Decizia nr. 4652/2022 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. în contradictoriu cu pârâta A., a formulat acțiune în anularea deciziei arbitrale parțiale pronunțate în data de 04.03.2020 de către Tribunalul Arbitral în dosarul arbitral nr. x/MHM/HBH înregistrat pe rolul Curții Internaționale de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț Internațional de la Paris și, pe cale de consecință, a solicitat instanței să dispună suspendarea executării sentinței arbitrale până la soluționarea acțiunii în anulare, în conformitate cu dispozițiile art. 612 C. proc. civ., admiterea acțiunii în anulare și desființarea deciziei arbitrale, rejudecarea pe fond a cererii arbitrale și, pe cale de consecință, să se respingăca inadmisibilă/neîntemeiată cererea de pronunțare a unei decizii arbitrale parțiale definitive cu privire la obligarea reclamantei la plata sumelor stabilite în cuprinsul Deciziei Comisiei de Adjudecare din data de 12.07.2017, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 461 din 24 iunie 2020, a respins cererea formulată de reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., în contradictoriu cu pârâta A., ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. a declarat recurs. Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. După o amplă prezentare a situației de fapt, în motivarea recursului se arată că hotărârea atacată este nemotivată și conține motive străine, deoarece instanța nu analizat în mod real niciunul dintre argumentele invocate, rezumându-se a reține că prin pronunțarea hotărârii arbitrale nu a fost eludat nici regimul juridic al hotărârilor judecătorești, nici nu au fost încălcate principiile fundamentale ale litigiului arbitral. Or, instanța nu a înțeles să analizeze și, pe cale de consecință, să motiveze respingerea argumentelor în sensul că în niciun caz nu se poate accepta că prin încheierea Contractului și asumarea obligației de a pune în executare Decizia CAD părțile au schimbat regimul juridic al hotărârilor ce pot fi pronunțate de Tribunalul arbitral, în sensul că prin existența acestei clauze au permis Tribunalului să pronunțe o hotărâre definitivă prin care să oblige o parte să execute o obligație contractuală fără a analiza fondul obligației contractuale. Este evident că această interpretare este ilogică având în vedere că regimul juridic al hotărârilor arbitrale este reglementat de norme imperative și de ordine publică de la care părțile nu pot deroga, fiind imposibil ca un Tribunal Arbitral să oblige o parte la executarea unei obligații contractuale anterior analizării fondului pretențiilor fără a încălca ordinea publică națională. Totodată, instanța nu a înțeles să analizeze nici argumentele potrivit cărora Tribunalul Arbitral nu putea dispune în mod legal, pe calea unei hotărâri parțiale, obligarea la achitarea cu efect imediat a sumelor de bani acordate Antreprenorului de CAD, în urma unei simple verificări formale a existenței unei obligații contractuale, înainte de a analiza fondul acestor pretenții, respectiv dacă A. are dreptul sau nu la plata unei sume de bani și cuantumul acesteia. De asemenea, instanța nu a analizat nici argumentele în sensul că potrivit dispozițiilor naționale pronunțarea unei hotărâri parțiale de acest tip nu este admisibilă. Astfel, instanța a reținut că: "Tribunalul arbitral prin această sentință nu a analizat pe fond Decizia CAD, ci doar incidența sub-clauzei 20.4 din condițiile generare de contract, Curtea reține că sentința pronunțată s-a raportat în mod exclusiv la obligațiile asumate de către părți prin contract în raport de dispozițiile art. 1703 din vechiul C. proc. civ..". În opinia recurentei, în cauză nu este incident art. 1703 din vechiul C. proc. civ., ci art. 1703 din vechiul C. civ. Se mai susține că instanța nu motivează nici cum au putut părțile printr-o clauză contractuală să deroge de la regimul juridic aplicabil hotărârilor judecătorești, nici care este temeiul de procedură care permite pronunțarea unor astfel de hotărâri parțiale. Mai mult, instanța de fond reține, în mod expres, că Tribunalul Arbitral nu s-a întemeiat pe vreo normă de procedură națională pentru a pronunța o astfel de hotărâre, ci exclusiv pe o normă de drept material. În ceea ce privește încălcarea principiilor fundamentale ale litigiului arbitral instanța reține că aceste principii nu au fost încălcate deoarece, pe de o parte, în această etapă nu a fost analizat fondul cauzei, iar pe de altă