ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1054/2025

Ședința publică din data de 8 mai 2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 8 noiembrie 2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. la plata dobânzii legale în valoare de 716.772,48 RON, raportată la suma datorată cu titlu de despăgubire ca urmare a exproprierii, de la momentul transferului dreptului de proprietate de la expropriat la Statul Român - 20 mai 2020, până la data achitării despăgubirilor de către pârâtă - 7 iulie 2022, 3 august 2022, 12 septembrie 2022 și 27 septembrie 2022, precum și la actualizarea despăgubirii cu rata inflației, respectiv cu suma de 470.301,06 RON.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe O.G. nr. 13/2011, art. 1497, art. 1531 și urm. din C. civ., Legea nr. 255/2010 și Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 255/2010.

La data de 1 februarie 2023, pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii, ca inadmisibilă, și, în subsidiar, ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 493 din 21 aprilie 2023, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtă, și a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1696A din 20 decembrie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de reclamanta A. S.R.L. (fostă A.) împotriva sentinței civile nr. 493 din data de 21 aprilie 2023 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., și a schimbat, în tot, sentința apelată, în sensul că a admis în parte cererea, a obligat pârâta să plătească reclamantei, cu titlu de despăgubiri, dobânda legală penalizatoare, începând cu data de 27 mai 2020, până la data plăților, precum și actualizarea sumelor plătite cu indicele de inflație până la data plății, pentru următoarele sume: 96.378,08 RON - plătită la data de 7 iulie 2022, 229.903,80 RON - plătită la data de 7 iulie 2022, 99.024,96 RON - plătită la data de 3 august 2022, 2.334.469,24 RON - plătită la data de 12 septembrie 2022 și 352.437,71 RON - plătită la data de 27 septembrie 2022.

Împotriva deciziei civile nr. 1696 din 20 decembrie 2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., solicitând casarea deciziei recurate, iar, în rejudecare, respingerea apelului, în principal, ca neîntemeiat, și, în subsidiar, ca rămas fără obiect. Apreciază că sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din actul normativ menționat, arată că decizia recurată cuprinde motive străine de natura cauzei. În acest sens, afirmă că recunoașterea drepturilor persoanelor expropriate se realizează în baza Legii nr. 255/2010, act normativ special care se aplică cu prioritate. Etapa acordării despăgubirilor este distinctă și ulterioară etapei de control al actelor administrative emise în procedura de expropriere și vizează o altă categorie de acte, respectiv hotărârile de stabilire a cuantumului despăgubirilor.

Decizia recurată încalcă dispozițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 care prevede procedura pe care o poate urma expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii și principiile care se aplică în materia exproprierilor pentru cauză de utilitate publică.

Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 1 a fost emisă la data de 4 mai 2022, nr. 2 la data de 19 august 2022, iar despăgubirile au fost achitate în intervalul 7 iulie 2022 - 27 septembrie 2022. Dreptul reclamantei de contestare a despăgubirilor s-a născut la momentul comunicării acestor acte.

Hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirilor reprezintă actul final emis de către comisie, ca urmare a parcurgerii procedurii de stabilire a dreptului de proprietate sau a altui drept real. Reclamanta nu a solicitat majorarea cuantumului despăgubirilor acordate de expropriator, fiind satisfăcută de sumele încasate ca urmare a finalizării procedurilor de expropriere. De asemenea, obligațiile de plată au fost stinse. În consecință, nefiind depășite cele 90 de zile prevăzute de lege, sumele nu sunt purtătoare de dobânzi.

În ceea ce privește incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta învederează că instanța de apel a reținut, în mod eronat, că prevederile art. 19 alin. (11) și ale art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 nu se aplică în cauză.

Potrivit dispozițiilor art. 22 din C. proc. civ., judecătorul trebuie să stăruie pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului. Or, în cauză, instanța de apel nu a reținut legalitatea exprimată de instanța de fond, care a sesizat că s-a făcut dovada consemnării despăgubirilor pe seama și la dispoziția reclamantei.

