ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1515/2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 19 noiembrie 2020 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a, sub nr. x/2020**, reclamanții A., B., C. și D., ultimii prin reprezentanți legali A. și B., în contradictoriu cu pârâții Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, Județul Buzău și Consiliul Județean Buzău, au solicitat următoarele:

- obligarea pârâților la plata, către reclamantul A., a sumei de 100.000 RON, reprezentând despăgubiri morale rezultate în urma vătămării corporale grave a fiului său C., în urma accidentului rutier produs la data de 19 iulie 2020, într-o parcare adiacentă DN10, în localitatea Siriu, județul Buzău;

- obligarea pârâților la plata, către reclamanta B., a sumei de 5.000.000 RON, reprezentând despăgubiri morale rezultate în urma vătămării corporale grave a fiului său C., în urma accidentului rutier produs la data de 19 iulie 2020, într-o parcare adiacentă DN10, în localitatea Siriu, județul Buzău;

- obligarea pârâților la plata, către reclamantul D., a sumei de 100.000 RON, reprezentând despăgubiri morale rezultate în urma vătămării corporale grave a fiului său C., în urma accidentului rutier produs la data de 19 iulie 2020, într-o parcare adiacentă DN10, în localitatea Siriu, județul Buzău;

- obligarea pârâților la plata, către reclamantul C., a sumei de 100.000 RON, reprezentând despăgubiri morale și a sumei de 20.000 RON reprezentând despăgubiri materiale rezultate în urma accidentului rutier produs la data de 19 iulie 2020, într-o parcare adiacentă DN10, în localitatea Siriu, județul Buzău.

Prin încheierea de ședință din 10 iunie 2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția necompetenței materiale procesuale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea uneia dintre Secțiile III-V civile ale Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 1367 din 07 octombrie 2022, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Județul Buzău și Consiliul Județean Buzău; a respins cererea formulată în contradictoriu cu acești pârâți ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală; a admis în parte cererea formulată de reclamanții A., C., B. și D., în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere; a obligat pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere la plata către reclamanta B. a sumei de 2.800 RON, daune materiale și la plata către reclamantul E., a sumei de 500.000 RON, daune morale; a respins în rest cererea, ca nefondată; a obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 2.000 RON, cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1172A din 09 octombrie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-pârâtă Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere împotriva sentinței civile nr. 1367 din 17 octombrie 2022, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă; a admis apelul formulat de apelantul-reclamant C., prin reprezentanți A. și B. împotriva aceleiași sentințe; a schimbat în parte sentința civilă atacată, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantul C. a sumei de 1.000.000 RON cu titlu de daune morale; a menținut restul dispozițiilor.

Împotriva deciziei civile nr. 1172A din 09 octombrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 27 februarie 2024, sub nr. x/2020**, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluția din 29 februarie 2024, a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., stabilind în cadrul verificărilor privind îndeplinirea cerințelor de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c)-e) C. proc. civ. că cererea de recurs cuprinde mențiunile privind denumirea și sediul, indicarea hotărârii care se atacă, semnătura consilierului juridic F. (împuternicire de reprezentare juridică la dosarul de recurs); în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a aceluiași articol, s-a constatat că recurenta-pârâtă a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru, potrivit art. 30 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

Invocând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, iar, pe fondul cauzei, respingerea acțiunii ca nefondată, cu obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În dezvoltarea motivelor de recurs, invocând încălcarea art. 22 și a art. 425 C. proc. civ., precum și a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, recurenta a susținut că decizia pronunțată în apel este nelegală și netemeinică, întrucât instanța nu a reținut corect situația de fapt, interpretând eronat probele administrate în cauză, precum și normele de drept material referitoare la angajarea răspunderii civile delictuale a Companiei Naționale de Administrare a Infrastructurii Rutiere.

Recurenta a reiterat susținerile formulate în fața instanțelor de fond cu privire la calitatea sa procesuală, solicitând, în esență, să se constate că nu este răspunzătoare de producererea prejudiciului a cărui reparare se solicită întrucât, în calitate de administrator al drumului pe care s-a petrecut evenimentul, și-a îndeplinit toate obligațiile legale, nefiind, astfel, îndeplinită condiția culpei.

În acest sens, a arătat că evenimentul s-a produs pe D.N 10, pe sensul către Buzău, la intrarea în orașul Siriu, fără a se preciza poziția kilometrică exactă. Potrivit adresei nr. x/19.03.2021, Serviciul întreținere DN, Autostrăzi și Plan coroborată cu adresa emisă de S.D.N. Buzău nr. 33/163514/19.03.2021, zona în care a oprit reclamantul nu este o parcare, ci o zonă de serviciu a drumului, iar zona în care a avut loc evenimentul, km 80, sens Brașov-Buzău, era semnalizată cu indicatoare rutiere de avertizare. La data de 19.07.2020, duminica, s-au înregistrat precipitații sub formă de ploaie, astfel că pe traseu a ieșit, la ora 13:20, G. x pentru a patrula pe sectorul de drum și pentru a îndepărta eventualele pietre care au căzut de pe versanți și s-a întors în curtea districtului la ora 16:20; versanții de pe care cad pietre/bolovani nu sunt în proprietatea C.N.A.I.R S.A., ci se află în proprietatea persoanelor fizice/juridice care ar trebui să administreze și să protejeze proprietatea; în zonă nu sunt montate plase de protecție.