parte, Tribunalul Arbitral prin măsurile adoptate a oferit în egală măsură părților posibilitatea de a propune probe și de a-și argumenta atât oral, cât și în scris apărări și concluzii. Din aceste considerente rezultă că instanța nu analizat argumentele conform cărora tocmai prin bifurcarea procedurii în două faze și pronunțarea a două hotărâri arbitrale distincte, cu efecte pretins definitive însă potențial contrare, se încalcă principiile fundamentale ale litigiului arbitral. Mai, exact deși este adevărat că în cadrul primei faze, în mod formal, au fost respectate drepturile, CNAIR participând la audieri, depunând documente procedurale și înscrisuri, substanța acestor drepturi nu a fost respectată, deoarece prin bifurcarea procedurii în cadrul primei faze urmată de pronunțarea unei hotărâri arbitrale "finale" CNAIR nu a putut să demonstreze netemeinicia pretențiilor recunoscute prin Decizia CAD, tocmai deoarece Tribunalul Arbitral nu a analizat fondul pretențiilor anterior pronunțării Deciziei arbitrale. Instanța a omis să analizeze toate argumentele în sensul că prin hotărârea pronunțată, Tribunalul Arbitral a încălcat dispozițiile imperative cu privire la dezînvestirea instanței după pronunțarea hotărârii și efectele acestei dezînvestiri, precum și la autoritatea de lucru judecat. Or, instanța de fond nu a înțeles să motiveze cum au putut părțile să deroge de la dispozițiile imperative și de ordine publică referitoare la dezînvestirea instanței și la autoritatea de lucru judecat printr-o clauză contractuală. De altfel, este mai mult decât evident că părțile nu pot deroga de la aceste dispoziții de drept printr-o clauză contractuală, motiv pentru care instanța ar fi trebuit să motiveze cum o hotărâre parțială definitivă asupra căreia același Tribunal Arbitral va reveni printr-o decizie finală nu încalcă normele privind dezînvestirea instanței după pronunțarea hotărârii și autoritatea de lucru judecat. Independent de faptul că sentința atacată nu este motivată, aceasta are și un caracter profund contradictoriu. Inițial instanța reține că Decizia Arbitrală Parțială atacată în cauză nu este definitivă, ci produce efecte exact ca o hotărâre nedefinitivă dar executorie. Însă, la final contrazicându-și întregul raționament prezentat în cadrul motivării inițiale, instanța, în mod total surprinzător, reține totuși că hotărârea arbitrală parțială are caracter interlocutoriu, deci definitiv. Prin urmare, nici instanța de fond nu reușește să înțeleagă compatibilitatea dintre hotărârea arbitrală parțială pronunțată în prezenta cauză și o hotărâre definitivă ce se bucură de autoritate de lucru judecat, motiv pentru care jonglează cu aceste noțiuni reținând că hotărârea arbitrală este definitivă, dar ca să poată motiva neîncălcarea dispozițiilor naționale cu privire la regimul juridic al hotărârilor arbitrale, aceeași instanță, stabilește că acest tip de hotărâre nu are caracter definitiv. Este evident că aspectele reținute de către instanța de fond sunt profund contradictorii, o hotărâre neputând fi în același timp și definitivă și provizorie. Având în vedere că hotărârea recurată fie nu este motivată, fie se întemeiază pe considerente profund contradictorii este evident că instanța de fond și-a încălcat obligația de a motiva hotărârea, fiind totodată nesocotit dreptul la un proces echitabil garantat atât de Constituția României, cât și de art. 6 alin, fi) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Astfel, cum s-a reținut în mod constant în jurisprudența CEDO, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt corect examinate de către instanță, instanță care are în mod necesar obligația de a proceda la un examen efectiv, ceea ce în cazul de față nu s-a întâmplat. Prin sentința atacată instanța a reținut că Tribunalul arbitral nu a încălcat regimul juridic al hotărârilor arbitrale motivat de faptul că Decizia Arbitrală este parțială, iar efectele acesteia sunt menționate expres în considerentele deciziei ca fiind valabile până la data analizării pe fond a pretențiilor deduse judecății, în sensul analizei pe fond a deciziei CAD. De altfel, în întreaga motivare instanța precizează că Tribunalul Arbitral nu a încălcat regimul juridic al hotărârilor arbitrale deoarece Tribunalul nu a pronunțat o hotărâre parțială definitivă, ci o hotărâre provizorie (până la soluționarea etapei a doua a arbitrajului) prin care nu a analizat fondul pretențiilor, ci pur și simplu a obligat recurenta la punerea