ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 189/2023

Ședința publică din data de 8 februarie 2023

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 10.12.2018 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. și Statul Român, prin Ministerul Transporturilor, obligarea pârâtului la plata dobânzii legale penalizatoare în cuantum de 3.807.124,11 RON, calculată la suma de 8.701.909 RON, ce reprezintă despăgubiri obținute în urma exproprierii, de la data emiterii deciziei de expropriere nr. 1652/28.11.2011 și până la data pronunțării deciziei civile nr. 1130/27.12.2017, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 750/29.06.2020, Tribunalul București, secția a III a civilă a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Transporturilor, pentru lipsa calității procesuale pasive, iar în contradictoriu cu Statul Român, prin Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., ca nefondată.

Prin încheierea din 05.11.2021, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă a admis cererile de sesizare a Curții Constituționale; a sesizat Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 18, art. 19 alin. (11), art. 22 și art. 34 din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local coroborate cu cele ale art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în interpretarea dată prin Decizia nr. 31/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, excepție ridicată și motivată prin cele două cereri de sesizare formulate în cauză de către reclamanta A. S.R.L..

Prin decizia nr. 1664/A/19.11.2021, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă a respins cererea de repunere pe rol a cauzei, ca nefondată și a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței tribunalului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 8 C. proc. civ., reclamanta A. S.R.L..

Reclamanta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, în condițiile art. 501 C. proc. civ., cu cheltuieli de judecată.

În prealabil, a solicitat suspendarea judecății cauzei, în temeiul art. 413 alin. (1) C. proc. civ., până la momentul soluționării dosarului nr. x/2022 al Curții Constituționale, având ca obiect excepția de neconstituționalitate cu care instanța de contencios constituțional a fost sesizată la solicitarea reclamantei, realizată în prezentul litigiu, în condițiile legii. A arătat că însăși existența dreptului dedus acestei judecăți, respectiv a celui de a beneficia de daune moratorii pentru neplata despăgubirii cuvenite persoanei expropriate, recalculată prin parcurgerea contestației judiciare prevăzute de legea specială, în intervalul cuprins între data emiterii deciziei de expropriere și data soluționării definitive a contestației judiciare face obiectul judecății în dosarul nr. x/2022 al Curții Constituționale. În jurisprudența sa, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut necesitatea și oportunitatea suspendării judecării cauzelor civile până la momentul la care instanța de contencios constituțional se pronunță asupra excepțiilor de neconstituționalitate invocate în cadrul respectivelor litigii.

În motivarea recusului declarat, reclamanta a susținut următoarele critici de nelegalitate împotriva hotărârii instanței de apel atacate:

- Pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susținut nelegalitatea soluției din apel asupra apărării sale privind încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil.

Potrivit acesteia, obiectul primei critici din apel a vizat nesocotirea de către prima instanță a principiilor procesului civil, respectiv cel al dreptului la apărare, al contradictorialității și al oralității, realizată prin modalitatea nesupunerii spre dezbatere în contradictoriu a incidenței efectelor Deciziei nr. 31/2020 asupra raportului juridic litigios, în contextul în care tribunalul a reținut cauza în pronunțare la data de 22.06.2020, însă considerentele deciziei interpretative au fost publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data de 23.06.2020. Totodată, pe parcursul cercetării judecătorești nu a fost pusă în discuție incidența Deciziei nr. 31/2020 nici cu prilejul publicării anterioare a minutei acesteia.

Principiile procesului civil nesocotite în speța pendinte prin modalitatea nesupunerii spre dezbatere în contradictoriu a unor chestiuni de drept vizând existența dreptului litigios, precum și obligațiile procesuale corelative ale instanțelor instituite cu scopul de a asigura transpunerea principiilor procesului civil în cadrul întregii activități judiciare sunt reglementate de dispozițiile art. 13-15, art. 20 și art. 224 C. proc. civ., a căror încălcare reclamanta a invocat-o.

Consideră că argumentele în temeiul cărora instanța de apel a înlăturat criticile sale nu se sprijină pe motive prevăzute de lege care ar permite o eventuală derogare de la principiile invocate. În pofida faptului că instanța de apel a reținut temeinicia apărării sale, aceea că prima instanță nu a procedat la punerea în dezbatere, din oficiu, a chestiunii incidenței și aplicabilității Deciziei nr. 31/202013, argumentele juridice în baza cărora a refuzat să aplice sancțiunile prevăzute de lege pentru nesocotirea principiilor fundamentale ale procesului civil nesocotesc cadrul legal invocat.