În raport de aceste aspecte de fapt, recurenta a solicitat să se constate că obligațiile legale ale administratorului de drum, prevăzute de art. 40 din O.U.G. nr. 43/1997, au fost îndeplinite, acesta neputând să fie socotit vinovat pentru orice eveniment produs pe partea carosabilă sau în zona adiacentă drumului, întrucât și participanții la trafic au obligații proprii, conform legii.

Recurenta-pârâtă a invocat, incidența art. 483 C. civ. coroborat cu art. 5 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, susținând că autoritate părintească nu este doar un drept al părintelui, ci și un drept al copilul, drept având ca obligații corelative îndatoririle părintești, astfel încât să nu fie lezat în niciun fel copilul, interesul lui superior. Totodată, a invocat dispozițiile și art. 35 alin. (1) din O.U.G nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, care prevăd că participanții la trafic trebuie să aibă un comportament care să nu afecteze fluența și siguranța circulației, să nu pună în pericol viața sau integritatea corporală a persoanelor și să nu aducă prejudicii proprietății publice sau părivate.

În raport de aceste prevederi legale, a concluzionat în sensul că, atât timp cât șoferul circula pe un sector de drum semnalizat prin trei tipuri de indicatoare rutiere care avertizau asupra posibilității căderilor de pietre sau a pericolului de accidente, fapta acestuia de a opri autototurismul pentru o scurtă pauză denotă un comportament neglijent și imprudent, cu atât mai mult cu cât zona unde a oprit nu era semnalizată ca fiind o parcare.

Șoferul autoturismului trebuia să dea dovadă de maximă prudență, având în vedere că se afla în mașină alături de familie, pe un sector de drum care atenționa asupra posibilității căderilor de pietre și nu trebuia să oprească decât în prima parcare semnalizată corespunzător.

De altfel, recurenta solicită să se constate că, în speță, nu s-a făcut nicio probă cu privire la împrejurările producerii evenimentului, la măsurile luate de conducătorul auto, părintele reclamantului din prezenta speță, astfel că nu se poate stabili culpa pentru producerea presupusului prejudiciu solicitat.

În consecință, recurenta consideră că excepția lipsei calității sale procesuale pasive a fost în mod greșit respinsă.

Pe fondul litigiului, recurenta a susținut că reclamantul nu a făcut dovada elementelor necesare antrenării răspunderii civile delictuale, conform art. 1357 și urm. C. civ., or, pentru angajarea răspunderii administratorului de drum era necesară dovedirea împrejurărilor în care s-a produs evenimentul.

Cu referire la culpă, a susținut că, de vreme ce ea, recurenta, nu se face vinovată de producerea evenimentului în care a fost implicat reclamantul, întrucât și-a îndeplinit toate obligațiile ce îi reveneau în calitate de administrator al rețelei naționale de drumuri din România, pentru drumurile aflate în administrarea sa, astfel cum stabilește O.G. nr. 43/1997, se poate reține doar culpa conducătorului auto, în măsura în care acesta nu s-a adaptat condițiilor de trafic și carosabil existente ori nu a respectat anumite obligații, potrivit art. 1 din Regulamentul de aplicare al O.U.G. nr. 195/2002, art. 35 alin. (1) și art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002.

Dintr-o altă perspectivă, recurenta susține că, în speță, pe lângă faptul că nu sunt îndeplinite condițiile atragerii răspunderii sale, intervine o cauză de exonerare, respectiv forța majoră, deoarece o alunecare de teren reprezintă un fenomen natural cu un caracter imprevizibil și extraordinar, iar recurenta, în calitate de administrator al drumului, nu avea cum să anticipeze apariția acestui fenomen, invocând, în acest sens, art. 1351 alin. (1) și (2) C. civ.

Având în vedere principiul simetriei juridice, în contextul în care legislația în materie stipulează prin prevederile art. 45 alin. (5) din O.G. nr. 43/1997 obligativitatea administratorului de drum de a-l notifica pe asigurător în termen de 5 zile de la data producerii unor evenimente rutiere, recurenta consideră că, în scopul eliminării posibilității îmbogățirii fără justă cauză a reclamantului, acesta avea datoria de a notifica administratorul de drum într-un termen cât mai scurt de la data producerii evenimentului, pentru verificarea informațiilor transmise.

Recurenta a mai susținut că, din fotografiile depuse la dosarul cauzei reiese faptul că pasagerii aflați în mașină au coborât și, probabil, părinții le-au efectuat poze pentru a imortaliza peisajul, neținând cont de semnalizarea rutieră existentă pe sectorul de drum care atenționa participanții la trafic asupra posibilității căderilor de pietre și a pericolelor de accidente.

Având în vedere faptul că de la intrarea în județul Buzău, venind dinspre Brașov, până la locul presupusului eveniment rutier există montate indicatoare de avertizare a căderilor de pietre, recurenta consideră că a depus toate diligențele pentru a preîntâmpina producerea unor asemenea evenimente, luând toate măsurile necesare, semnalizând corespunzător sectorul de drum, astfel că întreaga responsabilitate, atât pentru propria persoană, cât și pentru ceilalți ocupanți ai autovehiculului revine șoferului auto, care are și calitatea de părinte.

