mod expres aplicabilitatea acesteia.

Dispoziţiile art. 1.535 din Codul civil sunt norme cu caracter general aplicabile raporturilor obligaţionale, indiferent de izvorul lor.

Legea nr. 255/2010 a fost reglementată ca lege specială în materia exproprierii, iar în temeiul acesteia ia naştere un raport juridic obligaţional între expropriator şi persoana expropriată. Debitorul obligaţiei de plată a despăgubirii este expropriatorul, care datorează o justă şi prealabilă despăgubire persoanei expropriate, care este titularul creanţei. Creanţa stabilită, în conformitate cu art. 26 din Legea nr. 255/2010, este purtătoare de dobânzi, respectiv daune moratorii sub forma dobânzii legale.

În materia exproprierii, statul devine un simplu debitor, care poate fi obligat la plata daunelor moratorii pentru întârzierea în executarea obligaţiei, întrucât dobânda legală reprezintă o sancţiune pentru neexecutarea în termen a obligaţiei de plată a despăgubirii stabilite pentru expropriere, care se acordă cu titlu de reparare a prejudiciului cauzat prin întârziere.

Cu privire la momentul acordării dobânzii s-a arătat că, în ipoteza în care despăgubirea finală este stabilită prin hotărâre judecătorească, aceasta dobândeşte caracterul unei creanţe certe, lichide şi exigibile de la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, neputând fi acordate daune moratorii de la data emiterii deciziei de expropriere, întrucât creanţa nu era certă, lichidă şi exigibilă atât timp cât a existat o contestare a acesteia sub aspectul cuantumului în faţa instanţei de judecată.

S-a exprimat şi opinia că daunele moratorii s-ar datora de la data introducerii cererii de chemare în judecată, conform art. 1.536 din Codul civil, respectiv de la data punerii în întârziere.

De asemenea a fost exprimată opinia că suma acordată cu titlu de despăgubire produce dobânzi de la data emiterii deciziei de expropriere.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

Din verificările efectuate rezultă că instanţa de contencios constituţional a pronunţat mai multe decizii asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 255/2010, respingând excepţiile invocate.

Astfel, prin Decizia nr. 1.566 din 6 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 3 februarie 2012, Curtea Constituţională a reţinut că: „Legea nr. 255/2010 conţine dispoziţii care asigură cadrul legal unitar pentru simplificarea procedurilor de expropriere pentru cauză de utilitate publică, proceduri care au ca rezultat exproprierea terenurilor aflate în proprietatea privată a persoanelor fizice şi juridice, după o justă şi prealabilă despăgubire, stabilită pe baza raportului de expertiză realizat de un expert evaluator autorizat. De asemenea, prin reglementările cuprinse se realizează cadrul legal privind transferul dreptului de proprietate de la proprietarii afectaţi de realizarea unor obiective de interes naţional, judeţean şi local şi a obiectivelor de importanţă strategică şi securitate naţională către statul român.

Aceste considerente au fost reluate şi prin Decizia nr. 20 din 17 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 4 aprilie 2012.

Pe de altă parte, Curtea Constituţională s-a pronunţat, prin Decizia nr. 380 din 26 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 527 din 15 iulie 2015, cu privire la neconstituţionalitatea prevederilor art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010, admiţând excepţia formulată şi constatând că aceste prevederi legale, raportate la sintagma „la data întocmirii raportului de expertiză” cuprinsă în dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, sunt neconstituţionale.

