Decizia nr. 49/2020 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 3163/1/2019

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 3.163/1/2019 a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă raportat la art. XIX din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 2/2013), şi ale art. 36 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Laura-Mihaela Ivanovici, preşedintele Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Bihor – Secţia I civilă, în Dosarul nr. 346/271/2019, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar s-au depus raportul, comunicat părţilor în condiţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, şi fişa de jurispudenţă, întocmite de judecătorul-raportor; apelanta- reclamantă a depus, în termen legal, prin avocat, un punct de vedere asupra chestiunii de drept.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Bihor – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 21 noiembrie 2019, în Dosarul nr. 346/271/2019, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: dacă sesiile, ca instituţii juridice specifice dreptului civil din Transilvania, inclusiv după 6 martie 1945, conferă titularului lor calitatea de persoană îndreptăţită la reconstituirea dreptului de proprietate, având în vedere şi ipoteza art. 22 alin. (1) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 18/1991): „au posedat în trecut terenuri agricole”.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 29 noiembrie 2019 cu nr. 3.163/1/2019. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare Art. 22. – „(1) Din terenurile agricole, comisiile vor atribui în proprietate, la cererea comisiilor parohiale ori a altor organe reprezentative ale comunităţilor locale de cult – din mediul rural -, o suprafaţă de teren de până la 5 ha în echivalent arabil pentru fiecare parohie sau schit, aparţinând cultelor recunoscute de lege, ori de până la 10 ha teren agricol în echivalent arabil în cazul mânăstirilor, în măsura în care toate aceste aşezăminte au posedat în trecut terenuri agricole preluate de cooperativele agricole de producţie, iar în prezent nu au asemenea terenuri ori au suprafeţe restrânse. În zonele necooperativizate, reconstituirea dreptului de proprietate se va face din terenurile aflate în proprietatea statului şi în administrarea primăriilor, la propunerea acestora, prin ordinul prefectului. (…)” III. Expunerea succintă a procesului

Prin Sentinţa civilă nr. 1.641 din 19 martie 2019, pronunţată de Judecătoria Oradea – Secţia civilă, s-a respins cererea formulată de reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică S, în contradictoriu cu pârâtele Comisia locală pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor S şi Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor B, având ca obiect reconstituirea dreptului de proprietate cu privire la 32 ha teren, deţinute anterior anului 1945, cu titlu de moştenire, donaţie, sesie parohială, cantorală şi bisericească.

Instanţa de fond a reţinut că terenurile în litigiu ce figurează sub denumirea de sesie au fost atribuite reclamantei doar în folosinţă, chiar şi noţiunea de „folosinţă perpetuă”, invocată de reclamantă, fiind discutabilă, deoarece folosinţa fără limite nu este recunoscută de dreptul român şi nu are ca efect îngrădirea dreptului de proprietate. Pe cale de consecinţă, în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 18/1991, neavând niciun fel de relevanţă validarea cererii reclamantei pentru emiterea unui titlu de proprietate pentru alte suprafeţe. Cum din analiza foilor de proprietate ale cărţilor funciare nu rezultă înscrieri ale dreptului de proprietate al reclamantei (intabulaţi fiind statul român în anul 1928 şi persoane fizice din 1934, sesia fiind menţionată în foaia A), instanţa a apreciat că o eventuală deţinere a terenurilor în litigiu, în baza aşa-zisei împroprietăriri în temeiul legilor privind reforma agrară, prin preluarea unor terenuri, nu poate fi interpretată decât în sensul dării lor în folosinţă, iar nu în proprietate.

Împotriva acestei hotărâri a promovat apel reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică S, solicitând, în esenţă, schimbarea sentinţei cu privire la reconstituirea dreptului de proprietate, cu motivarea că sesia reprezintă un drept special, care nu s-a stins prin neuz.

În şedinţa de judecată din data de 25 septembrie 2019, reclamanta, prin reprezentantul său convenţional, a solicitat suspendarea cauzei şi sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în procedura prevăzută de art. 519-521 din Codul de procedură civilă, pentru a se pronunţa asupra unor chestiuni de drept şi a lămuri dacă sesiile, ca instituţii juridice specifice dreptului civil din Transilvania, inclusiv după 6 martie 1945, conferă titularului lor calitatea de persoană îndreptăţită la reconstituirea dreptului de proprietate, în ipoteza art. 22 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 – „au posedat în trecut terenuri agricole”, ţinând cont că, la nivelul instanţelor de judecată, există practică neunitară şi că de dezlegarea acestei chestiuni depinde soluţionarea pe fond a cauzei pendinte.