în executare a Deciziei CAD în temeiul Sub-clauzei 20.4 din Contract. Or, prin acțiunea în anulare formulată s-a criticat tocmai faptul că Tribunalul Arbitral, cu încălcarea dispozițiilor imperative din dreptul român referitoare la efectele hotărârii arbitrale, a pronunțat o decizie definitivă, deși aceasta poate fi cel mult provizorie (după cum a reținut și instanța). Recurenta susține că o hotărâre arbitrală parțială, conform dispozițiilor de drept naționale, nu poate fi provizorie, după cum reține instanța de fond, existând o diferență semnificativă între hotărârile parțiale și cele provizorii. Astfel, în principiu, printr-o hotărâre provizorie se dispun măsuri vremelnice, care pot constitui obiectul unei revizuiri ulterioare -inclusiv prin hotărârea finală - de către Tribunalul Arbitral. Prin urmare, este incontestabil că o sentință provizorie este supusă unor revizuiri ulterioare de către Tribunalul Arbitral prin sentința sa finală. Cu alte cuvinte, așa cum sugerează și denumirea sa, o hotărâre provizorie nu rezolvă în mod definitiv o chestiune litigioasă. În schimb, spre deosebire de sentința provizorie, o hotărâre parțială intervine într-un stadiu incipient al procedurii și soluționează în mod definitiv și cu autoritate de lucru judecat o pretenție sau chestiune litigioasă asupra căreia se poate dispune în mod definitiv la acel moment procedural, fiind complet și în întregime independentă de sentințele ulterioare care vor fi pronunțate definitiv de arbitri. Hotărârea arbitrală pronunțată în cauză este o hotărâre arbitrală parțială (deci definitivă), iar nu o hotărâre provizorie după cum reține instanța de fond. De altfel, instanța de fond reține că acest tip de hotărâre are un caracter vădit interlocutoriu. Prin urmare, chiar instanța de fond reține că hotărârile arbitrale parțiale pronunțate în prima etapă a arbitrajului sunt definitive, ca mai apoi să rețină că Decizia Parțială Arbitrală contestată în cauză produce efecte doar până la soluționarea arbitrajului în fond (în a doua etapa) și, pe cale de consecință, nu a fost încălcat regimul juridic al hotărârilor arbitrale prevăzut de dispozițiile naționale. Rezultă, deci, chiar din considerentele instanței de fond că Tribunalul Arbitral a schimbat în mod nelegal regimul juridic al hotărârilor arbitrale pronunțând o hotărâre arbitrală parțială definitivă (deci care teoretic se bucură de autoritate de lucru judecat) asupra căreia va putea reveni, în condițiile în care fondul pretențiilor (care formează chiar obiectul Deciziei CAD) nu a fost analizat, ci urmează a fi analizat și implicit revizuit prin hotărârea finală. Pronunțând o astfel de soluție. Tribunalul Arbitral a schimbat în mod nepermis și nelegal efectele hotărârilor arbitrale definitive care, prin definiție, tranșează fondul raporturilor dintre părți. Recurenta mai consideră că instanța de fond a reținut în mod nelegal că Tribunalul Arbitral nu a încălcat dispozițiile imperative cu privire la dezînvestirea instanței după pronunțarea hotărârii și efectele acestei dezînvestiri potrivit art. 429 C. proc. civ., precum și la autoritatea de lucru judecat și efectele sale prevăzute de art. 430 alin. (1) și (2) C. proc. civ. Totodată, independent de aceste aspecte întreaga motivare a instanței demonstrează, în fapt, nelegalitatea Deciziei Arbitrale confirmând, practic, criticile formulate. Prin hotărârea recurată instanța de fond a stabilit că, în fapt, Tribunalul Arbitral nu a pronunțat o Decizie Arbitrală Parțială definitivă, ci o Decizie ce va fi valabilă doar până la data analizării pe fond a pretențiilor deduse judecății, în sensul analizei pe fond a deciziei CAD și prin care nu s-ar fi acordat un efect definitiv și obligatoriu Deciziei CAD. Rezultă, deci, că instanța de fond a confirmat susținerile în sensul că Tribunalul Arbitral urmează să revină prin Decizia Finală asupra Deciziei Parțiale, reținând totuși, în mod eronat, că această Decizie Parțială nu are caracter definitiv (dacă nu ar avea caracter definitiv, ar însemna că este o Decizie provizorie, care nu poate fi pusă în executare). Prin urmare, chiar instanța de fond a recunoscut că prin pronunțarea Deciziei Arbitrale Parțiale Tribunalul Arbitral a încălcat dispozițiile imperative cu privire la dezînvestirea instanței după pronunțarea hotărârii și efectele acestei dezînvestiri potrivit art. 429 C. proc. civ., precum și la autoritatea de lucru judecat și efectele sale prevăzute de art. 430 alin. (1) și (2) C. proc. civ. având în vedere, pe de o parte, că nu s-a dezînvestit de judecarea fondului litigiului ulterior pronunțării aceste Decizii, iar pe de altă parte, că va reveni asupra celor pronunțate prin această Decizie prin Decizia Finală, încălcând astfel autoritatea de lucru judecat. Recurenta mai arată că instanța de fond a reținut în mod nelegal că Tribunalul arbitral a procedat în mod corect la pronunțarea Deciziei Arbitrale Parțiale prin raportare la Sub-clauza 20.4 din Contract. Părțile nu pot deroga prin convenție de la regimul juridic al hotărârilor ce pot fi pronunțate de Tribunalul Arbitral. Contrar celor reținute de către instanța de fond, în niciun caz nu se poate accepta că prin încheierea Contractului și asumarea obligației de a pune în executare Decizia CAD (obligație de a face) părțile au schimbat regimul juridic al hotărârilor ce pot fi pronunțate de Tribunalul Arbitral, în sensul că prin existența acestei clauze au permis Tribunalului să pronunțe o hotărâre definitivă prin care să oblige o parte să execute o obligație contractuală fără a analiza fondul obligației contractuale. Această interpretare este greșit,ă având în vedere că regimul juridic al hotărârilor arbitrale este reglementat de norme imperative și de ordine publică de la care părțile nu pot deroga, fiind imposibil ca un Tribunal Arbitral să oblige o parte la executarea unei obligații contractuale anterior analizării fondului pretențiilor fără a încălca ordinea publică națională. De altfel, tot părțile au stabilit, prin Sub-clauza 20.6 alin. (3) din Condițiile Generale FIDIC faptul că în cadrul procedurii arbitrale orice decizie a CAD va avea doar natura juridică a unei simple probe, astfel că nu s-ar putea obține punerea sa în executare prin intermediul unei hotărâri arbitrale pronunțate doar în urma unei verificări formale a existenței unei decizii CAD. Astfel fiind, recurenta consideră că nu poate fi obligată la executarea unei obligații contractuale anterior analizării fondului pretențiilor Independent de aceste aspecte recurenta precizează că, după cum reține chiar instanța de fond și după cum a recunoscut și intimata în fața instanței de fond, asumarea prin Contract a obligației de a respecta cele stabilite de CAD (în cadrul unei proceduri fără caracter jurisdicțional) nu reprezintă nimic altceva decât o obligație contractuală. Or, unei astfel de obligații nu i se poate da efect ca atare, fără a fi analizat în prealabil fondul dreptului, respectiv fără a analiza dacă Antreprenorul chiar este îndreptățit să primească sumele solicitate și apreciate corecte de către CAD. Fondul dreptului trebuie analizat în mod obligatoriu înainte ca unei simple obligații contractuale să îi poată fi conferit caracter executoriu. În aceste condiții, contrar celor reținute de către instanța de fond, este evident că Tribunalul Arbitral nu putea dispune executarea imediată a opiniei CAD, act juridic a cărui temeinicie urmează a fi analizată în etapa a doua a arbitrajului. Procedând astfel, Tribunalul Arbitral a conferit în mod nelegal caracter executoriu unei hotărâri CAD, care în realitate nu reprezintă mai mult decât opinia unui expert Pe cale de consecință, caracterul obligatoriu al contractului (în situația de față Decizia CAD) reglementat de dispozițiile din Condițiile Generale FIDIC nu este suficient pentru a conduce la executarea directă, respectiv la plata unei sume de bani (cu privire la care nu s-a făcut nicio dovadă că ar fi într-adevăr datorate, nefiind analizat fondul acestor pretenții) în temeiul clauzei contractuale prin care părțile s-au obligat să respecte deciziile CAD. Se mai susține că istanța de fond a reținut în mod nelegal că în legislația națională există temei legal pentru pronunțare unei Decizii Arbitrale Parțiale. În opinia recurentei, potrivit dispozițiilor art. 601 alin. (1) C. proc. civ., Tribunalul Arbitral trebuia să analizeze admisibilitatea cererii Antreprenorului si din perspectiva dreptului român aplicabil, mai exact dispozițiile de drept material din materia teoriei generale a obligațiilor, respectiv dispozițiile de drept procedural care reglementează condițiile de exercitare a drepturilor substanțiale. Procedând altfel, Tribunalul Arbitral, contrar celor reținut de instanța de fond, a pronunțat o soluție care nu își găsește temei nici în dispozițiile de drept material și nici în dispozițiile de drept procedural aplicabile, și soluționează (aparent) cu putere de lucru judecat între părți o