ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3614/2024

Ședința publică din data de 26 iunie 2024

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, în data de 23.08.2022, sub nr. x/2022, reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., a solicitat în contradictoriu cu pârâta A., anularea hotărârii arbitrale finale pronunțată în data de 18 iulie 2022 de către Tribunalul Arbitral în dosarul arbitral nr. x/MHM/HBH înregistrat pe rolul Curții Internaționale de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț Internațional de la Paris (ICC Paris), solicitând totodată și suspendarea executării deciziei arbitrale atacate până la soluționarea acțiunii în anulare, desființarea deciziei arbitrale, rejudecarea pe fond și respingerea ca prescrisă sau neîntemeiată a cererii arbitrale formulate de reclamanta A., precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de ședință nr. 11/12.09.2022, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis excepția necompetenței materiale procesuale, invocată de pârâtă și a trimis cauza spre repartizare către secțiile de contencios administrativ.

Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2022.

Prin sentința civilă nr. 2492 din data de 22 decembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, în analiza motivului de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. s-a reținut că în sistemul noului C. civ., normele care reglementează prescripția extinctivă au un caracter supletiv, instituția prescripției extinctive având caracter de ordine privată.

A mai reținut prima instanță că interpretarea contractului și a relațiilor dintre părți, precum și aplicarea regulilor privind regimul prescripției extinctive de către tribunalul arbitral nu au încălcat norme imperative, de ordine publică, sau bunele moravuri.

Referitor la încălcarea regimului juridic al decăderii prima instanță a observat că reclamanta nu a indicat dispozițiile legale reglementând decăderea, care ar fi fost nesocotite de tribunalul arbitral, ci a invocat numai nerespectarea unor prevederi contractuale. Or, chiar dacă din perspectiva art. 969 din vechiul C. civ., clauzele contractuale nu pot fi considerate "dispoziții imperative ale legii" în sensul art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ.

A fost apreciat ca a fi neîntemeiat și motivul referitor la încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil obsevându-se că partea nu a arătat în concret în ce a constat nesocotirea ordinii publice și a normelor imperative ale legii române, nu a indicat dispozițiile imperative ale legii române nesocotite de către tribunalul arbitral.

Curtea de apel a constatat ca a fi nefondate și susținerile reclamantei referitoare la nesocotirea, prin hotărârea atacată, a principiilor dreptului la apărare, egalității de tratament și nediscriminării.

De asemenea s-a observat că standardul de motivare a fost respectat în ceea ce privește hotărârea arbitrală a cărei anulare se cere, din simpla lecturare a sentinței arbitrale putându-se constata că aceasta respectă exigențele menționate la art. 46 alin. (1) lit. e) din Regulile de procedură arbitrală și art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., cuprinzând motivele de fapt și de drept care au justificat soluția pronunțată, precum și motivele pentru care nu au fost reținute apărările reclamantei referitoare la prescripție, la cuantumul debitului datorat.

Referitor la motivul de anulare întemeiat pe art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ., curtea de apel a observat că existența unor motive contradictorii în cuprinsul hotărârii nu se încadrează în ipotezele reglementate de acest text de lege, neputând fi asimilată situației în care hotărârea nu cuprinde motivele pentru care a fost dată.

Împotriva sentinței civile nr. 2492 din data de 22 decembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., solicitând casarea în tot a hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, precum și obligarea intimatei la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului recurenta - reclamantă a prezentat o serie de aspecte preliminare apreciate ca a fi relevante în cauză și a indicat că hotărârea atacată încalcă legalitatea procedurală și este nemotivată fiind incidente motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ.

Susține recurenta că soluția instanței de fond a fost pronunțată cu încălcarea regulilor procedurale prevăzute de dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ., dat fiind că acest motiv de nelegalitate nu a fost reținut deși decizia tribunalului arbitral este nemotivată și conține considerente contradictorii. Se arată că atât la nivel jurisprudențial, cât și în literatura de specialitate, viciul considerentelor contradictorii este asimilat unui veritabil motiv de nelegalitate, respectiv motivarea necorespunzătoare a hotărârii.

În egală măsură, se arată în continuare, soluția instanței de fond a fost pronunțată cu încălcarea regulilor procedurale prevăzute de dispozițiile art. 608 alin. (1) pct. h C. proc. civ., Curtea de Apel București reținând în mod nelegal că tribunalul arbitral nu a încălcat dispoziții de drept imperative vizând prescripția, decăderea și principiile fundamentale ale procesului civil.

Totodată, recurenta consideră că motivarea instanței de fond nu este corespunzătoare și nu răspunde exigențelor impuse de dispozițiile art. 425 C. proc. civ., întrucât nu a fost prezentat raționamentul propriu, silogismul logico-juridic ce a fundamentat soluția pronunțată, ci, din contră, au fost redate argumente de ordin general, cu reluarea considerentelor tribunalului arbitral.

În dezvoltarea criticilor prin care se invocă încălcarea prevederilor art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., cu privire la prescripția extinctivă se arată, în primul rând, că disputa părților și chestiunea ce se impunea a fi antamată și dezlegată de către curtea de apel viza posibilitatea părților de a dispune cu privire la regimul prescripției extinctive, prin raportare la data semnării contractului.

Recurenta afirmă că prin argumentele aduse nu a susținut că dispozițiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 nu ar fi incidente, ci că la momentul la care părțile au semnat contractul, actualul C. civ. nu intrase în vigoare și, ca atare, în ceea ce privește regimul juridic al prescripției extinctive (relativ la caracterul imperativ al acestor prevederi și respectiv al imposibilității părților de a deroga de la aceste norme) urmau să fie aplicabile prevederile Decretului nr. 167/1958.

