Decizia nr. 1166/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 259/2021 a Tribunalului București

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 10 martie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. - Direcția Regională de Drumuri și Poduri București a chemat în judecată pe pârâtul A. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța în baza principiului îmbogățirii fără justă cauză, să se dispună obligarea acestuia la restituirea contravalorii despăgubirilor în cuantum de 5.064.369,63 RON, sumă actualizată până la data plății efective în funcție de rata inflației, încasată necuvenit și pe care pârâtul refuză să o înapoieze.

Sentința pronunțată de tribunal Prin sentința nr. 259 din 18 februarie 2021, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, ca neîntemeiată. A admis excepția inadmisibilității cererii formulate de reclamantă având ca obiect îmbogățire fără justă cauză.

Decizia pronunțată de curtea de apel Prin decizia nr. 1666A din 22 noiembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins ca neîntemeiate, excepția nulității cererii de apel și excepția lipsei calității de reprezentant și ca inadmisibilă, solicitarea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 83-87 C. proc. civ. și a art. 2 alin. (1) din Legea nr. 184/2008. A respins ca nefondate, apelurile declarate de reclamantă și pârât împotriva sentinței tribunalului.

Calea de atac a recursului formulată în cauză Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. - Direcția Regională de Drumuri și Poduri București, solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel. Invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a apreciat greșit faptul ca soluția primei instanțe privind inadmisibilitatea cererii este corectă, față de dispozițiile art. 1348 C. civ. cu referire la cele ale art. 712 și următ. C. proc. civ. A menționat că în cazul litigiilor derulate în materia exproprierii, ce au ca obiect contestarea cuantumului despăgubirii, suma exactă ce trebuie achitată persoanei expropriate este stabilită cert numai după soluționarea definitivă a dosarului. A considerat că la data contestării executării silite, acțiunea privind contestarea despăgubirilor aferente exproprierii se afla încă în stare de judecată și că raportat la prevederile legii speciale (Legea nr. 198/2004), dreptul la acțiune al reclamantei s-a născut în urma soluționării definitive a dosarului nr. x/2008 A apreciat că decizia nr. 1121A din 4 decembrie 2017 a Curtii de Apel București este singura hotărâre judecătorească definitivă care stabilește suma exactă ce trebuie achitată persoanei expropriate. Având în vedere că pentru recuperarea prejudiciului cauzat expropriatorului prin nerespectarea prevederilor Legii speciale nr. 198/2004, în vigoare la data executării silite, s-a formulat contestație la executare, fapt ce demonstrează ca s-au utilizat și alte mijloace legale pentru recuperarea prejudiciului, a solicitat a se constata că acțiunea este întemeiată. A considerat că este justificată cererea reclamantei de unirea a excepției inadmisibilitătii cu administrarea probelor, respectiv cu fondul cauzei, deoarece, pentru soluționarea excepției, era necesară administrarea de probe pentru a dovedi actele sau faptele pârâtului care au condus la prejudicierea sa.