În plus, persoana prejudiciată avea posibilitatea preconstituirii probelor, imediat după producerea avariilor, dacă folosea procedura prevăzută de art. 359 și urm. C. proc. civ.

Nu poate fi admisă o acțiune în răspundere civilă delictuală atâta vreme cât reclamantul nu a adus probe pentru a dovedi fapta ilicită, culpa pârâtei și legătura de cauzalitate dintre pretinsa faptă ilicită și prejudiciu. Soluția contrară ar însemna inversarea sarcinii probei, stabilită de art. 249 C. proc. civ., ca aparținând celui ce formulează cererea de chemare în judecată.

Cu referire la prejudiciu, ca element al răspunderii civile delictuale, recurenta a arătat că, în lipsa faptei ilicite, acesta nu poate exista și nici nu poate fi solicitat de la ea câtă vreme nu există un raport de răspundere delictuală. În dinamica producerii accidentului nu a fost dovedită nicio faptă care să-i poată fi imputată iar câtă vreme există un caz de forță majoră, cauză exoneratoare de răspundere, nu se poate reține culpa pârâtei și nici legătura de cauzalitate dintre faptă și presupusul prejudiciu.

Prejudiciul reprezintă rezultatul negativ al încălcării ilicite a unui drept subiectiv și trebuie să fie cert și să nu fie reparat încă. Prejudiciul cert este acel prejudiciu sigur atât sub aspectul existenței sale, cât și sub aspectul întinderii sale. Prejudiciul eventual, este acel prejudiciu care nu este sigur sub aspectul existenței sale și, cu atât mai mult, al determinării întinderii sale, nu este supus reparațiunii.

Prin urmare, pentru ca dreptul la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită să ia naștere și să poată fi ridicată o pretenție la repararea daunei suferite, se impune ca prejudiciul să fie cert și să nu fi fost reparat încă, or, recurenta susține că nu a avut cunoștință de o constatare a pagubei oficială și opozabilă companiei.

Recurenta-pârâtă a contestat întreaga sumă solicitată cu titlu de despăgubire (daune materiale și daune morale) având în vedere că nu s-au putut stabili culpa în lipsa dovedirii împrejurărilor care au concurat la producerea avariilor, cu atât mai mult cu cât și participanții la trafic trebuie să aibă un comportament adecvat care să le permită să adapteze viteza în funcție de condițiile de drum, astfel încât să poată efectua orice manevră în condiții de siguranță.

A mai precizat că, în cauză, nu este îndeplinită nici condiția legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciul reclamat.

Reiterând faptul că accidentul s-a petrecut pe un sector de drum semnalizat corespunzător prin indicatoare rutiere, unde conducătorul auto nu a respectat mijloacele de semnalizare, recurenta consideră că nu i se poate reține culpa în calitate de administrator de drum, șoferul fiind cel care a avut un comportament neglijent și imprudent.

Pentru a se putea demonstra culpa companiei este necesar a se demonstra că există un raport de cauzalitate specific și nu un raport de cauzalitate general, or, acesta nu se putea stabili decât printr-o expertiză care să precizeze că prejudiciul s-a produs în mod expres ca urmare a elementului uman (modalitate de conducere a autoturismului, încălcarea regulilor de circulație) sau a unor factori obiectivi (condiții de mediu, etc.) care nu intră în sfera de răspundere a recurentei ca administrator de drum.

Cum un astfel de mijloc de probă nu a fost administrat, nu se poate stabili o legătură de cauzalitate între prejudiciul solicitat și starea carosabilului, deoarece legătura de cauzalitate trebuie să se fundamenteze pe stabilirea tuturor faptelor și evenimentelor care au precedat evenimentul și nu pe argumente care nu sunt coroborate cu niciun mijloc obiectiv de probă. În opinia recurentei, prin actele depuse la dosar nu s-a dovedit legătura de cauzalitate, neexistând o dovadă clară, imuabilă în sensul că prejudiciul solicitat se datorează culpei administratorului de drum.

În baza jurisprudenței naționale, a O.G. nr. 83/2004, precum și a Legii nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, a susținut că nu poate oferi direct despăgubiri pentru avariile produse participanților care circulă pe drumuri naționale și autostrăzi, deoarece și participanții la trafic au obligații de respectat, conform codului rutier.

În plus, reclamantul, pentru repararea prejudiciului, trebuia să se adreseze asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, iar în cazul în care nu a avut o asigurare CASCO valabilă la data producerii accidentului, se putea adresa Fondului de protecție a victimelor străzii.

În final, recurenta a precizat că hotărârea atacată se bazează pe o interpretare eronată a probelor, în sensul că instanța de fond a reținut, în mod greșit, că recurenta are calitate procesulă activă în speță, în raport de actele și lucrările dosarului, fapta imputată pârâtei fiind aceea de a nu se fi asigurat zidul de sprijin de rambleu să fie întreținut corespunzător, însă din planșele foto administrate în cauză, se observă că zona în care a oprit reclamantul nu este o parcare, ci o zonă de serviciu a drumului ce era semnalizată cu indicatoare de avertizare.

Concluzionând, a considerat că instanța nu poate admite o acțiune în răspundere civilă delictuală, în condițiile în care reclamantul nu a adus nicio probă pertinentă și edificatoare pentru a dovedi fapta ilicită, culpa recurentei și nici legătura de cauzalitate dintre pretinsa fapta ilicita și prejudiciu, apreciind că nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale a recurentei prin raportare la art. 1357 C. civ.