Apreciază recurenta că nu poate fi acceptată interpretarea potrivit căreia dispozițiile Decretului nr. 167/1958 nu ar mai fi aplicabile în ceea ce privește configurația prescripției extinctive, ca urmare a prevederilor art. 201 din Legea nr. 71/2011, cu atât mai mult cu cât nici Legea de punere în aplicare a Noului C. civ. și nici Noul C. civ. nu erau în vigoare la momentul semnării contractului.

Subliniază că dispozițiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 nu pot schimba caracterul imperativ al instituției prescripției extinctive, de vreme ce aceasta nu este instituită la momentul la care termenul ei începe să curgă, ci este instituită prin actul juridic încheiat de către părți. Cum la momentul perfectării contractului era în vigoare Decretul nr. 167/1958, regimul prescripției extinctive este unul imperativ, niciuna dintre prevederile contractului încheiat sub imperiul acestui act normativ neputând fi interpretate prin raportare la efectele prevăzute de Noul C. civ.

În al doilea rând, arată recurenta, regula statuată de dispozițiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 reprezintă numai o excepție la regula de bază amintită de instanța de fond conform căreia un anumit contract și toate efectele sale trebuie interpretate în considerarea legii sub imperiul căreia au fost încheiat. În schimb, contrar celor reținute de Curtea de Apel București, nu a fost reglementată nicio excepție în ceea ce privește regimul juridic al instituției, respectiv acela de a fi una de ordine publică.

În acest context, apreciază recurenta, în mod nelegal a reținut instanța de fond faptul că toate criticile sale privind încălcarea dispozițiilor imperative referitoare la prescripție nu ar putea fi analizate pe calea acțiunii în anulare, hotărârea fiind contrară regulilor procedurale reglementate de art. 608 alin. (1), lit. h) C. proc. civ.

Mai critică recurenta și faptul că instanța de fond a nesocotit dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., reținând că tribunalul arbitral nu ar fi încălcat ordinea publică și dispozițiile imperative privind instituția decăderii.

În dezvoltarea acestei critici se arată că prin acțiunea în anulare, CNAIR a criticat faptul că tribunalul arbitral a încălcat dispozițiile imperative privind prescripția extinctivă, iar, în continuarea acestui raționament, a evidențiat și faptul că deși instituția decăderii era incidentă în cauză - sancțiune cu caracter imperativ- instanța arbitrală nesocotind aceste aspecte.

Mai arată recurenta că susținerile sale au fost în sensul în care caracterul de nelegalitate al deciziei arbitrale decurge din încălcarea ordinii publice, noțiune căreia se circumscrie nesocotirea unei sancțiuni imperative prevăzute de lege, cum este cazul decăderii.

Altfel spus, recurenta susține că a supus controlului instanței încălcarea unui imperativ legal, fără a fi criticată maniera de interpretare a dispozițiilor contractuale. Faptul că termenele a căror nerespectare atrăgea sancțiunea decăderii au fost instituite prin voința concordantă și contractuală a părților nu poate conduce la interpretarea oferită de Curtea de Apel București și nici la concluzia potrivit căreia nesocotirea unei instituții imperative reglementate de legislația națională nu ar putea fi criticată pe calea acțiunii în anulare.

În al doilea rând, se critică faptul că eroarea instanței de fond privește însăși noțiunea de ordine publică invocată de CNAIR în susținerea motivului de nelegalitate, care nu a fost analizată în mod corespunzător.

Se arată că la momentul semnării contractului, de lege lata, nu exista o reglementare generală sau cel puțin, la nivel de principiu, a termenelor de decădere, astfel că exista posibilitatea ca acestea să fie stabilite prin contract.

Mai mult se adaugă că sub imperiul vechiul C. civ., decăderea reprezenta o instituție de ordine publică, imperativă, fiind aplicabile aceleași considerente precum în cazul prescripției extinctive.

Din această perspectivă, în opinia recurentei nesocotirea acestei instituții se circumscrie fără dubiu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 608 alin. (1), lit. h) C. proc. civ.

Continuând raționamentul expus anterior, recurenta arată că de vreme ce termenele de decădere au fost instituite de către părți, prin clauze contractuale, în mod evident argumentele sale trebuiau să facă referire la acestea.

Subliniază recurenta - reclamantă că stabilirea unor termene de decădere de către părți nu influențează caracterul imperativ al instituției decăderii, iar dacă s-ar accepta teza instanței de fond ne-am regăsi în situația în care instanțele arbitrale ar putea nesocoti orice alte sancțiuni prevăzute în mod imperativ de legislația națională, fără ca partea interesată să aibă posibilitatea de a critica acest viciu pe calea acțiunii în anulare.

Nu în ultimul rând, se critică faptul că din sentința civilă atacată rezultă și faptul că instanța de fond, analizând acest motiv de nelegalitate, a înțeles să redea raționamentul tribunalului arbitral pentru înlăturarea argumentelor reclamantei, deși, una dintre condițiile esențiale ale obligației de motivare este aceea a expunerii propriului raționament logico-juridic.

Recurenta mai invocă și faptul că instanța de fond a nesocotit dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. h) reținând că nu ar fi fost încălcate dispozițiile imperative privind principiile fundamentale ale procesului civil, precum și cele privind regimul probelor.

În ceea ce privește critica vizând nesoluționarea arbitrajului în temeiul contractului și a normelor de drept aplicabile, contrar celor reținute de instanța de fond, recurenta susține că a indicat dispozițiile de drept imperative încălcate de tribunalul arbitral, iar faptul că, dintr-o eroare materială în cuprinsul acțiunii au fost menționate dispozițiile art. 1110 și cele ale art. 1122 C. proc. civ., nu conduce la inexistența încălcării dispozițiilor imperative, de vreme ce, s-a arătat în mod expres faptul că normele imperative încălcate de instanța arbitrală vizau reglementările C. proc. civ. referitoare la arbitrajul internațional, care se completează cu cele de la arbitrajul domestic, textele relevante fiind art. 1111 și 1123 C. proc. civ.

