ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1613/2022

Obiectul cauzei: Prin cererea înregistrată la data de 19.02.2018 pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2018, reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători C.F.R. Călători S.A. a chemat în judecată pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, solicitând ca pe baza probelor ce vor fi administrate, prin sentința ce se va pronunța să se dispună anularea clauzei prevăzute la art. 4 lit. d) din contractele încheiate cu pârâtul, numerele x, să fie obligat pârâtul la restituirea sumei de 531.594,48 RON, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. Prin încheierea de ședință din data de 26.02.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018 a fost admisă excepția de necompetență funcțională și în temeiul art. 200 alin. (2) C. proc. civ., a fost trimisă cauza la Tribunalului București, secția civilă, reținându-se că litigiul are o natură civilă.

Sentința pronunțată de Tribunalul București: Prin sentința civilă nr. 1623/11.09.2018, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători C.F.R. Călători S.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, ca fiind prescrisă.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București: Prin decizia nr. 1792 din 17 decembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători C.F.R Călători S.A. împotriva sentinței civile nr. 1623/11.09.2018, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Ministerul Transporturilor, Infrastructurii și Comunicațiilor (fost Ministerul Transporturilor și Infrastructurii); a anulat sentința civilă apelată și evocând fondul a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată. A admis cererea de chemare în judecată și a constatat nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 4 lit. d) din contractele încheiate cu pârâtul, numerele x. A fost obligat pârâtul la restituirea către reclamantă a sumei de 531.594,48 RON. A respins cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată, cât și cererea de obligare a intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii (MTI) în data de 6 octombrie 2021, criticând soluția pentru nelegalitate. Dosarul a fost înregistrat la ICCJ la data de 14 octombrie 2021 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din fișa Ecris și referatul de repartizare aleatorie . In cuprinsul cererii de recurs pârâtul a formulat următoarele critici: Instanța de fond în mod corect a apreciat că acțiunea așa cum a fost formulată și întemeiată era o acțiune în anulare supusă termenului general de prescripție de 3 ani, constatând astfel că în raport de data formulării cererii de chemare în judecată, acțiunea era prescrisă. Cum termenul folosit de intimată a fost acela de anulare absolută a clauzei, instanța de apel și-a calificat obiectul dedus judecății ca fiind constatare nulitate absolută pe motiv de ordine publică, deducând acestea nu din temeiul de drept indicat de reclamant la care trebuia să se raporteze, ci din modul în care a fost expusă situația de fapt bazat prin reliefarea caracterului de subiect ce desfășoară activitatea de interes național, social. Procedând în acest sens problema ce urma a fi rezolvată de instanță a fost aceea de a stabili dacă normele de drept din materia comodatului sunt norme imperative sau de recomandare, iar "calitatea" primită urmare a reorganizării societății transformă caracterul unei norme clar dispozitive într-o normă imperativă. Nu poate înțelege cât de afectată este ordinea publică de contractul civil legal încheiat între două părți care expres au ales ca lege a părților dispozițiile comodatului prevăzute de C. civ. având ca obiect parcul de mașini al SNTF CFR Călători S.A. și M.T.I. și cine poate afirma că două instituții publice sau de interes public nu pot încheia contracte civile conținând norme dispozitive. A se observa că instanța de apel a făcut o aplicare și o interpretare greșită a dispozițiilor art. 2151 alin. (1), art. 1169, art. 1237, art. 38, art. 1247 alin. (1) și (3), art. 1345 C. civ. motivul de recurs fiind întemeiat. Dând eficiență exagerată argumentelor oferite de una din hotărârile invocate de adversar ca exemplu din practica judecătorească, instanța de apel își fundamentează soluția oferită făcând trimitere la acea hotărâre ca la o decizie prin care s-a admis un RIL, reținând că "Înalta Curte