ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 936/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată 1.1. Prin cererea formulată la data de 10 septembrie 2018 și înregistrată sub nr. x/2018 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. ("CNAIR S.A.") a formulat, în contradictoriu cu societatea A., în temeiul prevederilor art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., acțiune în anularea hotărârii arbitrale finale pronunțate de Arbitrul Unic la data de 07.08.2018 în dosarul ICC nr. x, cu locul arbitrajului în București, prin care a solicitat anularea hotărârii arbitrale finale și trimiterea cauzei spre rejudecare către un tribunal arbitral constituit în conformitate cu clauza compromisorie existentă în contractul încheiat între părți, conform prevederilor art. 613 alin. (3) lit. b) C. proc. civ. și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea cauzei. 1.

Prin încheierea de ședință din data de 25 octombrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, cauza a fost înaintată secțiilor civile, completele specializate în litigii cu profesioniști din cadrul Curții de Apel București, dosarul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă sub nr. x/2018. 1.

Prin încheierea nr. 2 din 15 februarie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis excepția necompetenței funcționale a unei astfel de secții, a declinat soluționarea cauzei către secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, a constatat ivit conflict de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului. 1.

Prin decizia nr. 1009 din 14 mai 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. 1.

Urmare regulatorului de competență, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal inițial sub nr. x/2019, iar ulterior sub nr. x/2019*. 2. Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 39 din data de 15 februarie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității și a respins acțiunea în anulare formulată de reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. în contradictoriu cu pârâta A., ca inadmisibilă. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile menționate în punctul I.2. de mai sus a declarat recurs reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin care, invocând incidența cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea cererii de recurs, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea cauzei. În susținerea căii de atac promovate, recurenta a învederat, în esență, că sentința pronunțată de Curtea de Apel București este nelegală și netemeinică întrucât a fost pronunțată cu nerespectarea normelor de procedură a căror încălcare atrage sancțiunea nulității, dar și cu aplicarea și interpretarea greșită a normelor de drept material, cuprinzând motive străine de natura cauzei. În acest sens, recurenta a arătat că hotărârea pronunțată de instanța de fond a încălcat prevederile art. 604 și pe cele ale art. 5 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ., urmare aplicării și interpretării greșite a prevederilor art. 25 alin. (5) din Regulile ICC, precum și a prevederilor art. 22 alin. (2) și (6) C. proc. civ., câtă vreme un petit al cererii arbitrale, ce a constat în solicitarea ca tribunalul arbitral să pronunțe o hotărâre prin care să oblige CNAIR S.A. la plata TVA pentru sumele datorate către A., nu a fost soluționat de tribunalul arbitral, care a refuzat să se pronunțe cu privire la un astfel de capăt de cerere. În opinia recurentei, instanța de fond învestită cu soluționarea cererii de anulare a hotărârii arbitrale a greșit prin modalitatea în care a soluționat cererea de chemare în judecată, întrucât, în speță, nu materia omisiunii unei pronunțări era cea incidentă, ci cea a refuzului Tribunalului Arbitral de a soluționa una dintre cererile cu care a fost învestit. Printr-un alt set de critici, recurenta a argumentat în sensul că sentința atacată ar cuprinde motive străine de natura cauzei, ce ar deriva din elaborarea, de către prima instanță, a unui raționament juridic ce a fost întemeiat pe incidența "minus petita", pentru care remediul juridic consta în aplicarea prevederilor art. 604 C. proc. civ., în contextul în care critica ce a fost expusă prin acțiunea în anulare a constat în "denegarea actului de justiție" de către Arbitrul Unic, care avea obligația de a pronunța o soluție pe fiecare capăt al cererii de arbitrare. 4. Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă în dosarul cauzei, intimata-pârâtă A. a invocat, în principal, excepția inadmisibilității recursului și excepția nulității acestuia, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. 5. Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 20 martie 2021 s-a fixat termen de judecată la data de 22 februarie 2023, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Examinând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția inadmisibilității recursului declarat de reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată, pentru următoarele considerentele: Instanța de control judiciar observă că obiectul dosarului pendinte este reprezentat de recursul promovat de reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. împotriva unei sentințe civile prin care a fost soluționată cererea de anulare a hotărârii arbitrale finale pronunțate de Arbitrul Unic la data de 07.08.2018 în dosarul ICC nr. x, într-un litigiu arbitral privind un contract de achiziție publică, iar chestiunea de drept supusă analizei prin excepția invocată de intimată, este cea de a determina dacă împotriva unei astfel de sentințe reclamanta avea deschisă sau nu calea recursului. Un prim element ce se impune a fi dezlegat este cel al datei relevante în determinarea legii aplicabile, mai precis a datei ce poate fi apreciată, în sensul art. 24 și art. 25 C. proc. civ., drept moment la care a început procesul. Din această perspectivă, Înalta Curte reține că prin decizia civilă nr. 1009 din data de 14 mai 2019, pronunțată de secția a II-a a Înaltei Curți de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2018 în soluționarea regulatorului de competență ce a vizat prezenta cauză, chestiunea datei începerii procesului pendinte a fost tranșată în mod definitiv, instanța învestită cu regulatorul de competență stabilind că, în sensul art. 24 C. proc. civ., aceasta este reprezentată de data sesizării tribunalului arbitral, mai precis de data de 15 iulie 2015. Pe cale de consecință, contrar celor evocate de recurenta – reclamantă prin concluziile scrise depuse în cauză, relevante în litigiul pendinte sunt prevederile art. 613 alin. (4) C. proc. civ., coroborate cu cele ale alin. (3) al aceluiași text normativ, forma în vigoare la data de 15 iulie 2015 (data sesizării tribunalului arbitral), conform cărora: (3) Admițând acțiunea, curtea de apel va anula hotărârea arbitrală și: a) în cazurile prevăzute la art. 608 alin. (1) lit. a), b) și e), va trimite cauza spre judecată instanței competente să o soluționeze, potrivit legii; b) în celelalte cazuri prevăzute la art. 608 alin. (1), va trimite cauza spre rejudecare tribunalului arbitral, dacă cel puțin una dintre părți solicită expres acest lucru. În caz contrar, dacă litigiul este în stare de judecată, curtea de apel se va pronunța în fond, în limitele convenției arbitrale. Dacă însă, pentru a hotărî în fond, este nevoie de noi probe, curtea se va pronunța în fond după administrarea lor. În acest din urmă caz, curtea va pronunța mai întâi hotărârea de anulare și, după administrarea probelor, hotărârea asupra fondului, iar, dacă părțile au convenit expres ca litigiul să fie soluționat de către tribunalul arbitral în echitate, curtea de apel va soluționa cauza în echitate. (4) Hotărârile curții de apel, pronunțate potrivit alin. (3), sunt supuse recursului. Din interpretarea coroborată a celor două texte de lege citate mai sus rezultă că, în raport de forma normativă a acestora aplicabilă litigiului pendinte, calea de atac a recursului era deschisă doar împotriva hotărârilor de admitere a acțiunii în anularea unei hotărâri arbitrale, iar nu și în ipoteza unei soluții de respingere a acțiunii, precum cea pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în cauza pendinte. O atare interpretare a prevederilor art. 613 alin. (4) C. proc. civ., coroborate cu alin. (3) al aceluiași text normativ, a fost dată, în mod repetat, și de Curtea Constituțională a României în jurisprudența sa (Decizia nr. 100/2017, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 532 din 07 