Recurenta arată că instanța de fond a înțeles să nu procedeze la analiza criticii de nelegalitate, din cuprinsul sentinței recurate lipsind în totalitate orice referire la aceste aspecte. Or, în opinia recurentei, o hotărâre insuficient motivată, care nu permite verificarea dacă legea a fost sau nu corect aplicată, este lipsită de bază legală, art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. absorbind astfel această ipoteză particulară de nemotivare.

În ceea ce privește critica vizând încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil român relativ la aprecierea probelor, contrar celor reținute de Curtea de Apel București, recurenta arată că nu a urmărit criticarea temeiniciei deciziei arbitrale și/sau a situației de fapt reținute de instanța arbitrală, ci controlul legalității aplicării dispozițiilor imperative ale legislației naționale ce reglementează în materia probelor și care au fost nesocotite.

În acest sens recurenta afirmă că a arătat faptul că instanța are obligația de a pronunța o soluție în baza întregului material probator, iar nu exclusiv pe un raport de expertiză, cum s-a întâmplat în realitate în cauză.

Mai mult și în acest caz se susține că soluția instanței de fond este și nemotivată, de vreme ce nu au fost redate argumentele ce ar fi condus la concluzia indicată.

Printr-o altă critică se invocă faptul că instanța de fond a nesocotit dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ., considerând că existența unor motive contradictorii în cuprinsul deciziei arbitrate nu s-ar circumscrie motivelor de nelegalitate prevăzute expres de lege.

În dezvoltarea acestei critici recurenta arată că prevederile art. 608 alin. (1), lit. g) C. proc. civ. nu cuprind distincția la care instanța de fond face trimitere, rațiunea textului fiind aceea de a proteja intereselor părților litigante ce au dreptul la o motivare corespunzătoare a instanței arbitrale.

Mai arată recurenta că examinarea legalității substanțiale a hotărârii nu este în concret posibilă decât dacă hotărârea are o bază legală suficientă, adică enunță cu suficientă precizie modul de aplicare a legii la o situație de fapt de asemenea conturată suficient, căci altminteri instanța de control nu este în măsură să realizeze dacă aplicarea legii este una corectă sau nu.

Totodată se susține că încălcarea rigorilor privind motivarea corespunzătoare este incidentă și cu privire la sentința recurată, lipsind raționamentul pentru care instanța de fond a considerat suficientă și legală expunerea argumentelor tribunalului arbitral.

Mai invocă recurenta - reclamantă și faptul că hotărârea instanței de fond asupra criticilor referitoare la suspendarea termenului de prescripție, precum și la împlinirea acestuia față de pretențiile A. este nemotivată.

Printr-o ultimă critică întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. recurenta arată că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea eronată a normelor de drept material, instanța de fond încălcând și făcând o aplicarea eronată a dispozițiilor art. 2532 și ale art. 2523 C. civ.

În dezvoltarea acestei critici recurenta arată că prima instanță a validat raționamentul tribunalului arbitral relativ la suspendarea termenului de prescripție, însă apreciază considerentele expuse ca a fi nelegale și nefondate, dat fiind că s-a dat eficiență unei interpretări eronate a dispozițiilor art. 2.532, pct. 7 C. civ.

Se arată că potrivit acestui text de lege suspendarea în ipoteza parcurgerii unei proceduri contractuale pre-arbitrale nu poate dura mai mult de 3 luni, mai puțin în ipoteza în care părțile au prevăzut altfel, iar în cauză, o derogare de la termenul maxim de 3 luni nu ar fi fost posibilă, ca urmare a regimului imperativ, de ordine publică al prescripției, la momentul încheierii contractului. Prin urmare, luând în considerare regimul prescripției extinctive de la momentul încheierii contractului și dispozițiile legale ulterioare, susține recurenta, indiferent ce proceduri a prevăzut părțile anterior inițierii arbitrajului, efectul suspensiv nu se putea produce pentru o perioadă mai lungă de 3 luni.

Se susține că eroarea săvârșită de către curtea de apel constă în aceea că a validat un raționament care legitimează părțile să modifice, unilateral și subiectiv, curgerea termenului de prescripție, ceea ce contravine dispozițiilor legale incidente, dispozițiile Noului C. civ. neputând produce efecte cu privire la incidența unei proceduri precontractuale, de vreme ce părților le era interzis să intervină cu privire la modificarea/suspendarea termenului de prescripție, sub regimul imperativ al acestei instituții de la momentul semnării contractului.

În realitate, afirmă recurenta, procedura CAD nu suspendă curgerea termenului de prescripție deoarece contractul s-a încheiat la un moment la care erau în vigoare vechile reglementări privind prescripția și care nu permiteau intervenția părților asupra curgerii termenului de prescripție.

În al doilea rând, se arată că procedura prealabilă deducerii litigiului instanței arbitrale prevăzută în contract nu are nicio consecință asupra momentului la care începe să curgă termenul de prescripție, ci exclusiv asupra admisibilității acțiunii arbitrale.

În al treilea rând, se susține că prima instanță a reținut de o manieră nefondată faptul că recurenta nu ar fi invocat dispozițiile art. 2.523 C. civ. cu privire la începutul termenului de prescripție, acest aspect fiind evidențiat chiar în cuprinsul acțiunii în anulare.

În fine se subliniază că instanța de fond a realizat o interpretarea eronată și a acestui text de lege, apreciind nelegal cu privire la începerea cursului termenului de prescripție relativ la pretențiile A..