6.1. La data de 18 martie 2024, prin poștă, în termen legal, intimații-reclamanți C. și D., ambii prin reprezentanți A. și B., A. și B. au depus întâmpinare, prin care au invocat, în principal, excepția nulității recursului, iar în subsidiar au solicitat respingerea căii de atac, ca nefondată.

În susținerea poziției lor procesuale, cu privire la excepția nulității recursului în raport de art. 486 alin. (1) lit. d) și art. 489 alin. (2) C. proc. civ., au arătat că recursul este nemotivat, de vreme ce criticile expuse în cuprinsul cererii de recurs vizează aspecte ce țin de netemeinicia și nu de nelegalitatea hotărârii atacate.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel.

Au menționat că administrarea sectorului de drum unde a avut loc accidentul este în sarcina recurentei, iar culpa în producerea evenimentului aparține în exclusivitate acesteia prin neluarea măsurilor de siguranță corespunzătoare, sens în care poartă și răspunderea pentru prejudicii cauzate pentru administrarea defectuoasă, făcând trimitere la art. 14, art. 16 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, art. 3 alin. (1), art. 4 alin. (1)-(3) din O.U.G. nr. 84/2003 pentru înființarea Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România - S.A. prin reorganizarea Regiei Autonome Administrația Națională a Drumurilor din România.

Au mai arătat că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale reglementate de art. 1357 C. civ., ținând cont de legătura de cauzalitate între accident și vătămarea corporală a intimatului C. urmare a dislocării unor bolovani care au ajuns pe carosabil, astfel cum rezultă din raportul de expertiză medico-legală, prejudiciu dovedit și cu înscrisurile depuse la dosar și declarația martorului.

Susținerile recurentei conform cărora vina aparține conducătorului auto care ar fi ignorat indicatoarele rutiere și că locul unde a oprit autoturismul nu este destinat participanților la trafic nu este parcare, ci este o zonă de serviciu a drumului, sunt nefondate, din moment ce planșa foto relevă faptul că accesul, oprirea și/sau staționarea în acel loc nu erau interzise prin indicatoare rutiere și marcaj rutier, iar linia discontinuă permitea oricărui autoturism să oprească, aspect întărit și de planșa foto anexată întâmpinării în care se observă nenumărate autoturisme staționate în acel loc.

Din aceeași planșă foto se observă faptul că după producerea accidentului recurenta a început lucrări de consolidare/punere în siguranță a traficului rutier.

6.2. La data de 25 martie 2024, prin poștă, în termenul legal, intimații-pârâți Consiliul Județean Buzău și Unitatea Administrativ Teritorială Județul Buzău, prin președintele Consiliului Județean Buzău, au depus întâmpinare, prin care au solicitat menținerea ca temeinică și legală a deciziei atacate și, implicit, a sentinței primei instanțe, în ceea ce privește admiterea excepției lipsei calității lor procesual pasive și, implicit, soluția de respingere a acțiunii în contradictoriu cu aceștia, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală.

Sub acest aspect, instanța de apel a considerat justificată calitatea procesuală pasivă a pârâtei Compania Naționale de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România raportat la dispozițiile art. 2 alin. (3) și (4) și art. 21 din O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, determinat de calitatea de administrator a zonei de drum național pe care s-a produs accidentul, DN10 Buzău-Brașov, responsabilitatea cu întreținerea și a zonei de siguranță a drumurilor naționale, nu doar a carosabilului fiind în sarcina sa.

Astfel, a reținut în mod temeinic că administrarea segmentului de drum pe care s-a produs incidentul revine pârâtei Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A., aceasta fiind responsabilă cu paza juridică, fără ca recurenta să combată raționamentul juridic și temeiul de drept care a condus la respingerea excepției.

În acest sens, ambele instanțe au invocat prevederile 21 alin. (1) din O.G. nr. 43/1997 potrivit cărora Ministerul Transporturilor este administratorul drumurilor de interes național direct sau prin Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., precum și alin. (2) al aceluiași articol care stabilește că sectoarele de drumuri naționale situate în intravilianul municipiilor sunt în administrarea consiliilor locale respective, întrucât accidentul s-a produs pe un sector de drum care nu se află situat în intravilanul vreunei localități, administrarea respectivului segment revine pârâtei CNAIR, în lipsa oricăror dovezi că acesta a fost concesionat unei alte persoane juridice.

De asemenea, au fost avute în vedere și prevederile art. 2 alin. (3) și (4) din O.G. nr. 43/1997 și, întrucât, pârâta Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A. a invocat lipsa calității sale procesuale pasive raportat la lipsa calității sale de proprietar al versantului de pe care a avut loc alunecarea de teren, în cauză, prin prisma pazei juridice, are relevanță calitatea sa de administrator al drumurilor de interes național și, implicit, răspunzătoare de întreținerea și a zonei de siguranță și zonei de protecție a drumurilor naționale, nu doar a carosabilului, potrivit prevederilor art. 14 din O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, zona drumului public cuprinzând ampriza, zonele de siguranță și zonele de protecție, iar prin Anexa nr. 1 la acest act normativ sunt delimitate limitele acestor zone.