În aceste condiţii instanţa, la termenul de judecată din data de 6 noiembrie 2019, a pus în discuţie sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept menţionate.

Prin Încheierea pronunţată la 21 noiembrie 2019, Tribunalul Bihor – Secţia I civilă a dispus sesizarea instanţei supreme şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, suspendarea judecăţii. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării, care susţin admisibilitatea procedurii

Prin Încheierea pronunţată la 21 noiembrie 2019, Tribunalul Bihor – Secţia I civilă a constatat îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, respectiv: existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, cauza să fie soluţionată în ultimă instanţă, cauza să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza, ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

S-a arătat că primele condiţii sunt îndeplinite, întrucât litigiul este în curs de judecată, tribunalul urmează să soluţioneze pricina în ultimă instanţă prin pronunţarea unei hotărâri definitive, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, iar cauza se află în competenţa legală a unui complet de judecată al tribunalului învestit cu soluţionarea litigiului.

Cât priveşte admisibilitatea din perspectiva condiţiei privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, tribunalul a reţinut că şi această condiţie este îndeplinită, având în vedere modul de interpretare diferit a sintagmei „au posedat în trecut terenuri agricole” din cuprinsul art. 22 din Legea nr. 18/1991.

Chestiunea identificată are şi caracter de noutate, asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat prin niciunul dintre modurile prevăzute de lege, nu a făcut obiectul unui recurs în interesul legii şi nici al unei cereri pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Instanţa de trimitere a indicat cu titlu de jurisprudenţă relevantă două hotărâri ale Tribunalului Bihor – Secţia I civilă (Decizia nr. 677/A din 23 septembrie 2019 şi Decizia nr. 563/A din 20 iunie 2019). V. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelanta-reclamantă a apreciat că sesiile pot fundamenta o cerere de reconstituire a dreptului de proprietate, dată fiind natura juridică particulară şi, mai ales, caracterul perpetuu al posesiei, ce implică imposibilitatea stingerii ei prin neuz. Faptul că sesiile nu se mai regăsesc în dreptul civil postdecembrist nu poate constitui, per se, un impediment în procesul de reconstituire, având în vedere preeminenţa caracterului reparator al legilor fondului funciar şi principiul interpretării socioistorice a legilor.

Intimata-pârâtă Comisia locală pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor S a susţinut că se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, având în vedere practica neunitară în materia interpretării noţiunii de „sesie”.

După comunicarea raportului, în condiţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, apelanta-reclamantă Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică S a depus, prin avocat, un punct de vedere asupra chestiunii de drept, apreciind că este întrunită condiţia noutăţii, deoarece instanţa supremă nu a mai statuat asupra problemei de drept şi aceasta nu a format obiectul unui recurs în interesul legii; asupra fondului sesizării, a apreciat că, în elaborarea legilor fondului funciar, legiuitorul a avut în vedere toate instituţiile juridice existente în perioada anterioară regimului comunist, inclusiv sesiile, nefiind posibilă ignorarea semnificaţiei acestora şi proiecţia retrospectivă a definiţiei actuale a dreptului de proprietate. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 346/271/2019 a apreciat că sesiile, ca instituţii juridice specifice dreptului civil din Transilvania, inclusiv după 6 martie 1945, conferă titularului lor calitatea de persoană îndreptăţită la reconstituirea dreptului de proprietate, având în vedere şi ipoteza prevăzută de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 18/1991: „au posedat în trecut terenuri agricole”, cu atât mai mult cu cât aceste sesii erau înscrise în coala A a cărţilor funciare, cum este şi cazul în speţa de faţă. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat hotărâri judecătoreşti, precum şi puncte de vedere teoretice ale magistraţilor, din care a rezultat existenţa a două orientări jurisprudenţiale.

Astfel, într-o orientare s-a apreciat că dispoziţiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 nu conferă titularilor sesiilor calitatea de persoană îndreptăţită la reconstituirea dreptului de proprietate, nefiindu-le aplicabile.

S-a argumentat că textul în discuţie se referă la posibilitatea comisiilor parohiale ori a altor organe reprezentative ale comunităţilor locale de cult din mediul rural, precum şi a parohiilor de a solicita reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole care au fost preluate de cooperativele agricole de producţie. Această posibilitate este reglementată în considerarea calităţii acestora de instituţii de cult. Dispoziţiile sus-menţionate sunt de strictă interpretare şi aplicare, motiv pentru care nu pot fi aplicabile în cazul sesiilor, care sunt fostele instituţii specifice dreptului civil din Transilvania, ce aveau ca obiect administrarea terenurilor agricole.