În drept au fost invocate prevederile art. 483 și următoarele C. proc. civ.

Recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru.

Intimata - pârâtă A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarant de CNAIR ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

În apărare intimata a prezentat succint aspectele factuale relevante și a concluzionat că niciuna dintre criticile formulate de recurentă nu este fondată, hotărârea atacată fiind motivată corespunzător și neîncălcând reguli de procedură a căror nerespectare ar atrage sancțiunea nulității.

În ceea ce privește critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. se arată că în contra susținerilor C.N.A.I.R., prima instanță a respectat cerințele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sentința recurată fiind motivată în mod corespunzător, instanța de judecată explicând raționamentul logico-juridic în raport de care a pronunțat soluția de respingere a acțiunii în anularea hotărârii arbitrale în raport de criticile de nelegalitate cu care a fost învestită.

Prezentând pasaje din considerentele expuse de prima instanță intimata - pârâtă apreciază că sentința nr. 2492/2022 este motivată, instanța de fond analizând în detaliu cele trei critici esențiale invocate de către recurentă.

Sub un al doilea aspect, referitor la susținerile C.N.A.I.R. potrivit cărora instanța nu ar fi analizat toate argumentele recurentei se susține că motivarea unei hotărâri judecătorești ridică doar o problemă de conținut și nu o chestiune de cantitate, esențială fiind valoarea juridică a argumentelor și corectitudinea raționamentului care a stat la baza pronunțării soluției. Ori, sentința recurată cuprinde o expunere mai mult decât suficientă a raționamentului avut în vedere la pronunțarea soluției de respingere a acțiunii în anulare.

Se mai adaugă că respingerea argumentelor uneia dintre părți și pronunțarea unei soluții care dă câștig de cauză adversarului nu poate constitui un argument pertinent pentru ipoteza nemotivării deciziei recurate, instanța de fond nepreluând argumentele tribunalului arbitral, ci constatând că instanța arbitrală a reținut în mod corect situația de fapt și raporturile contractuale dintre părți în procedura arbitrală.

Referitor la criticile care privesc regimul juridic al prescripției extinctive intimata apreciază că în mod corect, în cauză, s-a reținut că normele care reglementează prescripția extinctivă sunt norme supletive.

Sub un prim aspect, intimata afirmă că în cauză sunt incidente prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., din interpretarea per a contrario a cărora rezultă fără dubiu că toate termenele de prescripție care au început să curgă ulterior intrării în vigoare a Noului C. civ. vor fi supuse regimului juridic și regulilor prevăzute de acesta, iar nu de Decretul nr. 167/1958. Ori, conform Noului C. civ., prescripția extinctivă este o instituție ordine privată, iar nu de ordine publică.

Subliniază intimata că în cauză încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea contractului vor fi guvernate de dispozițiile vechiul C. civ., acesta din urmă fiind în vigoare la data încheierii contractului, respectiv la data de 31.01.2011. Însă, prescripția extinctivă aplicabilă dreptului la acțiune cu privire la toate revendicările din acest arbitraj și născute în baza contractului, ulterior intrării în vigoare a Noului C. civ., este guvernată de Noul C. civ.

Mai susține intimata că instanța de fond a reținut în mod corect că tribunalul arbitral nu a încălcat ordinea publică și dispozițiile privind decăderea deoarece, astfel cum a indicat și curtea de apel instituirea pe cale convențională a unor termene de decădere nu reprezintă "dispoziții imperative ale legii", a căror încălcare să poată constitui motiv de anulare în accepțiunea art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Afirmă intimata că instanța de fond în mod corect a apreciat că presupusele norme de ordine publică invocate de către C.N.A.I.R. nu sunt în realitate altceva decât prevederi contractuale.

Se arată în continuare că sunt nefondate și criticile prin care se invocă faptul că prima instanța a reținut în mod eronat că tribunalul arbitral nu a încălcat principiile fundamentale ale dreptului civil și cele privind regimul probelor.

În apărare intimata afirmă că în ceea ce privește pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 1111 și art. 1123 C. proc. civ., nici în cuprinsul acțiunii în anulare și nici în recurs nu există niciun fel de particularizare a modului în care, în opinia recurentei, tribunalul arbitral ar fi încălcat prevederile legale, precum și faptul că în cauză, nu pot fi incidente dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., din moment ce reclamanta nu a avut nicio obiecțiune cu privire la respectarea procedurii arbitrale (nici cu privire la administrarea probatoriului, nici cu privire la alte aspecte procedurale), în raport și de prevederile art. 608 alin. (2) C. proc. civ.

Răspunzând punctul fiecărei susțineri a recurentei din acțiunea în anulare și din calea de atac promovată intimata concluzionează că hotărârea arbitrală a fost pronunțată cu respectarea principiilor dreptului la apărare, rolului activ și egalității de tratament.

Intimata - pârâtă apreciază ca a fi nefondate și criticile recurentei prin care se invocă incidența în cauză a prevederilor art. 608 lit. g) C. proc. civ. susținând că potrivit jurisprudenței Curții de Apel București, analizarea probatoriului de către tribunalul arbitral ori argumentația deficitară sau criticabilă a tribunalului arbitral nu se pot încadra în motivul de anulare prevăzut la art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ.

Sub un al doilea aspect se apreciază că acest așa-zis motiv de anulare a hotărârii arbitrale nu poate fi invocat de către CNAIR, având în vedere că aceasta nu a urmat anterior procedura prevăzută de art. 604 C. proc. civ., fiind decăzută, așadar, din dreptul de a invoca acest motiv de anulare.

Mai adaugă intimata că motivarea tribunalului arbitral nu este contradictorie, ci, dimpotrivă, este corectă și completă cu privire la costurile legate de sarcină si costurile legate de timp.