iulie 2017, Decizia nr. 862 din 18 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 239 din 28 martie 2019, Decizia nr. 356 din 23 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 947 din 26 noiembrie 2019, Decizia nr. 354/2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1315 din 30 decembrie 2020 sau Decizia nr. 550/2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1065 din 11 noiembrie 2020). În acest sens, Înalta Curte are în vedere dezlegările date în paragrafele 35 - 38 ale Deciziei nr. 100/2017 a Curții Constituționale, conform cărora: 35. Curtea reține că dispozițiile legale criticate în prezenta cauză reglementează calea de atac deschisă împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de curtea de apel în soluționarea acțiunilor în anularea hotărârilor arbitrale, statuând că sunt supuse recursului hotărârile pronunțate potrivit alin. (3) al art. 613 din C. proc. civ., respectiv hotărârile prin care s-a admis acțiunea în anulare. Această opțiune a legiuitorului este justificată de faptul că admiterea acțiunii în anulare are ca efect apariția unei noi situații juridice, distinctă de cea stabilită prin hotărârea arbitrală. Dacă acțiunea în anulare este admisă, curtea de apel anulează hotărârea arbitrală și, potrivit art. 613 alin. (3) din C. proc. civ., trimite cauza spre judecată instanței competente să o soluționeze potrivit legii, trimite cauza spre rejudecare tribunalului arbitral sau se pronunță în fond, în limitele convenției arbitrale. Prin admiterea acțiunii în anulare este afectat caracterul stabil al hotărârii arbitrale, instanța superioară de control judiciar fiind chemată să confirme sau să infirme această situație. 36. În schimb, Curtea constată că, în cazul respingerii acțiunii în anulare, ordinea juridică stabilită prin hotărârea arbitrală rămâne neschimbată, hotărârea curții de apel, în acest caz, confirmând definitiv hotărârea pronunțată de instanța arbitrală. Prin exercitarea recursului împotriva hotărârilor de respingere ale curții de apel ar însemna că părțile urmăresc, în realitate, o reexaminare a cauzei și o nouă decizie în privința lor, pronunțată de o instanță judecătorească, și nu de o instanță arbitrală. Or, hotărârea arbitrală confirmată prin hotărârea curții de apel reprezintă finalizarea procedurii arbitrale în cadrul căreia părțile au beneficiat de toate garanțiile oferite de aceasta. Așadar, incidența dispozițiilor procedurale criticate este subsecventă acordului de voință intervenit între părți, care au optat, prin clauza compromisorie înscrisă în contract, pentru soluționarea litigiilor de către o instanță arbitrală, părțile trebuind să recunoască consecințele juridice ale aplicării prevederilor legale privind desemnarea unei asemenea instituții, inclusiv dispozițiile procedurale care reglementează condițiile desființării hotărârii arbitrale pe calea acțiunii în anulare. Scopul unei asemenea modalități de soluționare a litigiilor este menit să asigure o judecată imparțială, mai rapidă, în care părțile pot fi apărate și pot solicita toate dovezile apreciate necesare, judecata finalizându-se cu adoptarea unei hotărâri susceptibile de executare silită. În aceste condiții, Curtea reține că nu se poate pune problema încălcării drepturilor consacrate în Constituție, atât timp cât părțile sunt cele care decid prin convenția arbitrală cu privire la modalitatea de soluționare a litigiului. 37. În continuare, Curtea reține că normele legale criticate nu operează nicio distincție între subiectele de drept supuse incidenței lor, de vreme ce acestea se aplică în mod egal tuturor celor aflați în situația prevăzută în ipoteza normei legale, fără nicio discriminare pe considerente arbitrale. Orice parte interesată în exercitarea unei căi de atac are acces la o instanță de judecată prin promovarea unei acțiuni în anulare, iar în situația respingerii acesteia niciuna dintre părți nu are deschisă calea de atac a recursului. Însă, admiterea acțiunii în anulare plasează părțile pe o poziție inegală, partea care a pierdut litigiul în arbitraj dobândește un avantaj prin admiterea acțiunii în anulare, motiv pentru care legiuitorul a prevăzut calea de atac a recursului. 