Astfel de terenuri, care erau în folosinţa parohiei, a cantorului bisericesc, a învăţătorului sau a şcolii, serveau la susţinerea materială a acestora. După reforma agrară din anul 1921, trecând în proprietatea statului întinse suprafeţe de teren, o parte au fost atribuite pentru construcţii de şcoli şi biserici – suprafeţe de până la 2 jugăre (1,15 ha), conform art. 40 din Legea din 30 iulie 1921 pentru reforma agrară din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş (Legea pentru reforma agrară). Suprafeţele de teren ce au aparţinut bisericilor au fost expropriate prin efectul art. 6 din Legea pentru reforma agrară, cu excepţiile menţionate.

Modul de aplicare a reformei agrare rezultă din situaţia de carte funciară, terenurile ce au constituit proprietatea parohiilor, episcopiilor etc. fiind înscrise în cărţile funciare în favoarea acestora, în foaia de proprietate (partea B a cărţii funciare). Cu privire la sesiile („sesiunile”) învăţătorului, cantorului, acestea au fost înscrise în partea A a cărţii funciare (foaia de avere), au servit doar la susţinerea lor materială şi nu au fost în posesia parohiilor sau a celorlalte unităţi de cult, care aveau propriile terenuri. Prin Legea pentru reforma agrară din 1921 nu au fost împroprietărite unităţile de cult.

Într-o altă orientare s-a arătat că noţiunea de „sesie bisericească” sau „sesie parohială” trebuie interpretată în lumina legilor speciale de reconstituire.

S-a apreciat că, în conformitate cu prevederile art. 22 şi art. 23 alin. (1) din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 1/2000), raportat la art. 22 din Legea nr. 18/1991, petentul este îndreptăţit la reconstituirea întregii suprafeţe de teren deţinute anterior colectivizării, inclusiv în privinţa terenurilor indicate în cărţile funciare ca fiind sesii, deoarece conţinutul juridic al acestora a fost avut în vedere de legiuitor atunci când a formulat textele de lege sus-menţionate, unde se face trimitere repetată la unităţile de cult care au deţinut în trecut terenuri.

Practic, la elaborarea acestor norme legale legiuitorul a avut în vedere toate instituţiile juridice existente în perioada anterioară regimului comunist, inclusiv sesiile, nefiind posibilă ignorarea semnificaţiei acestora şi proiecţia retrospectivă a definiţiei actuale a dreptului de proprietate. A privi în mod restrictiv ar conduce la ignorarea totală a principiului interpretării legii în funcţie de contextul socioistoric în care aceasta a fost emisă.

În mod explicit, art. 22 din Legea nr. 18/1991 – raportat la caracterul reparator al legislaţiei funciare – se referea la reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea parohiilor care au deţinut terenuri agricole înainte de regimul comunist (6 martie 1945).

Prin înscrierea acestor sesii bisericeşti în foaia de carte funciară, intenţia legiuitorului a fost de împroprietărire, nu de atribuire a unui drept de folosinţă, respectiv a unei posesii.

Aşadar, concluzia exprimată a fost aceea că sesiile, ca instituţii juridice specifice dreptului civil din Transilvania, inclusiv după 6 martie 1945, conferă titularului lor calitatea de persoană îndreptăţită la reconstituirea dreptului de proprietate, potrivit prevederilor legale enunţate. VIII. Opiniile specialiştilor A. Punctul de vedere teoretic exprimat de Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai

În opinia juridică a domnului conferenţiar universitar doctor Liviu-Marius Harosa, sesiile, ca instituţii juridice specifice dreptului civil din Transilvania, inclusiv după data de 6 martie 1945, conferă titularului lor calitatea de persoană îndreptăţită la reconstituirea dreptului de proprietate, având în vedere şi ipoteza art. 22 alin. (1) din Legea nr. 18/1991.

În argumentarea acestui punct de vedere, redând definiţia şi istoricul sesiei bisericeşti, a arătat că aceasta se referă la unul sau mai multe bunuri imobile (cel mai frecvent terenuri agricole) aflate în patrimoniul parohiilor cu titlu de proprietate bisericească. În domeniul canonic, aceste bunuri sunt privite ca bunuri de regim comun, putând fi înstrăinate doar prin licitaţie publică şi în condiţii speciale. Totodată, ele pot fi grevate de sarcini, urmărite silit, însă doar pentru datoriile parohiei, cu aprobarea expresă a ierarhului locului.