În susținerea modului în care a fost analizată de instanța de apel excepția lipsei calității procesual pasive a Județului Buzău și Consiliului Județean Buzău, au invocat și prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 84/2003, conform cărora Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România are ca obiect principal de activitate întreținerea, repararea, administrarea și exploatarea drumurilor naționale precum și a altor elemente de infrastructură rutieră, în scopul desfășurării traficului rutier în condiții de siguranță a circulației.

Din analiza dispozițiilor normative menționate se poate observa că obligația legală de a asigura întreținerea, administrarea și exploatarea drumurilor naționale, în vederea desfășurării traficului rutier în condiții de siguranță revine Companiei Naționale de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., instituție care deține calitate procesual pasivă în prezenta cauză.

Consiliul Județean are ca obligație legală asigurarea administrării drumurilor județene oe raza sa administrativ teritorială, nu și a drumurilor naționale, potrivit art. 22 din O.G. nr. 43/1997, drumul unde a avut loc evenimentul rutier nu este clasificat drept drum județean, ci drum național DN 10 Brașov-Buzău, fiind evidentă lipsa calității procesual pasive a Consiliului Județean Buzău și Județului Buzău.

În ceea ce privește angajarea răspunderii civile delictuale a recurentei-pârâte instanța de apel a motivat pe larg faptul că sectorul de drum pe care s-a produs incidentul se află în administrarea acesteia, astfel că noțiunea de pază juridică definită de art. 1377 din C. civ. este îndeplinită în prezenta cauză.

Împrejurarea că recurenta și-a îndeplinit obligațiile legale de avertizare a participanților la trafic asupra riscului de căderi de pietre nu reprezintă relevanță cu privire la tipologia de răspundere civilă angajată în prezenta cauză, care intervine în mod obiectiv, independent de orice culpă, axată pe ideea de garanție.

Instanța de apel a înlăturat în mod temeinic susținerile referitoare la instalarea indicatoarelor rutiere care avertizau asupra căderilor de pietre, reținând că avertizarea conducătorilor auto asupra existenței unor riscuri pe anumite sectoare de drum nu înlătură, de plano, răspunderea administratorului de drum în situația producerii unui prejudiciu determinat de concretizarea riscului, tocmai în considerarea noțiunii de garanție pe care o include răspunderea reglementată de art. 1376 C. civ.

Referitor la incidența cazului de forță majoră, drept cauză exoneratoare de răspundere, prevăzută de art. 1380 C. civ., cele 2 instanțe au statuat în mod temeinic că nu sunt întrunite condițiile acestei cauze pentru înlăturarea răspunderii civile a recurentei.

Plecând de la caracterele cazului de forță majoră (exterioritate, imprevizibilitate și irezistibilitate) instanța a motivat că fenomenul de alunecare formațiuni stâncoase, constituie doar un caz fortuit întrucât este exterior lucrului (drum național), independentă de voința paznicului, dar care nu are un caracter absolut imprevizibil și invincibil, în raport de condițiile concrete în care evenimentul prejudiciabil s-a produs.

În cauză s-a făcut și proba faptului că au existat informații despre producerea frecventă a unor astfel de alunecări, pe fondul unor fenomene meteorologice de ploaie, astfel că nu prezintă caracter excepțional, imprevizibil și invincibil.

Ca atare, aceste alunecări nu întrunesc condițiile unui caz de forță majoră, nefiind de natură a înlătura răspunderea paznicului juridic, în condițiile în care fusese anticipat de societatea regională aflată în subordinea recurentei (aspect probat prin adresa nr. x/19.03.2021 emisă de Serviciul întreținere Drumuri Naționale, Autostrăzi și Plan și adresa secției Drumuri Naționale Buzău nr. 33/16351/19.03.2021).

Un alt argument invocat în cererea de recurs pentru susținerea excepției lipsei calității procesual pasive a recurentei-pârâte se referă la obligația persoanei prejudiciate de a se adresa asigurătorului de răspundere civilă auto obligatorie, sau Fondului de Protecție a victimelor străzii, considerente care nu au incidență în prezenta cauză.

În acest sens s-a pronunțat și instanța de apel reținând că speța dedusă judecății nu vizează repararea unui prejudiciu produs prin accidente de vehicule, pentru a exista obligația persoanei vătămate de a se adresa asigurătorului de răspundere civilă auto obligatorie sau Fondului de protecție a victimelor străzii, invocând prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie (act normativ care a abrogat Legea nr. 136/1995).

Fondul de protecție a victimelor străzii, preluat ca activitate și atribuții de Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, prin Legea nr. 132/2017, în calitate de organism de plată a despăgubirilor, garantează despăgubirea persoanelor prejudiciate în urma unor accidente produse de autovehicule care fie nu au asigurare de răspundere civilă auto, fie nu au putut fi identificate.

Prin urmare, în mod corect, instanței de apel a stabilit că recurenta-pârâtă are calitate procesual pasivă în prezenta cauză, având în vedere faptul că aceasta este paznic juridic al segmentului de drum unde s-a produs evenimentul rutier (drumul național 10 Buzău - Brașov), în condițiile art. 1376 și art. 1377 C. civ.

Corelativ obligațiilor legale ale recurentei-pârâte de administrare a drumurilor naționale este lipsa calității procesual pasive a Consiliului Județean Buzău, excepție care a intrat sub puterea de lucru judecat, după cum reiese din considerentele deciziei atacate.

