ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2051/2022

Ședința publică din data de 27 octombrie 2022

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, în data de 14 februarie 2019, sub nr. x/2019, reclamanții A. și B. au solicitat instanței, în contradictoriu cu Statul Român, prin Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. - CNAIR S.A., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 3.191.768,21 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare, aferentă perioadei 18.09.2013 - 25.04.2018, pentru suma de 6.732.229 RON, reprezentând despăgubiri stabilite prin decizia civilă nr. 418A/25.04.2018 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori si de familie, în dosarul nr. x/2013, ca urmare a atragerii răspunderii civile delictuale a pârâtei; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanții au indicat art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011, precum și normele de drept invocate prin cerere.

Prin încheierea din 14 martie 2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția necompetenței funcționale a secției a VI-a civile a Tribunalului București și a declinat cauza privind pe reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin CNAIR S.A., la una din secțiile civile nr. III - V din cadrul Tribunalul București.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în data de 12 iunie 2019, sub nr. x/2019**.

În data de 16 septembrie 2019, pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea acțiunii pe temeiul autorității de lucru judecat și pe considerentul prescripției extinctive și, în subsidiar, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. A atașat întâmpinării, în copie, decizia nr. 3636 din 17 octombrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2013.

Prin sentința civilă nr. 428 din 09 iunie 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost respinsă excepția autorității de lucru judecat, invocată prin întâmpinare, ca nefondată; a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune, ca nefondată; a fost respinsă cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin CNAIR S.A., ca nefondată; a fost respinsă cererea reclamanților de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Prin decizia civilă nr. 1371A/2021 din 15 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de către apelanții-reclamanți A. și B., împotriva sentinței civile nr. 428 din 09 iunie 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român, prin Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A.; au fost obligați apelanții-reclamanți să plătească taxă judiciară de timbru de 35.520 RON aferentă judecății în primă instanță, decizia fiind titlu executoriu în acest sens.

Împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel au declarat recurs reclamanții A. și B., solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, pentru motive subsumate art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs circumscris art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții au susținut că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, întrucât pe de-o parte a reținut că, în litigiul anterior, instanța supremă nu a analizat și nu a tranșat, de principiu, dacă dobânda legală putea sau nu putea fi acordată pentru o perioadă situată, temporal, anterior deciziei instanței de apel, iar pe de altă parte, a reținut că instanța supremă a dezlegat chestiunea litigioasă a dobânzilor inclusiv sub aspectul perioadei pentru care reclamanții sunt îndreptățiți a o obține, dezlegare ce se impune cu autoritate de lucru judecat.

Recurenții au opinat că aceste două considerente sunt în contradicție, afectând legalitatea și temeinicia hotărârii, sens în care se impune casarea deciziei atacate.

În susținerea motivului de recurs circumscris art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții au susținut că instanța de apel a încălcat regulile de procedură relative la autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești, respectiv art. 430 alin. (1) și (2) C. proc. civ., art. 431 alin. (2) și art. 425 alin. (1) lit. b) din același cod.

Au arătat că prin decizia nr. 3636 din 17 octombrie 2018, pronunțată de Înalta curte de Casație și Justiție, secția I civilă, reclamanții au obținut obligarea pârâtului Statul Român, prin CNAIR S.A., la plata despăgubirilor pentru exproprierea de drept, iar pentru exproprierea în fapt pârâtul a fost obligat la plata sumei de 6.732.229 RON, dobânda legală acordată acestei sume fiind calculată începând cu data pronunțării hotărârii din apel (25 aprilie 2018) până la achitarea integrală a acestei sume.

În acest sens, recurenții au învederat că momentul de la care a fost acordată dobânda a fost stabilit în lipsa unei precizări exprese a reclamanților și pentru a nu încălca principiul disponibilității părților.

Nicăieri în cuprinsul deciziei nr. 3636/2018 nu se regăsesc argumente ale instanței pentru care ar fi respins pretenția reclamanților, care nici nu a fost formulată, pentru o perioadă anterioară, așadar nu se poate reține că există putere de lucru judecat.