În considerentele acestei ultime decizii s-a reţinut că, „24. (…) deşi transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor din proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice în proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale şi în administrarea expropriatorului operează de drept la data emiterii actului administrativ de expropriere de către expropriator, în ipoteza în care persoana expropriată nu este de acord cu cuantumul despăgubirii stabilite pe cale administrativă, aceasta urmează a beneficia de o despăgubire stabilită pe cale judiciară al cărei cuantum nu se raportează la data transferului dreptului de proprietate, ci la cea a realizării expertizei. În schimb, Legea nr. 33/1994, legea generală în materie de expropriere, prevede transferul dreptului de proprietate la data îndeplinirii obligaţiilor impuse expropriatorului prin hotărârea judecătorească de expropriere; de aceea, în acest din urmă caz este just ca expertiza judiciară să se realizeze într-un moment temporal cât mai apropiat de pronunţarea hotărârii judecătoreşti. 25. Curtea reţine că o soluţie legislativă similară a format obiectul controlului de constituţionalitate, în acest sens pronunţându-se Decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 3 martie 2015. Prin această decizie Curtea a constatat neconstituţionalitatea art. 9 teza a doua din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 184/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale, raportate la sintagma «la data întocmirii raportului de expertiză» cuprinsă în dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, aşadar, o reglementare legală anterioară Legii nr. 255/2010, text cu un conţinut normativ similar cu cel ce face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate analizate în cauza de faţă. 26. Prin decizia menţionată (paragrafele 23-25) Curtea a statuat că stabilirea cuantumului despăgubirii este o măsură conexă şi indisolubil legată de momentul transferului dreptului de proprietate, întrucât acest moment este cel determinant în raportul juridic ce se naşte între expropriat şi expropriator, iar nu de vreun alt moment ulterior stabilit aleatoriu. În consecinţă, în această privinţă legiuitorul nu are nicio marjă de apreciere, valoarea bunului expropriat neputând fi alta decât cea stabilită la momentul contemporan realizării transferului dreptului. Dacă în privinţa exproprierii reglementate de legea generală această exigenţă constituţională este pe deplin respectată prin dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, cuantumul despăgubirilor fiind stabilit la un moment apropiat în timp, contemporan transferului dreptului de proprietate, în privinţa legii speciale, în speţă fiind vorba de Legea nr. 198/2004, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 184/2008, aplicarea art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, respectiv sintagma «la data întocmirii raportului de expertiză», generează o situaţie juridică ce se abate de la o asemenea finalitate, în sensul că expertiza judiciară dispusă nu reflectă valoarea bunului de la momentul contemporan realizării transferului dreptului, ci o valoare de la un moment ulterior care nu este cert. Rezultă că, determinându-se în acest fel cuantumul despăgubirii, aceasta nu mai este «dreaptă» în sensul art. 44 alin. (3) din Constituţie, cuantumul ei nefiind contemporan momentului transferului dreptului de proprietate, soluţie de principiu cu valoare constituţională. Prin urmare, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate formulată şi a reţinut că la calcularea cuantumului despăgubirilor solicitate potrivit art. 9 teza a doua din Legea nr. 198/2004, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 184/2008, experţii şi instanţa de judecată vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ- teritorială, la momentul transferului dreptului de proprietate. 27. Raportând considerentele de principiu reţinute în jurisprudenţa sa la cauza de faţă, Curtea constată că valoarea bunului expropriat nu poate fi alta decât cea stabilită la momentul contemporan realizării transferului dreptului, finalitate urmărită atât prin Legea nr. 33/1994, cât şi prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Aplicarea tale quale în ipoteza determinării cuantumului despăgubirii prevăzute de Legea nr. 255/2010 a dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, respectiv sintagma «la data întocmirii raportului de expertiză», generează o situaţie juridică ce se abate de la finalitatea anterior referită, în sensul că expertiza judiciară dispusă nu reflectă valoarea bunului de la momentul contemporan realizării transferului dreptului, ci o valoare de la un moment ulterior care nu este cert. În consecinţă, despăgubirea stabilită prin raportare la momentul întocmirii raportului de expertiză, adică în cursul procesului, nu este «dreaptă» (nu are un caracter just) deoarece cuantumul ei nu este contemporan momentului transferului dreptului de proprietate, soluţie de principiu cu valoare constituţională. 28. Având în vedere că dispoziţiile legale criticate cuprind o soluţie legislativă similară cu cea constatată ca fiind neconstituţională, Curtea urmează să constate că cele statuate în Decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2015 se aplică mutatis mutandis şi în cauza de faţă. Curtea constată astfel contrarietatea soluţiei legislative criticate în raport cu art. 44 alin. (3) din Constituţie, fără a mai apela la standardul convenţional în materie, acesta fiind inferior ca protecţie celui naţional (a se vedea şi paragraful 23 din Decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2015)”.