de Casație și Justiție nu a făcut aplicarea principiului de voință ci a făcut aplicarea principiilor de ordine publică ale economicității, eficienței și eficacității în activitățile întreprinse, stabilind astfel că textele menționate din materia comodatului au căpătat un caracter imperativ, ținând de ordinea publică". De altfel, aproape în totalitate considerentele deciziei le constituie argumente fundamentate pe Decizia nr. 4100/14.12.2017, pronunțată în dosarul nr. x/2014 - în care nu a fost parte, nefiind decât un exemplu de practică judiciară. Invocă practică judiciară și citează din aceasta. In drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Intimatul reclamant a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, asupra căreia instanța s-a pronunțat prin încheierea de admitere în principiu, iar pe fond a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Recurentul pârât a depus răspuns la întâmpinare. Intimatul reclamant a depus punct de vedere la raport.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 5 aprilie 2022 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii (MTI), împotriva deciziei nr. 1792 din 17 decembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a fost fixat termen de judecată la data de 27 septembrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. 1. Criticile recurentului pârât Ministerul Transporturilor și Infrastructurii (MTI) referitoare la încălcarea de către intimata reclamantă Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R Călători" S.A. a prevederilor art. 194 C. proc. civ., ca urmare a invocatei neindicări în cuprinsul acțiunii a temeiului de drept, critici încadrabile în mod corect în motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. și nu pct. 8 cum eronat a indicat recurentul, sunt nefondate. Astfel, instanța de recurs constată că potrivit normei procesuale invocate, respectiv art. 194 alin. (1) lit. d), "Cererea de chemare în judecată va cuprinde: (...) d) arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea". Așadar, în cuprinsul cererii de chemare în judecată trebuie să se regăsească în mod obligatoriu și cauza juridică a litigiului înțeleasă potrivit normei juridice citate, ca izvor al pretențiilor reclamantei, dat de situația de fapt cu încadrarea juridică a acesteia. Or, această obligație procesuală a fost respectată de reclamanta din cauză, atât timp cât în cuprinsul cererii de chemare în judecată sunt indicate atât motivele de fapt ale cererii, fundamentul pretențiilor reclamantei intimate, cât și încadrarea juridică a acestora. Se observă în acest sens că intimata reclamantă a indicat cauza de nulitate a clauzei contractuale contestate ca fiind încălcarea dispozițiilor reținute de către Curtea de Conturi cu ocazia controlului de specialitate efectuat și de către instanța supremă de contencios administrativ la momentul soluționării recursului în contestația realizată față de respectivul control, intimata indicând în această direcție în cuprinsul cererii de chemare în judecată atât prevederile civile ale art. 1564 și ale art. 2151 alin. (1) C. civ., cât și pe cele fiscale ale art. 21 alin. (1) și art. 145 din Legea nr. 571/2013 Codul fiscal și pct. 106 alin. (2) din Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 3055/2009. Se constată în aceeași direcție că după ce le-a enunțat concret în cuprinsul motivării cererii de chemare în judecată, intimata reclamantă a arătat chiar în mod expres că "Având în vedere atât reținerile Curții de Conturi, cât și soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în dosarul nr. x/2014, rezultă fără echivoc faptul că clauza reglementată la art. 4 lit. d) din contractele de comodat mai sus amintite au fost încheiate cu încălcarea prevederilor legale" (pagina 5 a cererii de chemare în judecată). În finalul cererii de chemare în judecată, reclamanta intimată a precizat și parte din temeiurile de drept civil (art. 1254, art. 1564, art. 2151 alin. (1) C. civ.), unele fiind invocate și anterior în cuprinsul cererii de chemare în judecată, această parte completându-se astfel - cum s-a expus - cu cele indicate în cuprinsul motivelor de fapt ale cererii, atât timp cât așa cum s-a ilustrat anterior, cauza juridică a unui litigiu reprezintă izvorul pretențiilor reclamantului, dat de situația de fapt cu încadrarea juridică a acesteia. Contrar susținerilor recurentei pârâte, instanța