Recurenta arată că, în considerarea prevederilor art. 19 din Legea nr. 255/2010, plata despăgubirilor se face în baza unei cereri care trebuie să îndeplinească cerințele reglementate de dispozițiile art. 15 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 255/2010, care impun și existența interesului.

Însă, intimata nu a dovedit un interes real față de plata despăgubirilor datorate de către pârâtă, din probatoriul administrat nerezultând că ar fi existat vreo cerere de plată a sumelor, după emiterea hotărârilor de stabilire a acestora.

Prin urmare, solicitarea de plată a dobânzii legale și a sumelor reprezentând actualizarea despăgubirilor cu rata inflației, calculate în raport de data emiterii deciziei de exproprierii nr. 653 din 20 mai 2020, nu are fundament legal.

Mai mult, scopul său este acela de a realiza o infrastructură rutieră pentru satisfacerea interesului tuturor cetățenilor și dezvoltarea economică a țării. Pe de altă parte, interesul intimatei este unul propriu, respectiv obținerea unui profit.

Recurenta afirmă că instanța de fond a reținut, în mod corect, că se aplică statuările deciziei nr. 31/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel că reclamanta nu este îndreptățită la plata sumelor pretinse prin cererea de chemare în judecată.

Apreciază că intimata a indus în eroare instanța de apel cu privire la demersurile efectuate în vederea eliberării sumelor consemnate pe seama și la dispoziția sa.

Creanța pretinsă nu este o obligație de plată instituită prin lege întrucât despăgubirea a fost acordată în termenul legal, prevăzut de Legea nr. 255/2010, respectiv în termenul de 90 de zile de la data emiterii hotărârii de stabilire a despăgubirilor. Dobânzile solicitate nu au caracter accesoriu debitului principal și nici nu reprezintă daune interese datorate. Expropriatorul și-a îndeplinit obligațiile, a respectat prevederile legale și termenele incidente în domeniu.

Pentru aceste considerente, recurenta solicită casarea deciziei recurate, cu consecința rejudecării cauzei și menținerii sentinței civile nr. 493 din 21 aprilie 2023 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

În subsidiar, în măsura în care se apreciază că se impune acordarea dobânzii legale, aceasta solicită să se aplice dobânda BNR cu 4 puncte procentuale, la care să se aplice reducerea de 20%. În acest sens, a realizat un calcul care a determinat un total de 118.219,09 RON. Dacă se consideră ca fiind fondat modul de stabilire a dobânzii penalizatoare indexate cu indicele de inflație, potrivit calculului efectuat, suma totală este de 143.449,41 RON. În opinia sa, însă, nu datorează aceste sume întrucât dobânda și accesoriile pot fi pretinse fie în temeiul legii, fie în baza unor clauze contractuale.

Prin întâmpinarea depusă la data de 12 decembrie 2024, intimata A. S.R.L. a invocat excepția nulității căii extraordinare de atac întrucât argumentele expuse nu pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.. De altfel, în opinia sa, acestea vizează legalitatea hotărârii instanței de fond și mai puțin nelegalitatea deciziei recurate. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât dreptul la dobânzi își are fundamentul în principiul constituțional al "justei și prealabilei despăgubiri" prevăzut de dispozițiile art. 44 din Constituție.

Prin rezoluție, s-a fixat termen la data de 10 aprilie 2025 pentru soluționarea căii extraordinare de atac promovate de pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. împotriva deciziei civile nr. 1696A din 20 decembrie 2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