Au mai arătat recurenții că potrivit art. 1523 alin. (2) lit. d) C. civ., debitorul este obligat la plata dobânzii penalizatoare de la data săvârșirii delictului, în doctrină și în jurisprudență stabilindu-se că debitorul este de drept în întârziere atunci când obligația s-a născut din săvârșirea unei fapte ilicite extracontractuale.

Astfel, recurenții au susținut că nu se poate reține că instanța supremă a stabilit un alt moment, întrucât nu există o motivare în acest sens.

De asemenea, nu se poate reține nici argumentul instanței de apel că reclamanții își invocă propria culpă constând în modul în care a fost redactată cererea de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2012 (conexat la dosarul nr. x/2013), deoarece prima instanță avea obligația de a pune în vedere reclamanților să facă precizările cuvenite, astfel că nu se poate aplica reclamanților sancțiunea respingerii cererii de chemare în judecată pentru neîndeplinirea obligațiilor într-un proces anterior.

În data de 18 aprilie 2022, intimata-pârâtă Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcția de Drumuri și Poduri București, a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția netimbrării recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât decizia atacată este legală și temeinică.

În apărare, a susținut că instanța de apel a apreciat corect că demersul reclamanților este nefondat, având în vedere considerentele deciziei nr. 3636 din 17 octombrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, care se impun cu autoritate de lucru judecat, inclusiv în privința perioadei pentru care reclamanții sunt îndreptățiti la acordarea despăgubirilor stabilite la suma de 6.732.229 RON, deoarece această chestiune a fost tranșată în dosarul nr. x/2013, neputând fi contrazisă sau dezlegată într-un alt mod în prezentul litigiu.

În data de 28 aprilie 2022, recurenții-reclamanți au depus răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea excepției netimbrării recursului.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiți, secția I civilă, în data de 03 martie 2022, fiind repartizată aleatoriu, spre soluționare, completului de judecată nr. 10.

Prin rezoluția din data de 04 martie 2022, s-a dispus efectuarea comunicărilor reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., iar, după finalizarea acestor proceduri, s-a fixat termen de judecată în data de 27 octombrie 2022, când instanța a reținut cauza în pronunțare asupra recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sub aspectul existenței unor motive contradictorii în considerentele hotărârii atacate, recurenții au arătat că instanța de apel a reținut, pe de o parte, că, în litigiul anterior, instanța supremă nu a analizat și nu a tranșat dacă dobânda legală putea sau nu putea fi acordată pentru o perioadă anterioară deciziei pronunțate de instanța de apel, iar pe de altă parte, a reținut că s-a dezlegat chestiunea litigioasă a dobânzilor inclusiv sub aspectul perioadei pentru care reclamanții sunt îndreptățiti a le obține, dezlegare care se impune cu putere de lucru judecat.

Critica este nefondată.

Contradicția la care se referă norma citată, atunci când privește doar argumentele instanței de judecată, trebuie să fie una de natură să conducă la concluzia că hotărârea este practic nemotivată, asemenea situații întâlnindu-se, exempli gratia, atunci când din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele, netemeinicia, sau atunci când se reține caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc.

Analizând decizia recurată, contrar argumentelor prezentate de recurenții-reclamanți, se constată că nu cuprinde considerente contradictorii, ci acestea sunt prezentate într-o manieră clară și concisă, care justifică soluția adoptată în cauză, de respingere a apelului, cu consecința menținerii soluției de respingere a cererii de chemare în judecată.

Astfel, instanța de apel a reținut că prin decizia nr. 3636 din 17 octombrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în litigiul anterior în care s-a constatat că reclamanții au fost expropriați în drept și în fapt, cu acordarea despăgubirilor aferente, a fost admis recursul și a fost acordată reclamanților dobânda legală de la data pronunțării deciziei din apel, respectiv 25 aprilie 2018, iar nu de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor, cum a stabilit instanța de apel care a ignorat caracterul executoriu al deciziilor pronunțate în apel, acest caracter nefiind dat de epuizarea căii de atac a recursului.

