ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2657/2024

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la data de 19 august 2021, reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. (CNAIR SA) a solicitat, în contradictoriu cu pârâții A. și B. S.R.L., obligarea acestora la plata sumei de 5.188.236,23 RON, încasată necuvenit, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare începând cu data de 6 februarie 2019, 25 februarie 2021, 18 februarie 2021, 28 februarie 2021, până la data restituirii efective, stabilită conform dispozițiilor O.G. nr. 13/2011, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 1122 din 5 iulie 2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., în contradictoriu cu pârâții A. și B. S.R.L., ca inadmisibilă.

Hotărârea instanței de apel Prin decizia nr. 173 A din 10 februarie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul declarat de reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. împotriva sentinței nr. 1122 din 5 iulie 2022, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, ca nefondat. A obligat-o pe apelanta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă B. S.R.L. a sumei de 2.975 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat.

Recursul Împotriva deciziei nr. 173 A din 10 februarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., invocând, în drept, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Prin motivele de critică, recurenta a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1348 C. civ., ignorând prevederile art. 1345 coroborate cu cele ale art. 1346 lit. b) din același act normativ. Pentru constatarea temeiniciei și admisibilității acțiunii de in rem verso, a apreciat că instanța de apel avea obligația ca, în baza probatoriului de la dosar, să constate că era necesară și suficientă micșorarea patrimoniului recurentei cu suma de 5.188.236,23 RON, augmentarea corelativă a patrimoniului pârâților cu aceeași valoare, precum și faptul că modificările patrimoniilor părților au avut loc fără cauză juridică, începând cu anul 2019. Recurenta a învederat că prin sentința civilă nr. 338/2015, pronunțată în dosarul nr. x/2013 de către Tribunalul Ilfov, Statul Roman, prin CNAIR S.A., a fost obligat la plata către C. și D. a sumelor de 3.914.287 RON și de 1.034.004 RON, reprezentând despăgubiri pentru expropriere, precum și la suma de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Prin decizia civilă nr. 418A/2018, Curtea de Apel București a schimbat în parte sentința civilă nr. 338/2015, Statul Român, prin CNAIR S.A., fiind obligat la plata sumei de 6.732.299 RON, cu titlu de despăgubiri, fiind menținute celelalte dispoziții privind pretențiile respinse. Prin decizia civilă nr. 3636/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a modificat în parte decizia civilă nr. 418A/2018, Statul Român, prin CNAIR S.A. fiind obligat la plata dobânzii legale aferente sumei de 6.732.299 RON, calculată începând cu data pronunțării hotărârii din apel (25.04.2018), până la achitarea integrală a acestei sume, fiind menținute celelalte dispoziții ale deciziei recurate. După rămânerea definitivă a sentinței civile nr. 338/2015 a Tribunalului Ilfov, în perioada 2015-2018 creditorii C. și D. au cesionat dreptul de creanță parțial către A. și B.. Ulterior, cesionarii și cedenții au formulat cereri de executare împotriva CNAIR S.A., care au fost înregistrate pe rolul SCPEJ E. în dosarele execuționale nr. x/2018, nr. y/2018, nr. z/2018 și nr. 1565/2018. Suma principală executată din conturile CNAIR S.A. a fost în cuantum de 6.732.299 RON, astfel cum a stabilit Curtea de Apel București prin decizia civilă nr. 418A/2018. Având în vedere că până la acel moment s-a pus în executare doar decizia civilă nr. 418A/2018 a Curții de Apel București, CNAIR S.A. mai avea de achitat dobânda legală aferentă sumei de 6.732.299 RON, calculată începând cu data pronunțării hotărârii din apel (25.04.2018) până la achitarea integrală, conform deciziei nr. 3636/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Recurenta a făcut referire la dispozițiile art. 1 alin. (3) și ale art. 3 alin. (2) și alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, menționând că dobânda legală aferentă