La termenul din data de 10 aprilie 2025, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata A. S.R.L., și a amânat pronunțarea cu privire la calea de atac exercitată de pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. împotriva deciziei civile nr. 1696A din 20 decembrie 2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 24 aprilie 2025, iar, ulterior, la data de 8 mai 2025.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Obiectul prezentei căi extraordinare de atac este reprezentat de decizia civilă nr. 1696 A din 20 decembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin care s-a admis apelul formulat de reclamanta A. S.R.L. (fostă A.) împotriva sentinței civile nr. 493 din data de 21 aprilie 2023 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., s-a schimbat, în tot, sentința apelată, în sensul că s-a admis, în parte, cererea, și a fost obligată pârâta să-i plătească reclamantei, cu titlu de despăgubiri, dobânda legală penalizatoare, începând cu data de 27 mai 2020, până la data plăților, precum și actualizarea sumelor plătite cu indicele de inflație până la data plății, pentru următoarele sume: 96.378,08 RON - plătită la data de 7 iulie 2022, 229.903,80 RON - plătită la data de 7 iulie 2022, 99.024,96 RON - plătită la data de 3 august 2022, 2.334.469,24, RON - plătită la data de 12 septembrie 2022 și 352.437,71, RON - plătită la data de 27 septembrie 2022.

Recurenta apreciază că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea art. 22 și art. 34 din Legea nr. 255/2010 și art. 9, art. 20, art. 22 și art. 425 din C. proc. civ., ceea ce atrage incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din acest ultim act normativ.

Referitor la argumentele circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta afirmă că decizia recurată cuprinde motive străine de natura cauzei.

Această critică este nefondată.

Înalta Curte reține că, potrivit textului legal menționat, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În cuprinsul acestei dispoziții legale, sunt avute în vedere trei ipoteze care conduc la casarea unei hotărâri, și anume:

a) hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că acestea lipsesc cu desăvârșire sau există o motivare, dar ea este insuficientă, nu răspunde tuturor cererilor sau, după caz, criticilor aduse hotărârii de primă instanță;

b) motivele hotărârii recurate sunt contradictorii. Contradicția poate fi constatată în cuprinsul considerentelor sau prin analiza acestora în raport cu dispozitivul, fiind posibilă ipoteza în care ele nu susțin dispozitivul, ci, din contră, îl contrazic;

c) hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, ceea ce echivalează practic cu o nemotivare.

În cauza pendinte, circumscris acestui caz de casare, recurenta arată că instanța de apel și-a fundamentat soluția pe dispozițiile C. civ. și ale art. 44 alin. (3) din Constituție, deși, în realitate, recunoașterea drepturilor persoanelor expropriate se face în baza Legii nr. 255/2010, act normativ cu caracter special, care se aplică cu prioritate.

Aceasta prezintă conținutul dispozițiilor art. 19 și ale art. 22 din Legea nr. 255/2010, expune sintetic procedura reglementată de acest act normativ, insistând asupra faptului că hotărârea de stabilire a despăgubirilor reprezintă actul final emis de către comisie, care poate fi supus controlului judiciar. De asemenea, arată că, în speță, nu există o asemenea contestație, ceea ce conduce la concluzia că expropriatul este satisfăcut de despăgubirile primite ca urmare a finalizării procedurilor de expropriere. În opinia sa, obligațiile nu sunt purtătoare de dobânzi, iar instituția daunelor moratorii prevăzută de art. 1535 din C. civ. nu este incidentă cauzei.

Înalta Curte constată că, practic, considerentele străine cauzei, indicate prin cererea de recurs, sunt acelea prin care instanța de apel a reținut existența unui raport juridic supus C. civ., cu care recurenta nu este de acord întrucât, în opinia sa, se aplică exclusiv dispozițiile Legii nr. 255/2010.

Astfel, prin pretinsele motive străine de natura cauzei, recurenta critică, de fapt, raționamentul logico-juridic al instanței de apel, argumentele cuprinse în cererea de recurs punând în discuție recalificarea acțiunii promovate de reclamantă, prin schimbarea fundamentului juridic al acesteia și reanalizarea raportului dintre părți.

Admițând apelul și rejudecând cauza, instanța de apel a calificat acțiunea ca fiind întemeiată pe o răspundere civilă delictuală, fundamentată pe dreptul comun, iar nu pe dispozițiile Legii nr. 255/2010. Motivarea a vizat răspunderea subiectivă a pârâtei, aspect susținut, de altfel, de reclamantă atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin cererea de apel.