Apărările formulate în cauză Intimatul - pârât A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii instanței de fond ca temeinică și legală. A arătat că cererea de recurs nu cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora. A susținut că în mod corect s-a reținut ca nesoluționarea în sensul dorit de recurentă a contestației la executare, nu înseamnă că acest mijloc procesual nu a existat la îndemâna sa. A considerat că în mod întemeiat, instanțele de fond au apreciat că existând căi procedurale care puteau fi exercitate și pe care chiar recurenta recunoaște ca le-a exercitat, acțiunea întemeiata pe dispozitiile art. 1348 C. civ. este inadmisibilă. Caracterul subsidiar al actiunii nu înseamnă însă parcurgerea si epuizarea altor căi procedurale înainte de formularea prezentei acțiunii, ci este premisa inexistentei altui mijloc procedural de recuperare a sumei cu care a fost sărăcit patrimoniul reclamantei. Simpla existență a acestor căi duce la inadmisibilitatea acțiunii, indiferent de rezultatul primelor cereri. Recurenta a formulat răspuns la întâmpinare prin care a arătat că argumentele prezentate în cadrul întâmpinării sunt neîntemeiate. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte reține următoarele: 1. Preliminar, raportat la susținerile formulate în cadrul întâmpinării realizate în recurs de intimat, Înalta Curte constată faptul că la dosarul de recurs se regăsește dovada de achitare a taxei judiciare de timbru, în cuantumul stabilit de instanța de recurs prin rezoluția sa din data de 05.01.2022 . De asemenea, se observă că decizia recurată a fost comunicată recurentei la data de 07.12.2021, recursul prezent fiind promovat la data de 28.12.2021, fiind așadar respectat termenul legal de 30 zile de promovare a căii de atac. În fine, tot privitor la legalitatea învestirii prezentei instanțe de recurs, se observă că atât timp cât în cadrul recursului se regăsesc inclusiv critici care combat din punct de vedere logico - juridic considerente concrete reținute de instanța de apel (a se vedea de exemplu, criticile din cererea de recurs referitoare la faptul că având în vedere că pentru recuperarea prejudiciului cauzat expropriatorului, s-a formulat in termen legal contestație la executare, atunci acțiunea privind îmbogățirea fără justă cauză a pârâtului, ar fi corect întemeiată, critici privite în contrapunere cu considerentul instanței de apel prin care recurentei i se reproșează neinvocarea în cadrul contestației la executare parcurse, a calității intimatului de având-cauză, calitate care ar rezulta din invocata situație de transmisiune legală a patrimoniului societății - active patrimoniale după radiere distribuite către asociat, conform art. 235 din Legea nr. 31/1990), atunci nu se poate invoca în mod fondat nulitatea recursului pentru neindicarea de către recurentă a aspectelor de nelegalitate a motivelor enunțate de instanța de apel, aspecte care se circumscriu motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., astfel cum se va ilustra în continuare. 2. Potrivit art. 1345 C. civ. (având denumirea marginală "Condiții"): "Cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogățit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ținut dincolo de limita propriei sale îmbogățiri". Din analiza acestui text de lege rezultă că pentru a fi în prezența îmbogățirii fără justă cauză care să dea naștere raportului juridic de obligații și creditorul să aibă dreptul la acțiunea în restituire, care să fie admisibilă, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiții. Aceste condiții sunt de două feluri: condiții materiale sau economice și condiții juridice. În esență, mecanismul îmbogățirii fără justă cauză constă în trecerea unei valori economice din patrimoniul însărăcitului în cel al îmbogățitului. Acest mecanism se compune din trei elemente, care sunt numite condițiile materiale ale îmbogățirii fără justă cauză, și anume: să existe o îmbogățire a pârâtului; să existe o însărăcire a reclamantului; între îmbogățirea pârâtului și însărăcirea reclamantului să existe o corelație sau legătură necesară, directă sau indirectă, ele având o cauză unică. De asemenea, din analiza textelor art. 1345-1346 și art. 1348 C. civ. rezultă că pentru a fi în prezența îmbogățirii fără justă cauză și admisibilității acțiunii de in rem verso mai este necesară îndeplinirea următoarelor trei condiții juridice: îmbogățirea și însărăcirea corelative să fie lipsite de o cauză justă, adică de un temei juridic; îmbogățirea să fie neimputabilă debitorului; însărăcitul să nu aibă la dispoziție o altă acțiune în justiție pentru realizarea dreptului său de creanță împotriva îmbogățitului-pârât. În privința