de recurs constată și că reclamanta și-a indicat în mod chiar repetat în cuprinsul cererii de chemare în judecată aprecierea potrivit căreia încălcarea normelor juridice enunțate în acțiune reprezintă o cauză de nulitate absolută a contractelor juridice încheiate, solicitând repetat constatarea nulității absolute a sa (și nu relative) și arătând că normele încălcate sunt de ordine publică, astfel încât nu i se poate reproșa acestei părți procesuale utilizarea termenului - lipsit de rigoare juridică în materie - de "anulare" a clauzei în petitul cererii, termen reiterat în finalul acesteia, atât timp cât intenția clară, inechivocă, tranșantă a reclamantei intimate a fost aceea de a invoca o cauză de nulitate absolută a clauzei contractuale respective. Pe cale de consecință, nu se poate aprecia nici că instanța de apel s-ar fi pronunțat asupra unei cauze de nulitate absolută întemeiate pe nerespectarea normelor juridice conjugate din cerere amintite, întrucât curtea de apel a argumentat în cuprinsul deciziei recurate aprecierea sa - întemeiată chiar pe prevederile legale invocate de reclamantă - că în speță operează într-adevăr o cauză de nulitate absolută și nu una relativă. Contrar criticilor recurentului pârât, se observă că instanța de apel s-a raportat la temeiurile de drept indicate de intimata reclamantă în cadrul cererii sale de chemare în judecată și – astfel cum avea obligația legală menționată anterior – la motivele de fapt ale cererii, motive care împreună cu aceste temeiuri formează cauza cererii de chemare în judecată prezente, cauză care trebuie avută în vedere în mod obligatoriu în soluționarea pricinii, întrucât este unul dintre elementele esențiale ale acesteia. Împrejurarea că în cuprinsul analizei cauzei juridice concrete a cererii, instanța de apel a indicat și caracterul reclamantei intimate de subiect ce desfășoară activitate de interes național, social, nu reprezintă o abdicare de la principiul expus anterior, atât timp cât acest element face parte din ansamblul motivelor de fapt concrete ilustrate de reclamant ca fundamentând pretențiile sale, fiind așadar parte componentă a înseși cauzei cererii. Așadar, motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. nu este incident cauzei. 2. Nici ansamblul criticilor recurentului pârât privitor la greșita calificare a cauzei cererii de chemare în judecată ca și motiv de nulitate absolută a clauzei contractuale referitoare la suportarea cheltuielilor curente ale bunurilor date în comodat prin contractele de comodat încheiate, critici arondate motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., nu este fondat. Astfel, raportat la temeiurile juridice invocate de reclamanta intimată a fi fost încălcate, astfel cum ele au fost decelate și la punctul 1 din prezentele considerente, instanța de recurs constată că ele configurează în circumstanțele particulare ale cauzei, un motiv de nulitate absolută și nu relativă, astfel cum eronat invocă recurentul pârât. În această direcție, instanța de recurs remarcă sub un prim aspect, faptul că prin decizia de contencios administrativ nr. 4100/14.12.2017 pronunțată în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2014, în soluționarea acțiunii având ca obiect contestația formulată de reclamanta din prezenta cauză împotriva concluziilor controlului efectuat de Curtea de Conturi, s-au stabilit următoarele: "Astfel, instanța de recurs găsește întemeiate toate susținerile primei instanțe, referitoare la faptul că dispozițiile art. 2151 din noul C. civ. și ale art. 1549 din C. civ. de la 1864 nu prezintă natura juridică a unor norme de ordine publică, respectiv a unor norme imperative, pentru a nu se putea deroga de la dispozițiile edictate de legiuitor în ceea ce privește sarcina suportării cheltuielilor făcute pentru folosirea lucrului dat în comodat. Astfel, de regulă, în cadrul unui contract de comodat, derogarea de la normele de mai sus este permisă. În fapt, este necontestat în cauză că prin contractele verificate de Curtea de Conturi cheltuielile menționate au rămas în sarcina comodantului SNTFC CFR Călători S.A., nefiind suportate de comodatar, prin derogare de la normele amintite. În speță, ceea ce trebuie avut în vedere este însă faptul că reclamanta este constituită de acționarul unic statul român, fiind o societate pe acțiuni de interes public. Astfel, Statutul CFR