Esenţial în calificarea regimului lor juridic este faptul că parohia era titulara dreptului de proprietate asupra terenurilor respective, în timp ce persoanele care le foloseau (potrivit normelor canonice, preoţii, diaconii, cântăreţii sau laicii, în unele situaţii) erau titularii unor drepturi reale (uzufruct, uz) sau ai unor drepturi personale derivate din contracte de arendă. În orice situaţie, persoanele fizice întruneau calitatea de detentori precari, fiind obligate la restituire în momentul în care dreptul născut în favoarea lor se stingea.

Din acest motiv intabulările sesiilor parohiale se realizau în favoarea unităţilor de cult (parohiile), acestea fiind proprietare în temeiul legislaţiei de carte funciară anterioare Decretului-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare, cu modificările ulterioare (Decretul-lege nr. 115/1938), sau în virtutea acestui act normativ, iar posesia la care face referire art. 22 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 trebuie interpretată ca o posesie corespunzătoare dreptului de proprietate. Din economia art. 92 din Decretul nr. 3.610 din 23 iulie 1921 rezultă că, după împroprietărirea categoriilor de persoane stabilite la pct. 1-11, comisiile de aplicare a legii reformei agrare vor completa sau, după caz, vor crea sesii parohiale până la limita maximă de 32 iugăre, respectiv de 8 iugăre pentru sesiile cantorale. Şi din acest text legal rezultă că au fost create prin împroprietărire noi sesii parohiale în favoarea unităţilor bisericeşti, care devin astfel persoane îndreptăţite în temeiul art. 22 alin. (1) din Legea nr. 18/1991.

Într-o altă opinie juridică exprimată de Departamentul de drept privat al Facultăţii de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai, prin lector universitar doctor Adina Nora Buciuman, se prezintă particularităţile proprietăţii medievale în raport cu modelul actual al dreptului de proprietate, semnificaţia juridică a sesiei şi formele sale în Transilvania, justificarea supravieţuirii sesiei în peisajul juridic autohton ulterior destrămării raporturilor feudale, concluzionându-se că sesia parohială se conservă în patrimoniul bisericesc până la preluarea din timpul regimului comunist, desemnând suportul material al dreptului de proprietate al bisericii (terenul), care avea o destinaţie precisă, aceea de a servi la asigurarea condiţiilor de trai pentru preotul paroh şi alţi angajaţi ai bisericii implicaţi în îndeplinirea funcţiilor lor. Acest drept de proprietate bisericească, deşi se naşte sub forma proprietăţii feudale vasale seniorului, traversează secolele transformându-se în proprietate deplină şi exclusivă şi conferind bisericii calitatea de persoană îndreptăţită la reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991. B. Punctul de vedere teoretic exprimat de Facultatea de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara

Specialiştii Departamentului de drept privat, prin opinia juridică semnată de profesor universitar doctor Irina Sferdian şi lector universitar doctor Codruţa Guzei-Mangu, expunând consideraţii de ordin istoric cu privire la tipurile de sesii (ale iobagilor, sesii grănicereşti, sesii parohiale), au arătat că sesiile parohiale (bisericeşti sau porţiuni canonice), alături de sesiile cantorale, reprezentau loturi de pământ intravilan sau extravilan atribuite bisericilor în virtutea serviciului public pe care îl desfăşurau pentru comunitate. Ulterior anului 1918 acest tip de sesii era atribuit din rezerva de pământ a statului, asupra sesiei unitatea de cult având doar posesia, un drept de folosinţă, dreptul de proprietate rămânând stăpânilor feudali sau statului, în funcţie de perioada în care au fost atribuite. Analizând natura juridică a dreptului, s-a exprimat opinia că asupra acestor sesii parohiale unitatea de cult purta un drept real sui generis, în virtutea căruia titularul său se bucura de dreptul de a folosi bunul, de a culege fructele, de dreptul de dispoziţie materială (limitată la îndeplinirea scopului pentru care a fost creat) şi de dreptul de a-l atribui, cu aceleaşi limite şi prerogative, preoţilor, cantorilor şi învăţătorilor, după caz. În virtutea caracterului perpetuu al folosinţei, titularul dreptului asupra sesiei era asimilat titularului dreptului de proprietate, aşa cum trebuie interpretat art. 6 lit. a) pct. 6 din Legea pentru reforma agrară din 1921, care a exceptat aceste terenuri de la expropriere.