Pentru a întări expunerea acestor considerente, instanța de apel a considerat necesar să sublinieze că, în litigiul anterior, reclamanții au solicitat acordarea dobânzii legale calculate până la momentul achitării, fără să indice momentul de la care solicită calcularea dobânzii, sens în care a arătat că prin decizia nr. 3636 din 17 octombrie 2018, instanța de recurs nu a analizat și nu a tranșat dacă dobânda legală putea sau nu putea fi acordată pentru o perioadă situată temporal anterior deciziei din apel, nefiind permis a specula asupra ceea ce ar fi tranșat sau apreciat instanța supremă pe această chestiune în litigiul respectiv.

În acest context, Înalta Curte apreciază că instanța de apel nu a redat considerente contradictorii în cuprinsul deciziei atacate, de natură a face aplicarea art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ci a expus într-un mod detaliat aprecierile sale cu privire chestiunea litigioasă tranșată în litigiul anterior, sub aspectul perioadei pentru care sunt îndreptățiti reclamanții a obține dobânzile, care se impune cu autoritate de lucru judecat în litigiul pendinte. De altfel, se constată că analiza hotărârii recurate relevă că instanța de control devolutiv a motivat de o manieră convingătoare și în acord cu exigențele unui proces echitabil pretențiile formulate de reclamanți, potrivit art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nefiind încălcate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. care reglementează ce trebuie să cuprindă considerentele unei hotărâri judecătorești.

Printr-un alt motiv de recurs, recurenții-reclamanți au pretins nelegalitatea deciziei atacate, întrucât hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor înscrise în art. 430 alin. (1) și (2), art. 431 alin. (2) și art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv, recurenții au susținut, contrar celor reținute de instanțele de fond, că decizia civilă nr. 3636 din 17 octombrie 2018 nu se bucură de autoritate de lucru judecat în prezenta cauză. În dezvoltarea acestei critici, au arătat că, prin decizia evocată, instanța de recurs nu a stabilit un alt moment de la care se cuvin dobânzile pentru despăgubirile acordate, lipsind orice judecată asupra acestui aspect în considerentele respectivei decizii, care nu cuprinde argumentele de fapt și de drept pentru care instanța ar fi respins pretenția reclamantului, care, de altfel, nu a fost formulată pentru o perioadă anterioară.

Critica ce conturează greșita valorificare de către instanța de apel a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat a hotărârii pronunțate în dosarul nr. x/2013 va fi cenzurată de prezenta instanță din perspectiva motivelor de nelegalitate înscrise în art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 7 C. proc. civ., deoarece pune în discuție încălcarea unor norme de procedură în materia efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, respectiv a dispozițiilor art. 430 alin. (1) și (2) și art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Prevederile înscrise în art. 431 C. proc. civ. reglementează efectele lucrului judecat, dispunând, în alin. (1), că nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect, iar, potrivit alin. (2), că oricare din părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

În termenii consacrați de art. 431 alin. (2) din cod, nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente ale raportului juridic transpus pe plan procesual, cum se întâmplă în cazul excepției autorității de lucru judecat (obiect, cauză și părți), ci trebuie să existe doar o legătură cu lucrul judecat anterior, care să se impună noii judecăți (în sensul de a nu se nesocoti ceea ce o instanță a statuat deja jurisdicțional).

Dispozițiile art. 435 C. proc. civ. reglementează modalitatea în care se produc efectele hotărârii judecătorești, cu valoare obligatorie, sub semnul relativității, în raporturile dintre părți (și succesorii acestora) și în forma opozabilității față de terții neparticipanți la procedura judiciară, care vor putea face, însă, dovada contrară celor statuate prin hotărâre, în absența participării lor la proces.

Principiul relativității hotărârii judecătorești, atât sub aspectul efectelor obligatorii între părți, cât și al lucrului judecat, presupune că ceea ce a fost judecat să nu poată fi opus decât de către părțile în proces și succesorii acestora. Fundamentul și justificarea acestui principiu îl constituie contradictorialitatea și dreptul la apărare, deoarece aceste părți au participat în litigiu, au avut ocazia de a-și susține apărările, de a propune și administra probe, de a dezbate pricina în contradictoriu și de a exercita căile legale de atac. Este, prin urmare, just ca ele să respecte ceea ce s-a stabilit definitiv, atât în sensul inadmisibilității unei noi acțiuni identice (efectul negativ al lucrului judecat), cât și în sensul că, între ele, chestiunile litigioase definitiv stabilite să nu mai poată fi contrazise, iar judecățile respective trebuie avute în vedere ca premise cu valoare de adevăr juridic și, în consecință, inatacabile în litigiile ulterioare (efectul pozitiv).

