ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1082/2022

Cererea de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 23.12.2019, sub nr. x/2019, reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. a formulat, în contradictoriu cu intimatele-pârâte A. S.A. și B. S.R.L., acțiune în anulare împotriva sentinței arbitrale nr. 57 din 18.09.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2016 de către Tribunalul Arbitral din cadrul Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, precum și a încheierii de ședință din data de 22.05.2019, solicitând instanței, în temeiul dispozițiilor art. 613 alin. (3) lit. b) teza I, raportat la art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ., admiterea acțiunii în anulare, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare Tribunalului Arbitral, cu obligarea pârâtelor la suportarea cheltuielilor de judecată.

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința civilă nr. 148 din data de 12 februarie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată cererea în anulare formulată de reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, în contradictoriu cu pârâții A. și B..

Calea de atac exercitată în cauză. Împotriva sentinței nr. 148 din 12 februarie 2021 a Curții de Apel București a promovat recurs reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., criticând-o pentru nelegalitate. A solicitat admiterea recursului și casarea sentinței recurate, cu consecința trimiterii acțiunii în anulare spre rejudecare la Curtea de Apel București. În subsidiar, în cazul reținerii spre rejudecare, a solicitat admiterea acțiunii în anulare astfel cum a fost formulată, în sensul desființării sentinței arbitrale nr. 57 din 18.09.2019, pronunțată de dosarul arbitral nr. x/2016. În dezvoltarea recursului promovat recurenta-reclamantă a susținut, în contextul expunerii succinte a unor chestiuni prealabile referitoare la cadrul normativ care îi reglementează organizarea și funcționarea, precum și obiectul său de activitate, că este scutită de la plata taxei judiciare de timbru, după care a făcut o prezentare generală a contractului în discuție și a situației litigioase dintre părți și a redat principalele argumente reținute de prima instanță în sprijinul soluției pronunțate, considerând că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de casare invocat a arătat că instanța de fond, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, aceasta le-a încălcat, pe de o parte în sensul că a omis unele condiții pe care aceste texte le prevăd, iar, pe de altă parte, deoarece a aplicat în mod greșit unele dintre aceste texte. Subsumat acestui motiv de nelegalitate recurenta-reclamantă a reproșat instanței de fond înțelegerea greșită a aprecierii probelor de către tribunalul arbitral, în condițiile în care a reținut că a formulat patru seturi de obiecțiuni la expertiza contabilă efectuată în fața tribunalului arbitral, deși, în realitate, a formulat un singur set și acesta nu a fost trimis expertului desemnat, fiindu-i astfel încălcate dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil și dreptul la egalitate de tratament, prima instanță înțelegând astfel în mod greșit situația de fapt și aplicând în mod necorespunzător normele de drept material, conform argumentelor prezentate pe larg în cuprinsul cererii de recurs.

Apărările formulate în cauză. Intimatele-pârâte A. S.A. și B. S.R.L. au formulat întâmpinare în cuprinsul căreia au invocat, pe cale de excepție, inadmisibilitatea recursului față de împrejurarea că această cale de atac nu era permisă de legea în vigoare la momentul inițierii litigiului; precum și nulitatea recursului pentru neformularea unor veritabile critici de nelegalitate care să permită încadrarea în dispozițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.. Pe fondul cauzei, au solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind, în esență, că normele de drept substanțial incidente în cauză nu au fost încălcate sau greșit aplicate de către prima instanță. Prin răspunsul la întâmpinare formulat în cauză, recurenta-reclamantă Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. a solicitat respingerea excepțiilor invocate ca neîntemeiate, considerând că este admisibil recursul formulat și întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură, conform argumentelor de nelegalitate circumscrise acestuia, astfel cum au fost dezvoltate în cererea de recurs și reiterate prin răspunsul la întâmpinare. La termenul din data de 24 februarie 2022, la care au avut loc dezbaterile, Înalta Curte a unit excepțiile inadmisibilității și nulității recursului cu fondul acestuia, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (4) din C. proc. civ., și a reținut cauza spre soluționare, în principal pe excepțiile invocate, iar în subsidiar pe fondul recursului.