În opinia acestei instanțe, o derogare de la obligația judecătorului de a pune în discuție, din oficiu, chestiunile referitoare le existența dreptului litigios ar fi reprezentat de posibilitatea abstractă a părții de a lua la cunoștință din oficiu despre chestiunile care influențează procesul, prin consultarea paginilor de internet a instituțiilor publice. Or, un astfel de răspuns nesocotește dispozițiile art. 13-15, art. 20 și art. 224 C. proc. civ., deoarece obligația instanței de a pune în discuție toate aspectele esențiale ale procesului nu este sub nicio formă condiționată de posibilitatea părții de a lua cunoștință din oficiu de respectivele aspecte, cu atât mai puțin de o posibilitate relativă și abstractă.

Atâta vreme cât instanța are chiar obligația cunoașterii din oficiu a aspectelor juridice care se răsfrâng asupra procesului, potrivit art. 251 și art. 252 C. proc. civ., cu atât mai mult se justifică conduita procesuală de supunere spre dezbaterea părților a aspectelor având un rol hotărâtor pentru proces, despre care instanța a luat cunoștință în exercițiul acestei obligații.

Printr-un al doilea motiv, instanța de apel a considerat că hotărârea prealabilă nu e asimilabilă acelor aspecte care fac obiectul obligației de supunere în discuție din oficiu, respectiv al dreptului de a formula apărări. Acest raționament încalcă dispozițiile art. 519 și pe cele ale art. 521 alin. (3) raportate la art. 13-15, art. 20 și la art. 224 C. proc. civ., deoarece, potrivit primelor două dispoziții procedurale, hotărârile interpretative reprezintă veritabile izvoare de drept, iar considerentele decizorii și dispozitivul acestora sunt general obligatorii.

Drept concluzie, în opinia recurentei, omisiunea instanțelor de a pune în discuție, din oficiu, incidența efectelor unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este asimilată omisiunii de a pune în discuție o chestiune de drept referitoare la proces, în accepțiunea art. 13-15, art. 20 și art. 224 C. proc. civ.

Argumentul potrivit căruia tribunalul și-ar fi fundament oricum hotărârea pe propriul raționament, care doar a fost augmentat prin considerentele Deciziei nr. 31/2020, nu poate constitui sub nicio formă o cauză legală care ar conduce la acoperirea încălcării principiilor procesului civil pe care le-a invocat. Legea nu reglementează o astfel de cauză legală care ar conduce la acoperirea omisiunii instanței de a supune spre dezbatere o chestiune de drept referitoare la proces, dispozițiile art. 20 și art. 224 C. proc. civ. fiind neechivoce.

Pe de altă parte, considerentele tribunalului relevă cu claritate faptul că argumentele primei instanțe nu sunt în totalitate proprii, ci sunt preluate din considerentele Deciziei nr. 31/2020, iar parcursul judecății în primă instanță confirmă această concluzie.

Astfel, la data de 24.02.2020, prima instanță a stabilit un nou termen de judecată pentru data de 27.04.2020, la data de 02.03.2020 fost publicată minuta Deciziei nr. 31/2020, drept consecință, la 13.03.2020, prima instanță a preschimbat termenul de judecată din data de 27.04.2020, la 22.06.2020, când a reținut cauza în pronunțare, amânând pronunțarea pentru data de 29.06.2020.

- Pe temeiul dispozițiilor art. 488 pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., a fost criticată pentru nelegalitate soluția instanței de apel asupra excepției de neconvenționalitate invocată de reclamantă și greșita aplicare în consecință a normelor de drept material incidente în raportul juridic litigios.

A fost avută în vedere, deopotrivă, nelegalitatea considerentelor ce au justificat respingerea excepției de neconvenționalitate invocată în ceea ce privește cadrul normativ reconfigurat prin efectele Deciziei nr. 31/2020, dar și greșita aplicare în consecință a acestor norme de drept material asupra raportului juridic litigios.

Potrivit reclamantei, în mod greșit instanța de apel a opinat că mecanismul juridic al excepției de neconvenționalitate ar fi inaplicabil dispozițiilor de drept intern interpretate prin prisma unei hotărâri pronunțate în cadrul procedurilor de unificare a practicii judiciare deoarece și că, pentru aceasta, ar fi necesară o dispoziție legală expresă care să permită instanțelor de drept comun să reaprecieze raționamentul Înaltei Curți.

Susține că aceste considerente încalcă dispozițiile art. 519-521 C. proc. civ., deoarece nesocotesc natura juridică de izvor de drept a hotărârii Înaltei Curți de Casație și Justiție privind dezlegarea unor chestiuni de drept. Hotărârile interpretative pronunțate de de instanța supremă în cadrul procedurii speciale de unificare a practicii judiciare sunt general obligatorii și devin parte integrantă a normei legale pe care o clarifică, dobândind aceeași forță juridică precum a acesteia. Argumentul că s-ar ajunge pe această cale la o reapreciere a raționamentului Înaltei Curți este o falsă dilemă deoarece instanța învestită cu excepția de neconvenționalitate nu este chemată să soluționeze o cale de atac împotriva unei decizii interpretative a ÎCCJ, ci să constate, în maniera impusă de art. 11 alin. (2) și art. 20 din Constituție, că există o contradicție între cadrul normativ intern și prevederile CEDO.