dispută care nu a fost analizată pe fondul său. Punerea în executare a unei Decizii CAD cu privire la care părțile au formulat o Notificare de Nemulțumire, conform dispozițiilor contractuale, este inadmisibilă în legislația națională. Astfel, hotărârile la care instanța de fond face referire în aceste considerente sunt hotărâri nedefinitive, dar executorii. Or, hotărârea arbitrala parțială este, conform dispozițiilor de drept național și a regulilor ICC, o hotărâre definitivă. Prin urmare, instanța de fond nu poate să justifice neîncălcarea regimului juridic al hotărârilor arbitrale de către Tribunalul Arbitral și existența unui temei legal în legislația națională pentru pronunțarea unei hotărâri parțiale definitive (asupra căreia urmează să se revină printr-o hotărâre finală) prin compararea acestui tip de decizie arbitrala cu o hotărâre judecătorească nedefinitivă. Prin urmare, se observă că etapa adjudecării disputei potrivit Condițiilor Generale ale Contractului se poate finaliza printr-o hotărâre care să devină obligatorie pentru părți doar în ipoteza în care nu se notifică dezacordul. În caz contrar această etapă se continua cu cea a derulării arbitrajului propriu-zis, în înțelesul stabilit prin inserarea clauzei compromisorii. În dreptul național jurisprudența nu reprezintă izvor de drept, iar raționamentul instanței conform căruia pronunțarea unei hotărâri parțiale este compatibilă cu legislația națională deoarece ICCJ a reținut în practica sa presupusa compatibilitate a acestor decizii cu normele de drept naționale este complet eronat și nelegal. Instanța de fond a reținut în mod nelegal că Tribunalul Arbitral nu a încălcat principiile fundamentale ale litigiului arbitral prin pronunțarea Deciziei Arbitrale Parțiale. Recurenta menționează că a invocat încălcarea dreptului la apărare și celorlalte principii fundamentale ale litigiului arbitral tocmai prin raportare la faptul că nu a avut posibilitatea să formuleze niciun fel de apărări cu privire la fondul pretențiilor soluționate prin Decizia CAD, având în vedere că soluționarea cererii de pronunțare a unei hotărâri parțiale a presupus exclusiv constatarea împrejurării că nu a respectat Decizia CAD, fără să i se ofere posibilitatea de a se apăra și a administra probatorii nemijlocit în fața Tribunalului Arbitral cu privire la temeinicia unei astfel de Decizii. Or, în condițiile în care nu ne aflam într-o procedură specială care să permită exclusiv o astfel de analiză sumară, modalitatea în care Tribunalul Arbitral a soluționat cererea Antreprenorului contravine principiilor fundamentale reglementate de dispozițiile art. 575 C. proc. civ., fiind inacceptabil ca într-un proces arbitral să se refuze părților posibilitatea să se apere, cu respectarea egalității de tratament, a contradictorialității și a principiului nemijlocirii administrării probatoriului. În acest context, este evident că și aprecierile instanței de fond în sensul că nu se poate reține încălcarea principiului administrării nemijlocite a probelor și a contradictorialității deoarece Tribunalul Arbitral nu a pronunțat o soluție pe fondul cauzei care să necesite administrarea de probatorii iar susținerile ar exceda art. 16 C. proc. civ., sunt complet nelegale. Raționamentul instanței de fond în sensul că Tribunalul Arbitral a respectat și principiul egalității de tratament deoarece prin măsurile adoptate a oferit în egală măsură posibilitatea de a propune probe și de a-și argumenta atât în scris, cât și oral concluziile este complet nelegal și, de altfel, contrazice chiar reținerile anterioare ale instanței. Astfel, cu privire la încălcarea principiului administrării în mod nemijlocit a probelor, instanța a reținut că acesta nu a fost încălcat deoarece această etapă arbitrală nu a presupus administrarea de probe. Or, în contradicție totală cu acest raționament, instanța precizează că principiul egalității de tratament nu a fost încălcat deoarece Tribunalul a oferit în egală măsură părților posibilitatea de a propune probe. Or, dacă aceasta etapă nu presupunea administrarea de probe cum ar fi putut Tribunalul arbitrai să ofere ambelor părți posibilitatea de a propune probe. Recurenta apreciază că este evident că principiul egalității de tratament a fost încălcat având în vedere că a fost obligată la executarea unei decizii CAD în favoarea intimatei fără administrarea vreunui probatoriu, fără analizarea fondului pretențiilor Deciziei CAD și cu încălcarea tuturor principiilor