Analizând dispoziţiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, cu privire la care apreciază că sunt aparent contradictorii (pentru că vorbesc despre o reconstituire a dreptului de proprietate, iar reconstituirea, în sens strict, presupune redobândirea unui drept care a existat anterior în patrimoniul celui care îl reclamă şi de care a fost lipsit în mod abuziv, dar în sens larg are semnificaţia de reconfigurare, de reaşezare a unei situaţii juridice, astfel încât persoana care a beneficiat în trecut de anumite utilităţi oferite de un bun şi de care a fost lipsită în mod abuziv să o poată face din nou), opinează că este vorba despre o reconstituire atipică a unui drept de proprietate în favoarea unităţilor de cult care nu au deţinut în trecut un asemenea drept, dar care au avut în posesie acele terenuri prin constituirea de sesii parohiale. Legiuitorul converteşte, cu ocazia reconstituirii, un drept real de folosinţă, în baza căruia s-a exercitat posesia asupra sesiilor, într-un veritabil drept de proprietate. Luând în considerare prerogativele oferite de acest drept real asupra sesiilor, finalitatea pentru care acesta a fost creat şi atribuit titularilor lui, care au îndeplinit condiţia unei posesii îndelungate, contextul socioeconomic al epocii în care a fost creat, raportat la scopul urmărit de legiuitor prin dispoziţiile Legii nr. 18/1991, acest drept real care purta asupra sesiilor parohiale trebuie interpretat în sensul de a-i califica pe titularii acestuia ca îndreptăţiţi la (re) constituirea dreptului de proprietate în temeiul dispoziţiilor legale cuprinse de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, întrucât poate fi asimilat unui drept de proprietate.

În concluzie, sesiile, ca instituţii juridice specifice dreptului civil din Transilvania, inclusiv după data de 6 martie 1945, conferă titularului lor calitatea de persoană îndreptăţită la reconstituirea dreptului de proprietate, având în vedere şi ipoteza art. 22 alin. (1) din Legea nr. 18/1991: „au posedat în trecut terenuri agricole”. IX. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Din verificările efectuate rezultă că instanţa de contencios constituţional nu s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 18/1991. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorul-raportor a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, lipsind condiţia noutăţii chestiunii de drept. În subsidiar, pentru ipoteza în care completul desemnat în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile ar ajunge la concluzia întrunirii condiţiilor de admisibilitate a sesizării, s-a formulat un punct de vedere şi pe fondul sesizării. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: Asupra admisibilităţii sesizării

În privinţa obiectului şi a condiţiilor sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; cauza să fie soluţionată în ultimă instanţă; cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Procedând la analiza asupra admisibilităţii sesizării, se constată că primele trei condiţii sunt îndeplinite, întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată de un complet din cadrul Tribunalului Bihor – Secţia I civilă, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, potrivit dispoziţiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, având în vedere că, în materia dreptului funciar, cererile sunt supuse numai apelului.

Astfel, instanţa de trimitere a fost învestită în mod legal cu soluţionarea apelului formulat de reclamanta Parohia S împotriva sentinţei Judecătoriei Oradea, prin care s-a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de aceasta împotriva Comisiei locale pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor S şi Comisiei judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor B, conform Legii nr. 18/1991.

În legătură cu condiţia ivirii unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că şi aceasta se verifică în cauză.

Astfel, una dintre criticile formulate în apel este reprezentată de modalitatea în care instanţa de fond a interpretat sintagma „au posedat în trecut terenuri agricole” în ceea ce priveşte regimul juridic al sesiei bisericeşti, apelanta susţinând că unitatea de cult este persoană îndreptăţită la reconstituirea dreptului de proprietate cu privire la această sesie, nu doar în considerarea unui drept de proprietate privit în evoluţia sa socioistorică, ci şi în considerarea unui drept de folosinţă special, cu caracter perpetuu, care nu s-a stins prin neuz.

În legătură cu cerinţa noutăţii chestiunii de drept supuse interpretării, instanţa de trimitere s-a limitat a afirma că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra acesteia prin niciunul dintre modurile prevăzute de lege. Această împrejurare, reală într-adevăr, reprezintă un criteriu distinct de admisibilitate, neputând constitui un argument în favoarea îndeplinirii condiţiei respective.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că în cauză nu este îndeplinită condiţia noutăţii problemei de drept, având în vedere că: în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dezvoltată în aplicarea acestui mecanism de unificare jurisprudenţială, se arată că, în absenţa unei definiţii legale a noţiunii de „noutate”, verificarea acestei condiţii ţine de exercitarea atributului de apreciere a completului învestit cu soluţionarea unei astfel de sesizări (a se vedea în acest sens deciziile Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014; nr. 3 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014; nr. 13 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015; nr. 14 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 1 octombrie 2015; nr. 4 din 14 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132 din 19 februarie 2019; nr. 46 din 14 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 900 din 7 noiembrie 2019 etc.).