Soluția instanței de apel a fost reclamată de recurentă ca fiind vătămătoare în ceea ce o privește, atât din perspectiva privării sale de dreptul de a-i fi analizate pe fond de către instanță apărările subsumate excepției de neconvenționalitate, într-o manieră care satisface exigențele motivării, cât și din perspectiva soluționării cauzei în baza normelor de drept material care trebuiau înlăturate de la aplicare, deci în baza unor dispoziții legale neaplicabile (soluție contrară dispozițiilor art. 22 alin. (1) C. proc. civ., aceste vătămări neputând a fi înlăturate decât prin rejudecarea pricinii în urma casării hotărârii atacate).

De asemenea, s-a pretins a fi un răspuns dat prin utilizarea de considerente contradictorii, acela prin care, deși reține neincidența mecanismului excepției de neconvenționalitate în raport cu o hotărâre a completului pentru dezlegarea chestiunii de drept al ÎCCJ, instanța de apel a trecut și la o analiză parțială și sumară a compatibilității dispozițiilor legale interne cu art. 1 protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

A apreciat a fi nelegal al doilea motiv de respingere a apărării sale privind preeminența dreptului european, în baza căruia instanța de apel, în urma unei analize sumare care nu acoperă limitele învestirii, a reținut compatibilitatea între dispozițiile configurate prin Decizia nr. 31/2020 și art. 1 al Protocolului adițional al CEDO (art. 488 pct. 6 C. proc. civ.). De asemenea, argumentele în baza cărora instanța a reținut așa-zisa compatibilitate între cele două categorii de dispoziții legale nu redau motivele de drept european pe care se sprijină.

Totodată, relevant din perspectiva art. 488 pct. 6 C. proc. civ. este, în opinia recurentei, și faptul că instanța de apel nu a înlăturat în mod argumentat - explicit ori implicit - ansamblul apărărilor sale - însoțite de jurisprudența obligatorie a CEDO - care recunosc tocmai lipsa unei marje de apreciere a statului în ceea ce privește înlăturarea dreptului concret dedus judecății.

Nu în ultimul rând, în subsidiar față de criticile anterioare, în ipoteza în care instanța de recurs va aprecia că se impune să analizeze ea însăși excepția de neconvenționalitate a dispozițiilor interne reconfigurate prin Decizia nr. 31/2020, a solicitat a se avea în vedere argumentele prezentate în mod sintetic, precum și pe cele prezentate pe larg în cuprinsul concluziilor scrise formulate pentru termenul de judecată din data de 26.03.2021 în apel.

- Decizia a fost criticată și pentru nelegala interpretare a dispozițiilor art. 1535 C. civ., invocată din perspectiva art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Dacă inițial, prioritar, instanța de apel a reținut inaplicabilitatea excepției de neconvenționalitate în speța pendinte, urmând ca ulterior sa pătrundă totuși într-o analiză sumară a compatibilității între normele de drept intern și cele de drept european pentru a conchide că, în baza cadrului normativ intern neînlăturat, dispozițiile art. 1535 sunt incompatibile cu dreptul special cuprins în legislația privind exproprierile, curtea a mai analizat pretențiile reclamantei și din perspectiva pur obligațională, antamând condițiile aceluiași art. 1535 C. civ.

Potrivit opiniei curții, condiția exigibilității creanței principale nu ar fi îndeplinită, deoarece obligația expropriatorului de a achita despăgubirea stabilită pe cale judiciară ar deveni scadentă de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care a fost constatată, respectiv de la data la care s-a pronunțat instanța de apel în cadrul dosarului nr. x/2013

A remarcat faptul că, urmând chiar firul raționamentului logic al curții, cadrul normativ intern de care s-a prevalat instanța de apel ulterior refuzului de a analiza pe fond excepția de neconvenționalitate exclude de plano aplicabilitatea dispozițiilor art. 1535 C. civ. pentru intervalul de timp supus analizei, deoarece le asimilează a fi incompatibile cu dispozițiile Legii nr. 33/1994 și ale Legii nr. 255/2010.

În baza raționamentului instanței de apel, acest motiv ar fi suficient prin el însuși pentru a justifica respingerea acțiunii, lăsând fără o utilitate legitimă operațiunea de analizare în subsidiar a pretențiilor reclamantei și din perspectiva condițiilor art. 1535 C. civ.