fundamentale ale litigiului arbitral. În susținerea recursului sunt indicate și redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Din actele și lucrările dosarului rezultă că pârâta s-a adresat Tribunalului arbitral constituit la nivelul Curții Internaționale de Arbitraj a Camerei Internaționale de Comerț în dosarul nr. x, solicitând pe calea unei hotărâri arbitrale parțiale să se constate că reclamantul are dreptul, conform sub-clauzei 20.4 (Obținerea Deciziei Comisiei de Adjudecare), în temeiul efectului obligatoriu al Deciziei CAD nr. 1, la plata imediată a sumei de 58.906.947,50 RON plus TVA (acolo unde este aplicabil), cât și la plata dobânzii legale aplicabile acestei sume, în procent de 4% peste rata de scont a dobânzii publicate de Banca Națională a României, calculată de la data de 07.08.2015 și până la data plății efective conform celor stabilite de către CAD, în Decizia CAD nr. 1. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei") Înalta Curte reține că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților." Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea reclamantă, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat. Prin urmare, verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar reține că aceasta îndeplinește exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanța de fond înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra cererii de chemare în judecată. Aceasta deoarece, din analiza considerentelor sentinței recurate, rezultă indubitabil că, în prezenta cauză, instanța de fond a indicat ce reprezintă, în opinia sa, indicii temeinice, respectiv argumentele care au stat la baza raționamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinței, astfel că nu se poate susține, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului. Doctrina și jurisprudența au afirmat constant că o motivare clară și cuprinzătoare a unei hotărâri judecătorești nu presupune analizarea tuturor afirmațiilor părților, ci doar a acelora cu caracter esențial, chiar și acestea din urmă putând fi tratate în mod global. Este obligatoriu ca judecătorul să analizeze, în mod real și păstrându-și echilibrul dar și obiectivitatea, susținerile ambelor părți cu interese contrare în proces, dar doar acele susțineri care au legătură cu obiectul cauzei, cu fundamentul pretențiilor deduse judecății și cu soluția ce urmează a se dispune, din perspectiva acestei soluții, urmând a fi filtrate și cenzurate respectivele susțineri, fie în sensul reținerii, fie în cel al înlăturării lor. Astfel fiind, Înalta Curte constată că motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu este întemeiat și nu poate fi primit. Înalta Curte reține că recurenta și-a întemeiat recursul și pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității" . Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este incident, deoarece casarea unei hotărâri, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se poate obține când este vorba de încălcarea unei norme de procedură de natură imperativă sau dispozitivă, sancțiunea fiind nulitatea absolută sau nulitatea relativă. Înalta Curte constată că susținerile recurentei sunt neîntemeiate pe acest aspect, în cauză nefiind încălcate regulile de procedură. De asemenea, față de celelalte critici formulate de recurentă, Înalta Curte constată că, în cauză, hotărârea arbitrală este o hotărâre parțială, cu efecte până la analizarea, pe fond, a pretențiilor deduse judecății și, respectiv, a Deciziei CAD. În conformitate cu Sub-Clauza 20.4 din Condițiile Generale la Contract, Decizia CAD este obligatorie pentru părți, iar neconformarea unei asemenea decizii reprezintă o încălcare contractuală. Prin pronunțarea Hotărârii arbitrale, nu s-a acordat efect definitiv și obligatoriu Deciziei CAD, pe de o parte, având în vedere faza preliminară a arbitrajului, iar, pe de altă parte, ținând cont de mențiunile exprese ale Hotărârii arbitrale referitoare la Faza a II-a a litigiului arbitral. Pronunțarea unei hotărâri arbitrale parțiale își găsește corespondentul în legislația română în încuviințarea executării silite a unei hotărâri care, deși nu are caracter irevocabil, este executorie. Hotărârea arbitrală s-a raportat în mod exclusiv la obligațiile asumate de părți în baza Contractului, iar pronunțarea unei hotărâri arbitrate parțiale nu este incompatibilă cu legislația națională, neexistând dispoziții care să interzică Tribunalului Arbitral să pronunțe o