S-a statuat deja că cerinţa noutăţii este îndeplinită atunci când problema de drept îşi are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, iar instanţele încă nu au dat acesteia o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial, de o anumită întindere sau consistenţă. Totodată, cerinţa noutăţii ar putea fi reţinută ca îndeplinită în cazul în care s-ar impune anumite clarificări, într-un context legislativ nou, ale unei norme mai vechi (ipoteza aşa-zisei reevaluări a interpretării normei).

În egală măsură, noutatea se poate raporta şi la o normă mai veche, dar a cărei aplicare frecventă a devenit actuală mult ulterior intrării ei în vigoare (a se vedea Decizia Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 10 din 20 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 14 noiembrie 2014).

Or, raportând sesizarea la criteriile de evaluare a cerinţei noutăţii, se constată că norma ce se solicită a fi interpretată este cuprinsă în Legea nr. 18/1991, sub această formă, încă de la adoptare.

Astfel, art. 21 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 la data adoptării avea următorul conţinut: „Din terenurile agricole, comisiile vor atribui în proprietate, la cererea comisiilor parohiale ori a altor organe reprezentative ale comunităţilor locale de cult – din mediul rural -, o suprafaţă de teren de pînă la 5 ha în echivalent arabil pentru fiecare parohie sau schit, aparţinînd cultelor recunoscute de lege, ori de pînă la 10 ha teren agricol în echivalent arabil în cazul mănăstirilor, în măsura în care toate aceste aşezăminte au posedat în trecut terenuri agricole preluate de cooperativele agricole de producţie, iar în prezent nu au asemenea terenuri ori au suprafeţe restrînse. În zonele necooperativizate, reconstituirea dreptului de proprietate se va face din terenurile aflate în proprietatea statului şi în administrarea primăriilor, la propunerea acestora, prin decizia prefecturii.”

Varianta în vigoare de la data republicării legii, în temeiul art. VII din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 169/1997), până în prezent a textului de lege, devenit art. 22 alin. (1), este aceeaşi: „Din terenurile agricole, comisiile vor atribui în proprietate, la cererea comisiilor parohiale ori a altor organe reprezentative ale comunităţilor locale de cult – din mediul rural -, o suprafaţă de teren de până la 5 ha în echivalent arabil pentru fiecare parohie sau schit, aparţinând cultelor recunoscute de lege, ori de până la 10 ha teren agricol în echivalent arabil în cazul mânăstirilor, în măsura în care toate aceste aşezăminte au posedat în trecut terenuri agricole preluate de cooperativele agricole de producţie, iar în prezent nu au asemenea terenuri ori au suprafeţe restrânse. În zonele necooperativizate, reconstituirea dreptului de proprietate se va face din terenurile aflate în proprietatea statului şi în administrarea primăriilor, la propunerea acestora, prin ordinul prefectului.”

Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 1/2000), măreşte suprafaţa de teren ce se poate reconstitui, astfel: „Art. 23. – (1) Structurile reprezentative ale unităţilor de cult pot dobândi în proprietate, prin reconstituire, suprafeţe de teren agricol pe care le-au avut, astfel: a) centre eparhiale, până la 100 ha; b) protoierii, până la 50 ha; c) mânăstiri şi schituri, până la 50 ha; d) parohii şi filii, până la 10 ha. (1 1 ) Structurile reprezentative ale unităţilor de cult, înfiinţate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, pot dobândi în proprietate, prin constituire, suprafeţe agricole în limitele prevăzute la alin. (1), din terenurile disponibile ale consiliului local respectiv, după aplicarea prevederilor prezentei legi. (1 2 ) Unităţile de cult prevăzute la alin. (1), dacă au avut în proprietate suprafeţe mai mari decât cele retrocedate până la intrarea în vigoare a prezentei legi, pot cere reconstituirea dreptului de proprietate pentru întreaga suprafaţă deţinută în 1945 [introdus prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare – Legea nr. 247/2005]. (2) Pentru persoanele juridice, unităţi de cult recunoscute de lege, din mediul rural şi din mediul urban, prevăzute la alin. (1), sunt şi rămân aplicabile, de asemenea, dispoziţiile art. 3 alin. (2)-(4) din prezenta lege. (…)”

Prin adoptarea Legii nr. 247/2005 s-a deschis persoanelor îndreptăţite calea formulării unor noi cereri de reconstituire a dreptului de proprietate, pentru alte suprafeţe de teren, până la concurenţa limitelor stabilite prin lege, dar în temeiul aceloraşi dispoziţii de drept substanţial a căror interpretare se solicită şi care nu au suferit modificări în perioada 1991-2005.