A apreciat că această modalitate de analiză este tributară tehnicii de argumentare înlănțuită pe care curtea a utilizat-o cu precădere în speță, chiar și în încheierea de ședință din data de 05.11.2021 de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de ne constituționalitate invocată, care nu cuprinde opinia instanței asupra motivelor de neconstituționalitate, cu toate că dispozițiile art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 nu permit derogarea de la această condiție procedurală în funcție de autorul excepției ori de volumul argumentelor invocate de acesta.

De aceea a considerat că analizarea pretenției sale din perspectiva pur obligațională a dispozițiilor art. 1535 C. civ. nu se poate realiza anterior analizării complete și motivate a principiilor de drept european care recunosc în mod expres dreptul material dedus judecății.

Oricum, condițiile pe care trebuie să le îndeplinească creanța principală din perspectiva dispozițiilor menționate au ca premisă existența creanței principale, motiv pentru care și analiza instanței trebuie să urmeze această ordine.

Potrivit recurentei, soluția instanței de apel cu privire la legarea scadenței obligației de achitare a despăgubirii reevaluate pe cale judiciară de momentul rămânerii definitive a hotărârii pronunțate în procedura contestației speciale este nelegală, deoarece ignoră efectul declarativ de drepturi al hotărârii judecătorești în materie obligațională (art. 488 pct. 5 C. proc. civ.), acesta afirmând că, în materie civilă, efectul declarativ de drepturi al hotărârilor judecătorești reprezintă regula, în timp ce excepția este dată de hotărârile cu efect constitutiv de drepturi, în cadrul unor materii expres indicate de legiuitor.

Drept consecință, stabilirea scadenței obligației principale în raport de un reper neprevăzut de lege reprezintă și o interpretare greșită a npțiunii de scadență a obligațiilor și condițiilor art. 1535 C. civ. (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 19.10.2022 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestuia la data de 08.02.2023.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., a invocat excepția netimbrării cererii de recurs. A solicitat și respingerea recursului, întrucât motivele invocate de reclamantă sunt neîntemeiate și nefondate.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, a arătat că prin motivele de recurs, reclamanta nu a criticat soluția cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a ministerului, sens în care a solicitat scoaterea sa din cauză.

În cauză nu s-a formulat răspuns la întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursul formulat, Înalta Curte reține caracterul său nefondat, potrivit celor ce urmează:

- În mod nefondat a fost criticată pentru nelegalitate pe temeiul art. 488 (1) pct. 5 C. proc. civ. soluția instanței de apel asupra motivelor reclamantei formulate pe calea apelului, la adresa activității de judecată înfăptuită de tribunal, acuzată a fi fost una săvârșită cu încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil – cel al dreptului la apărare, al contradictorialității și oralității -, consacrate și ocrotite prin dispozițiile art. 13-15, 20 și 224 C. proc. civ., prin nepunerea în discuția părților a incidenței și efectelor deciziei nr. 31/2020 a ÎCCJ asupra raportului juridic dedus judecății.

Răspunzând acestor critici, pe care le-a găsit nefondate, curtea de apel a avut în vedere două argumente: pe de o parte caracterul public al soluțiilor pronunțate de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al ÎCCJ, iar pe de altă parte argumentarea de către tribunal a soluției adoptate în cauză prin considerente proprii care nu s-au sprijinit pe Decizia nr. 31/2020 a ÎCCJ, ci doar au evocat-o ca având dezlegări în același sens.

Argumentele instanței de apel sunt corecte, neputându-se reține ca fondată critica de încălcare de către tribunal a principiilor dreptului la apărare, contradictorialității și oralității care guvernează procesul civil, de vreme ce soluționarea litigiului s-a realizat în limita temeiurilor legale pe care reclamanta și-a fundamentat pretenția.

Tocmai întrucât, după cum afirmă recurenta, hotărârile interpretative pe care le pronunță ÎCCJ în procedura reglementată în cuprinsul art. 519-520 C. proc. civ. devin parte integrantă a dispozițiilor legale pe care le clarifică și preiau forța juridică a acestora, ea nu este în situația de a pretinde o încălcare a principiilor procesuale anterior menționate față de nepunerea în discuția părților de către tribunal a Deciziei nr. 31/2020, pronunțată în interpretarea și aplicarea chiar a dispozițiilor legale ce au constituit temeiul pretenției sale.

În plus, așa cum rezultă din considerentele sentinței tribunalului și cum a observat corect și instanța de apel, respingerea cererii de chemare în judecată nu a fost pronunțată în considerarea dezlegării pe care ÎCCJ – completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept o adoptase în cuprinsul Deciziei nr. 31/2020, ci în baza argumentelor proprii ale judecătorului primei instanțe de fond, care, doar pentru întărire a notat existenta dezlegării în același sens regăsită în cuprinsul deciziei de unificare menționată.