Nu în ultimul rând, prin Decizia nr. 29 din 19 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 7 martie 2012, Curtea Constituţională a reţinut că „despăgubirea (…) este prealabilă măsurii de expropriere, iar în privinţa cuantumului despăgubirii, expropriatul are la dispoziţie calea contestaţiei în justiţie”. De asemenea a reţinut că „(…) revine instanţei judecătoreşti sarcina de a stabili dacă valoarea despăgubirii consemnate este una justă, prin raportare la dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, aspect care, însă, nu pune în discuţie caracterul prealabil al despăgubirii. Pretinsa încălcare a exigenţei constituţionale referitoare la caracterul prealabil al despăgubirii, în sensul că, dacă se contestă în justiţie cuantumul despăgubirii, expropriatul nu poate dispune de suma consemnată, este consecinţa firească a opţiunii acestuia de a contesta decizia de expropriere”.

Din verificările efectuate rezultă că nu există sesizări ale instanţei de contencios constituţional cu privire la dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 255/2010 ori ale art. 1.535 din Codul civil.

De asemenea se constată că s-au pronunţat decizii cu privire la constituţionalitatea art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, însă cu privire la alte aspecte decât cele ce interesează prezenta cauză.

Prin Decizia nr. 14 din 8 aprilie 2019 pronunţată de Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 476 din 11 iunie 2019, instanţa supremă a statuat că: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze nu numai contestaţia formulată împotriva hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, ci şi acţiunea prin care expropriatul contestă despăgubirile estimate şi solicită atât stabilirea acestora de către instanţă, cât şi obligarea expropriatorului la plată, ulterior emiterii deciziei de expropriere şi consemnării sumelor aferente despăgubirilor, în cazul lipsei nejustificate a acestei hotărâri.”

Se apreciază ca fiind relevante şi Decizia nr. 21 din 22 iunie 2015, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 743 din 5 octombrie 2015 (Decizia nr. 21/2015), prin care s-a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 1.079 alin. 2 pct. 3 din Codul civil de la 1864 şi art. 1.523 alin. (2) lit. d) din Codul civil raportat la art. 166 alin. (1) şi (4) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare [art. 161 alin. (1) şi (4) din Codul muncii în forma anterioară republicării], şi art. 1088 din Codul civil de la 1864, art. 2 din O.G. nr. 9/2000, aprobată prin Legea nr. 356/2002, cu modificările şi completările ulterioare, art. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011, aprobată prin Legea nr. 43/2012, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 1.535 din Codul civil, dobânzile penalizatoare datorate de stat pentru executarea cu întârziere a obligaţiilor de plată pot fi solicitate pentru termenul de 3 ani anterior datei introducerii acţiunii”, precum şi Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014 pronunţată de Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 411 din 3 iunie 2014, prin care s-a stabilit că: „În aplicarea dispoziţiilor art. 1082 şi 1088 din Codul civil din 1864, respectiv art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza I şi art. 1.535 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, pot fi acordate daune- interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eşalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar în condiţiile art. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011”.

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorul-raportor, referitor la fondul sesizării, a apreciat că despăgubirea stabilită în procedura prevăzută de Legea nr. 255/2010, prin hotărâre judecătorească definitivă, nu este compatibilă cu o nouă solicitare de despăgubire întemeiată pe prevederile art. 1.535 din Codul civil privind acordarea de daune moratorii, pentru neplata respectivei sume în perioada cuprinsă între data transferului dreptului de proprietate şi data la care s-a finalizat judecata asupra contestaţiei privind cuantumul despăgubirilor, însă este compatibilă cu aplicarea dispoziţiilor art. 1.535 din Codul civil în cazul în care este solicitată pentru perioada ulterioară datei la care s-a finalizat procedura judiciară de soluţionare a contestaţiei prevăzute în art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, prin hotărâre judecătorească definitivă.