6.3. La data de 04 aprilie 2024 și, respectiv, la data de 12 aprilie 2024, prin fax, în termen legal, recurenta-pârâtă Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri București, a depus răspuns la întâmpinările formulate de intimați, prin care a solicitat respingerea apărărilor acestora și admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, reiterând aspectele ce țin de neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale în ceea ce o privește în raport de dispozițiile legale incidente, astfel cum au fost invocate în motivele de recurs.

Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtru, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 19 noiembrie 2021, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 din C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

alin. (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 03 aprilie 2024, s-a fixat termen de judecată la data de 21 mai 2024, în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului declarat în cauză.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

II.1. Examinând cu prioritate excepția nulității recursului, invocată de intimații reclamanți prin întâmpinare, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată și se impune a fi respinsă, ca atare, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, acestea fiind enumerate în cuprinsul textului art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., la punctele 1- 8.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, între altele, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar, în conformitate cu prevederile alin. (3) al aceluiași text legal, mențiunea privind motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea acestora este prevăzută sub sancțiunea nulității.

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Așadar, pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reține că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

Totodată, Înalta Curte reține că sancțiunea nulității privește calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puțin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, urmând a nu fi primite și analizate criticile de netemeinicie, prin care se urmărește schimbarea situației de fapt reținute de instanța de apel, pe baza probelor administrate, și nici acelea care nu se raportează la decizia atacată.

Examinând cererea de recurs formulată de pârâtă, din perspectiva respectării exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată, contrar susținerilor intimaților reclamanți că, deși în cuprinsul acesteia se regăsesc și susțineri care vizează situația de fapt și materialul probator, susțineri care, în mod evident, nu pot face obiect de analiză pentru instanța învestită cu soluționarea prezentei căi extraordinare de atac, există și critici a căror dezvoltare face posibilă încadrarea lor în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, susținând că în mod greșit s-a constatat că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile legale necesare antrenării răspunderii civile delictuale și că pârâta, având paza juridică a drumului pe care s-a produs evenimentul prejudiciabil, are calitate procesuală pasivă, recurenta a invocat încălcarea de către instanța de apel a normelor de drept material cuprinse în dispozițiile art. 1357 și următoarele din C. civ.. Pe de altă parte, invocând greșita apreciere cu privire la inoperabilitatea cauzelor exoneratoare de răspundere, recurenta susține că instanța de apel a interpretat și a aplicat greșit dispozițiile art. 1351 alin. (1) și (2) din C. civ.. Or, toate aceste chestiuni pun în discuție nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., indicat, de altfel, ca temei de drept al recursului.

Deși este adevărat că, cel puțin în parte, susțineri similare au fost făcute și în faza procesuală anterioară, nu poate fi reținută nulitatea recursului câtă vreme recurenta s-a raportat la considerentele deciziei atacate, criticile formulate de aceasta tinzând spre a combate argumentele pe care instanța de apel și-a întemeiat soluția.

Cum, de principiu, cererea de recurs are caracter unitar, iar cererea pendinte conține și critici care satisfac cerința de a viza aspecte de nelegalitate a deciziei atacate cu recurs, iar nu doar reiterarea susținerilor pârâtei cu privire la situația de fapt și la probele administrate, așa cum susțin intimații reclamanți, nu se poate vorbi de un act de procedură nul, în sensul prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., acesta fiind, în realitate, unul apt a determina legala învestire a instanței de recurs cu analiza acelor motive care se încadrează în rigorile art. 488 C. proc. civ., motive ce urmează a fi analizate ca atare.

Este adevărat că, deși se indică de către recurentă și cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., referitor la situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, pârâta nu a invocat și nu a demonstrat incidența niciuneia dintre ipotezele mai sus arătate, ci s-a referit doar la greșita soluționare pe fond a cauzei precum și a excepției lipsei calității procesuale pasive, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. fiind indicat, deci, în mod pur formal.

Această împrejurare nu atrage, însă, nulitatea recursului, singura consecință fiind aceea că, în lipsa unor critici concrete subsumate acestui motiv de recurs, el nu va fi analizat.

În considerarea acestor aspecte, reținând că în cuprinsul cererii de recurs se regăsesc și critici ce pot fi subsumate motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. 486 alin. (1) și pe cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge, ca nefondată, excepția nulității recursului declarat de pârâtă, aceasta fiind incidentă numai în situația în care niciuna dintre criticile formulate prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică în speța de față.

II.2. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenta pârâtă, prin raportare la actele și lucrările dosarului precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

În esență, litigiul are ca obiect acțiunea în răspundere civilă delictuală promovată de reclamanți împotriva administratorului drumului public, pentru repararea prejudiciului material și moral suferit ca urmare a vătămării corporale grave a numitului C., în urma unui eveniment rutier produs la data de 19.07.2020, într-un spațiu adiacent DN10, în localitatea Siriu, județul Buzău.