Netemeinicia și lipsa de consistență a acestui prim motiv de recurs sunt ilustrate de ceea ce recurenta a indicat a constitui vătămări decurgând din activitatea de judecată pretins nelegal înfăptuită de tribunal: a) anularea dreptului său de a fi beneficiat de judecarea cauzei în primă instanță cu respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil – adică exact sursa criticii, cauza acesteia care nu poate constitui în același timp și urmarea vătămătoare pentru parte. În plus, critica în acest conținut nu a fost găsită întemeiată nici în judecata instanței de apel, dar, pentru motivele arătate, nici în aceea a instanței de recurs; b) înlăturarea oportunității părții de a fi prezentat toate argumentele care ar fi putut forma convingerea instanței – vătămare care, dacă ar fi fost reală, putea fi recuperată în căile de atac; c) mutarea centrului dezbaterilor din calea de atac, de la problemele ce necesită dezlegarea instanței, la erorile procedurale săvârșite în judecata de primă instanță – aspect ce nu poate constitui vătămare procesuală cât timp pot face obiectul contestării în căile de atac ale apelului și recursului atât neregularitățile de ordin procedural săvârșite cu prilejul cercetării procesului, cât și cele de ordin material, decurgând din modul de interpretare și aplicare a dreptului material la raportul juridic dedus judecății, fără a se putea pretinde că unele prevalează celorlalte.

- De asemenea, nefondat a fost criticată pentru nelegalitate și soluția instanței de apel asupra excepției de neconvenționalitate, nelegalitate ce a fost susținută pe temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Apreciind just că, prin invocarea excepției de neconvenționalitate în raport de Decizia nr. 31/2020, recurenta își exprimă, în realitate, nemulțumirea față de dezlegările acesteia, încercând pe această cale să iasă de sub forța lor obligatorie, instanța de apel a stabilit corect că mecanismul propus de parte este incompatibil cu hotărârea pronunțată de instanța supremă în mecanismul de uniformizare jurisdicțională prevăzut de art. 519-520 C. proc. civ.

Contrar criticii recurentei, instanța de apel a apreciat că mecanismul juridic al excepției de neconvenționalitate este inaplicabil nu "dispozițiilor de drept intern interpretate prin prisma unei hotărâri pronunțate în cadrul procedurilor de unificare a practicii judiciare", după cum afirmă aceasta, ci hotărârilor prealabile ca atare, pronunțate de instanța supremă în mecanismul prevăzut prin dispozițiile art. 519-520 C. proc. civ.

Argumentul curții de apel este corect deoarece nu există nicio dispoziție națională care să îngăduie instanțelor de judecată ca, sub orice motiv – fie și o pretinsă incompatibilitate cu normele de drept convențional european – acestea să poată supune verificării, cenzurii proprii și reaprecierii considerentele și soluția dezlegărilor obligatorii pronunțate de instanța supremă în procedura hotărârii prealabile. Un atare mecanism, care devine unul de verificare și control, este cu mai puternic cuvânt de neconceput când - ca în cazul de față - dezlegarea din hotărârea prealabilă se sprijină ea însăși pe norme din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și pe jurisprudența instanței de contencios european.

Dimpotrivă, dispozițiile art. 521 alin. (3) C. proc. civ.- a căror încălcare de către instanța de apel se invocă nefondat prin criticile recurentei și în ocrotirea cărora pretinde aceasta că acționează – determină care este modul în care instanța de judecată trebuie să se raporteze la aceste hotărâri, raporturile fiind cele de obligativitate.

Argumentele din recursul reclamantei, potrivit cărora considerentele criticate ale instanței de apel încalcă dispozițiile art. 519-520 C. proc. civ., (în special, pe cele ale art. 521 alin. (3) C. proc. civ.) deoarece nesocotesc natura juridică de izvor de drept a hotărârii Înaltei Curți privind dezlegarea unor chestiuni de drept, în mod evident nu pot fi reținute deoarece propun un mecanism – cel al excepției de neconvenționalitate – pe calea căruia, în numele preeminenței dreptului european, se tinde la înlăturarea de la aplicare a hotărârii prealabile și la menținerea sursei jurisprudenței divergente, deoarece vor exista instanțe care vor aplica dezlegarea din hotărârea prealabilă și instanțe care, într-o apreciere de la caz la caz, se vor considera îndreptățite să nu dea curs acesteia.