ultimei cerințe enunțate și astfel cum s-a ilustrat inclusiv în practica judiciară a instanței supreme (a se vedea de exemplu decizia civilă nr. 50/2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă), subsidiaritatea actio in rem verso semnifică faptul că aceasta acțiune nu poate fi promovată pentru a suplini o alta născută spre exemplu, dintr-un contract, dintr-un delict, dintr-o altă faptă licită sau din lege, putând fi primită însă - contrar deci, susținerilor în sens opus ale intimatului din cuprinsul întâmpinării formulate în cadrul fazei procesuale prezente de recurs - în cazul în care un obstacol de drept o împiedică pe aceasta din urmă să fie exercitată. Caracterul subsidiar al acțiunii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză are de fapt, rolul de a împiedica o utilizare abuzivă a instituției prin care să fie deturnate alte instituții ale dreptului privat în toate ipotezele în care se poate vorbi de o îmbogățire și o însărăcire, deși există temei juridic pentru ambele. Este adevărat că, în toate cazurile în care însărăcitul dispune de o acțiune, alta decât de in rem verso, fie că ea poate fi intentată împotriva îmbogățitului, fie împotriva unei terțe persoane, mecanismul îmbogățirii fară justă cauză nu este funcțional, dar pentru ca solicitarea întemeiată pe dispozițiile art. 1345 și urm. C. civ. să primească un fine de neprimire, trebuie identificată în concret care este acțiunea pe care o are la dispoziție reclamantul. Așadar, atunci când o instanță de judecată respinge ca inadmisibilă acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 1345 - 1348 C. civ., apreciind că exigența caracterului subsidiar al actio de in rem verso nu este satisfăcută, reclamantul având o altă acțiune la dispoziție, este necesar a se determina într-o manieră îndeajuns de lămuritoare care este acea altă acțiune, căci numai în urma unei asemenea determinări reclamantul va putea înțelege în mod efectiv de ce a greșit atunci când a ales să promoveze acțiunea în îmbogățire fără justă cauză. Enunțarea în concret, îndeajuns de bine determinat juridic, a acțiunii civile preeminente reprezintă așadar, un corelativ necesar al soluției de respingere ca inadmisibilă a acțiunii în îmbogățire fără justă cauză, fără însă ca aceasta să însemne că este necesar ca judecătorul cauzei să procedeze la detalieri care să-l transforme într-un consilier al reclamantului. Enunțarea vagă, imprecisă a posibilității de a promova alte acțiuni civile nu poate fi însă, pe de altă parte, considerată ca satisfăcătoare, câtă vreme în concret, partea nu ar putea înțelege care este tipul de acțiune civilă pe care ar fi trebuit să îl promoveze. Aplicând aceste considerente de ordin teoretic speței prezente deduse judecății, instanța de recurs observă că prin decizia recurată, instanța de apel a indicat recurentei reclamante posibilitatea juridică de a fi invocat calitatea intimatului A. de având - cauză (dedusă din situația de transmisiune legală a patrimoniului - active patrimoniale după radiere distribuite către asociat, conform art. 235 din Legea nr. 31/1990, calitate susținută în prezentul litigiu) și în cadrul procedurii contestației la executare reglementate de art. 712 și urm. C. proc. civ., exercitate anterior. Or, Înalta Curte apreciază că acest raționament juridic al instanței de apel este greșit, întrucât astfel cum însăși curtea de apel a expus în cadrul deciziei civile recurate, "în cadrul litigiului având ca obiect expropriere (x/2008), deși, inițial, prin decizia 1121/2017, s-a apreciat că a operat o transmitere a calității procesuale de la S.C. B. către A., ulterior, prin decizia instanței de recurs nr. 697/2018, s-a constatat că acesta nu are calitate de succesor al societății radiate". Așadar, lipsa calității de succesor al societății radiate a fost statuată în mod definitiv în ceea ce îl privește pe intimatul A. de-abia în anul 2018, prin decizia civilă nr. 697/5.03.2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I Civila în dosarul nr. x/2008, deci mult ulterior datei de 2.09.2013, când a fost soluționat dosarul nr. x/2012 având ca obiect contestația la executare formulată de recurenta reclamantă prezentă împotriva S.C. B. S.R.L., contestație respinsă ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de capacitatea de folosință, în urma radierii societații din Registrul Comerțului, la data de 12.08.2013, societate al cărei asociat a fost intimatul prezent. Or, atât timp cât acest fapt juridic (lipsa calității intimatului prezent de succesor al societății radiate) a fost constatat definitiv de-abia în anul 2018, este evident că invocarea calității juridice de având - cauză menționată de curtea de apel, calitate