sumei de 6.732.299 RON, calculată începând cu data pronunțării hotărârii din apel până la achitarea integrală a sumei, respectiv 31.05.2018 și 14.08.2018, prin raportare la debitele principale executate din conturile CNAIR S.A. în cadrul dosarelor execuționale nr. 1233/2018, nr. 1227/2018, nr. 1566/2018 și nr. 1565/2018 era în cuantum de 53.146,62 RON. Or, pârâții au solicitat și încasat în mod nelegal din conturile reclamantei în cadrul dosarelor execuționale nr. 11/2019 și nr. 12/2019, care au avut ca obiect noi cereri de executare silită formulate în anul 2019 împotriva CNAIR S.A., suma de 5.241.382,85 RON. În ceea ce privește dosarul execuțional nr. x/2019, recurenta a menționat că cererea de executare a fost formulată pentru suma de 4.799.842,27 RON reprezentând debit, la care s-au adăugat, ulterior, cheltuieli de executare în cuantum de 119.712,12 RON, cererea fiind întemeiată pe dispozițiile deciziei civile nr. 418A/2018 a Curții de Apel București și ale deciziei nr. 3636/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Recurenta a apreciat că cererea de executare trebuia formulată numai în baza deciziei civile nr. 3636/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât debitul principal stabilit în baza deciziei civile nr. 418A/2018 a Curții de Apel București fusese achitat în anul 2018. A menționat că, la data de 6.02.2019, conturile CNAIR S.A. au fost executate ilegal pentru suma de 4.799.842,27 RON, reprezentând debit, la care s-au adăugat cheltuieli de executare, sumă care nu se regăsește în niciun titlu executoriu emis de instanțele judecătorești. Mai mult, la data de 25.02.2019, în cadrul dosarului execuțional nr. x/2019, din conturile recurentei a fost executată și suma de 271.649,51 RON, care a fost calculată în mod nelegal, prin raportare la un debit eronat, de 4.799.842,27 RON. Cât privește dosarul execuțional nr. x/2019, recurenta a arătat că cererea de executare a fost formulată pentru suma de 148.448,73 RON reprezentând debit, la care s-au adăugat cheltuieli de executare de 12.000,54 RON, cererea fiind formulată în baza deciziei civile nr. 418A/2018 a Curții de Apel București și a deciziei nr. 3636/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. A precizat că cererea de executare trebuia raportată numai la decizia nr. 3636/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât debitul principal stabilit conform deciziei civile nr. 418A/2018 a Curții de Apel București fusese achitat în anul 2018. La datele de 18.02.2019 și 28.02.2019, conturile recurentei au fost executate în mod nelegal, pentru suma de 169.891,07 RON reprezentând debit, la care s-au adăugat cheltuieli de executare, sumă care nu se regăsește în niciun titlu executoriu emis de instanțele judecătorești. În opinia sa, executarea silită din anul 2019 trebuia să se refere doar la calculul dobânzii legale aferente sumei de 6.732.299 RON, respectiv dobânda în cuantum de 53.146,62 RON, calculată conform dispozitivului deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și dispozițiilor O.G. nr. 13/2011. Or, intimații au solicitat, executat și încasat abuziv și nelegal din conturile recurentei, în cadrul dosarelor nr. x/2019 și nr. y/2019, suma de 5.241.382,85 RON. A menționat că acesta este momentul în care cauza nu a fost justă, neexistând un temei juridic pentru ca intimații să-și majoreze patrimoniul, în detrimentul patrimoniului său, care s-a micșorat cu suma de 5.241.382,85 RON. A apreciat că, în aceste condiții, sunt îndeplinite condițiile acțiunii de in rem verso, conform probatoriului existent la dosarul cauzei. Recurenta a solicitat să se constate că același raționament logico-juridic a fost expus în considerentele deciziei civile nr. 418A/2018 a Curții de Apel București, fiind suplimentată valoarea despăgubirilor acordate la fond cu suma de 1.783.938 RON, față de 4.948.291 RON, în total, suma de 6.732.229 RON. Astfel, instanța, prin schimbarea în parte a sentinței civile nr. 338/2015 a Tribunalului București, nu a acordat în plus intimaților suma de 6.732.229 RON, ci a suplimentat valoarea despăgubirilor acordate la fond până la suma de 6.732.229 RON. Așadar, în baza hotărârilor judecătorești anterior menționate, care au reprezentat titluri executorii