S-ar ajunge pe calea acestui mecanism la eludarea tocmai a caracterului obligatoriu al dezlegărilor din hotărârea prealabilă, în numele căruia recurenta își formulează critica, și la afectarea pe această cale a rolului și funcției sale procesuale, de a asigura unificarea jurisprudenței divergente, o valoare, de asemenea, ocrotită prin normele CEDO (în mod specific, art. 6 din Convenție) și prin jurisprudența Curții europene. În mod contradictoriu însă, deși afirmă caracterul general obligatoriu al hotărârilor pronunțate de instanța supremă în procedura art. 519-520 C. proc. civ., recurenta critică soluția instanței de apel asupra excepției de neconvenționalitate ce a fost justificată tocmai pe imperativul respectării caracterul obligatoriu al acestora.

Nici critica regăsirii de considerente contradictorii la nivelul deciziei din apel nu se verifică. Modul în care instanța de apel a răspuns excepției de neconvenționalitate invocată de reclamantă prin argumentarea pe două paliere - pe de o parte, reținând incompatibilitatea acestui mecanism cu regimul juridic sub care se află hotărârea prealabilă pronunțată de completul pentru dezlegarea chestiunii de drept al Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar pe de altă parte, supunând analizei compatibilitatea reglementărilor de drept național cu cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție – nu este expresia unor considerente justificative contradictorii, ci consecința directă a circumstanțelor în care a avut loc soluționarea litigiului în primă instanță (cu dezbaterea cauzei la 22.06.2020, mai înainte ca dezlegarea din Deciziei nr. 31/2020 să devină obligatorie prin publicarea sa în Monitorul Oficial, eveniment produs la 23.06.2020, urmat de pronunțarea soluției tribunalului la 29.06.2020) și care a condus la fundamentarea soluției tribunalului prin utilizarea unor considerente proprii, care doar au fost întărite prin indicarea dezlegărilor conținute în Decizia nr. 31/2020, așa cum s-a arătat și în analiza celui dintâi motiv al recursului.

Desigur că, procedând la verificarea compatibilității normelor de drept național ce au dat temeiul acțiunii, cu cele ale dreptului european indicate de reclamantă, concluzia nu putea fi decât în sensul dezlegărilor - de acum devenite obligatorii pentru instanța de apel – regăsite în Decizia nr. 31/2020, inclusiv pe acest aspect.

De aceea, nu pot fi văzute decât ca nefondate acele critici prin care recurenta s-a plâns de o nemotivare a deciziei din apel ori a invocat o motivare insuficientă, "o analiză parțială și sumară" ce nu acoperă limitele învestirii, care nu cuprinde motive de drept ori nu redă motivele de drept european atunci când, verificând compatibilitatea dreptului intern aplicabil cu normele de drept european invocat (art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenție), instanța de apel a reținut existența marjei de apreciere a statului în reglementarea despăgubirilor cuvenite în caz de expropriere pentru realizarea obiectivelor de utilitate publică, făcând trimitere la considerentele în același sens ale paragrafului 93 din Decizia nr. 31/2020, cu valoare obligatorie. Potrivit acestora, "exproprierea constituie o formă de cedare a proprietății care operează în mod excepțional, în vederea realizării unor lucrări care servesc utilității publice.

În această materie, statului îi este recunoscută o marjă mai largă de apreciere în reglementarea condițiilor și procedurilor după care poate fi pusă în practică o atare măsură, aspect subliniat și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului", fiind indicată ca relevantă cauza Couturon împotriva Franței.

Nu se poate considera că justificarea oferită, cu trimitere la marja de apreciere a statului (care lasă libertatea acestuia de a hotărî condițiile și limitele despăgubirilor acordate în caz de expropriere), pentru neacordarea dobânzilor moratorii solicitate de reclamantă este nemotivată în drept ori nefundamentată pe o analiză riguroasă a principiilor legislației europene și a jurisprudenței instanței de contencios european, cât timp aceasta a fost extrasă din însăși jurisprudența CEDO.

Dar, așa cum rezultă din considerentele hotărârii atacate, concluzia asupra existenței dreptului reclamantei de a fi despăgubită, pentru exproprierea la care a fost supusă în baza Legii nr. 255/2010, prin acordarea daunelor moratorii calculate la cuantumul despăgubirii propriu-zise pe perioada cuprinsă între data transferului dreptului de proprietate și data la care s-a finalizat judecata asupra contestației privind cuantumul acesteia, nu poate fi dedusă exclusiv pe baza dreptului european și a jurisprudenței CEDO (ale cărei soluții sunt configurate ele însele funcție de calitatea dreptului național în fiecare caz în parte), cum propune recurenta, ci trebuie să se întemeieze în primul rând pe observarea conținutului normelor dreptului național. În acest sens, este de menționat că decizia instanței de apel, ca de altfel și dezlegarea Deciziei 31/2020 ale cărei considerente relevante sunt redate în cuprinsul hotărârii atacate, au avut la bază o amplă și amănunțită analiză a mecanismului de despăgubire reglementat de dreptul intern prin lege specială (Legea nr. 255/2010), care a evidențiat și particularitatea deloc neglijabilă în contextul verificării propuse de recurentă (exclusiv cu trimitere la jurisprudența CEDO) a criteriilor net superioare de evaluare a despăgubirii îngăduite de legiuitor în faza judiciară – cu luarea în considerare a prețului cu care se vând în mod obișnuit imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială (potrivit art. 22 alin. (1) și (3) din Legea nr. 255/2010 și a art. 21-27 din Legea nr. 33/1994) – comparativ celor la care este obligat să recurgă expropriatorul, prin valorificarea expertizelor întocmite și actualizate de camera notarilor publici (potrivit art. 5 alin. (1) din lege).