Prin urmare, instanța de apel a expus raționamentul său, grefat pe situația de fapt reținută, așa cum a rezultat din probatorii, și a ilustrat normele pe care le-a apreciat ca fiind incidente, argumentele nefiind străine de natura cauzei.

Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele ce i-au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, care trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății. Astfel, motivarea hotărârii reprezintă arătarea temeiurilor de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte, examinând hotărârea recurată, constată că instanța de apel a argumentat soluția de admitere, în parte, a cererii de chemare în judecată, a analizat solicitările reclamantei în raport de dispozițiile legale aplicabile speței și de materialul probatoriu administrat, neexistând considerente străine de natura cauzei.

Referitor la incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din actul normativ menționat, recurenta afirmă că hotărârea recurată încalcă mai multe dispoziții legale, Curtea de Apel București dând dovadă de superficialitate în soluționarea cauzei.

În acest sens, arată că instanța de apel nu a dat eficiență principiului rolului activ al judecătorului, reglementat de dispozițiile art. 22 din C. proc. civ., și nu a stăruit în aflarea adevărului astfel că nu a reținut legalitatea hotărârii instanței de fond care a sesizat că, în cauză, nu există nicio obligație de plată, mai ales că recurenta a făcut dovada consemnării despăgubirilor.

Înalta Curte reține, sub un prim aspect, că acest argument poate fi subsumat cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., ce vizează încălcarea normelor de drept procesual (principiul rolului activ al judecătorului). Pe de altă parte, susținerea este nefondată.

Prevederile art. 22 alin. (2) din actul normativ menționat evocă silogismul judiciar care constituie esența rolului judecătorului, anume stabilirea situației de fapt, aplicarea normelor de drept substanțial incidente situației de fapt respective și deducerea de efecte juridice, adică pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice.

Față de modalitatea de redactare a petitului cererii de chemare în judecată, dar și de cauza juridică a acțiunii, prin care se solicită să se verifice dacă reclamanta este îndrituită sau nu să pretindă despăgubiri, instanța de apel, în limitele devoluțiunii, a analizat raportul juridic și a reținut o răspundere civilă subiectivă a pârâtei.

Având în vedere că întreaga situație de fapt, fundamentată juridic de către parte, conducea, în mod univoc, spre o anumită calificare juridică, instanța avea nu avea numai dreptul, ci și obligația, în considerarea prevederilor art. 22 din C. proc. civ., să stabilească calificarea juridică a actelor deduse judecății.

Din această perspectivă, recurenta nu poate reproșa instanței de apel, cu ocazia exercitării căii extraordinare de atac, că nu a reținut legalitatea sentinței Tribunalului București, atâta timp cât soluția recurată nu reprezintă o dovadă de încălcare a drepturilor sale procesuale sau materiale.

Tot în cadrul motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta reia susținerile referitoare la incidența legii speciale și la procedura pe care o reglementează. De asemenea, arată că, potrivit dispozițiilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 coroborate cu cele ale art. 15 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare ale acestui act normativ, intimata trebuia să formuleze o cerere de plată a despăgubirilor. Or, prin conduita sa, prin lipsa unei astfel de cereri, nu a dovedit un interes real față de plata acestora, solicitarea dedusă judecății neavând fundament legal.

Înalta Curte reține că, prin intermediul acestui motiv de recurs, poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. O hotărâre este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza pendinte, în argumentarea acestui motiv de casare, recurenta afirmă incidența unor dispoziții cuprinse în Legea nr. 255/2010, pe care le expune pentru a-și susține punctul de vedere.

Înalta Curte constată, însă, că instanța de apel nu a reținut aplicarea în cauză a prevederilor acestui act normativ referitoare la procedura de stabilire și plată a despăgubirilor. Prin urmare, nu există o incongruență a normelor juridice pretins încălcate cu situația de fapt reținută, argumentele expuse neputând fi încadrate în acest motiv de casare.