împotriva recurentei, instanțele de judecată nu au dispus acordarea sumei de 11.076.300 RON, cu titlu de despăgubiri, în speță, fiind incidentă ipoteza îmbogățirii fără justă cauză. Recurenta a susținut că, potrivit aspectelor reținute în decizia nr. 3636/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, reiese că în mod abuziv și nelegal, fără justă cauză, intimații și-au majorat patrimoniul, în detrimentul patrimoniului său. Totodată, a făcut referire la dispozițiile art. 1348 C. civ., prin care legiuitorul a reglementat caracterul subsidiar al acțiunii de in rem verso prin folosirea verbului "a avea" la timpul prezent, susținând că reiese evidența voinței sale ca persoana păgubită să nu folosească în același timp acțiunea menționată și o altă acțiune civilă pentru a obține ceea ce este datorat, tocmai pentru a împiedica o utilizare abuzivă a normei de drept. De asemenea, a învederat că nu a învestit instanța de judecată cu "stabilirea nelegalității executării silite", astfel cum în mod greșit a reținut instanța de apel în cuprinsul deciziei recurate, ci cu o cerere întemeiată pe dispozițiile îmbogățirii fără justă cauză, în vederea restabilirii situației anterioare modificării fără just temei a patrimoniilor părților. Or, rezultatul unei astfel de acțiuni este repunerea părților în situația anterioară faptului exercitat fără temei legal. Recurenta a menționat că, în situația în care ar fi formulat contestație la executare, precum și cerere de întoarcere a executării, aceasta ar fi generat doua ipoteze: în cazul în care contestația la executare ar fi fost admisă și s-ar fi dispus întoarcerii executării, atunci patrimoniul său ar fi fost reîntregit, întrucât întoarcerea executării generează tocmai acest efect al restabilirii situației anterioare; în cazul respingerii contestației la executare, repunerea în situația anterioară nu s-ar fi dispus, iar patrimoniul său nu ar fi fost reîntregit. În acest fel, s-ar fi generat o modificare de patrimonii, care putea fi restabilită printr-o acțiune de in rem verso. Același rezultat intervenea și dacă nu ar fi fost formulată contestația la executare și nici cererea de întoarcere a executării, modificarea celor două patrimonii putând fi restabilită printr-o acțiune de in rem verso. Dacă s-ar trece peste acest raționament și s-ar reține că actio de in rem verso este inadmisibilă pe motiv că nu s-a formulat contestație la executare și cerere de întoarcere a executării silite, atunci însărăcirea celui prejudiciat ar persista în continuare, iar dreptul la un proces echitabil prin restabilirea situației anterioare ar fi lipsit de efect. Prevalându-se de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a afirmat că instanța de apel s-a aflat într-o totală contradicție în ceea ce privește termenul de acțiune reglementat de art. 1348 C. civ. Argumentând acest punct de vedere, a susținut că instanța de prim control judiciar a reținut raționamentul expus în cererea de apel, admițând că, în sine, contestația la executare nu constituie, în sensul art. 1348 C. civ., o acțiune. Pe de altă parte, curtea a echivalat noțiunea de "contestație la executare" cu noțiunea de "acțiune civilă", astfel cum este definită la art. 29 C. proc. civ., respectiv ca un ansamblu de mijloace procesuale prevăzute de lege. Chiar și dacă s-ar considera că cele două noțiuni menționate în cele ce preced sunt echivalente, având ca scop învestirea instanței cu soluționarea unui litigiu, rațiunea reglementarii lor ar fi lipsită de sens, norma juridică fiind edictată în scopul de a produce efecte juridice, iar nu în sens invers. Contestația la executare, menționată de instanța de apel ca modalitate pe care recurenta ar fi avut-o la dispoziție pentru recuperarea debitului, reprezintă calea de atac pe care cei interesați sau vătămați printr-un act de executare o au la dispoziție împotriva executării silite, a încheierilor executorului judecătoresc, precum și împotriva oricărui act de executare, nu o acțiune civilă în sensul dat de legiuitor la art. 1348 C. civ. Astfel, conform reglementarilor legale, contestația la executare reprezintă o cale procesuală distinctă, cu caractere proprii care fac din aceasta un mijloc specific de înfăptuire a legalității în faza