38. Totodată, Curtea mai reține că legiuitorul are competența de a adopta reglementări cu caracter general sau cu caracter special, derogatoriu, cu aplicabilitate la anumite situații, în mod egal, pentru toți cei interesați în exercitarea acelorași categorii de drepturi sau în îndeplinirea acelorași categorii de obligații, în exercitarea mandatului său constituțional conferit de dispozițiile art. 126 alin. (2), potrivit cărora "Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt cele prevăzute numai prin lege", și ale art. 129, potrivit cărora "Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii". Așadar, în considerarea anumitor particularități, legiuitorul este îndreptățit să opteze pentru o cale de atac cu o identitate proprie, alta decât a celei de drept comun. Accesul liber la justiție, prevăzut la art. 21 din Constituție, nu poate avea semnificația că acesta trebuie asigurat la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac. Relevanță prezintă și aspectele învederate în paragraful 22 al Deciziei nr. 354/2020 a Curții Constituționale, unde se arată expres faptul că: 22. Așadar, hotărârile de respingere a acțiunii în anulare pronunțate în temeiul art. 613 alin. (4) din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 17/2017, nu sunt supuse recursului, dar și aspectele statuate în paragraful 24 al Deciziei nr. 550/2020 a Curții Constituționale, în sensul că: 24 (...) nu are incidență în cauză jurisprudența prin care a constatat neconstituționalitatea eliminării controlului judecătoresc al hotărârii pronunțate de judecătorie în materia contravențiilor la regimul circulației pe drumurile publice, întrucât aceasta reprezintă "acuzații în materie penală" în sensul art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Decizia nr. 500 din 15 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 18 iulie 2012), aspect care se constituie într-o deosebire fundamentală față de prezenta cauză în materie arbitrală. Totodată, Înalta Curte reține că modificările aduse de Legea nr. 17/2017 prevederilor art. 613 alin. (4) C. proc. civ. nu sunt aplicabile litigiului pendinte, întrucât potrivit art. 27 C. proc. civ. hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul. În raport de astfel de aspecte, instanța de control judiciar reține că, din interpretarea formei normative a prevederilor art. 613 alin. (4) C. proc. civ. aplicabile litigiului pendinte, rezultă că împotriva unei hotărâri judecătorești precum sentința civilă nr. 39 din data de 15 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2019, ce reprezintă o soluție de respingere a acțiunii în anularea hotărârii arbitrale, părțile nu aveau deschisă calea de atac a recursului. Înalta Curte reține că, potrivit art. 457 alin. (1) C. proc. civ.: Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei, iar potrivit art. 129 din Constituția României: Împotriva hotărârilor judecătorești părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii. Din cuprinsul textelor de lege menționate anterior rezultă că părțile pot uza doar de căile de atac prevăzute de lege, iar exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătorești pentru care C. proc. civ. nu prevede o astfel de posibilitate reprezintă un demers inadmisibil, indiferent de criticile învederate de partea care a formulat calea de atac. În consecință, pentru considerentele arătate, în temeiul dispozițiilor art. 457 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepția inadmisibilității, invocată de intimata A. prin întâmpinare, și va respinge recursul declarat de reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. împotriva sentinței civile nr. 39 din data de 15 februarie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2019, ca inadmisibil. În raport de o astfel de soluție nu se mai impune analizarea excepției nulității recursului, invocată de intimată. Totodată, observând că prin întâmpinarea depusă în dosarul instanței de recurs, intimata A. a solicitat obligarea recurentei – reclamante la plata cheltuielilor de judecată aferente etapei de judecată a recursului, Înalta Curte urmează să respingă o astfel de cerere, față de neîndeplinirea condiției impuse de art. 452 C. proc. civ., mai precis în raport de nedepunerea, până la data închiderii dezbaterilor, a dovezii existenței și întinderii unor astfel de cheltuieli.