hotărâre parțială. Părțile au fost cele care au supus litigiul instanței arbitrale, asumându-și în acest fel întreaga procedură aplicabilă arbitrajului, iar, prin convenția arbitrală, C.N.AI.R. a acceptat că o hotărâre pronunțată în materia arbitrajului include o hotărâre provizorie parțială sau finală. În ceea ce privește critica privind încălcarea principiilor fundamentale ale litigiului arbitral (egalitatea de tratament, dreptul la apărare și contradictorialitatea), Înalta Curte constată că instanța de fond, în motivarea sentinței recurate, în mod corect a reținut că nici această critică nu este întemeiată. Recurenta a participat la conferința de administrare a cauzei și la audierile organizate în cadrul Fazei I a litigiului arbitral, fiindu-i comunicate regulile procedurale aplicabile, inclusiv divizarea procedurii în două faze, sens în care nu a putut fi reținută încălcarea dreptului la apărare. Nu a putut fi reținută, nici încălcarea principiului administrării nemijlocite a probelor, întrucât Tribunalul Arbitral nu a pronunțat o soluție pe fondul cauzei, care să implice administrarea de probatorii. Nici încălcarea principiului contradictorialității, și nici încălcarea egalității de tratament nu a fost reținută de instanța de fond întrucât Tribunalul Arbitral a oferit în egală măsură părților posibilitatea de a propune probe și de a argumenta poziția lor procesuală. Contrar celor susținute de către recurentă, aceasta a avut posibilitatea reală de a participa în mod activ la prezentarea, argumentarea și dovedirea drepturilor sale în cursul primei etape în fața Tribunalului Arbitral. Criticile acesteia cu privire la incapacitatea de a pune concluzii cu privire la fondul cauzei sunt nefondate, din moment ce Faza I nu a vizat fondul disputelor deduse spre soluționare către CAD, ci doar obligația de conformare cu Decizia CAD obligatorie, și C.N.A.I.R. a putut pune concluzii cu privire la fondul disputei soluționate în Faza I, respectiv cu privire la obligativitatea respectării Deciziei CAD. De asemenea, în mod greșit se reține, prin raportare la art. 16 C. proc. civ., că nu ar fi fost respectat principiul nemijlocirii probelor. Principiul nemijlocirii, garanție a aflării adevărului în procesul civil, presupune ca probele să fie cercetate de către instanța care pronunță soluția finală în cauză, iar nu de către o instanță diferită, tocmai pentru ca aceasta să le perceapă în mod direct, formându-și convingerea în acest mod. Regula este subliniată în art. 261 alin. (1) noul C. proc. civ., potrivit căruia administrarea probelor se face în fața instanței de judecată sesizate, dacă legea nu dispune altfel. Nemijlocirea implică obligația instanței de a cerceta direct toate elementele care interesează dezlegarea pricinii. În cauză de față, probele au fost administrate în fața aceluiași Tribunal Arbitral care a pronunțat Hotărârea arbitrală, motiv pentru care nu poate fi incidență o eventuală încălcare a principiului nemijlocirii. Instanța de fond în mod temeinic a reținut că Tribunalul Arbitral a decis, prin Hotărârea arbitrală, parțială, cu privire la un aspect punctual, și anume Tribunalul Arbitral s-a pronunțat asupra existenței sau nu a unei încălcări contractuale specifice, respectiv asupra încălcării obligației asumate în baza Sub-Clauzei 20.4 Teza Finală din Condițiile Generale de a pune în executare imediat Decizia CAD. De asemenea, prima instanță a reținut că nu s-a acordat efect definitiv și obligatoriu Deciziei CAD, combătând, pe această cale, afirmațiile greșite ale C.N.A.I.R., în condițiile în care fondul pretențiilor pecuniare decurgând din încălcarea altor obligații contractuale urmează a fi analizat în Faza a II-a a arbitrajului. Înalta Curte reține că instanța de fond în mod corect a considerat că admisibilitatea Hotărârii arbitrale decurge din dispozițiile contractuale asumate de părți - Sub-Clauza 20.4 Teza Finală din Condițiile Generale37, iar, pe de altă parte, că pronunțarea unei hotărâri arbitrale parțiale nu este incompatibilă cu legislația națională, neexistând dispoziții care să interzică expres Tribunalului Arbitral Internațional să pronunțe o hotărâre arbitrală parțială. Înalta Curte reține că instanța de fond a analizat și aspectele care țin de pretinsa încălcare a dispozițiilor referitoare la dezînvestirea instanței, respectiv la autoritatea de lucru judecat, din moment ce a reținut că obiectul analizei Tribunalului Arbitral a fost unul limitat, respectiv acesta s-a