execuțională. Ca atare, această cale de atac nu poate fi asimilată unei veritabile acțiuni personale (în constatare și/sau acțiune de realizare, acțiune în revendicare), întrucât această abordare ar fi contrară dispozițiilor procesuale civile în materie de executare silită. Recurenta a mai susținut că, în speță, instanța de apel a atribuit un înțeles greșit noțiunii de "acțiune pentru prejudiciul creat", astfel cum aceasta este reglementată la art. 1348 C. civ., în sensul în care contestația la executare și întoarcerea executării intră în sfera noțiunii de "altă acțiune". În concluzie, a solicitat să se constate că acțiunea sa, întemeiată pe dispozițiile art. 1345 C. civ. este admisibilă, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru promovarea acesteia, menționând și că, potrivit art. 1347 din acest act normativ, cel care s-a îmbogățit fără justa cauză este obligat la restituire.

Apărările formulate în cauză Intimații-pârâți A. și B. au formulat întâmpinare, prin care au invocat nulitatea recursului pentru neîncadrarea motivelor de recurs în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., menționând că simpla nemulțumire a părții față de hotărârea atacată nu este suficientă pentru casarea acesteia, partea recurentă având obligația de a-și întemeiat recursul pe unul dintre motivele de nelegalitate prevăzute la art. 488 din cod. În subsidiar, intimații-pârâți au solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului, iar în cazul admiterii acestuia, în temeiul dispozițiilor art. 497 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 480 alin. (3) din același act normativ, înaintarea cauzei la Tribunalul București în vederea rejudecării. Recurenta-reclamantă Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor intimaților-pârâți, ca neîntemeiate. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, în speță, reclamanta a invocat, ca fundament al pretențiilor deduse judecății, îmbogățirea fără justă cauză, solicitând obligarea pârâților la restituirea sumei de 5.188.236,23 RON, care a făcut obiectul dosarele execuționale nr. x/2019 și nr. y/2019, și susținând nelegalitatea executării silite realizate în baza titlurilor executorii reprezentate de decizia civilă nr. 418A/2018, pronunțată de Curtea de Apel București, și decizia nr. 3636/2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 1122 din 5 iulie 2022, a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată formulată de CNAIR S.A., reținând că, potrivit art. 1348 C. civ., acțiunea întemeiată pe principiul îmbogățirii fără justă cauză are caracter subsidiar, aceasta putând fi formulată numai în măsura în care cel prejudiciat nu are dreptul la o altă acțiune pentru a obține ceea ce îi este datorat. În speță, însă, reclamanta avea la dispoziție o altă cale judiciară, cea a contestației la executare, în cadrul căreia avea posibilitatea de a invoca orice neregularitate a actelor de executare sau asupra executării silite înseși. Soluția primei instanțe a fost menținută în apel, prin decizia nr. 173 A din 10 februarie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie subliniind că o acțiune fondată pe îmbogățirea fără justă cauză a pârâtului are, întotdeauna, un caracter subsidiar, fiind condiționată de inexistența la dispoziția reclamantului, ca însărăcit, a unei alte acțiuni în justiție care să poată fi exercitată pentru recuperarea prestației. Astfel, valorificarea judiciară a unei pretenții pe calea actio de in rem verso este îngăduită doar excepțional, ca remediu ultim, care poate fi primit numai atunci când, în situația juridică concretă a reclamantului, este vădit că legea nu îi pune la dispoziție o altă acțiune, condiție ce rezultă din art. 1348 C. civ. A apreciat că, în situația de față, în care se susține caracterul nelegal al executării silite derulate în dosarele de executare nr. 11/2019 și nr. 12/2019, reclamanta avea posibilitatea de a formula contestație la executare pentru a invoca nelegalitatea executării și cerere de întoarcere a executării pentru a obține restituirea sumelor executate silit în mod nelegal, fapt ce exclude angajarea răspunderii pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză. Instanța de apel a constatat că suma a cărei restituire se