În cauză, instanța de apel, prin decizia recurată, a valorificat corect efectul pozitiv al lucrului judecat care derivă din statuările atașate deciziei civile nr. 3636 din 17 octombrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2013.

Astfel, Înalta Curte, prin decizia sus evocată, a admis recursul formulat de recurenții-reclamanți A. și B., în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul român, prin CNAIR, și a modificat în parte decizia civilă nr. 418A din 25 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în sensul că a obligat pârâtul la plata dobânzii legale aferente sumei de 6.732.229 RON, calculată începând cu data pronunțării hotărârii din apel (25 aprilie 2018), până la achitarea integrală a acestei sume, reținându-se, în esență, că reclamanții au fost supuși unei exproprieri de fapt pentru perioada 2008-2013, iar exproprierea de drept a intervenit prin decizia de expropriere nr. 1317/18.09.2013, fiind confirmate despăgubirile stabilite de instanța de apel. În ceea ce privește dobânda aferentă despăgubirilor pentru exproprierea în fapt, instanța de recurs a observat că reclamanții nu au indicat decât momentul până la care solicită acordarea dobânzilor, respectiv până la plata efectivă, constatându-se că nu s-a precizat momentul de la care acestea urmează să fie acordate, iar "în lipsa unei precizări exprese din partea reclamanților", instanța supremă a apreciat că reclamanții sunt îndreptățiți să primească dobânda de la data pronunțării deciziei din apel, iar nu de la data soluționării recursului, cum greșit reținuse instanța de apel.

În litigiul pendinte, reclamanții au solicitat plata dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 6.732.229 RON, calculate de la data de 18 septembrie 2013 (data epuizării delictului, debitorul fiind de drept în întârziere potrivit art. 1523 alin. (2) lit. b) C. civ.) și până la data 25 aprilie 2018 (data la care a fost acordată dobânda în litigiul precedent), considerând că în primul litigiu nu a fost analizată temeinicia sau netemeinicia unei astfel de pretenții pe o perioadă anterioară, aspect dedus din lipsa unei astfel de analize în considerente și din utilizarea sintagmei "în lipsa unei precizări exprese".

Se observă că prin decizia recurată s-a reținut că demersul judiciar al reclamanților are caracter nefondat, întrucât dezlegările jurisdicționale ale instanței supreme din decizia nr. 3636 din 17 octombrie 2018 se impun cu autoritate de lucru judecat inclusiv în privința perioadei pentru care reclamanții sunt îndreptățiți la acordarea dobânzilor legale pentru despăgubirile stabilite la suma de 6.732.229 RON; cu alte cuvinte, perioada pentru care reclamanții au fost îndreptățiți la acordarea dobânzilor legale a reprezentat o chestiune litigioasă, analizată și tranșată de către instanțe, în cele trei etape procesuale, sens în care dezlegarea acestei chestiuni litigioase se impune cu autoritate de lucru judecat, neputând fi contrazisă sau dezlegată într-un alt mod în litigiul de față.

Cât privește mențiunea instanței supreme "în lipsa unei precizări exprese" din decizia nr. 3636 din 17 octombrie 2018, curtea de apel a apreciat că tocmai această mențiune subliniază, în litigiul de față, autoritatea de lucru judecat a dezlegării jurisdicționale asupra chestiunii litigioase în discuție, câtă vreme inclusiv perioada pentru care aceste dobânzi legale au fost recunoscute și acordate reclamanților a reprezentat o chestiune litigioasă cu privire la care reclamanții au formulat, în litigiul anterior, cereri/solicitări, iar partea adversă apărări sub forma excepțiilor și a apărărilor de fond, fiind la latitudinea reclamanților alegerea conduitei lor procesuale în legătură cu această chestiune litigioasă a perioadei pentru care dobânzile pot fi acordate.