În concret, circumstanțele accidentului, astfel cum au fost reținute de către instanțele de fond, au fost următoarele:

La data de 19.07.2020, reclamantul A., conducând autoturismul proprietate personală, în care se mai aflau reclamanta B., soția conducătorului auto, D. și C., copiii minori ai celor dintâi, pe drumul DN 10 direcția Brașov - Buzău, pe sensul către Buzău, a oprit mașina într-un spațiu adiacent carosabilului. La scurt timp, de pe versantul de lângă șosea, a avut loc o alunecare de teren care a angrenat în cădere bolovani. În urma acestei alunecări de teren, reclamantul C. a fost rănit, fiind transportat de urgență la spital, unde s-a constatat existența unui politraumatism cranio - facial cu fractură de mandibulă, fractură oase nazale, fractură claviculă, traumatism toracic, contuzie pulmonară, leziuni ce au necesitat, în total, 70-75 zile de îngrijiri medicale, conform concluziilor raportului de expertiză medico - legală efectuat în cauză.

Promovând acțiunea ce face obiectul prezentei cauze, reclamanții solicită antrenarea răspunderii patrimoniale a pârâtei Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere justificat, în esență, de neluarea tuturor măsurilor legale pentru asigurarea condițiilor de siguranță a traficului rutier, deși pârâta avea paza juridică a drumului național, situație coroborată cu alunecarea de teren ce a avut ca rezultat prejudiciul de ordin fizic și moral cauzat reclamantului minor C..

Pârâta CNAIR S.A. s-a apărat în fața primei instanțe invocând excepția lipsei calității sale procesuale pasive raportat, pe de o parte, la împrejurarea că nu este proprietara versantului de pe care a avut loc alunecarea de teren, astfel că nu poate fi răspunzătoare pentru prejudiciul reclamat, iar, pe de altă parte, la împrejurarea că, în calitate de administrator de drum, și-a îndeplinit toate obligațiile legale, nefiind îndeplinită, astfel, condiția culpei.

Totodată, a susținut că în cauză sunt incidente cauzele exoneratoare de răspundere reglementate de art. 1351 C. civ., respectiv, forța majoră și cazul fortuit, câtă vreme o alunecare de teren reprezintă un fenomen natural cu caracter imprevizibil, extraordinar, pe care pârâta, în calitate de administrator al drumului, nu avea cum să-l anticipeze, apreciind, dintr-o altă perspectivă, că se poate reține culpa conducătorului auto în măsura în care acesta nu s-a adaptat condițiilor de trafic și carosabil existente ori nu a respectat anumite obligații, potrivit art. 1 din Regulamentul de aplicare al O.U.G. nr. 195/2002, art. 35 și 48 din O.U.G. nr. 195/2002.

Pe fondul cauzei, pârâta s-a apărat susținând că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale în sensul că în sarcina sa nu poate fi reținută săvârșirea niciunei fapte ilicite câtă vreme și-a îndeplinit toate obligațiile ce îi reveneau în calitate de administrator al drumului, neavând, deci, nicio culpă în producerea prejudiciului. Ca urmare, nu se poate stabili o legătură de cauzalitate cu prejudiciul reclamat.

Instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, reținând că accidentul s-a produs pe un sector de drum care nu se regăsește în intravilanul niciunei localități, administrarea respectivului segment revenind pârâtei, în conformitate cu dispozițiile art. 21 alin. (1) din O.G. nr. 43/1997, astfel că, prin prisma pazei juridice, pârâta este răspunzătoare de întreținerea carosbilului precum și a zonei de siguranță a acestuia, calitatea de proprietar al versantului de pe care s-a produs alunecarea de teren fiind lipsită de relevanță din această perspectivă.

Cu referire la cauzele exoneratoare de răspundere reglementate de art. 1351 C. civ., a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru a se putea reține incidența acestora întrucât porțiunea de drum pe care s-a produs evenimentul este cunoscută ca fiind o zonă unde au loc frecvent căderi de pietre, context în care caracterul absolut imprevizibil al producerii alunecării nu se susține.

Pe de altă parte, Tribunalul a reținut că fapta victimei înlătură răspunderea numai în cazul în care întrunește condițiile cazului fortuit sau al forței majore, ceea ce nu este cazul în speță. Cât privește împrejurarea că zona în care reclamanții au oprit autoturismul nu era amenajată ca parcare, fiind doar o zonă de serviciu a drumului, instanța a apreciat-o ca fiind lipsită de relevanță, din perspectiva angajarării răspunderii pârâtei, întrucât, nu oprirea în zona respectivă a determinat producerea evenimentului, ci alunecarea bolovanilor de pe versantul adiacent drumului.

În consecință, reținând că sunt îndeplinite condițiile răspunderii pentru prejudiciul cauzat de lucruri, conform art. 1376 C. civ., Tribunalul a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamanta B. a sumei de 2.800 RON, cu titlu de despăgubiri materiale iar către reclamantul E., a sumei de 500.000 RON, cu titlu de daune morale.

Declarând apel împotriva hotărârii primei instanțe, pârâta CNAIR S.A. a reiterat excepția lipsei calității procesuale pasive, precum și celelalte apărări formulate la fond, referitoare la incidența cauzelor exoneratoare de răspundere și la neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale din perspectiva inexistenței faptei ilicite și a culpei proprii și, implicit, a legăturii de cauzalitate cu prejudiciul reclamat, contestând, totodată, întreaga sumă acordată cu titlu de despăgubire (daune materiale și daune morale) având în vedere faptul că nu au fost dovedite împrejurările care au concurat la producerea prejudiciului iar suma acordată cu titlu de daune morale este vădit disproporționată în raport cu numărul de zile de îngrijire medical recomandat imediat după producerea evenimentului.