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului. Analizând cu prioritate, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) și alin. (2) din C. proc. civ., excepția inadmisibilității cererii de recurs, excepție invocată de intimatele-pârâte prin întâmpinarea formulată în cauză, Înalta Curte apreciază că excepția este întemeiată, urmând să constate inadmisibilitatea recursului reclamantei, în considerarea argumentelor ce succed. Obiectul cererii de recurs de față îl reprezintă sentința civilă nr. 148 din data de 12 februarie 2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, prin care s-a respins ca neîntemeiată cererea în anulare formulată de reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, în contradictoriu cu pârâții A. S.A. și B. S.R.L. Potrivit art. 457 alin. (1) din C. proc. civ.: "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.", iar conform art. 129 din Constituția României: "Împotriva hotărârilor judecătorești părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii." Din cuprinsul textelor de lege enunțate supra rezultă că părțile pot uza doar de căile de atac prevăzute de lege, iar exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătorești pentru care legea specială aplicabilă sau C. proc. civ. nu prevede o astfel de posibilitate, reprezintă un demers inadmisibil, indiferent de criticile învederate de partea care a formulat calea de atac. În cauza de față reclamanta a formulat critici cu privire la sentința arbitrală nr. 57 din 18.09.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2016 de către Tribunalul Arbitral din cadrul Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, precum și cu privire la încheierea de ședință din data de 22.05.2019, solicitând admiterea acțiunii în anularea acestora, în temeiul dispozițiilor art. 613 alin. (3) lit. b) teza I, raportate la prevederile art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ., cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare Tribunalului Arbitral. Instanța de fond învestită cu acțiunea în anulare a soluționat cauza în temeiul prevederilor art. 613 din C. proc. civ., verificând legalitatea actelor contestate prin prisma dispozițiilor legale incidente, cuprinse în art. 608 din C. proc. civ., norme speciale aplicabile în materie. Art. 613 alin. (3) din C. proc. civ., forma în vigoare în perioada de referință, prevede următoarele: "Admițând acțiunea, curtea de apel va anula hotărârea arbitrală și: a) în cazurile prevăzute la art. 608 alin. (1) lit. a), b) și e), va trimite cauza spre judecată instanței competente să o soluționeze, potrivit legii; b) în celelalte cazuri prevăzute la art. 608 alin. (1), va trimite cauza spre rejudecare tribunalului arbitral, dacă cel puțin una dintre părți solicită expres acest lucru. În caz contrar, dacă litigiul este în stare de judecată, curtea de apel se va pronunța în fond, în limitele convenției arbitrale. Dacă însă, pentru a hotărî în fond, este nevoie de noi probe, curtea se va pronunța în fond după administrarea lor. În acest din urmă caz, curtea va pronunța mai întâi hotărârea de anulare și, după administrarea probelor, hotărârea asupra fondului, iar, dacă părțile au convenit expres ca litigiul să fie soluționat de către tribunalul arbitral în echitate, curtea de apel va soluționa cauza în echitate", iar alin. (4) al aceluiași text, de asemenea forma în vigoare în perioada de referință, și anume 08.06.2016, data formulării acțiunii arbitrale, prevede că "Hotărârile curții de apel, pronunțate potrivit alin. (3), sunt supuse recursului". Așadar, art. 613 din C. proc. civ. reprezintă temeiul legal care stabilește normele aplicabile judecății acțiunii în anulare în materia arbitrajului, inclusiv condițiile în care poate fi exercitat recursul împotriva hotărârii prin care curtea de apel a soluționat acțiunea în anulare. Din interpretarea textului legal enunțat supra rezultă fără putință de tăgadă că numai hotărârile prin care acțiunea în anulare a fost admisă pot fi atacate cu recurs, deoarece, câtă vreme legiuitorul a prevăzut în mod expres calea de atac exclusiv în ipoteza pronunțării unei soluții de admitere a acțiunii, per a contrario, în situația în care acțiunea în anulare