Călători S.A., aprobat prin H.G. nr. 584/1998, cu modificările și completările ulterioare, precizează la art. 6 că aceasta desfășoară "activități de interes public național, social, și pentru satisfacerea nevoilor de apărare a țării". În aceste condiții, dincolo de normele generale de drept privat referitoare la comodat, trebuie respectate în primul rând principiile bunei gestiuni financiare a resurselor statului, respectiv principiile economicității, eficienței și eficacității în activitățile întreprinse. Tocmai aceste principii se opun suportării de către reclamantă, în calitate de comodant, a unor cheltuieli care, potrivit dreptului comun, revin comodatarului; în concursul dintre libertatea de voință a părților contractante și statutul special al reclamantei, de întreprindere publică, avea prioritate necesitatea cheltuirii fondurilor publice în mod eficient, economic și eficace. Conform prev. art. 28 alin. (2) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, ceea ce verifică recurenta-pârâtă este tocmai economicitatea, eficiența și eficacitatea cu care o entitate publică, un program, un proiect, un proces sau o activitate utilizează resursele publice alocate pentru îndeplinirea obiectivelor stabilite. Indirect, din perspectiva interesului public, în mod corect a reținut instituția pârâtă (Curtea de Conturi) faptul că textele menționate din materia comodatului au căpătat un caracter imperativ, ținând de ordinea publică. În speță, trebuie avut în vedere principiul cheltuirii eficiente a resurselor statului, care a fost ignorat total de către instanța de fond. Spre deosebire de contractele încheiate între particulari, unde raporturile dintre părți sunt reglementate exclusiv de normele dreptului privat, entitatea verificată satisface un interes general și prestează un serviciu public, utilizând resurse materiale și financiare ale statului, astfel încât în activitatea sa nu pot fi aplicate automat normele C. civ..". Așadar, prin respectiva hotărâre judiciară definitivă s-a statuat faptul că actele juridice obiect al prezentei cauze deduse judecății au fost încheiate în privința clauzei prevăzute la art. 4 lit. d) din ele, cu încălcarea unor norme (între care și art. 2151 alin. (1) C. civ.) și principii juridice de ordine publică. Instanța de recurs remarcă totodată, faptul că potrivit art. 435 din C. proc. civ., purtând denumirea marginală "Obligativitatea și opozabilitatea hotărârii": "(1) Hotărârea judecătorească este obligatorie și produce efecte numai între părți și succesorii acestora. (2) Hotărârea este opozabilă oricărei terțe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condițiile legii, dovada contrară". Astfel cum s-a reținut în cadrul Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept, nr. 18 din 17 februarie 2020 referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile, publicate în Monitorul Oficial nr. 191 din 10 martie 2020, "94. Conținutul textului de lege sus-redat este sintetizat în doctrină astfel: obligativitatea operează inter partes, opozabilitatea operează erga omnes; obligativitatea este relativă, opozabilitatea este generală. 95. Așadar, principiul relativității hotărârii judecătorești, atât sub aspectul efectelor obligatorii, cât și al lucrului judecat, presupune ca ceea ce a fost judecat să nu poată folosi sau, în principiu, să nu poată fi opus decât de către părțile în proces (și succesorii acestora), fundamentul și justificarea acestui principiu constituindu-le contradictorialitatea și dreptul la apărare. 96. Însă această relativitate nu antrenează consecința inopozabilității hotărârii judecătorești față de terți. 97. Tocmai de aceea, completându-l pe cel dintâi, principiul opozabilității hotărârii judecătorești dă expresie respectului datorat și impus tuturor de către o situație juridică. 98. Astfel, opozabilitatea stricto sensu este definită în doctrină drept acea aptitudine a actului jurisdicțional de a fi recunoscut și respectat de orice persoană care nu a fost implicată în procedura judiciară. Altfel spus, existența sa integrată în mod legal în ordinea juridică poate fi opusă terțelor persoane, care nu mai pot ignora situația juridică ce a luat naștere în urma pronunțării hotărârii judecătorești, cel puțin până la momentul în care vor demonstra în justiție situația contrară (suportând, astfel, în mod indirect, efectele judecății la care nu au participat). 