care ar rezulta din situația de transmisiune legală a patrimoniului (active patrimoniale după radiere distribuite către asociat, conform art. 235 din Legea nr. 31/1990) nu putea fi invocată de recurentă în cadrul contestației la executare soluționate în anul 2013, astfel cum eronat a apreciat instanța de apel. Din această perspectivă expusă, se constată într-adevăr, o încălcare de către curtea de apel, a prevederilor art. 1348 C. civ., atât timp cât remediul juridic invocat de către respectiva instanță de judecată nu era unul posibil din punct de vedere juridic, astfel cum s-a expus, criticile recurentei în această direcție fiind subsumabile motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentă prin cererea sa de recurs. De altfel, Înalta Curte constată că astfel cum s-a reținut inclusiv în decizia civilă recurată, contestația la executare promovată de recurenta reclamantă în dosarul nr. x/2012, împotriva S.C. B. S.R.L., a fost respinsă prin sentința civilă nr. 16703/2.09.2013 de Judecătoria Sectorului 1 București, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de capacitatea de folosință, în urma radierii societații din Registrul Comerțului la data de 12.08.2013, societate al cărei asociat a fost intimatul prezent. Or, dacă în cauza de față s-ar admite excepția inadmisibilității acțiunii pe motivul caracterului subsidiar al acestei acțiuni de in rem verso față de cea ilustrată, deja exercitată și pentru care s-a stabilit în mod definitiv finele de neprimire menționat, se poate ajunge la situația în care reclamantei i s-ar refuza dreptul său de a-i fi analizate pretențiile de către o instanță de judecată, contrar prevederilor art. 6 C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană asupra Drepturilor Omului și Libertăților sale Fundamentale, cu atât mai mult cu cât se observă că sunt diferite cauza juridică și obiectul acțiunii de față, în raport de cele ale contestației la executare promovate în anul 2012. Astfel, Înalta Curte remarcă faptul că procedura contestației la executare promovate în anul 2012 s-a întemeiat pe executarea unui titlu care nu era definitiv (sentința civilă nr. 803/05.04.2012 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2008), solicitându-se în cadrul său, anularea din acest motiv a tuturor formelor de executare realizate de executorul judecătoresc. În dosarul prezent însă, recurenta reclamantă, întemeindu-se pe stabilirea definitivă a despăgubirii cuvenite ca urmare a exproprierii, prin decizia civilă definitivă nr. 697/5.03.2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I Civila în dosarul nr. x/2008, solicită obligarea intimatului la plata diferenței dintre ceea ce s-a executat silit în temeiul sentinței civile nedefinitive nr. 803/05.04.2012 a Tribunalului București și această despăgubire cuvenită stabilită definitiv prin decizia instanței supreme, solicitare întemeiată pe caracterul invocat necuvenit al încasării respectivei diferențe. Or, astfel cum în mod corect a sesizat și recurenta în cuprinsul cererii sale prezente de recurs, atât timp cât despăgubirea cuvenită a dobândit caracter definitiv de-abia în anul 2018, prin decizia civilă nr. 697/2018 a instanței supreme, este evident atunci că în cadrul contestației la executare din 2012, reclamanta recurentă prezentă nu ar fi putut să solicite restituirea diferenței solicitate în prezent, întrucât la acel moment scăzătorul operațiunii ilustrate nu era încă determinat. În egală măsură, Înalta Curte constată că întrucât de-abia prin decizia menționată a instanței supreme s-a stabilit caracterul inferior al cuantumului despăgubirii cuvenite în urma exproprierii, față de suma încasată în temeiul executării silite, rezultă că la momentul promovării contestației la executare din anul 2012, nu se configura nici atributul de a fi necuvenită al respectivei încasări a diferenței, încasare realizată în temeiul executării silite a sentinței civile nr. 803/2012. Din perspectiva acestor argumente conjugate, este așadar, eronată aprecierea curții de apel în sensul că pretențiile din prezentul litigiu, solicitate potrivit temeiului învederat, ar fi putut fi solicitate de către recurentă pe calea contestației la executare inițiate în anul 2012, aprecierea analizată a instanței de apel fiind de natură a reliefa o greșită aplicare a prevederilor de drept substanțial ale art. 1348 C. civ. În fine, astfel cum s-a ilustrat și în jurisprudența instanței supreme (a se vedea în acest sens, decizia civilă nr. 1206/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă), existența unei acțiuni în întoarcere a executării silite (la care de asemenea, trimite prioritar instanța de apel) nu ar putea constitui în mod singular, un