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Temeiul sesizării îl constituie prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora: „dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Procedura pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este reglementată prin norma enunţată, alături de mecanismul recursului în interesul legii, ca un mijloc de asigurare a unei practici judiciare unitare în interpretarea şi aplicarea legii de către instanţele judecătoreşti, legiuitorul instituind o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri. Aceste condiţii, care se cer a fi întrunite în mod cumulativ, sunt următoarele: existenţa unei cauze care se află în curs de judecată în ultimă instanţă; cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al unei curţi de apel sau al unui tribunalul învestit să soluţioneze cauza; ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra acesteia şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Astfel, primele două condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite. Instanţa de trimitere – Curtea de Apel Craiova – este învestită cu soluţionarea căii de atac a apelului exercitat împotriva sentinţei prin care a fost soluţionată o cerere în pretenţii, şi anume cererea prin care reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la acordarea dobânzii legale corespunzătoare sumei de bani stabilite cu titlu de despăgubiri ce i se cuvin pentru un teren expropriat în condiţiile reglementate de Legea nr. 255/2010, solicitarea în acest sens având ca justificare scurgerea unui interval de timp semnificativ între data exproprierii, pe de o parte, şi, pe de altă parte, data la care s-a realizat plata despăgubirii aferente respectivei măsuri.

Având în vedere cauza juridică menţionată a litigiului în care a fost formulată sesizarea pendinte, se constată că judecata în calea de atac a apelului este una care se realizează în ultimă instanţă, de curtea de apel, în conformitate cu prevederile art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 – în redactarea din anul 2014, când a avut loc exproprierea la care se referă litigiul asupra căruia are a se pronunţa titularul sesizării – raportat la art. 21 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, coroborat cu art. 96 pct. 2 din Codul de procedură civilă şi cu dispoziţiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, prin aceste din urmă reglementări fiind expres excluse de la calea de atac a recursului hotărârile pronunţate „în materie de expropriere”.

Este îndeplinită şi cea de-a treia cerinţă, referitoare la ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, de vreme ce aplicabilitatea sau inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 1.535 din Codul civil în materia despăgubirilor pentru expropriere reprezintă o problemă determinantă pentru soluţia ce urmează a fi pronunţată de instanţa de trimitere.

De asemenea se constată că problema de drept supusă analizei prezintă un grad de dificultate ridicat, aspect care reiese cu suficientă claritate şi din opiniile diferite comunicate de instanţele naţionale, în urma consultării realizate premergător adoptării prezentei hotărâri.

Cea de-a patra condiţie, care se referă la caracterul de noutate al chestiunii de drept a cărei dezlegare se solicită, este şi ea îndeplinită, numărul hotărârilor judecătoreşti comunicate de instanţele naţionale nefiind îndeajuns de mare încât să reflecte cristalizarea unei practici judiciare consistente şi constante referitoare la problema de drept în discuţie.

Condiţia a cincea cerută pentru admisibilitatea pronunţării unei hotărâri prealabile de dezlegare a unor chestiuni de drept, anume aceea ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra acesteia şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, este îndeplinită, dat fiind că instanţa supremă nu s-a pronunţat anterior, în vreuna dintre procedurile speciale destinate unificării practicii judecătoreşti (dezlegarea unor probleme de drept sau recurs în interesul legii), cu privire la posibilitatea acordării daunelor moratorii reglementate prin art. 1.535 din Codul civil în cazul obligaţiei expropriatorului de a plăti despăgubirile aferente exproprierii, şi nici nu a fost identificată declanşarea ori iminenţa declanşării procedurii recursului în interesul legii pe aceeaşi temă.

Chestiunea de drept cu privire la care instanţa de trimitere a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile este următoarea: în interpretarea şi aplicarea art. 22 şi art. 34 din Legea nr. 255/2010, forma în vigoare la data exproprierii – 13 octombrie 2014, anterior modificării prin Legea nr. 233/2018, coroborate cu art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, despăgubirea stabilită în procedura prevăzută de legea specială, prin hotărâre judecătorească definitivă, este compatibilă sau nu cu aplicarea dispoziţiilor art. 1.535 din Codul civil, referitoare la daunele moratorii în cazul obligaţiilor băneşti?