Referitor la criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. se arată că deși pretinsa încălcare a normelor supletive privitoare la prescripția extinctivă nu poate constitui motiv al acțiunii în anulare, așa cum corect a reținut instanța de fond, criticile recurentei nu sunt întemeiate nici pe fondul lor, fiind în mod corect respinse de prima instanță.

Apreciază intimata - pârâtă că procedura desfășurată de către părți în fața CAD este de natură să conducă la suspendarea prescripției extinctive pentru o durată de 3 luni, conform art. 2532 C. civ. Se afirmă că în acest sens s-au pronunțat atât doctrina de specialitate, cât și jurisprudența în materie.

Se adaugă în continuare că analiza excepției prescripției dreptului material la acțiune se impune a fi observată în raport de pretențiile deduse judecății și prin raportare la dispozițiile art. 2.532 și urm. din Noul C. civ. privind începutul cursului prescripției dreptului material la acțiune, și nu prin raportare la data depunerii fiecărui certificat interimar de plată.

În acest sens, în opinia intimatei, raționamentul tribunalului arbitral este perfect legal și temeinic, obligația de plată a C.N.A.I.R. devenind exigibilă la momentul la care sumele solicitate de către A. prin Cererea de emitere a Certificatului la Terminarea Lucrărilor nu au fost incluse de către beneficiar în acest din urmă certificat.

În drept au fost invocate prevederile art. 490 alin. (2) C. proc. civ. coroborat cu art. 471

1

alin. (3) C. proc. civ.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând recursul prin prisma criticilor formulate de recurenta - reclamantă, în considerarea dispozițiilor art. 488 pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 425 lit. b) C. proc. civ. hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, însă Înalta Curte atrage atenția asupra faptului că, deși judecătorul este obligat să motiveze soluția asupra fiecărui capăt de cerere, acesta nu trebuie să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți în susținerea respectivelor capete de cerere.

Recurenta - reclamantă susține că prima instanță nu a prezentat un raționament propriu, silogismul logico-juridic ce a fundamentat soluția pronunțată, ci a redat argumente de ordin general, cu reluarea considerentelor instanței arbitrale. De asemenea, se afirmă că în ceea ce privește susținerile recurentei referitoare la încălcarea dispozițiilor imperative privind instituția decăderii și la încălcarea dispozițiilor imperative privind principiile fundamentale ale procesului civil, precum și cele privind regimul probelor, hotărârea nu este motivată.

Contrar acestor afirmații, din simpla lectură a sentinței civile recurate se constată că prima instanță a analizat toate criticile formulate de recurenta - reclamantă cu privire la hotărârea arbitrală, a ținut seama de susținerile părților precum și de conținutul dosarului arbitral și a pronunțat o soluție în raport de modul în care completul a înțeles să aprecieze probatoriul și să aplice dispozițiile legale incidente. În motivarea hotărârii au fost menționate aspectele apreciate relevante în sprijinul soluției, iar o motivare sintetică, concisă, or întemeiată pe alte dispoziții legale decât pe cele pe care reclamanta le apreciază a-i fi favorabile, nu echivalează cu lipsa or cu insuficiența motivării.

Din motivarea hotărârii rezultă cu claritate motivul pentru care curtea de apel a respins cererea recurentei - reclamante, iar în măsura în care la baza acestei soluții stă o eroare de interpretare sau aplicare a textelor legale, respectiva eroare poate fi analizată în cadrul criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 5 sau pct. 8 C. proc. civ., iar nu în cadrul motivelor de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Nu se poate reține în cauză existența unor indicii în sensul că motivarea sentinței este superficială. Faptul că prima instanță a acordat prevalență dispozițiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011 sau că nu a apreciat ca a fi întemeiate criticile recurentei - reclamante întemeiate pe dispozițiile art. 608 lit. g) și h) C. proc. civ. fără a analiza punctual fiecare afirmație ori a validat argumentele expuse de tribunalul arbitral, nu denotă existența unei lipse a motivării sau a unei motivări insuficiente.

Înalta Curte reiterează că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 CEDO impune instanței să examineze cauza sub toate aspectele, însă nu obligă judecătorul să răspundă tuturor argumentelor aduse de părți, atât timp cât din considerentele hotărârii rezultă cu claritate motivele pentru care anumite cereri au fost apreciate ca a fi nefondate și se poate realiza controlul de legalitate de către instanța de recurs, astfel cum este cazul în litigiul de față.

Pe cale de consecință criticile recurentei - reclamante referitoare la nemotivarea de către curtea de apel a soluției pronunțată în cauză nu sunt fondate.

În analiza acestor critici Înalta Curte are în vedere că acțiunea în anulare este singura modalitate care permite părților să ceară desființarea hotărârii arbitrale, însă pentru motivele prevăzute în mod expres și limitativ de art. 608 alin. (1) lit. a)-i) C. proc. civ., norme de strictă interpretare și aplicare.

Astfel cum s-a evidențiat în jurisprudență cât și doctrină, nici unul din motivele prevăzute de art. 608 lit. a)-i) C. proc. civ. nu dă instanței de judecată dreptul să cerceteze modul în care tribunalul arbitral a soluționat fondul pricinii, ci numai să vadă dacă nu au fost respectate condițiile de formă ale arbitrajului și anume cele privind existența unei convenții arbitrale legale și posibilitatea ca litigiul să fie soluționat pe calea arbitrajului, constituirea tribunalului arbitral, asigurarea dreptului la apărare al părților, redactarea hotărârii arbitrale și respectarea dispozițiilor imperative ale legii și a normelor care asigură ordinea publică și bunele moravuri.