99. Mecanismul producerii efectelor hotărârii judecătorești presupune, așadar, ca principiul relativității să asigure stabilitatea internă, în raporturile dintre părți (și succesorii lor), iar cel al opozabilității să asigure stabilitatea externă, în relația cu terții (cel puțin până la momentul la care aceștia vor face proba contrară celor tranșate jurisdicțional)". Or, raportat la statuările citate din decizia de contencios administrativ definitivă citată anterior, referitoare la încălcarea unor norme de ordine publică la încheierea clauzei menționate din contractele de comodat încheiate, evaluate și în prezentul litigiu, instanța de recurs constată că recurentul pârât – terț față de litigiul de contencios administrativ – nu a realizat dovada contrară impusă de art. 435 alin. (2) din C. proc. civ. Astfel, instanța de recurs constată – convergent curții de apel – faptul că normele fiscale enunțate de organul de control a fi fost încălcate în cadrul litigiului de contencios administrativ (norme expuse și la punctul 1 din prezenta decizie civilă de recurs și care, astfel cum s-a arătat la același punct 1, configurează în egală măsură cauza cererii de chemare în judecată prezente) sunt norme imperative, care circumscriu din perspectivă fiscală activitatea instituțiilor publice. Concret, potrivit pct. 106 alin. (2) din Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 3055/2009 în forma în vigoare la data relevantă: "(2) Cheltuielile efectuate în legătură cu imobilizările corporale utilizate în baza unui contract de închiriere, locație de gestiune sau alte contracte similare se evidențiază în contabilitatea entității care le-a efectuat, la imobilizări corporale sau drept cheltuieli în perioada în care au fost efectuate, în funcție de beneficiile economice aferente, similar cheltuielilor efectuate în legătură cu imobilizările corporale proprii". În egală măsură, prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 571/2013 Codul fiscal statuează: "(1) Pentru determinarea profitului impozabil sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, inclusiv cele reglementate prin acte normative în vigoare". De asemenea, instanța de recurs remarcă faptul că potrivit art. 145 din Legea nr. 571/2013 Codul fiscal: "(1) Dreptul de deducere ia naștere la momentul exigibilității taxei. (2) Orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achizițiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul următoarelor operațiuni: a) operațiuni taxabile; b) operațiuni rezultate din activități economice pentru care locul livrării/prestării se consideră ca fiind în străinătate, dacă taxa ar fi deductibilă, în cazul în care aceste operațiuni ar fi fost realizate în România; c) operațiuni scutite de taxă, conform art. 143, 144 și 1441; d) operațiuni scutite de taxă, conform art. 141 alin. (2) lit. a) pct. 1-5 și lit. b), în cazul în care cumpărătorul ori clientul este stabilit în afara Comunității sau în cazul în care aceste operațiuni sunt în legătură directă cu bunuri care vor fi exportate într-un stat din afara Comunității, precum și în cazul operațiunilor efectuate de intermediari care acționează în numele și în contul altei persoane, atunci când aceștia intervin în derularea unor astfel de operațiuni; e) operațiunile prevăzute la art. 128 alin. (7) și la art. 129 alin. (7), dacă taxa s-ar fi aplicat transferului respectiv. (3) Dacă nu contravine prevederilor alin. (2), persoana impozabilă are dreptul de deducere a taxei și pentru cazurile prevăzute la art. 128 alin. (8) și la art. 129 alin. (5). (4) În condițiile stabilite prin norme se acordă dreptul de deducere a taxei pentru achizițiile efectuate de o persoană impozabilă înainte de înregistrarea acesteia în scopuri de TVA, conform art. 153. (5) Nu sunt deductibile: a) taxa aferentă sumelor achitate în numele și în contul altei persoane și care apoi se decontează acesteia, precum și taxa aferentă sumelor încasate în numele și în contul altei persoane, care nu sunt incluse în baza de impozitare a livrărilor/prestărilor efectuate conform art. 137 alin. (3) lit. e); b) taxa datorată sau achitată pentru achizițiile de băuturi alcoolice și produse din tutun, cu excepția cazurilor în care aceste bunuri sunt destinate revânzării sau pentru a fi utilizate pentru prestări de servicii". Aceste norme juridice fiscale sunt concretizări ale principiilor