a fost respinsă, hotărârile nu se mai înscriu în ipoteza legală reglementată de art. 613 alin. (3) și alin. (4) din C. proc. civ., și, ca urmare, nu mai pot fi atacate cu recurs, devenind definitive de la data pronunțării. În speță, Curtea de Apel București a analizat cauza pe fond și a pronunțat o soluție de respingere a acțiunii în anularea sentinței nr. 57 din 18.09.2019 și a încheierii de ședință din data de 22.05.2019, pronunțate de Tribunalul Arbitral din cadrul Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul nr. x/2016. Potrivit art. 24 din noul C. proc. civ.: "Dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", scopul acestei norme generale de drept tranzitoriu, reluată în cuprinsul art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., fiind acela de a stabili legea aplicabilă întregii proceduri în funcție de data începerii procesului. Totodată, în conformitate cu prevederile art. 25 alin. (1) din același act normativ, care reglementează aplicarea în timp a legii de procedură civilă, "Procesele în curs de judecată, precum și executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi". În prezenta cauză Tribunalul Arbitral din cadrul Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, învestit la data de 08.06.2016 cu soluționarea acțiunii în anulare înregistrată în dosarul nr. x/2016, este un organ care desfășoară activitate de arbitraj, fiindu-i aplicabile prevederile Cărții a IV-a, Titlul III din C. proc. civ. privind organizarea tribunalului arbitral, precum și Titlul IV privind procedura arbitrală, această procedură fiind bazată pe principiile contradictorialității, asigurării dreptului la apărare și al imparțialității în activitatea de arbitraj, conform art. 575 alin. (2) C. proc. civ. De altfel, caracterul de organ cu activitate jurisdicțională al tribunalului arbitral este recunoscut și de prevederile art. 554 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora, conflictul de competență dintre tribunalul arbitral și o instanță judecătorească este soluționat de instanța judecătorească ierarhic superioară celei aflate în conflict. În acest context, este de observat că data inițierii procesului nu este data introducerii acțiunii în anulare la Curtea de Apel București, ci data formulării cererii de arbitraj din 08.06.2016, soluționată prin sentința nr. 57 din 18.09.2019, ce a fost contestată în cauza pendinte. Ca urmare, sunt incidente dispozițiile art. 27 din același act normativ, conform cărora: "Hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul", din interpretarea acestora rezultând că regimul juridic al căilor de atac este cel reglementat de legea în vigoare la momentul inițierii procesului, fiind deci aplicabilă întregii proceduri. În acest sens, Înalta Curte nu poate reține alegația recurentei-reclamante, care susține că, în cazul în care acțiunea a fost respinsă, nici reclamantul și nici pârâtul nu au deschisă calea recursului, astfel încât în această situație calea de atac nu este dată de lege, ci de judecătorul care este învestit cu soluționarea acțiunii în anularea hotărârii arbitrale, care, prin hotărârea pe care o pronunță, naște sau nu dreptul la calea de atac. Contrar susținerilor părții recurente, în speță este incident principiul legalității căii de atac, consacrat de art. 457 din C. proc. civ., conform căruia o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege și, implicit, părțile pot uza doar de căile de atac prevăzute de lege, indiferent de mențiunea instanței din cuprinsul hotărârii pronunțate referitoare la calea de atac. Pe cale de consecință, în afară de căile de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești, în ipoteza contrară fiind încălcat principiul legalității căilor de atac, precum și principiul egalității în fața legii, consacrat de Constituția României. Conform art. 634 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., "Sunt hotărâri definitive: 1. hotărârile care nu sunt supuse apelului și nici recursului". În aceste condiții, având în vedere că forma art. 613 alin. (4) din C. proc. civ., care permite formularea recursului indiferent de soluția de admitere sau respingere a acțiunii în anulare, este aplicabilă doar proceselor începute la data de 24.03.2017, data modificărilor introduse prin O.U.G. nr. 1/2016, modificată prin Legea nr. 17/2017, în speță procesul fiind inițiat odată cu sesizarea tribunalului arbitral din data de 08.06.2016, Înalta Curte constată că sentința civilă nr. 148 din data de 12 februarie 2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal ce formează obiectul prezentului recurs, nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, fiind definitivă. Din această perspectivă este relevantă jurisprudența Curții Constituționale a României în ceea ce privește constituționalitatea prevederilor art. 613 alin. (4) din C. proc. civ., în redactarea anterioară modificării aduse prin Legea nr. 17/2017 privind aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 1/2016 pentru modificarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și a unor acte normative conexe, evidențiindu-se în acest sens Decizia nr. 356/2019, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 947 din 26 noiembrie 2019, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată, constatându-se astfel că dispozițiile art. 613 alin. (4) din C. proc. civ., în redactarea anterioară modificării aduse prin Legea nr. 17/2017, sunt constituționale în raport cu criticile formulate. Astfel, sesizată cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a textului de lege menționat, instanța de contencios constituțional a statuat următoarele: "29. Curtea a mai reținut că dispozițiile legale criticate reglementează calea de atac deschisă împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de curtea de apel în soluționarea acțiunilor în anularea hotărârilor arbitrale, statuând că sunt supuse recursului hotărârile pronunțate potrivit alin. (3) al art. 613 din C. proc. civ., respectiv hotărârile prin care s-a admis acțiunea în anulare. Această opțiune a legiuitorului este justificată de faptul că admiterea acțiunii în anulare are ca efect apariția unei noi situații juridice, distinctă de cea stabilită prin hotărârea arbitrală. Dacă acțiunea în anulare este admisă, curtea de apel anulează hotărârea arbitrală și, potrivit art. 613 alin. (3) din C. proc. civ., trimite cauza spre judecată instanței competente să o soluționeze potrivit legii, trimite cauza spre rejudecare tribunalului arbitral sau se pronunță în fond, în limitele convenției arbitrale. Prin admiterea acțiunii în anulare este afectat caracterul stabil al hotărârii arbitrale, instanța superioară de control judiciar fiind chemată să confirme sau să infirme această situație". "30. În schimb, Curtea a constatat că, în cazul respingerii acțiunii în anulare, ordinea juridică stabilită prin hotărârea arbitrală rămâne neschimbată, hotărârea curții de apel, în acest caz, confirmând definitiv hotărârea pronunțată de instanța arbitrală. Prin exercitarea recursului împotriva hotărârilor de respingere ale curții de apel ar însemna că părțile urmăresc, în realitate, o reexaminare a cauzei și o nouă decizie în privința lor, pronunțată de o instanță judecătorească, și nu de o instanță arbitrală. Or, hotărârea arbitrală confirmată prin hotărârea curții de apel reprezintă finalizarea procedurii arbitrale în cadrul căreia părțile au beneficiat de toate garanțiile oferite de aceasta. Așadar, incidența dispozițiilor procedurale criticate este subsecventă acordului de voință intervenit între părți, care au optat, prin clauza compromisorie înscrisă în contract, pentru soluționarea litigiilor de către o instanță arbitrală, părțile trebuind să recunoască consecințele juridice ale aplicării prevederilor legale privind desemnarea unei asemenea instituții, inclusiv dispozițiile procedurale care reglementează condițiile desființării hotărârii arbitrale pe calea acțiunii în anulare. Scopul unei asemenea modalități de soluționare a litigiilor este să asigure o judecată imparțială, mai rapidă, în care părțile pot fi apărate și pot solicita toate dovezile apreciate necesare, judecata finalizându-se cu adoptarea unei hotărâri susceptibile de executare silită. În aceste condiții, Curtea a reținut că nu se poate pune problema încălcării drepturilor consacrate în Constituție, atât timp cât părțile sunt cele care decid prin convenția arbitrală cu privire la modalitatea de soluționare a litigiului". "31. Astfel, normele legale criticate nu operează nicio distincție între subiectele de drept supuse incidenței lor, de vreme ce acestea se aplică în mod egal tuturor celor aflați în situația prevăzută în ipoteza normei legale, fără nicio discriminare pe considerente arbitrare. Orice parte interesată în exercitarea unei căi de atac are acces la o instanță de judecată prin promovarea unei acțiuni în anulare, iar în situația respingerii acesteia, niciuna dintre părți nu are deschisă calea de atac a recursului. Însă admiterea acțiunii în anulare plasează părțile pe o poziție