Cererile de reconstituire a dreptului de proprietate pentru suprafeţe de teren deţinute de unităţile de cult cu titlu de sesie formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 au fost întâlnite, cu preponderenţă, în practica instanţelor din partea de vest a ţării, respectiv din raza curţilor de apel Oradea şi Timişoara.

Instanţa de trimitere a identificat două litigii în care, la nivelul Tribunalului Bihor – Secţia I civilă, s-au pronunţat hotărâri contrare, finalizate cu deciziile nr. 677/A din 23 septembrie 2019, în sensul respingerii cererii, întrucât unitatea de cult nu a dovedit decât existenţa unui drept de uzufruct, şi, respectiv, nr. 563/A din 20 iunie 2019, în sensul recunoaşterii calităţii de beneficiar al Legii nr. 18/1991, pe motiv că, deşi cartea funciară era incompletă, terenul este menţionat în inventarul de preluare a bunurilor unităţii de cult din 1946. Niciuna dintre aceste decizii nu statuează dacă dreptul de folosinţă izvorât din sesie poate fi asimilat posesiei indicate de textul art. 22 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, ci se preocupă de modalitatea de dovedire a dreptului de proprietate asupra terenului deţinut cu titlu de sesie.

Din studierea jurisprudenţei puse la dispoziţie, la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de către curţile de apel rezultă că pe rolul instanţelor de judecată au existat cauze similare în care problema stabilirii naturii juridice a sesiei, privită ca drept asupra unui teren, a fost rezolvată diferit, generând o practică neunitară consistentă şi de durată prin opiniile divergente, întemeiate pe argumente derivând din interpretarea aceluiaşi text de lege. În acest sens au fost pronunţate hotărâri definitive/irevocabile care au statuat asupra calităţii de persoană îndreptăţită la reconstituirea dreptului de proprietate al unităţii de cult pentru terenurile deţinute cu titlu de sesie, analizând conţinutul juridic al acestui drept, respectiv dacă sesia reprezintă o formă a dreptului de proprietate sau o formă a dreptului de folosinţă.

Se constată că instanţele au pronunţat decizii în această chestiune, astfel: – în sensul că menţiunea privind destinaţia de sesie preoţească probează un drept de proprietate: Curtea de Apel Oradea – Secţia civilă mixtă (Decizia nr. 95/A din 29 septembrie 2010), Tribunalul Timiş – Secţia civilă (Decizia nr. 1.359 din 7 decembrie 2011), Judecătoria Deta (Sentinţa nr. 1.286 din 14 septembrie 2011, irevocabilă prin nerecurare), Judecătoria Oradea – Secţia civilă (Sentinţa nr. 3.894 din 1 aprilie 2011, irevocabilă prin nerecurare), Judecătoria Marghita (Sentinţa civilă nr. 1.578 din 21 noiembrie 2013, irevocabilă prin nerecurare), Tribunalul Bihor – Secţia I civilă (deciziile nr. 371/R din 1 octombrie 2015, nr. 133/A din 8 februarie 2016, care schimbă Sentinţa nr. 320 din 31 martie 2015 a Judecătoriei Marghita, nr. 866/R din 9 octombrie 2012 şi nr. 563 din 20 iunie 2019), Tribunalul Arad – Secţia I civilă (Decizia nr. 910 din 7 septembrie 2015, prin care se admite apelul împotriva Sentinţei nr. 34 din 12 februarie 2015 a Judecătoriei Ineu), Judecătoria Satu Mare (Sentinţa nr. 4.607 din 18 decembrie 2019, atacată cu apel la Tribunalul Satu Mare); – în sensul că sesia reprezintă doar un drept de folosinţă ce nu conferă titularului un drept de proprietate şi, în consecinţă, nici calitatea de persoană îndreptăţită la reconstituire în baza Legii nr. 18/1991: Tribunalul Timiş – Secţia civilă (Decizia nr. 651/A din 7 octombrie 2011), Tribunalul Bihor – Secţia I civilă (Decizia nr. 168/A din 19 februarie 2018), Judecătoria Oradea – Secţia civilă (Sentinţa nr. 8.627 din 13 octombrie 2015, menţinută prin Decizia nr. 522/A din 24 mai 2016 a Tribunalului Bihor – Secţia I civilă), Judecătoria Marghita (Sentinţa nr. 1.117 din 23 septembrie 2014, menţinută prin Decizia nr. 332/A din 31 martie 2015 a Tribunalului Bihor – Secţia I civilă; Sentinţa nr. 1.681 din 10 octombrie 2018, menţinută prin Decizia nr. 677 din 23 septembrie 2019 a Tribunalului Bihor – Secţia I civilă, Sentinţa nr. 1.353 din 21 iunie 2018, menţinută prin Decizia nr. 145 din 19 februarie 2019 a Tribunalului Bihor – Secţia I civilă), Judecătoria Beiuş (Sentinţa nr. 1.772 din 27 noiembrie 2012, menţinută prin Decizia nr. 305 din 14 martie 2013 a Tribunalului Bihor – Secţia I civilă).

