Decizia nr. 1237/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III -a civilă, sub nr. x/2020 reclamantul Ministerul Transporturilor, Infrastructurii și Comunicațiilor a chemat în judecată pe pârâta A. S.A., în temeiul art. 1341 C. civ., formulând acțiune în restituirea plății nedatorate și a solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumei de 17.353.186,50 RON, reprezentând plata nedatorată, plata dobânzii legale începând cu data plății și până la achitarea efectivă a acestui debit principal. În drept, a invocat dispozițiile art. 1341 C. civ. coroborat cu art. 1645 C. civ., prevederile O.G. nr. 13/2011 art. 3 alin. (2).

Hotărârea pronunțată de instanța de fond Prin sentința civilă nr. 574/09.04.2021, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția prescripției și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Ministerul Transporturilor Infrastructurii și Comunicațiilor, în contradictoriu cu pârâta A. S.A., ca fiind prescrisă. Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul Ministerul Transporturilor Infrastructurii și Comunicațiilor, solicitând desființarea hotărârii apelate, iar pe fond, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. Cererea de apel a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel Prin decizia civilă nr. 842 A din 02 iunie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de apelantul-reclamant Ministerul Transporturilor, Infrastructurii și Comunicațiilor împotriva sentinței civile nr. 574/09.04.2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. S.A., ca nefondat.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 842A/02.06.2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamantul Ministerul Transporturilor, Infrastructurii și Comunicațiilor. Prin recursul declarat, reclamantul a solicitat admiterea cererii, casarea deciziei, iar în urma rejudecării să se dispună admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, susținând că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material. Instanța a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, apreciind, în mod eronat că, în speță sunt aplicabile prevederile art. 2517, respectiv art. 2528 C. civ. Pentru a pronunța soluția de respingere a apelului, instanța a constatat că între părți exista un raport juridic de natură civilă, or această încadrare este nelegală câtă vreme pârâta prestează serviciul de transport public și a decontat aceste sume în temeiul a două legi speciale aplicabile, și anume Legea nr. 44/1994 privind veteranii de război, precum și unele drepturi ale invalizilor și văduvelor de război, respectiv Legea nr. 341/2004 recunoștinței față de eroii-martiri și luptătorii care au contribuit la victoria Revoluției române din decembrie 1989. Susține că raportul juridic dedus judecății în baza căruia s-a făcut plata (nedatorată) este unul de natură administrativă și nu civilă, întrucât sumele de bani solicitate a fi restituite prin acțiunea depusă de reclamant au natura unor subvenții acordate de la bugetul de stat, ele fiind plătite având temei prevederile legilor speciale anterior menționate, acestea nefiind plătite în temeiul unui contract de natură civilă. În litigiu este vorba despre o creanță bugetară, asimilată creanței fiscale, or în motivarea sa, instanța nu s-a pronunțat cu privire la acest aspect, astfel că decizia recurată nu conține nicio motivare legală și temeinică cu privire la cauza dedusă judecății. Subliniază că instanța de apel creează o confuzie între creanța bugetară și creanța fiscală, apreciind că numai creanțelor fiscale le este aplicabil termenul de prescripție de 5 ani, când în realitate recurentul este solicitantul unei creanțe bugetare asimilat creanței fiscale din punct de vedere al termenului prescripției extinctive, respectiv un termen de 5 ani în conformitate cu prevederile speciale statuate în Codul de procedură fiscală și nu cel general de 3 ani prevăzut de C. civ. Raționamentul instanței de apel s-a bazat pe cel al instanței de fond și a menținut logica de interpretare eronată a primei instanțe statuând, în mod greșit, faptul că raportul juridic dintre părți, dedus judecății, are un caracter civil, când în realitate acesta este unul de natură administrativă, întrucât una dintre părți este Ministerul Transporturilor și Infrastructurii în calitatea sa de reprezentant al Statului, care acordă facilitățile prevăzute de Legea nr. 44/1994, respectiv Legea nr. 341/2004, iar sumele acordate sunt plătite de la bugetul de stat. Mai arată că, deși instanța de apel recunoaște că recurenta este instituție publică colectoare de creanțe bugetare, nu recunoaște și calitatea de reprezentant al Statului în raportul juridic dedus judecății, atunci când în motivarea raționamentului deciziei civile recurate a invocat două articole din C. civ. care nu se aplică situației de fapt și, pe cale de consecință, a respins, în mod eronat și nelegal apelul formulat. Susține că o astfel de soluție este contrară prevederilor OMT nr. 350/2016, invocat chiar de A. S.A. în întâmpinarea sa, întrucât acest ordin este dovada inexistenței temeiului de plată a deconturilor prezentate de pârâtă în anii 2014-2015 și el se aplică numai pentru viitor, respectiv serviciilor prestate după 29 aprilie 2016. Pentru perioada anterioară pârâta nu avea nici contract de servicii publice, nici un ordin de ministru prin care să fie aprobată valoarea călătoriei simple astfel cum au reținut auditorii Curții de conturi. Față de considerentele reținute de instanța de