solicită în cauză prin aplicarea regulilor îmbogățirii fără justă cauză a făcut obiectul unei proceduri de executare silită, în cadrul căreia instanța de executare a verificat existența titlului executoriu, procedură a cărei desfășurare este supusă controlului judecătoresc. În măsura în care reclamanta considera că întinderea debitului pentru a cărei executare au fost declanșate procedurile execuționale nu este cea care rezultă din titlurile executorii și că debitul a fost stins în urma procedurilor de executare anterioare, avea posibilitatea de a invoca aceste aspecte pe calea contestației de executare, care este mijlocul procesual specific fazei executării silite prin care se realizează controlul judecătoresc asupra legalității actelor de executare sau a executării silite înseși ori prin care se poate solicita lămurirea înțelesului, întinderii și aplicării titlului executoriu. În concret, nu contestația la executare, în sine, constituia, în sensul art. 1348 C. civ., o acțiune prin care reclamanta ar fi putut obține ceea ce era datorat, în speță sumele de bani care ar depăși debitul calculat conform titlului executoriu, ci cererea de întoarcere a executării formulată în cadrul contestației la executare sau pe cale separată, dar consecutiv desființării titlului executoriu sau executării silite înseși. Ca atare, reclamanta dispunea de un mijloc juridic pentru recuperarea pierderii pretinse, determinată de o executare silită care, în opinia acesteia, s-a desfășurat nelegal, cu încălcarea dispozițiilor din titlul executoriu, aceasta fiind cererea de întoarcere a executării consecutiv admiterii contestației la executare, iar nu actio de in rem verso. În recurs, recurenta afirmă că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1348 C. civ., ignorând prevederile art. 1345 coroborate cu cele ale art. 1346 lit. b) din același act normativ, întrucât, pentru constatarea temeiniciei și admisibilității acțiunii de in rem verso, aceasta avea obligația ca, în baza probatoriului de la dosar, să constate că era necesară și suficientă micșorarea patrimoniului reclamantei cu suma de 5.188.236,23 RON, augmentarea corelativă a patrimoniului pârâților cu aceeași valoare, precum și faptul că modificările patrimoniilor părților au avut loc fără cauză juridică. Cererea de recurs este fundamentată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Înalta Curte constată că, deși recurenta invocă motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în concret aceasta nu formulează critici care să vizeze nemotivarea deciziei recurate ori faptul că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. În atare condiții, raportat la criticile deduse judecății, analiza cererii de recurs va fi subsumată prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de recurs urmând a verifica în ce măsură hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Conform art. 1345 C. civ., "Cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogățit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ținut dincolo de limita propriei sale îmbogățiri". Potrivit art. 1346 lit. b) C. civ., "Îmbogățirea este justificată atunci când rezultă: (...) b) din neexercitarea de către cel păgubit a unui drept contra celui îmbogățit". Art. 1348 C. civ. prevede că "Cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acțiune pentru a obține ceea ce îi este datorat". În drept, îmbogățirea fără justă cauză este un fapt juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit în detrimentul alteia, în absența unui temei juridic. Normele de drept anterior redate reglementează condițiile îmbogățirii fără justă cauză, așadar ale acțiunii ce urmează a fi formulată doar atunci când legea nu pune la îndemâna celui care pretinde o dezdăunare o altă acțiune, specifică situației juridice respective. Analiza întrunirii condițiilor materiale (referitoare la mărirea unui patrimoniu, micșorarea unui patrimoniu, existența unei legături între sporirea unui patrimoniu și diminuarea celuilalt, în sensul ca ambele fenomene să fie efectul unei cauze unice) și juridice (cât privește absența unei cauze legitime a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia, absența oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea, de