În aceste condiţii, pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, se poate aprecia că, potrivit jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, caracterul de noutate se pierde, deoarece condiţia noutăţii trebuie privită, în contextul legiferării sale, ca unul dintre elementele de diferenţiere între cele două mecanisme de unificare a practicii: dacă recursul în interesul legii are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită în rândul instanţelor judecătoreşti (control a posteriori), hotărârea preliminară are ca scop preîntâmpinarea apariţiei unei astfel de practici (control a priori).

Problema de drept ce se solicită a fi dezlegată are un caracter real şi serios, dar şi persistent în timp, conferind chestiunii litigioase un grad de dificultate, întrucât presupune a analiza, în primul rând, dacă deţinerea terenului cu titlu de sesie parohială naşte în patrimoniul unităţii de cult deţinătoare un drept de proprietate sau un drept de folosinţă, prezentat ca având un caracter atipic, perpetuu, care nu se stinge prin neuz; în al doilea rând, în ipoteza în care se stabileşte că sesia conferă un drept de folosinţă, dacă sintagma „au posedat în trecut terenuri agricole” deschide dreptul la împroprietărire pentru unităţile de cult care au deţinut doar folosinţa asupra sesiei bisericeşti.

Jurisprudenţa redată anterior analizează, în interpretarea şi aplicarea art. 22 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, natura juridică a dreptului asupra terenului reprezentând sesie bisericească, constatându-se că instanţele care au echivalat sesia cu o formă a dreptului de proprietate au admis acţiunile, iar cele care au echivalat-o cu un drept de folosinţă au respins cererile, ambele opinii utilizând argumente ce ţin, preponderent, de dovada dreptului de proprietate.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că întrebarea adresată de instanţa de trimitere nu reprezintă decât o continuare a raţionamentului juridic expus anterior cu privire la natura juridică a sesiei, în sensul că instanţele care au constatat că sesia conferă unităţii de cult un drept de folosinţă nu au atribuit acestui text de lege şi interpretarea că titularul este îndreptăţit la reconstituirea dreptului de proprietate, nevăzând, astfel, această formă de detenţie ca fiind echivalentă posesiei menţionate în art. 22 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, ca o condiţie suficientă pentru recunoaşterea calităţii lui de persoană îndreptăţită; aşa fiind, nu poate fi reţinut un element de noutate în ceea ce priveşte interpretarea chestiunii deduse dezlegării, ce a făcut obiectul unei jurisprudenţe divergente de lungă durată, motiv pentru care se constatată că nu este îndeplinită una dintre condiţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea urmând a fi respinsă ca inadmisibilă.

În acest sens, astfel cum rezultă din jurisprudenţa instanţei supreme (a se vedea, exempli gratia, deciziile pronunţate de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 13 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015, şi nr. 14 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 1 octombrie 2015), în situaţia în care există un număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti care să fi soluţionat diferit, în mod constant, o problemă de drept într-o perioadă semnificativă de timp, mecanismul legal de unificare a practicii judiciare este cel cu funcţie de reglare – recursul în interesul legii, iar nu hotărârea prealabilă, întrucât scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins, chestiunea de drept care a suscitat-o nemaifiind, prin urmare, una nouă, ci una care a creat deja o divergenţă consistentă şi de durată în jurisprudenţă.

Pentru toate aceste considerente,