juridice care guvernează modul de utilizare a resurselor publice de către instituțiile publice, principii regăsite inclusiv în cadrul art. 21 alin. (1) din Legea nr. 94/1002 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi: "(1) Curtea de Conturi exercită funcția de control asupra modului de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public, furnizând Parlamentului și, respectiv, unităților administrativ-teritoriale rapoarte privind utilizarea și administrarea acestora, în conformitate cu principiile legalității, regularității, economicității, eficienței și eficacității" sau în cadrul art. 28 alin. (2) din același act normativ special: "(2) Curtea de Conturi efectuează o evaluare independentă asupra economicității, eficienței și eficacității cu care o entitate publică, un program, un proiect, un proces sau o activitate utilizează resursele publice alocate pentru îndeplinirea obiectivelor stabilite", text de lege menționat și de instanța supremă de contencios administrativ în decizia sa. Din aceeași perspectivă, instanța de recurs remarcă și faptul că există norme civile care statuează în concret, un mod rațional și economic de utilizare inclusiv a resurselor publice, mod care corespunde principiilor fiscale enunțate, astfel de norme devenind concomitent, în astfel de împrejurări, o transpunere concretă, o aplicație particulară a regimului juridic fiscal imperativ circumscris de regulile fundamentale enunțate. Este și cazul dispozițiilor art. 2151 alin. (1) C. civ. analizate: "(1) Comodatarul suportă cheltuielile pe care le-a făcut pentru a folosi bunul", atunci când un contract de comodat se încheie între instituții publice, persoane juridice guvernate în activitatea lor de principiile fiscale primare expuse. În astfel de situații precum cea menționată, nerespectarea dispozițiilor civile respective va determina o încălcare a principiilor imperative de ordin fiscal enunțate, întrucât astfel cum s-a ilustrat, se aduce atingere ordinii publice, interesului public (legala, eficienta cheltuire economică a resurselor publice de către instituțiile publice fiind fără îndoială, o problemă care interesează major întreaga societate și care este recunoscută ca atare de către legiuitor). Dând eficiență acestor considerații de ordin teoretic în speța dedusă judecății, instanța de recurs constată în mod convergent curții de apel, că prin stabilirea în cadrul contractelor de comodat analizate în prezenta cauză, a suportării de către comodant a cheltuielilor curente aferente bunurilor date în comodat, în loc de comodatar (astfel cum impune art. 2151 alin. (1) C. civ.), în condițiile în care comodatarul instituție publică este cel ce beneficiază de bunurile respective, părțile contractante au acceptat în mod implicit, dar inechivoc (prin raportare la obligația cunoașterii prevederilor legale care le dirijează activitatea în calitate de instituții publice) realizarea de către intimata reclamantă (mandant) a unor cheltuieli suplimentare, contrare prevederilor art. 2151 alin. (1) C. civ. și nedeductibile fiscal, fiind astfel încălcate principiile fiscale imperative, de ordine publică, menționate. Pe cale de consecință, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de apel, clauza contractuală este lovită de nulitate absolută, în condițiile edictate de prevederile art. 1169 C. civ.: "Părțile sunt libere să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri" și de art. 1247 alin. (1) C. civ.: "(1) Este nul contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziții legale instituite pentru ocrotirea unui interes general", atât timp cât astfel cum s-a enunțat, la încheierea sa au fost nesocotite principii fiscale fundamentale, imperative. Recurentul pârât nu a realizat în cauză dovada contrară, reclamată potrivit art. 435 alin. (2) din C. proc. civ., față de concluzia încălcării acestor acestor principii fiscale de ordine publică, rezumându-se doar a critica aprecierea curții de apel relativă stabilirii incidenței nulității absolute. Or, astfel cum s-a antamat anterior, aceste reguli fundamentale de conduită fiscală se impun și în privința recurentului pârât minister, instituție publică la rândul său, principiile legalității, regularității, economicității, eficienței și eficacității în întrebuințarea resurselor financiare ale statului și ale sectorului public incumbându-i în egală măsură, indiferent