Se poate, deci, admite în mod rezonabil că factorul timp care intră în joc atunci când persoana nemulțumită de cuantumul despăgubirii oferită de expropriator decide să o conteste, așadar durata de timp care intervine până la soluționarea definitivă a contestației sale asupra despăgubirii, este compensată prin recunoașterea în favoarea sa a dreptului de a recurge la criterii superioare de evaluare celor utilizate de expropriator, soluția oferită fiind, în același timp, la adăpost și de tendințele speculative care pot să apară în sensul trenării ori al tergiversării procedurilor care în sine sunt unele de durată și greoaie.

Această modalitate diferită de evaluare a despăgubirilor cuvenite din expropriere, după cum determinarea lor are loc în faza administrativă ori, după caz, (și) în cea judiciară, face ca acțiunea în contestarea sumelor să nu aibă deloc semnificația firească a unui control asupra corectitudinii evaluării realizată de expropriator, de vreme ce din start aceasta are loc pe criterii diferite, superioare celor utilizate în faza administrativă a exproprierii.

Or, un atare mecanism al recunoașterii drepturilor în favoarea celor expropriați prin luarea în considerare a tuturor intereselor aflate în joc face parte – așa cum se arată în par. 93 din Decizia nr. 31/2020 și cum a admis constant Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa – din marja de apreciere a statului, fundamentată pe ideea unei mai bune cunoașteri a societății și nevoilor sale de către autoritățile naționale.

Prin urmare, luând în considerare toate aceste elemente și, nu în ultimul rând, având în vedere caracterul obligatoriu, potrivit art. 521 alin. (3) C. proc. civ., al dezlegărilor date prin Decizia nr. 31/2020, în mod corect s-a stabilit prin hotărârea instanței de apel că nu e posibilă acordarea dobânzilor moratorii pretinse de apelantă pe temeiul art. 1 535 din C. civ., pe perioada cuprinsă între data transferului dreptului de proprietate și data la care s-a finalizat judecata asupra contestației privind cuantumul despăgubirii, dat fiind conținutul normelor speciale de drept material incidente cauzei sub care s-a realizat exproprierea (cele ale Legii nr. 255/2010), care înlătură de la aplicare dreptul comun și care, în conținutul pe care îl reglementează în privința daunelor cuvenite celui expropriat, dă expresie marjei de apreciere a statului. Or, drepturile reglementate nu cuprind astfel de daune precum cele urmărit a fi recunoscute de către reclamantă.

- Printr-un ultim motiv de recurs, soluția instanței de apel a fost criticată sub aspectul unei nelegale interpretări a dispozițiilor art. 1535 C. civ., invocată deopotrivă cu trimitere la prevederile art. 488 (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., susținându-se că aceasta ignoră efectul declarativ de drepturi al hotărârii judecătorești în materie obligațională și că leagă scadența obligației principale de un reper neprevăzut de lege.

Nici aceste critici nu pot fi primite deoarece se sprijină pe afirmația eronată că hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii cuvenită reclamantei din expropriere, respectiv decizia civilă nr. 1130/2017 a Curții de apel București, ar fi una care produce efecte declarative de drepturi, așa cum ar fi regula în materia hotărârilor judecătorești, excepția constituind-o hotărârile care produc efecte constitutive de drepturi.

Realitatea juridică se prezintă exact invers, respectiv situația regulă este dată de hotărârile judecătorești care produc efecte constitutive de drepturi (caracterizate prin aceea că dau naștere unei stări de drept nouă, diferită de cea anterioară, că "înființează" situații juridice noi) acestea fiind cele prin care se soluționează acțiunile în realizare de drepturi. Spre deosebire de acestea, hotărârile declarative sunt cele care produc efecte retroactive întrucât constată drepturi, situații juridice preexistente, fiind cele care soluționează acțiuni în constatare. Or, majoritatea acțiunilor civile sunt cele în realizare de drepturi, în timp ce acțiunile în constatare de drepturi sunt în număr mult mai restrâns, situație explicabilă prin condițiile limitate procedural în care e permisă ori posibilă promovarea acestora.