apel, referitoare la data de la care curge termenul de prescripție, precizează faptul că recurentul nu a susținut în fata instanței de fond că termenul de prescripție curge de la data deciziei Curții de Conturi, ci doar că, având în vedere natura creanței ca fiind bugetară, termenul de prescripție în care poate fi introdusă acțiunea este cel prevăzut de art. 91 alin. (1) din vechiul Codul de procedură fiscală (O.G. nr. 92/2003), în vigoare la data nașterii raportului de creanță bugetară. A citat Decizia nr. 13/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pronunțată în dosar nr. x/2016, în care se reține că instituțiile publice pot fi implicate în diverse raporturi juridice cum ar fi, de exemplu, raporturi de muncă, administrative, contractuale, derivând din achiziții publice etc. În funcție de natura raportului juridic în care este implicată instituția publică și în raport cu specificul situației în care s-a produs prejudiciul sau s-a efectuat plata nelegală din bugetul instituției publice, recuperarea acestora poate fi diferită, iar alegerea modalității pentru recuperarea prejudiciului aparține conducerii entității auditate. Mai arată că instanța, ignorând considerentele evidențiate de reclamant prin cererea de apel, nu face decât să reproducă considerentele deciziei nr. 19/2019 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, considerente inaplicabile cauzei deduse judecății, întrucât nu s-a susținut în fața instanței de fond că termenul de prescripție curge de la decizia Curții de Conturi, ci doar că sunt aplicabile prevederile Codului de procedură fiscală prin care se instituie un termen de 5 ani aplicabil restituirii creanței fiscale și celei bugetare deopotrivă. În drept a indicat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Nu au fost identificate motive de recurs de ordine publică.

Apărările formulate în cauză Intimata A. S.A. a formulat întâmpinare în cauză, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin rezoluția din 23 ianuarie 2024 a fost fixat termen de judecată în 14 mai 2024 pentru soluționarea recursului, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Prin motivul de recurs aferent punctului 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-reclamant Ministerul Transporturilor Infrastructurii și Comunicațiilor a susținut, în esență, că hotărârea a preluat raționamentul instanței de fond și nu conține o motivare legală și temeinică în ceea ce privește argumentul că în litigiu este vorba despre o creanță bugetară, asimilată unei creanțe fiscale. Prin motivul de recurs aferent punctului 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul susține că decizia a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, art. 2517 și 2528 C. civ., excepția prescripției dreptului material la acțiune fiind admisă eronat, precum și că instanța a apreciat greșit că raportul derulat între părți este de natură civilă, întrucât pârâta prestează serviciul de transport public, raportul fiind de natură administrativă. Mai susține că soluția este contrară Ordinului ministrului transporturilor nr. 350/2016 privind aprobarea Contractului de servicii publice de transport cu metroul pentru perioada 2016-2018, întrucât acest ordin este dovada inexistenței temeiului de plată a deconturilor prezentate de pârâtă în 2014-2015, el aplicându-se numai pentru viitor, serviciilor prestate după 29 aprilie 2016. A mai citat Decizia nr. 13/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în dosar nr. x/2016. Motivele de recurs, astfel expuse, sunt nefondate. Textele normative relevante în cauză sunt dispozițiile art. 2517 C. civ., potrivit căruia termenul prescripției este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen, precum și art. 2528 C. civ., care stipulează că prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Instanța de apel, răspunzând criticilor referitoare la greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune de către instanța de fond, a reținut că în cauză este incident termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 2517 C. civ., iar acesta se calculează de la data efectuării plăților către pârât, întrucât de la acest moment reclamantul ar fi trebuit să cunoască prin verificările corespunzătoare faptul că valoarea călătoriei simple cu metroul utilizată la calculul contravalorii facilităților acordate nu a fost aprobată prin ordin al ministrului transporturilor. A conchis astfel că plățile a căror restituire s-a solicitat au fost făcute în cursul anului 2015, iar termenul de prescripție de 3 ani s-a împlinit anterior formulării cererii de chemare în judecată, 11 mai 2020. Instanța de apel a analizat în mod judicios și dispozițiile art. 91 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, care prevăd un termen special de prescripție de 5 ani pentru stabilirea creanțelor fiscale, conchizând că acestea nu sunt aplicabile în cauză. A explicitat că, din examinarea art. 1, art. 85 și art. 141 alin. (1)-(6) și (9)- (11) din O.G. nr. 92/2003 rezultă că legislația fiscală distinge între creanțele fiscale, ce decurg din neplata impozitelor, taxelor și contribuțiilor sociale și creanțele bugetare, ce includ alte tipuri de venituri cuvenite bugetului consolidat al statului. A apreciat că suma cerută de reclamant poate fi cuprinsă în sfera creanțelor bugetare, fiind vorba de o creanță de drept privat, cu izvorul într-un raport juridic extracontractual, și anume plata pretins nedatorată făcută către A. pentru acordarea unor gratuități beneficiarilor Legii