În acest context factual, se constată că sunt nefondate criticile ce vizează greșita reținere de către instanța de apel a autorității de lucru judecat, pe motiv că litigiul anterior a vizat pretenții aferente unei alte perioade, distinctă de perioada pentru care se solicită dobândă în prezenta cauză.

Chiar dacă pretențiile reclamate în acest proces vizează o altă perioadă pentru care s-a solicitat repararea prejudiciului cauzat de neîndeplinirea obligațiilor care au rezultat din exproprierea în fapt, Înalta Curte reține că aspectele tranșate în mod definitiv în litigiul anterior purtat între aceleași părți și care au fost readuse în discuție în prezentul litigiu se impun cu autoritate de lucru judecat, dat fiind faptul că, în dosarul nr. x/2013, instantele de apel și de recurs au analizat perioada pentru care au fost solicitate dobânzile aferente despăgubirilor, iar instanța de recurs, urmare a admiterii căii de atac, a modificat în parte decizia din apel, numai cu privire la perioada de acordare a dobânzilor, stabilind în sensul că pârâtul Statul român, prin Ministerul Transportului și Infrastructurii, prin Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., este obligat la plata dobânzii legale aferente sumei de 6.732.229 RON, calculată începând cu data pronunțării hotărârii din apel (25 aprilie 2018), până la achitarea integrală a acestei sume, fiind menținute celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Astfel, perioada pentru care se acordă dobânzile a fost tranșată în litigiul anterior, care a fost analizat în limitele învestirii de către reclamanți, și în lipsa unei precizări exprese din partea acestora cu privire la momentul de la care se solicită despăgubirile, instanța de recurs a stabilit că se acordă de la data rămânerii definitive a deciziei din apel.

Așadar, reclamanții nu pot susține în prezenta cauză că instanțele care au judecat litigiul anterior trebuiau să solicite precizări din partea acestora, întrucât obiectul și limitele litigiului sunt stabilite de către părți potrivit principiului disponibilității, care reprezintă posibilitatea conferită de lege părților de a sesiza autoritățile judiciare, de a dispune de obiectul litigiului și de mijloacele de apărare, sens în care judecătorul nu poate soluționa un litigiu decât în baza cererii părții interesate și numai în limitele sesizării.

De altfel, se observă că recurenții nu reproșează instanței de apel nesocotirea îndatoririi prevăzute de art. 478 alin. (4) C. proc. civ., care permite părților să expliciteze pretențiile cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanțe, aceste dispoziții legale fiind examinate de Înalta Curte de Casație și Justiție- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin decizia nr. 28/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 772 din 16 octombrie 2015, prin care s-a hotărât că "în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 478 alin. (4) din C. proc. civ., explicitarea pretențiilor implicite în apel nu are semnificația modificării cadrului procesual sub aspectul obiectului judecății și a derogării de la dispozițiile alin. (1) și (3) ale aceluiași articol, dar presupune corecta lămurire a limitelor judecății în prima instanță."

Prin urmare, în raport cu cele prezentate, recurenții nu își pot construi și susține pretențiile pe argumentul că, pentru neîndeplinirea obligațiilor într-un proces anterior, nu poate fi aplicată, în litigiul ulterior, cea mai drastică sancțiune, respectiv aceea a respingerii cererii de chemare în judecată.

Aceasta întrucât, în dezacord cu argumentele recurenților, se are în vedere că principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanțelor a chestiunii litigioase deja rezolvate și nu comportă atingerea dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece dreptul de acces la justiție nu este unul absolut, el poate cunoaște limitări, decurgând din aplicarea altor principii, cu respectarea proporționalității între scopul urmărit și mijloacele folosite.

În mod constant Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că instanțele sunt obligate să țină seama de constatările și dezlegările date de instanțe în procedurile anterioare, repunerea în discuție a situației soluționate definitiv prin alte hotărâri constituind o încălcare a dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție.

Prin urmare, reținând că motivele de recurs invocate de recurenți sunt nefondate în ansamblul lor, decizia recurată fiind legală, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 1371A/2021 din 15 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 27 octombrie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.