către cel care și-a micșorat patrimoniul, a pierderii suferite) ale intentării actio de in rem verso sunt deduse din textele de lege citate. În ceea ce privește condițiile juridice ale îmbogățirii fără just temei, se constată că acestea impun ca verificarea existenței sau inexistenței unui temei juridic pentru creșterea, respectiv scăderea patrimonială, să fie realizată prin evaluarea raportului juridic dedus judecății. Totodată, cu referire strict la condiția juridică privind caracterul subsidiar al actio de in rem verso, se reține că este necesar ca însărăcitul să nu aibă nici un alt mijloc juridic pentru realizarea dreptului său de creanță împotriva pârâtului, implicit nici căi procedurale specifice procedurii de executare silită. Astfel, condiția inexistenței unui alt demers judiciar la îndemâna reclamantului pentru restituirea sumei de bani pretinse se cercetează prioritar, întrucât, în caz de neîndeplinire, actio de in rem verso devine inadmisibilă, fiind inutilă cercetarea celorlalte condiții, materiale și juridice. În speță, față de soluția dată de instanțele devolutive, situația reclamă ca verificările instanței de control judiciar să fie limitate la motivele de recurs în cuprinsul cărora recurenta a susținut admisibilitatea demersului său judiciar. Plecând de la considerațiile teoretice expuse, se reține că, în litigiul de față, reclamanta a arătat că, potrivit hotărârilor care constituie titlu executoriu, suma totală pe care o datora era de 6.732.299 RON, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data de 25.04.2018 și până la achitarea acestei sume, precum și 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, iar debitul principal, în cuantum de 6.732.299 RON, a fost recuperat de creditori în cadrul procedurilor de executare ce au format obiectul dosarelor de executare nr. 1233/2018, nr. 1227/2018, nr. 1566/2018 și nr. 1565/2018 ale SCPEJ E.. Ulterior, creditorii au formulat noi cereri de executare silită împotriva CNAIR S.A., formându-se dosarele execuționale nr. x/2019 și nr. y/2019, în care, deși erau îndreptățiți doar la recuperarea sumei ce reprezenta dobânda legală, debitul principal fiind stins, a fost executată silit prin poprire suma de 5.241.382,85 RON. Potrivit susținerilor reclamantei, dobânda legala pe care o datora era în cuantum de 53.146,62 RON, astfel că pârâții au încasat în mod nelegal din conturile CNAIR S.A., în cadrul dosarelor execuționale nr. 11/2019 și nr. 12/2019, suma de 5.188.236,23 RON. În cauză, reclamanta a formulat mai multe contestații la executare referitoare la executarea silită ce a format obiectul dosarelor de executare nr. 11/2019 și nr. 12/2019 ale SCPEJ E., cereri care au fost înregistrate pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr. x/2019, nr. y/2019, respectiv nr. 7143/299/2019, în niciuna dintre aceste cereri nefiind invocate aspectele susținute în litigiul de față, respectiv executarea unei sume ce depășește creanța stabilită conform titlurilor executorii și executarea unei obligații deja stinse. Soluțiile pronunțate în dosarele menționate au fost de anulare a cererii, ca netimbrată, de constatare a perimării, respectiv de respingere a cererii, ca neîntemeiată, în raport cu motivele de contestație invocate. Înalta Curte observă că, în procedura executării silite, instanța de executare a verificat existența titlurilor executorii și a creanței, însă nu a examinat, în cadrul contestațiilor la executare formulate, și întinderea sumei înscrise în acestea ori dacă datoria a fost stinsă ca urmare a procedurilor de executare anterior formulate de creditori, nefiind învestită în acest sens de partea care reclamă diminuarea nelegală a propriului patrimoniu. Astfel cum a reținut și instanța de apel, eventuala admitere a acestei căi procedurale specifice fazei de executare silită putea constitui temeiul juridic pentru restituirea sumelor de bani executate nelegal prin mecanismul întoarcerii executării, mecanism ce putea fi declanșat de debitor, în cazul de față, de reclamantă. Așadar, reclamanta avea la dispoziție calea contestației la executare, pentru a invoca nelegalitatea executării sumelor indicate, și întoarcerea executării silite, fiind vorba de un raport juridic de drept