În litigiul de față recurenta - reclamantă a invocat în susținerea acțiunii în anulare, în primul rând, motivul de nelegalitate reglementat de prevederile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. potrivit cărora hotărârea arbitrală poate fi desființată dacă încalcă dispozițiile imperative ale legii. A susținut că pretențiile A. erau prescrise ori A. era decăzută din dreptul de a formula astfel de cereri, precum și faptul că tribunalul arbitral a încălcat dispozițiile imperative din dreptul român privind principiile fundamentale ale procesului civil și pe cele privind regimul probelor.

Verificând, în limita criticilor formulate prin memoriul de recurs, dacă recurenta avea posibilitatea de a formula în temeiul art. 608 lit. h) C. proc. civ. critici cu privire la modul în care tribunalul arbitral a soluționat excepția prescripției se reține, în primul rând, că este necontestat în cauză că părțile cu încheiat contractul care a generat litigiul arbitral la data de 31 ianuarie 2011, anterior intrării în vigoare a noului C. civ.

Este, de asemenea, necontestat de părți că în ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea respectivului contract sunt aplicabile prevederile vechiul C. civ., conform art. 102 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 278/2009 privind C. civ.

Disputa părților vizează regimul juridic al prescripției extinctive în legătură cu pretențiile deduse judecății tribunalului arbitral și rezultate din convenția părților, recurenta - reclamantă susținând că se aplică Decretul 167/1958 motivat de faptul că noul C. civ. nu era în vigoare la data încheierii contractului, în timp ce intimata a susținut aplicarea prevederilor Noului C. civ. față de dispozițiile art. 201 din Legea nr. 71/2011.

Conflictul de drept intertemporal generat de intrarea în vigoare a noului C. civ., în partea privitoare la prescripție, este reglementat de prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011, conform cărora prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit. Astfel, pentru determinarea regimului juridic al prescripției extinctive importantă este data la care prescripția a început să curgă, iar nu data încheierii actului juridic generator al obligației de plată.

După cum s-a arătat și în considerentele Deciziei (RIL) nr. 1/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție "din punctul de vedere al aplicării legii civile în timp, prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi reprezintă facta pendentia, ca situații juridice în curs de formare, modificare sau stingere la data apariției acesteia. Reglementând conflictul de drept intertemporal generat de intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., în partea privitoare la prescripție, legiuitorul a optat să supună legii vechi prescripțiile începute și neîmplinite la data de 1 octombrie 2011, în vederea asigurării stabilității juridice, spre a da satisfacție principiilor respectării drepturilor câștigate și respectării așteptărilor legitime, iar, nu în ultimul rând, spre a evita aplicarea retroactivă a legii noi, față de imperativul respectării principiului de ordin constituțional al neretroactivității legii, consacrat prin dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată.

Excepțiile de la regula înscrisă în dispoziția art. 201 din Legea nr. 71/2011 (...) au fost expres și limitativ prevăzute prin dispozițiile art. 203 și 204 din Legea nr. 71/2011, acestea reprezentând, în realitate, o revenire la principiul aplicării imediate a legii civile noi, consacrat ca atare prin dispozițiile art. 6 alin. (5) și (6) din C. civ. și prin art. 5 din Legea nr. 71/2011. Prin urmare, întrucât norma tranzitorie a art. 201 din Legea nr. 71/2011 nu utilizează nicio distincție (iar ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus), în timp ce aceea a art. 6 alin. (4) din C. civ. - care consacră o soluție identică, dând expresie acelorași principii de drept - conține sintagma "în întregime", se înțelege că legea sub imperiul căreia prescripția a început să curgă va guverna atât aspectele de drept material, cât și pe cele de drept procesual referitoare la prescripție, chiar dacă aceasta se împlinește după intrarea în vigoare a C. civ.."

În cauza de față pretențiile părții reclamante din arbitraj (A.), deși întemeiate pe dispozițiile unui contract încheiat sub imperiul C. civ. 1864, sunt născute și au devenit exigibile ulterior intrării în vigoare a noului C. civ., nici chiar recurenta - reclamantă nesusținând contrariul.

Astfel, având în vedere data de început a prescripției extinctive, adică data de la care intimata A. era îndreptățită să solicite plata sumelor de bani acordate de tribunalul arbitral, în cauză se aplică dispozițiile noului C. civ., cu toate consecințele ce decurg din acest fapt.

O concluzie similară a fost reținută și considerentele expuse de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 13/2022 (RIL) prin care s-a indicat "concluziv, în referire la problema de drept ce constituie obiect al prezentului recurs în interesul legii, este lipsit de relevanță dacă actul juridic care constituie titlu executoriu a fost încheiat sub regimul C. civ. din 1864, (...), din moment ce efectele intervenirii prescripției dreptului de a obține executarea silită a creanței principale asupra prescripției dreptului de a obține executarea silită în temeiul contractului de ipotecă pot fi guvernate de legi diferite (și deosebite de legea aplicabilă actului juridic ce constituie titlul executoriu), relevant fiind, în determinarea legii aplicabile prescripției, doar momentul în care prescripția dreptului de a obține executarea silită a creanței garantate prin ipotecă a început să curgă".

Deși Decizia nr. 13/2022 are în vedere problema regimului juridic aplicabil prescripției dreptului de a obține executarea silită în temeiul unui contract de ipotecă, considerentele și dezlegarea oferită de Înalta Curte se pot reține și în prezenta cauză atât timp cât s-a indicat că "pentru determinarea legii aplicabile prescripției dreptului de a obține executarea silită a ipotecii interesează momentul la care începe să curgă termenul de prescripție, respectiv momentul la care, în concret, începe să curgă prescripția dreptului creditorului garantat de a obține executarea silită a titlului executoriu, reprezentat de contractul de credit".