Mai mult decât atât, instanța de apel a stabilit o răspundere subiectivă a recurentei, aspect pe care aceasta nu l-a criticat. Nu există niciun argument care să vizeze neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, caracterul obiectiv sau subiectiv al răspunderii, criticile vizând nerespectarea procedurii reglementate de Legea nr. 255/2010.

Însă, în fața instanței de fond, recurenta a invocat excepția inadmisibilității cererii, susținând că toate pretențiile referitoare la expropriere sunt supuse legii speciale, iar procedura reglementată de aceasta nu a fost respectată. Tribunalul București, prin sentința civilă nr. 493 din 21 aprilie 2023, a respins excepția inadmisibilității, aspect care nu a fost atacat de recurentă și care se bucură, astfel, de autoritate de lucru judecat.

Prin urmare, criticile referitoare la finele de neprimire a demersului judiciar, pentru nerespectarea procedurii stabilite de Legea nr. 255/2010, nu mai pot fi analizate.

De altfel, prejudiciul invocat în prezenta cauză nu este unul cauzat de măsura exproprierii, ci de fapta ilicită comisă de recurentă prin neîndeplinirea într-un termen rezonabil a atribuției sale legale prevăzute în legătură cu procedura de expropriere.

Posibilitatea demarării unor litigii fundamentate pe dreptul comun, pe parcursul derulării procedurii legale de expropriere, rezultă și din decizia nr. 14/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție privind examinarea recursului în interesul legii vizând admisibilitatea contestațiilor introduse de proprietarii expropriați în temeiul Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local, cu modificările și completările ulterioare, prin care se contestă cuantumul despăgubirilor estimate de expropriator în etapa administrativă, conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 și se solicită stabilirea pe cale judecătorească a despăgubirilor definitive cuvenite expropriatului, anterior emiterii hotărârii prevăzute de art. 20 din aceeași lege, prin care se stabilesc despăgubirile cuvenite în mod definitiv proprietarilor expropriați.

Prin această decizie s-a statuat că:

"43. Din perspectiva celor anterior subliniate pe tărâm constituțional și convențional, se observă că exercițiul dreptului de acces la instanță al expropriatului este afectat atunci când acesta nu poate deveni concret și efectiv, din cauza conduitei nejustificate a expropriatorului sau comisiei în îndeplinirea obligațiilor în termenele legale sau, în lipsă, a unor termene rezonabile, durata procedurii putând fi apreciată ca fiind rezonabilă numai în măsura în care i se asigură eficacitate.

În cadrul aceleiași decizii obligatorii pentru instanțele de judecată, s-a stabilit că:

"48. În egală măsură, este necesar să se sublinieze și că soluția oferită de opinia contrară, de solicitare a despăgubirilor aferente lipsei de folosință pe perioada de timp cât s-a întârziat emiterea hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, nu este un remediu suficient și nu este de natură a paraliza drepturile cu caracter civil de care se poate prevala expropriatul", recunoscându-se, așadar, necesitatea și posibilitatea sancționării pe tărâm civil a faptei ilicite a expropriatorului de amânare sine die a îndeplinirii obligațiilor sale legale prevăzute în cadrul procedurii de expropriere.

Recurenta afirmă că nu se impune sancționarea sa prin instituirea obligației de plată a sumelor solicitate întrucât nici intimata nu a formulat cerere de plată a despăgubirilor, nefiind interesată de acestea.

Însă, pretinsa conduită dezinteresată a intimatei, pe care o aduce în discuție recurenta, vizează o chestiune de fapt nesupusă cenzurii pe calea recursului și care, oricum, nu ar fi înlăturat răspunderea sa.

Tot în cadrul acestui motiv de casare, se susține incidența statuărilor cuprinse în decizia nr. 31/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în raport de care, așa cum a reținut instanța de fond, intimata nu ar fi îndreptățită la plata sumelor cu titlu de dobândă legală și actualizarea despăgubirii cu rata inflației, de la data emiterii deciziei de expropriere și până la plata despăgubirii.