dacă este vorba despre propriile resurse financiare publice sau despre cele ale unui cocontractant instituție publică. Prin prisma acestor elemente coroborate expuse, instanța de recurs constată caracterul nefondat al criticilor invocate de recurent relativ faptului că instanța de apel și-ar fi circumscris nelegal calificarea juridică a caracterului nulității incidente prin raportare la calitatea reclamantei intimate de instituție publică. Concluzia se impune deoarece recurentul pârât face abstracție în cadrul raționamentului său juridic de resursele financiare ale statului și ale sectorului public care circumscriu obiectul material derivat al contractelor de comodat încheiate (în referire la cheltuielile aferente bunurilor date în comodat), resurse care atrag incidența regimului fiscal imperativ menționat, art. 2151 alin. (1) C. civ. reprezentând astfel cum am expus, doar o aplicație, o transpunere concretă a sa, o proiecție a acestui regim legal imperativ pe plan civil. Atât timp cât actele juridice încheiate de către persoane juridice instituții publice antrenează resurse financiare ale statului și ale sectorului public, nu se poate nega incidența regimului fiscal imperativ aferent acestui tip de resurse și această concluzie se impune indiferent de calitatea concretă a acestor părți contractante sau de natura juridică a actului încheiat. Tot în justificarea acestui motiv de recurs, pârâtul recurent a ilustrat considerentele unei hotărâri judecătorești pronunțate definitiv de Curtea de Apel București în privința calificării normei juridice reprezentate de art. 2151 alin. (1) C. civ., hotărâre depusă în faza procesuală a recursului cu titlu de practică judiciară. Instanța de recurs constată că nici acest argument nu este de natură a realiza dovada contrară reclamată de art. 435 alin. (2) C. proc. civ., întrucât pe de o parte, hotărârea judecătorească invocată de recurent nu analizează cauza de nulitate absolută derivată din nerespectarea principiilor fiscale primare, cauză analizată în prezenta speță, ci se grefează exclusiv pe art. 2151 alin. (1) C. civ.. Or, astfel cum s-a expus la punctul 1 al prezentei decizii de recurs, cauza juridică a prezentei cereri de chemare în judecată nu este configurată doar de încălcarea aceste norme juridice civile. Pe de altă parte, hotărârea judecătorească depusă cu titlu de practică judiciară în prezenta fază de judecată vizează alte contracte de comodat (decât cele prezente), contracte al căror conținut concret nu a fost învederat instanței de recurs spre a putea realiza o analiză comparativă de situații juridice, în condițiile în care, deși s-ar părea că se referă tot la cheltuieli legate de autoturisme date în comodat, este menționat totuși, că este contestată clauza de la art. 4 lit. e) și nu) de la lit. d), cum este în cazul prezent. În contrapartidă, se observă că hotărârea definitivă a instanței supreme de contencios administrativ a evaluat chiar situația clauzei contractelor analizate în prezenta cauză. În virtutea tuturor acestor argumente expuse, prezenta instanță de recurs apreciază că în cauză, nu au fost încălcate de către instanța de apel, prevederile art. 2151 alin. (1) C. civ., art. 1169 C. civ., art. 1237 C. civ., art. 1247 alin. (1) și (3) C. civ. și pe cale de consecință, nici art. 1345 C. civ., cu mențiunea că în privința "art. 38 alin. ", acesta este invocat nedeterminat de către recurent, astfel încât el nu poate realiza în mod obiectiv obiect de analiză al instanței prezente de recurs. Dacă totuși, s-a avut în vedere de către recurent - ca urmare a faptului că în finalul enumerării normelor juridice este indicat C. civ. - art. 38 din C. civ., atunci instanța de recurs constată că nu s-a învederat de către recurent nici o critică concretă referitoare la încălcarea de către instanța de apel a acestui articol din C. civ. care reglementează capacitatea de exercițiu, astfel încât instanța de recurs apreciază că nici din perspectiva acestei prevederi legale nu se poate invoca în mod fondat vreo ignorare realizată de către instanța de apel. Așadar, nefiind incident în cauză nici motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. în referire la normele de drept substanțial invocate în calea de atac formulată, instanța de recurs conchide în sensul caracterului nefondat al prezentului recurs, date fiind prevederile art. 496 C. proc. civ.