Și reclamantul C., prin reprezentanți legali A. și B., a formulat apel, susținând că hotărârea primei instanțe este temeinică din perspectiva cuantumului daunelor morale acordate, cuantum pe care l-a apreciat ca fiind mult prea mic față de consecințele reale ale accidentului.

Instanța de apel a respins calea de atac promovată de pârâtă dar a admis apelul reclamantului și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a obligat-o pe pârâtă să îi plătească acestuia suma de 1.000.000 RON cu titlu de daune morale.

În esență, instanța de apel a reținut că, atât calitatea procesuală pasivă, cât și obligația de reparare a prejudiciului îi aparțin pârâtei în virtutea calității acesteia de administrator al zonei de drum pe care s-a produs accidentul, responsabilitatea cu întreținerea carosabilului precum și a zonei de siguranță a drumului fiind în sarcina sa, ceea ce înseamnă că, în cauză, operează o răspundere obiectivă a paznicului juridic al lucrului, independent de orice culpă, răspundere ce include obligația legală a acestuia de a garanta pentru riscul unui comportament anormal al lucrului, în eventualitatea producerii unui prejudiciu.

Criticile privind lipsa calității de proprietar al versantului de pe care s-a produs alunecarea de teren au fost înlăturate, ca neîntemeiate, reținându-se că, noțiunea de "pază juridică" nu se analizează din perspectiva versantului care a produs alunecarea de formațiuni stâncoase, ci din perspectiva drumului național pe care se deplasa intimatul reclamant și care trebuia să ofere condiții sigure pentru circulația rutieră.

Având în vedere că sectorul de drum pe care s-a produs incidentul se afla în administrarea companiei pârâte, s-a apreciat că noțiunea de pază juridică definită de art. 1377 din C. civ. este îndeplinită în prezenta cauză.

Cu referire la susținerile pârâtei în sensul că și-a îndeplinit obligațiile legale de avertizare a participanților la trafic asupra riscului de "căderi de pietre", instanța de apel a reținut că nu prezintă niciun fel de relevanță din perspectiva tipului de răspundere civilă angajată în prezenta cauză, întrucât aceasta intervine în mod obiectiv, independent de orice culpă, fiind axată pe ideea de garanție.

Ca urmare, avertizarea participanților la trafic asupra existenței unor riscuri pe anumite sectoare de drum (căderi de pietre, animale etc) nu înlătură, de plano, răspunderea administratorului de drum în situația producerii unui prejudiciu determinat de concretizarea riscului, tocmai în considerarea noțiunii de garanție pe care o include răspunderea reglementată de art. 1376 din C. civ. și pe care pârâta trebuie să o asigure în realizarea obiectului său de activitate.

În ceea ce privește fapta conducătorului auto (reprezentantul legal al intimatului reclamant), presupus responsabil pentru oprirea temporară într-o zonă de siguranță deși erau montate indicatoare de avertizare, instanța de apel a reținut că aceasta nu produce niciun fel de consecințe juridice în condițiile în care amplasarea elementelor de protecție aferente unei circulații în condiții de siguranță pe drumurile publice reprezenta atributul administratorului drumului, iar absența acestora nu poate fi imputată conducătorului auto.

Cât timp pârâta nu a dovedit o conduită ilicită adoptată de către intimatul reclamant prin încălcarea unor obligații legale (ex. oprirea/staționarea într-o zonă în care erau amplasate indicatoare de interzicere, utilizarea unui drum închis traficului rutier etc.), care să fi concurat sau să fi produs, în mod exclusiv, prejudiciul reclamat, responsabilitatea pentru încălcarea desfășurării traficului rutier în condiții de siguranță a circulației revine pârâtei. Din această perspectivă, instanța de apel a subliniat faptul că, art. 1380 din C. civ. enunță, ca unice cauze exoneratoare de răspundere, fapta victimei înseși, fapta unui terț sau forța majoră, atunci când prejudiciul este cauzat, exclusiv, de unul dintre acestea, ipoteze care, în cauză, nu sunt îndeplinite.

În continuare, analizând cazul de forță majoră invocat de pârâtă pentru înlăturarea răspunderii civile, instanța de apel, pornind de la definiția noțiunii, de la distincția dintre aceasta și cazul fortuit precum și de la condițiile în care operează, a constatat că împrejurarea relevată, respectiv fenomenul de alunecare a formațiunilor stâncoase, constituie doar un caz fortuit întrucât, deși este exterioară lucrului (drumul național aflat în paza juridică) și independentă de voința paznicului, nu are un caracter absolut imprevizibil și invincibil, în raport de condițiile concrete în care evenimentul prejudiciabil s-a produs. În cauză s-a făcut proba faptului că au existat informații despre producerea frecventă a unor astfel de alunecări (fiind indicate chiar de către pârâtă prin ieșirea în teren a unui utilaj care să îndepărteze formațiunile stâncoase căzute de pe versant), pe fondul unor fenomene meteorologice de ploaie, astfel că ele nu prezintă caracter excepțional, imprevizibil și invincibil, nefiind de natură a înlătura răspunderea paznicului juridic, în condițiile în care fuseseră anticipate de societatea regională aflată în subordinea pârâtei.

Concluzionând, instanța de apel a reținut că, atât timp cât nu s-a făcut dovada incidenței unei cauze exoneratoare, răspunderea civilă delictuală a apelantei pârâte este determinată de calitatea acesteia de pa