inegală, partea care a pierdut litigiul în arbitraj dobândește un avantaj prin admiterea acțiunii în anulare, motiv pentru care legiuitorul a prevăzut calea de atac a recursului"."32. Totodată, legiuitorul are competența de a adopta reglementări cu caracter general sau cu caracter special, derogatoriu, cu aplicabilitate la anumite situații, în mod egal, pentru toți cei interesați în exercitarea acelorași categorii de drepturi sau în îndeplinirea acelorași categorii de obligații, în exercitarea mandatului său constituțional conferit de dispozițiile art. 126 alin. (2), potrivit cărora "Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt cele prevăzute numai prin lege", și ale art. 129, potrivit cărora "împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii". Așadar, în considerarea anumitor particularității, legiuitorul este îndreptățit să opteze pentru o cale de atac cu o identitate proprie, alta decât cea de drept comun. Accesul liber la justiție, prevăzut la art. 21 din Constituție, nu poate avea semnificația că acesta trebuie asigurat la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac". De asemenea, se reține că prin jurisprudența sa Curtea Constituțională a statuat în mod constant faptul că: "24. (…..) sunt supuse recursului acele hotărâri judecătorești expres prevăzute de lege, iar o hotărâre judecătorească poate fi atacată numai cu acele căi de atac care sunt prevăzute de lege. Mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția presupun și instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, legiuitorul, în virtutea rolului său constituțional consacrat de art. 126 alin. (2) și art. 129 din Legea fundamentală, putând stabili, prin lege, procedura de judecată. Totodată, art. 129 din Constituție prevede posibilitatea exercitării căilor de atac în condițiile legii, ceea ce nu implică obligativitatea stabilirii unor căi de atac împotriva tuturor actelor îndeplinite de judecător în cursul procesului, ci libera exercitare de către părțile interesate și Ministerul Public a căilor de atac prevăzute de lege" (Decizia nr. 569 din 16 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 913 din 16.12.2014). Față de cele ce preced, întrucât în speță este incident principiul legalității căii de atac consacrat de art. 457 din C. proc. civ., în aplicarea acestuia Înalta Curte va admite excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimatele-pârâte prin întâmpinarea formulată în cauză, și va respinge ca inadmisibil recursul declarat de reclamantă. Totodată, în raport de soluția pronunțată asupra excepției inadmisibilității recursului, nu se va mai proceda la verificarea sentinței de fond din perspectiva criticilor invocate, analiza acestora fiind de prisos. Cât privește solicitarea intimatelor-pârâte de obligare a recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că acestea reprezintă suma de bani în care se regăsesc toate cheltuielile pe care partea care a câștigat procesul le-a efectuat în cadrul litigiului soluționat prin hotărârea judecătorească. Potrivit art. 451 alin. (1) C. proc. civ.: "Cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar, onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor numiți în condițiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de necesitatea prezenței la proces, cheltuielile de transport și, dacă este cazul, de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului". În speță, reclamanta a promovat calea extraordinară de atac a recursului împotriva sentinței de fond, iar intimatele-pârâte au solicitat respingerea recursului și obligarea părții recurente la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.861,23 RON reprezentând onorariul de avocat dovedit cu înscrisurile depuse la dosarul de recurs. În temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată". În aplicarea dispozițiilor legale precitate, Înalta Curte va admite cererea intimatelor-pârâte și va obliga recurenta-reclamantă să plătească acestora cheltuielile de judecată efectuate în recurs și dovedite ca atare, având în vedere că, prin raportare la modalitatea de soluționare a recursului, recurenta-reclamantă este partea care a căzut în pretenții în accepțiunea prevederilor legale incidente în materie.

Temeiul legal al soluției adoptate de instanța de recurs. În virtutea argumentelor expuse la pct. 5 din prezenta decizie, în temeiul art. 457 alin. (1) și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă, ca inadmisibil, și va păstra, în consecință, sentința de fond atacată. PENTRU ACESTE MOTIVE,