nr. 341/2004 și ai Legii nr. 44/1994, a cărei restituire s-a solicitat a fi dispusă pe cale judiciară, în condițiile dreptului comun - art. 1341 C. civ., care se face venit la bugetul de stat. Contrar criticilor recurentului, se constată că instanța de apel a argumentat soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 425 C. proc. civ. Decizia atacată conține elementele care fac posibil controlul hotărârii în calea de atac, motivarea este clară și concisă, cuprinzând argumentele care au format convingerea instanței în sensul soluției pronunțate. Instanța de apel a analizat toate motivele de apel invocate de acesta, respectiv soluționarea greșită a excepției dreptului material la acțiune, precum și natura raportului juridic dedus judecății ca fiind una administrativă, nu civilă, întrucât sumele de bani solicitate a fi restituite sunt de natură bugetară. Înalta Curte constată că decizia este pertinent și complet motivată sub aspectul distincției între creanța bugetară și creanța fiscală, precum și în sensul că termenul special de prescripție se aplică creanței fiscale, ceea ce conduce la concluzia că el nu este aplicabil speței, care are ca obiect o creanță bugetară. Aceasta întrucât termenul special de prescripție de 5 ani prevăzut de art. 91 din O.G. nr. 92/2003 este aplicabil, într-adevăr, doar în ceea ce privește creanțele fiscale, care se stabilesc de organul fiscal, prin decizie de impunere sau alt titlu de creanță, nu și în privința creanțelor bugetare, rezultate din raporturi juridice contractuale sau extracontractuale, care se recuperează pe calea dreptului comun, prin promovarea unei acțiuni în justiție, împrejurare care rezultă din textul de lege menționat. Așadar, în mod corect instanța de apel a validat raționamentul primei instanțe potrivit căruia prescripția dreptului la acțiune pentru recuperarea plății pretins nedatorate, în cuantum de 17.353.186,5 RON, se supune prevederilor art. 2517 C. civ., care stabilesc că termenul prescripției este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen, dezlegarea dată cu privire la această critică fiind una justă. În cauză nu se verifică susținerile recurentului privitoare la existența unei confuzii făcute de instanța de apel între creanța fiscală și creanța bugetară, întrucât instanța de apel a realizat o delimitare clară între creanțele fiscale, reglementate limitativ de O.G. nr. 92/2003 (obligații ce decurg din neplata impozitelor, taxelor și contribuțiilor sociale) și creanțele bugetare, ce includ alte tipuri de venituri cuvenite bugetului consolidat al statului, nefiind adus un argument pertinent care să contrazică această dezlegare. În fine, natura raportului juridic dintre părți apare ca fiind lipsită de relevanță din perspectiva argumentației instanței de apel, care a arătat că și dacă se califică creanța în litigiu ca fiind una bugetară (supusă termenului de prescripție de drept comun de 3 ani) și dacă ea nu rezultă dintr-un contract, soluția admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune se impune pentru că în cauză termenul de prescripție ce curgea de la data plăților era împlinit la data sesizării instanței. Pe cale de consecință, nu se verifică nici incidența în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., interpretarea dată de instanță dispozițiilor art. 2517 și art. 2528 C. civ. fiind una corectă. În ceea ce privește criticile de recurs referitoare la aplicabilitatea în cauză a Deciziei nr. 13/2017, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în dosarul nr. x/2016, se constată că în respectiva cauză, sesizarea respinsă ca inadmisibilă privea pronunțarea unei hotărâri prealabile referitoare la următoarea chestiune de drept: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (5), art. 33 alin. (3) teza ultimă și art. 64 din Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, republicată, cu modificările și completările ulterioare, măsura impusă prin decizia Curții de Conturi privind recuperarea prejudiciului produs prin alocarea nelegală de fonduri publice, printr-un act al administrației publice locale cu caracter individual, constatat nelegal în temeiul dispozițiilor art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, deschide calea recuperării sumelor de la terții beneficiari, conform dispozițiilor art. 1.635 și următoarele din C. civ. ?" S-a concluzionat că lămurirea chestiunii de drept cu care Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată nu avea legătură cu soluționarea pe fond a litigiului, și constatându-se că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 519 C. proc. civ., în temeiul art. 521 alin. (1) din același cod, a fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea respectivă. Pe cale de consecință, Înalta Curte reține că nu există în respectiva decizie dezlegări în drept relevante pentru cauza de față care să servească soluționării cauzei. Chiar dacă raportul juridic dintre reclamant și pârâtă nu are natură civilă, argumentarea instanței de apel arată cu suficientă claritate că termenul special de prescripție nu este aplicabil, astfel încât celelalte argumente sunt străine cauzei. Pentru toate aceste considerente, reținând că motivele de recurs invocate, examinate prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., nu sunt întemeiate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant Ministerul Transporturilor Infrastructurii și Comunicațiilor împotriva deciziei nr. 842A din 2 iunie 2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. S.A.