execuțional. În condițiile în care între părți s-a stabilit un astfel de raport juridic, dispozițiile aplicabile nu puteau fi decât cele din materia executării silite, inclusiv din perspectiva identificării acțiunilor puse la dispoziția părților de legiuitor. Ca atare, aprecierea asupra eventualei nelegalității a procedurii executării silite, cu consecința restabilirii situației anterioare executării se situează în afara actio de in rem verso, analiza condițiilor materiale și juridice prevăzute de dispozițiile art. 1345 -1348 C. civ. fiind de natură a eluda, în litigiul de față, prevederile care reglementează contestația la executare și instituția întoarcerii executării. Înalta Curte reține că în mod corect instanța de apel a considerat că recurenta dispunea de un mijloc juridic pentru recuperarea pierderii pretinse, determinată de o executare silită care, în opinia acesteia, s-a desfășurat în mod nelegal, cu încălcarea dispozițiilor din titlurile executorii opuse, acesta fiind cererea de întoarcere a executării silite consecutiv admiterii contestației la executare. Astfel, nu contestația la executare, în sine, constituie, în sensul art. 1348 C. civ., o acțiune prin care reclamanta ar fi putut obține sumele de bani care ar depăși debitul calculat conform titlurilor executorii, ci cererea de întoarcere a executării formulată în cadrul contestației la executare sau pe cale separată, dar consecutiv desființării executării silite înseși. Prin urmare, Înalta Curte va înlătura susținerile recurentei cu privire la faptul că era lipsită de orice posibilitate de a invoca un alt temei în drept, altul decât cel al îmbogățirii fără justă cauză, câtă vreme chestiunea litigioasă dedusă judecății putea fi examinată în faza executării silite. În cauză, reținând caracterul subsidiar al acțiunii în restituire fundamentat pe dispozițiile art. 1348 C. civ., instanța de apel a argumentat de ce demersurile ce puteau fi efectuate în cadrul procedurii executării silite reprezentau mijloace procedurale care permiteau instanțelor de judecată să realizeze controlul judecătoresc asupra legalității actelor de executare sau a executării silite înseși. În situația pendinte, când partea reclamantă pretinde că îmbogățirea fără justă cauză este consecința modalității de executare silită, Înalta Curte constată că, pentru a valida soluția de inadmisibilitate a actio de in rem verso, este suficientă trimiterea pe care instanța de apel a făcut-o la contestația la executare și la acțiunea în întoarcerea executării, analiza caracterului subsidiar al acțiunii de față fiind necesar a fi raportată la momentul la care se naște dreptul la restituire, care este momentul în care păgubitul a știut sau trebuia să știe că patrimoniul altei persoane s-a mărit în detrimentul patrimoniului său, în lipsa unui temei juridic. Or, recurenta trebuia să cunoască acest fapt la momentul în care a contestat executarea silită pornită în dosarele de executare silită nr. x/2019 și nr. y/2019. Lipsa sa de diligență în pregătirea apărării în cadrul procedurii execuționale în sensul formulat prin prezentul demers judiciar nu vine să înlăture culpa acestei părți în neexercitarea unui drept la acțiune pentru a împiedica producerea prejudiciului solicitat a fi recuperat. Înalta Curte va înlătura, totodată, și criticile referitoare la faptul că nu reprezintă o veritabilă "acțiune civilă" contestația la executare, aceasta fiind doar o cale de atac specifică procedurii de executare silită, care nu ar intra în sfera noțiunii de "acțiune" la care se referă art. 1348 C. civ. Înalta Curte subliniază că instanța de apel a reținut că nu contestația la executare, în sine, constituie, în sensul dispozițiilor legale invocate, o acțiune prin care reclamanta ar fi putut obține ceea ce nu era datorat, ci cererea de întoarcere a executării formulată în cadrul contestației la executare sau pe cale separată, consecutiv desființării titlului executoriu sau executării silite înseși. Noul C. civ. utilizează terminologia "caracter subsidiar", arătând în art. 1348 că restituirea nu este admisibilă dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acțiune pentru a obține ceea ce îi este datorat. În realitate, este vorba despre imposibilitatea utilizării