Consecvent toate criticile recurentei - reclamante în sensul că în cauză prescripția ar fi guvernată de dispozițiile Decretului 167/1958, având în vedere data încheierii contractului, sunt neîntemeiate, fiind în contradicție cu prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011, precum și cu dezlegările oferite de Înalta Curte cu privire la aplicarea art. 201 și a regimului juridic al prescripției.

Nu poate primită nici susținerea recurentei - reclamante în sensul că dispozițiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 reprezintă numai o excepție de la regula prevăzută de art. 102 din același act normativ, fără a fi instituită nicio excepție în ceea ce privește regimul juridic al instituției, respectiv acela de a fi una de ordine publică, de vreme ce prin Decizia nr. 1/2014 Înalta Curte a statuat în mod expres că "legea sub imperiul căreia prescripția a început să curgă va guverna atât aspectele de drept material, cât și pe cele de drept procesual referitoare la prescripție". Deci în situația în care prescripția a început să curgă după intrarea în vigoare a noului C. civ. acesteia i se aplică pe deplin regimul juridic conturat de legea nouă.

Nu se poate face nici o compilație între regulile instituite de noul cod și cele ale Decretului 167/1958 în sensul că prescripția chiar și în situația în care s-ar aplica noul Cod ar fi de ordine publică, deoarece într-o asemenea situație s-ar ajunge la formarea unei lex tertia, nepermisă de lege.

În concluzie, în raport de data nașterii dreptului A. la obținerea sumelor de bani deduse judecății tribunalului arbitral, Înalta Curte reține, la rândul său, incidența prevederilor art. 2500 și urm. C. civ.

Mergând mai departe cu raționamentul se constată că dacă sub reglementarea Decretului nr. 167/1958, prescripția extinctivă era concepută ca o instituție de ordine publică, guvernată de norme imperative, într-o viziune diametral opusă, legiuitorul actual a reglementat prescripția extinctivă ca instituție de ordine privată care nu mai operează de plin drept, ceea ce produce consecințe asupra duratei termenelor de prescripție, care nu mai sunt imperative, ci, în anumite marje, pot rămâne la disponibilitatea părților, recunoașterii posibilității renunțării la prescripție ori a încheierii de convenții prin care să se modifice cursul prescripției, prin fixarea începutului acesteia, ori a cauzelor legale de suspendare sau întrerupere, a sferei persoanelor care se pot prevala de faptul împlinirii acesteia, a condițiilor și limitelor procedurale în care excepția prescripției ar putea fi invocată etc. Indiscutabil, caracterul relativ al excepției prescripției extinctive, ca excepție de fond, peremptorie, rezultă din conținutul art. 2.512 și art. 2.513 din C. civ., care prevăd că prescripția nu poate fi aplicată din oficiu de organul de jurisdicție competent, ea putând fi opusă, numai în primă instanță sau, cel mai târziu, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant sau de persoanele menționate de art. 2.514 din C. civ.

În atare situație, în mod corect a observat prima instanță că motivul de anulare invocat din perspectiva prescripției extinctive nu poate fi primit, prescripția incidentă în cauză nefiind reglementată de norme imperative.

În ceea ce privește decăderea se constată că prin acțiunea în anulare a hotărârii arbitrale recurenta a invocat că prin convenția părților au fost instituite o serie de termene de decădere nerespectate de A. și neobservate de tribunalul arbitral.

Astfel cum indică și recurenta - reclamantă decăderea este definită ca a fi acea sancțiune de drept civil ce constă în stingerea dreptului subiectiv neexecutat în termenul stabilit de lege sau de părți, însă în baza prevederilor art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. nu poate fi invocată decât nerespectarea termenelor de decădere instituite prin dispoziții legale imperative.

În acord cu soluția primei instanței, dar și cu apărările formulate de intimată, Înalta Curte constată că termenele stabilite convențional de către părți nu pot fi considerate "dispoziții imperative ale legii", motiv pentru care nu se poate invoca decăderea dintr-un termen stabilit prin acordul părților ca motiv de ordine publică aptă să fie încadrată în prevederile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Ordinea publică este într-adevăr un ansamblu de norme juridice care stau la baza funcționării unui stat de drept, fiind acele norme esențiale și care se impun cu caracter obligatoriu fiecărui subiect de drept, însă, deși sub imperiului vechiul C. civ. contractul era legea părților, nu se poate susține întemeiat că încălcarea unei prevederi contractuale încălca ordinea publică.

De aceea nu poate fi primită nici susținerea recurentei - reclamante în sensul că stabilirea unor termene de decădere de către părți nu influențează caracterul imperativ al instituției decăderii, deoarece dacă ar fi acceptată o asemenea construcție juridică ar însemna că judecătorul ar putea oricând invoca din oficiu nerespectarea unui termen contractual, ori prevederile legale nu permit o asemenea conduită.

În ceea ce privește criticile referitoare la modul de interpretare a sub-clauzei 20.1 din condițiile generale ale Contractului se constată din lectura cererii de chemare în judecată (a acțiunii în anulare a hotărârii arbitrale) că în realitate recurenta este nemulțumită de interpretarea oferită de instanța arbitrală respectivei clauzei.

Aceleași critici sunt reiterate și prin memoriul de recurs susținându-se că termenele prevăzute de clauza contractuală nu se exclud, ci se completează reciproc, ambele fiind termene de decădere.

Înalta Curte, constată că prima instanță în mod judicios a indicat că natura de termen de decădere a termenului de 28 de zile (de notificare a inginerului) nu poate fi atribuită și termenului de 42 de zile (pentru transmiterea cererii detaliate împreună cu documentele justificative) atât timp cât părțile, prin voința lor, au prevăzut sancțiune numai pentru nerespectarea primului termen, iar o sancțiune nu poate fi extinsă și la alte termene contractuale pentru care părțile nu au reglementat o sancțiune.