Nici aceste susțineri nu sunt fondate.

Prima instanță a reținut că decizia nr. 31/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție nu este direct aplicabilă în speță, pe de o parte, pentru că dezlegarea dată prin această hotărâre a avut în vedere acordarea de daune moratorii întemeiate pe prevederile art. 1.535 din C. civ. pentru neplata despăgubirii în perioada cuprinsă între data transferului dreptului de proprietate și data la care s-a finalizat judecata asupra contestației privind cuantumul despăgubirilor, ceea ce nu este cazul în speța de față, întrucât reclamanta nu a contestat valoarea despăgubirilor pentru imobilul expropriat, iar în al doilea rând pentru că decizia menționată a avut în vedere forma art. 19 alin. (11) din Legea nr. 255/2010 anterioară modificării prin Legea nr. 233/2018, iar procedura de expropriere ce face obiectul prezentei cauze a fost demarată după adoptarea Legii nr. 233/2018.

Această chestiune nu a fost apelată, astfel că dezlegarea dată de prima instanță, sub acest aspect, a dobândit autoritate de lucru judecat.

Este adevărat că prima instanță a apreciat că anumite chestiuni expuse în decizia nr. 31/2020, referitoare la raportul juridic obligațional dintre expropriat și expropriator, prezintă relevanță și în prezenta cauză.

Însă, instanța de apel a reținut, în mod corect, că decizia menționată, dată pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, se grefează pe premisa desfășurării anterioare a unui litigiu având ca obiect contestarea cuantumului despăgubirii stabilite de expropriator și în condițiile unei cereri în procedura specială de stabilire și plată a despăgubirilor.

Instanța supremă, în cadrul deciziei nr. 31/2020, a stabilit, în mod obligatoriu:

"71. Din această perspectivă se constată că instanța de trimitere este învestită să se pronunțe cu privire la dreptul pretins de o persoană având calitatea de expropriat, de a obține de la expropriator daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale aferente sumei care a fost acordată cu titlu de despăgubire pentru bunul imobil expropriat, sumă al cărei cuantum final a fost anterior stabilit printr-o hotărâre judecătorească pronunțată în demersul contestării despăgubirii propuse de expropriator.

Or, această premisă nu este întrunită în cauza pendinte, atât timp cât nu a existat niciun litigiu anterior, iar intimata nu a invocat faptul că, potrivit legii speciale, ar avea dreptul la o altă despăgubire decât cea stabilită prin Hotărârile nr. 1 din 4 mai 2022 și nr. 2 din 19 august 2022 emise de Comisia de aplicare a Legii 255/2010.

Situația din prezenta cauză este, așadar, diferită de cea la care se referă decizia nr. 31/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pretențiile intimatei neurmând același algoritm juridic.

În consecință, nici acest motiv de recurs nu este fondat.

Recurenta prezintă și o teză subsidiară, de reducere a cuantumului pretențiilor stabilite de instanța de apel și prezintă un calcul detaliat ce cuprinde punctul său de vedere raportat la modul de stabilire a penalităților de întârziere și a dobânzilor penalizatoare indexate cu indicele de inflație.

Înalta Curte constată că, relativ la cuantumul reparației acordate, modalitatea în care instanța de apel a cuantificat despăgubirile constituie exclusiv o chestiune de apreciere, pe baza probelor administrate, fiind un aspect de temeinicie ce nu poate fi cenzurat pe calea controlului de legalitate efectuat în recurs.

Prin urmare, dispozițiile legale de drept material și procedural au fost aplicate, în mod corect, de către Curtea de Apel București, nefiind incidente motivele de casare analizate, reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul declarat de pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. împotriva deciziei civile nr. 1696A din 20 decembrie 2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. împotriva deciziei civile nr. 1696A din 20 decembrie 2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată, astăzi 8 mai 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform prevederilor art. 402 din C. proc. civ.