actio de in rem verso ori de câte ori există un alt mijloc juridic la dispoziția păgubitului pentru recuperarea pierderii suferite sau mijlocul disponibil nu mai poate fi folosit, datorită unor obstacole de drept. Așadar, subsidiaritatea are în vedere situațiile obstacol care impun imperativ reclamantului să uzeze de un alt demers procesual, pe care legea îl pune la dispoziția acestuia, respectiv de o altă cale legală împotriva celui îmbogățit și presupune că acțiunea nu poate fi promovată pentru a suplini o alta născută, spre exemplu, dintr-un contract, un delict, o altă faptă licită sau din lege. În viziunea legiuitorului, reglementarea are de fapt rolul de a împiedica o utilizare abuzivă a instituției prin care să fie deturnate alte instituții ale dreptului privat în toate ipotezele în care se poate vorbi de o îmbogățire și o însărăcire, deși există temei juridic pentru ambele. Prin urmare, prin caracterul subsidiar al acțiunii în restituire trebuie să se înțeleagă că această acțiune poate fi utilizată doar atunci când însărăcitul nu dispune de alte mijloace juridice pentru recuperarea pierderii patrimoniale suferite. În cauză, în ipoteza în care a fost pornită executarea silită, iar debitorul executat consideră că și-a îndeplinit obligația, legea îi dă posibilitatea acestuia să formuleze anumite acțiuni în justiție cu scopul de a opri executarea, respectiv să conteste executarea și să solicite întoarcerea executării silite, prin care se stabilește modalitatea concretă de repunere în situația anterioară în urma anulării titlului executoriu sau a actelor de executare. Reclamantul din acțiunea în întoarcerea executării trebuie să demonstreze în contradictoriu cu pârâtul desființarea titlului executoriu, a executării silite sau a unor acte de executare diminuarea suferită de patrimoniul său și sporirea corelativă a patrimoniului creditorului ca urmare a executării. De altfel, art. 29 C. proc. civ. statuează că "Acțiunea civilă este ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecția dreptului subiectiv pretins de către una dintre părți sau a unei alte situații juridice, precum și pentru asigurarea apărării părților în proces". Conform normei de drept citate, acțiunea civilă reprezintă ansamblul mijloacelor procedurale prin care, în cadrul procesului civil, se asigură protecția dreptului subiectiv civil - prin recunoașterea sau realizarea lui - în cazul în care a fost încălcat sau contestat. Unul dintre elementele dreptului subiectiv civil este dreptul la acțiune, care înseamnă dreptul de a sesiza instanța prin cererea de chemare în judecată, dreptul de a obține sancționarea pârâtului, dreptul de a exercita căile de atac, dar și dreptul de a obține executarea silită. Atât contestația la executare, cât și cererea de întoarcere a executării silite sunt forme de manifestare a acțiunii civile, neavând relevanță, din această perspectivă, distincția pe care recurenta o face între "acțiunea civilă" și "cale de atac". Ca atare, existența altor mijloace juridice pentru restituirea sumei executate nelegal în cadrul procedurii de executare silită reprezintă, în cauza de față, un impediment pentru promovarea unei actio de in rem verso. În raport de cele expuse în precedent, urmează a se constata că susținerile referitoare la îndeplinirea celorlalte condiții materiale și juridice ale acțiunii în restituire nu se impun a fi analizate. În speță, date fiind limitele judecării recursului de față, instanța de recurs nu este chemată să stabilească dacă ar fi fondată o acțiune întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, ci trebuie să verifice dacă instanța de prim control judiciar a considerat în mod corect că reclamanta avea la îndemână o altă acțiune, astfel că nu este îndeplinită condiția impusă de art. 1348 C. civ. Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, constatând că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză și reținând că nu este aplicabil motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentă, în baza art. 496 alin. (1) din acest act normativ, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de acesta împotriva deciziei nr. 173A din 10 februarie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. PENTRU ACESTE MOTIVE,