Consecvent, în raport de criticile formulate de partea reclamantă prin acțiunea în anulare, dar și prin memoriul de recurs se constată că nici motivele de nelegalitate legate de instituția decăderii nu pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 608 lit. h) C. proc. civ.

Subsumat aceluiași motiv de nelegalitate - încălcarea dispozițiilor legale imperative - recurenta - reclamanta a mai invocat și încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil, făcând, prin acțiune, referire la prevederile art. 1110 și art. 1122 C. proc. civ.

Prin memoriul de recurs reclamanta a precizat că a avut în fapt în vedere încălcarea dispozițiilor art. 1111 și art. 1123 C. proc. civ., însă nici prin raportare la aceste temeiuri de drept nu se indică, în concret, modul în care tribunalul arbitral a încălcat regulile C. proc. civ. referitoare la arbitrajul internațional.

Se impune a se menționa cu titlu preliminar că odată ce acțiunea în anulare hotărâre arbitrală este sigura cale procesuală prin care se mai poate pune în discuție legalitatea unei sentințe arbitrale partea ar trebui să manifeste o atenție sporită în redactarea cererii, iar nu să invoce anumite prevederi legale, pentru ca mai apoi, prin calea de atac, să critice lipsa de motivare a sentinței primei instanțe care ar fi trebuit să deducă criticile eronat formulate de parte.

În al doilea rând, plecând de la motivele de nelegalitate dezvoltate prin cererea de chemare în judecată, se constată că recurenta - reclamantă a formulat critici care au vizat aprecierea probelor administrate de către tribunalul arbitral.

Deși prin memoriul de recurs recurenta susține că nu a pus în discuție temeinicia deciziei arbitrale la punctul 4.2 (ii) din acțiune se face vorbire despre "aprecierea probelor administrate", în condițiile în care modul de apreciere al probatoriului este un atribut suveran al judecătorului, respectiv al arbitrului.

Faptul că tribunalul arbitral a ținut seama de concluziile unui raport de expertiză administrat în condițiile legii nu denotă nici încălcarea dreptului la apărare și nici a dreptului la un proces echitabil.

Cele două principii invocate de recurentă garantează părții dreptul de a-i fi ascultate cererile și apărările, de a propune probe, de a participa la administrarea probatoriului, iar în cauză CNAIR nu invocă încălcarea vreuneia dintre aceste garanții, ci critică soluția tribunalului arbitral care a ținut seama de opinia expertului desemnat de A..

În atare condiții în mod corect a constatat și prima instanță că atât timp cât tribunalul arbitral a luat în considerare argumentele de fapt și de drept prezentate de părți, le-a analizat, a procedat la analiza rapoartelor de expertiză depuse de experții desemnați și a explicat de ce a înțeles să valorifice concluziile unui anumit raport nu se poate reține încălcarea dreptului la un proces echitabil, a dreptului la apărare sau a principului egalității de tratament.

În ceea ce privește încălcarea prevederilor privind admisibilitatea și puterea doveditoare a probelor permise de legea română se constată că recurenta - reclamantă susține în continuare că o bază de date nu poate fi asimilată unui înscris, fără a indica în mod expres de ce prevederile art. 341 alin. (2) C. proc. civ., reținute de curtea de apel nu sunt aplicabile în speță.

De asemenea, criticile care vizează modul de întocmire a raportului de expertiză nu conduc la înlăturarea prevederilor art. 330 C. proc. civ.

Prin acțiunea în anulare reclamanta a indicat în mod expres că un raport de expertiză nu poate cuprinde constatări ale unor împrejurări de fapt de mult petrecute, iar prevederile art. 330 C. proc. civ. stabilesc faptul că se poate solicita părerea unui expert atunci când este necesar pentru lămurirea unor împrejurări de fapt.

În realitate, se constată că atât prin motivele de nelegalitate invocate prin acțiune, cât și prin memoriul de recurs recurenta - reclamantă încearcă să repună în discuție modul de apreciere a probatoriului, fapt nepermis în limitele art. 608 C. proc. civ.

Nici susținerile referitoare la depășirea limitelor rolului activ al judecătorului și încălcarea dispozițiilor legale privind sarcina probei nu pot conduce la o soluție contrară, atât timp cât tribunalul arbitral a soluționat litigiul conform regulilor de drept aplicabile și a dat calificarea exactă, lămurind chestiunile de drept relevante, pronunțându-se în limitele investirii, aspect corect reliefat de curtea de apel.

Prin urmare niciuna dintre criticile recurentei reclamante nu este aptă să dovedească invocarea unor motive de nelegalitate ce ar putea fi încadrate în prevederile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Subsumat acestei critici recurenta - reclamantă susține că în mod eronat curtea de apel a apreciat că motivul de nelegalitate prin care a invocat motivarea necorespunzătoare a sentinței arbitrale nu poate fi încadrat în prevederile art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ.

Prin acțiunea în anulare recurenta - reclamantă a susținut că, în motivarea soluției, tribunalul arbitral a prezentat considerente contradictorii, iar în doctrină o motivare contradictorie este similară unei lipse a motivării.

Potrivit art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ. hotărârea arbitrală poate fi desființată atunci când nu cuprinde dispozitivul și motivele pe care se întemeiază.

Înalta Curtea reamintește că acțiunea în anulare este singura modalitate care permite părților să ceară desființarea unei hotărâri arbitrale, însă pentru motivele prevăzute în mod expres și limitativ de art. 608 alin. (1) lit. a)-i) C. proc. civ., norme