Conform art. 35 C. proc. civ., "Cel care are interes, poate să ceară constatarea existenței sau inexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege".

Posibilitatea promovării unei acțiuni în constatare este, deci, subordonată cerinței inexistenței la dispoziția părții a unei acțiuni în realizare pentru a acționa în vederea protejării dreptului, legiuitorul acordând prevalență acțiunilor în realizare, ca forme procesuale mai energice de tranșare a disputelor sociale. Raportul între cele două tipuri de acțiuni rezultă din însuși conținutul reglementării anterior evocate și el este indiscutabil în favoarea acțiunilor în realizare.

În mod cert, acțiunea în justiție formulată de reclamantă pentru contestarea cuantumului despăgubirii oferită de expropriator și determinarea "valorii juste" a acesteia este una în realizare iar nu în constatare, pe baza ei, spre exemplu, reclamanta solicitând, conform precizării de acțiune depusă în dosarul nr. x/2013, la 12.12.2014 "obligarea pârâtului la plata cu titlu de justă despăgubire datorată ca urmare a exproprierii bunurilor, a următoarelor sume de bani (...)", în timp ce instanța de judecată, prin sentința civilă nr. 3747/2014 a Tribunalului Ilfov a admis acțiunea în parte, a anulat în parte hotărârile de stabilire a despăgubirilor emise de expropriator în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor propuse pentru terenurile expropriate și a obligat pe pârât la plata despăgubirilor stabilite pe cale judiciară ca fiind cuvenite, doar cuantumul acestora fiind modificat în calea de atac a apelului.

Nu poate avea efecte declarative de drepturi hotărârea judecătorească ce soluționează o acțiune în realizare, precum aceea promovată de reclamantă pentru determinarea cuantumului despăgubirii juste cuvenite ei din expropriere. O astfel de hotărâre nu recunoaște drepturi ce preexistă, ci creează drepturi noi. Așa cum s-a arătat în cele de mai sus, aceasta nu are nici măcar rolul de a exercita un control asupra corectitudinii evaluării realizate de expropriator (deoarece utilizează criterii de evaluare diferite) pentru a se putea susține că rezultatul său e cel care ar fi trebuit să existe de la data evaluării realizată de expropriator.

Atributul executorialității e atașat hotărârilor pronunțate în acțiunile în realizarea dreptului, în timp ce hotărârile care soluționează acțiuni în constatare sunt lipsite de acest atribut (întocmai ca și hotărârile care soluționează prin respingere acțiuni în realizare).

Prin urmare, analiza pe care o realizează instanța de apel în raport de conținutul art. 1535 C. civ. – potrivit căruia "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până la momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu" – care a dat temeiul de drept al pretenției reclamantei, nu e nici nelegală și nici neavenită ori inutilă, după cum nejustificat afirmă aceasta.

Dimpotrivă, tocmai întrucât nu a primit argumentele reclamantei de înlăturare de la aplicare a dreptului intern ce constituie sediul materiei daunelor moratorii în raporturile obligaționale, s-a impus verificarea pretențiilor și în raport de conținutul acestui text indicat chiar de parte drept temei, doar astfel asigurându-se o tratare completă a cauzei și o motivare în limitele învestirii.

Or, așa cum corect a observat aceasta, dreptul de creanță recunoscut în favoarea reclamantei în urma litigiului soluționat defintiv prin decizia civilă nr. 1130/27.12.2017 a Curții de apel București, în sumă totală de 8.701.909 RON, nici nu era exigibil pe perioada de timp pentru care aceasta a cerut să se calculeze și să i se recunoască dreptul la dobânzi legale moratorii sau penalizatoare, scadența plății acestei sume constituind-o data pronunțării amintitei decizii (27.12.2017), care este una executorie.

Invocând acordarea dobânzilor legale penalizatoare, calculate la suma de 8.701.909 RON pe perioada cuprinsă între data emiterii Deciziei de expropriere nr. 1652/28.11.2011 și data pronunțării deciziei civile nr. 1130/27.12.2017, în mod firesc, reclamanta era ținută a proba și demonstra caracterul exigibil al sumei respective, cu începere din 28.11.2011, ceea ce, cum corect a reținut de instanța de apel, nu s-a realizat. Atare demonstrație, în raport de aspectele prezentate anterior, cu referire la natura acțiunii dedusă judecății de reclamantă în dosarul nr. x/2013, la efectele și tipul hotărârii prin care a fost soluționată aceasta, e limpede că nici nu putea fi în mod legal realizată, fiind corectă soluția respingerii cererii de chemare în judecată adoptată în cauză și validată prin hotărârea instanței de apel.

În considerarea tuturor acestor motive, apreciind că este nefondat, recursul formulat va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1664/A din 19 noiembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 februarie 2023.