argument pentru a constata că mecanismul îmbogățirii fără justă cauză nu este funcțional, întrucât întoarcerea executării nu reprezintă decât o cale procesuală de restituire a prestațiilor în cazul desființării unui titlu executoriu sau a executării silite înseși, nu o acțiune în sensul art. 1348 C. civ. (ce se referă la temeiul de drept material al acțiunii). Or, izvorul restituirii prestațiilor, din punctul de vedere al raportului juridic de drept material, nu a fost identificat de către instanțele de fond, astfel cum s-a expus, spre a putea aprecia că reclamanta recurentă avea la dispoziție instituția juridică procesuală a întoarcerii executării, pentru recuperarea sumei pretinse. Toate aceste considerente expuse, realizate inclusiv de către recurenta reclamantă prin criticile sale din cererea de recurs (a se vedea de exemplu, criticile referitoare la faptul că suma cu titlu de despăgubiri cuvenite în cazul litigiilor privind exproprierea se fixează de-abia prin hotărârea judecătorească pronunțată asupra contestației față de despăgubirea stabilită administrativ sau criticile referitoare la faptul că deși instanța de apel a îndrumat către contestația la executare, reclamanta recurentă a formulat contestație la executare împotriva executării silite demarate la cererea S.C. B. S.R.L. - societate radiata, administrator intimatul A. -, prin intermediul C. - dosar executare nr. x/2012 sau cele referitoare la faptul că având in vedere că pentru recuperarea prejudiciului cauzat expropriatorului, s-a formulat in termen legal contestație la executare, fapt ce demonstrează că s-au utilizat și alte mijloace legale pentru recuperarea prejudiciului, atunci acțiunea privind îmbogățirea fără justă cauză a pârâtului, ar fi corect întemeiată), critici care se subsumează motivului de recurs reglementat de prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurentă, întrucât pun în discuție modul concret de aplicare de către curtea de apel a prevederilor art. 1348 C. civ., ilustrează insuccesul instanței de apel în identificarea potrivit art. 1348 C. civ., a unei acțiuni civile determinate care ar putea fi intentată de reclamantă și care ar înlătura astfel de la aplicare, pe cea prezentă ce are doar un caracter subsidiar. Pentru ansamblul acestor considerente, observând în temeiul considerentelor expuse conjugate, inexistența unei alte acțiuni a recurentei reclamante pentru a obține ceea ce pretinde că îi este datorat, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ. în referire la art. 488 pct. 8 C. proc. civ., constatând greșita aplicare de către curtea de apel a prevederilor art. 1348 C. civ. și subsecvent, eronata menținere de către aceasta a excepției inadmisibilității acțiunii, va admite recursul declarat de reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. - Direcția Regională de Drumuri și Poduri București împotriva deciziei nr. 1666 A din 22 noiembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel ce potrivit celor anterior expuse, va proceda la continuarea judecății, constatându-se totodată că în raport de soluția de casare care s-a impus, devine inutilă analiza de către instanța de recurs a celorlalte critici din recursul promovat, critici care vor fi avute în vedere de către instanța de rejudecare. În fine, Înalta Curte mai constată că prin notele scrise depuse la dosar de intimat prin avocatul său ales, după rămânerea cauzei în pronunțare, au fost invocate mai multe excepții procesuale și o cerere implicită de amendare a părții recurente. În privința lor, Înalta Curte constată că nu poate proceda la analiza lor, atât timp cât acestea au fost formulate astfel cum s-a expus, după rămânerea instanței de recurs în pronunțare, Înalta Curte nefiind așadar, legal învestită cu soluționarea lor, date fiind prevederile prohibitive ale art. 494 C. proc. civ. în referire la art. 478 alin. (2) C. proc. civ.: "(2) Părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare", ele nefiind invocate prin întâmpinarea formulată în recurs de intimat. Conform dispozițiilor art. 494 C. proc. civ. în referire la art. 394 C. proc. civ. și art. 244 C. proc. civ., notele scrise depuse de părți după închiderea dezbaterilor nu pot privi decât susținerile lor realizate pe parcursul procesului, deci nu elemente cu caracter juridic de noutate, prevederile procesuale enunțate fundamentându-se pe faptul că soluționarea unor chestiuni noi, formulate după rămânerea instanței în pronunțare, ar determina o încălcare a dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil ale părții adverse, care nu are cunoștință de aceste aspecte noi, spre a își putea construi apărarea în raport de ele și a le dezbate în mod contradictoriu.