Cu titlu preliminar trebuie relevat că toate referirile ce se vor face, în cele ce urmează, la prevederile Legii nr. 255/2010 au în vedere forma pe care această lege o avea la data de 13 octombrie 2014, pentru că la această formă a actului normativ se referă sesizarea supusă analizei de faţă.

Prin raportare la cerinţa ce rezidă din art. 519 din Codul de procedură civilă, de a exista un raport de dependenţă între problema de drept descrisă de instanţa de trimitere şi litigiul în care a fost formulată sesizarea, este necesar ca respectiva problemă de drept să fie evaluată ţinând seama de aspectele litigioase asupra cărora titularul sesizării are a se pronunţa.

Din această perspectivă se constată că instanţa de trimitere este învestită să se pronunţe cu privire la dreptul pretins de o persoană având calitatea de expropriat, de a obţine de la expropriator daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale aferente sumei care a fost acordată cu titlu de despăgubire pentru bunul imobil expropriat, sumă al cărei cuantum final a fost anterior stabilit printr-o hotărâre judecătorească pronunţată în demersul contestării despăgubirii propuse de expropriator.

Această solicitare a reclamantului, de acordare a daunelor interese moratorii în temeiul prevederilor art. 1.535 din Codul civil, se raportează atât la perioada cuprinsă între data transferului dreptului de proprietate ce s-a produs în condiţiile de excepţie reglementate prin Legea nr. 255/2010 şi data la care a devenit definitivă hotărârea judecătorească prin care s-a soluţionat contestaţia relativă la cuantumul despăgubirilor propuse de expropriator, cât şi la perioada care s-a scurs de la data acestei din urmă hotărâri definitive şi până la momentul la care s-a realizat efectiv plata despăgubirii.

Evidenţierea acestor două componente ale perioadei pentru care se solicită daunele moratorii este util a fi făcută ţinând seama de împrejurarea că problema de drept vizează existenţa sau nu a unei compatibilităţi între reglementarea de drept comun reprezentată de art. 1.535 din Codul civil şi prevederi din cuprinsul legii speciale sub imperiul căreia s-a realizat exproprierea în discuţie, astfel că pentru dezlegarea acestei probleme este necesar a se stabili dacă, şi în ce măsură, prevederile Legii nr. 255/2010, referitoare la despăgubirile care se acordă persoanei expropriate, oferă o soluţie completă pentru repararea atât a prejudiciului cauzat prin exproprierea propriu-zisă, cât şi a celui cauzat de plata despăgubirii la un moment ulterior celui la care s-a produs transferul dreptului de proprietate.

Se constată că Legea nr. 255/2010 stabileşte etapele procedurii de expropriere care intră în domeniul său de reglementare, relevante fiind prevederile art. 4 potrivit căruia: „Etapele procedurii de expropriere sunt: a) aprobarea indicatorilor tehnico-economici ai lucrărilor de interes naţional, judeţean sau local; b) consemnarea sumei individuale aferente reprezentând plata despăgubirii pentru imobilele care fac parte din coridorul de expropriere şi afişarea listei proprietarilor imobilelor; c) transferul dreptului de proprietate; d) finalizarea formalităţilor aferente procedurii de expropriere.”

Pentru determinarea ariei de aplicare a legii speciale este necesar a fi avute în vedere aceste etape pe care ea le reglementează, drepturile şi obligaţiile persoanelor şi ale structurilor funcţionale ce sunt implicate în procedura de expropriere impunându-se a fi evaluate prioritar prin prisma acestui act normativ, corespunzător exigenţelor ce rezidă din principiul general de drept specialia generalibus derogant şi din art. 10 din Codul civil care prevede că „legile care derogă de la o dispoziţie generală, care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege”.

În acest context de reglementare tre