circumscris doar unei revendicări specifice, și anume aceea a conformării C.N.A.I.R. cu privire la implementarea Deciziei CAD. Contrar susținerilor recurentei, prima instanță nu a reținut că Hotărârea arbitrală nu ar fi definitivă, instanța făcând referire numai la întinderea în timp a efectelor Hotărârii arbitrale, și anume că aceasta produce efecte până la momentul soluționării pe fond a pretențiilor din Decizia CAD, conform mecanismului contractual asumat de părți. Ca atare, în cauza de față, prin emiterea Hotărârii arbitrale parțiale, Tribunalul Arbitral a hotărât, într-o primă etapă a procedurii arbitrale, cu privire la faptul că C.N.A.I.R. a încălcat Contractul prin neconformarea cu decizia CAD și a obligat C.N.A.I.R. să execute cele consfințite prin Decizia CAD. Într-o a doua etapă a arbitrajului, Tribunalul Arbitral va decide și cu privire la fondul disputelor deduse spre soluționare către CAD, chestiune care este separată și independentă Prin urmare, posibilitatea părții de a obține o hotărâre definitivă și executorie cu privire la existența unei încălcări contractuale constând din refuzul punerii în aplicare a unei decizii a CAD (obligație contractuală) nu poate fi îngrădită de o argumentație ca cea a recurentei, care are scopul de a îndepărta de la aplicare tocmai obligațiile pe care și le-a asumat anterior prin încheierea Contractului. Înalta Curte apreciază că Tribunalul Arbitral a procedat în mod corect la aplicarea normelor naționale de drept material prin corecta referire la art. 1073 vechiul C. civ., în strânsă relație cu prevederile Contractului, care consacră principiul forței obligatorii a contractului. De asemenea, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 608 C. proc. civ.: (1) Hotărârea arbitrală poate fi desființată numai prin acțiune în anulare pentru unul dintre următoarele motive: a) litigiul nu era susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului; b) tribunalul arbitral a soluționat litigiul fără să existe o convenție arbitrală sau în temeiul unei convenții nule ori inoperante; c) tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenția arbitrală; d) partea a lipsit la termenul la care au avut loc dezbaterile și procedura de citare nu a fost legal îndeplinită; e) hotărârea a fost pronunțată după expirarea termenului arbitrajului prevăzut la art. 567, deși cel puțin una dintre părți a declarat că înțelege să invoce caducitatea, iar părțile nu au fost de acord cu continuarea judecății, potrivit art. 568 alin. (1) și (2); f) tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut ori a dat mai mult decât s-a cerut; g) hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul și motivele, nu arată data și locul pronunțării ori nu este semnată de arbitri; h) hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii; i) dacă, după pronunțarea hotărârii arbitrate, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau dintr-o ordonanță care a făcut obiectul acelei excepții ori alte dispoziții din actul atacat, care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate de prevederile menționate în sesizare. Astfel, motivele acțiunii în anulare sunt expres și limitativ prevăzute de art. 608 C. proc. civ., ele fiind de strictă interpretare și neputând fi extinse prin analogie. Totodată, acestea vizează în ansamblu, condițiile de regularitate a hotărârii arbitrale în raport cu înțelegerea lor concretizată prin convenția arbitrală și cauze de nelegalitate expres stabilite, iar nu motive care să vizeze situația de fapt și probele administrate sau, mai sintetic temeinicia hotărârii arbitrate. Tot în acest sens, în practică s-a reținut că, având în vedere că acțiunea în anulare "poate fi exercitată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege (care au natura mai mult a unor motive de nelegalitate), nu ar putea fi extinsă și la alte situații, care privesc în realitate temeinicia hotărârii, modul cum au fost interpretate probele, cum s-a procedat la interpretarea clauzelor contractuale. Dacă s-ar accepta idee s-ar ajunge la situația ca acțiunea în anulare să aibă natura unei cai de atac de reformare, precum apelul, deoarece litigiile arbitrate izvorăsc din contracte, iar acestea, în funcție de modul cum au fost interpretate de către instanță ar conduce la anularea hotărârii ar considera că interpretarea dată de tribunalul arbitrai este diferită de a sa, ceea ce considerăm că excede rațiunii și modului cum este reglementată în prezent acțiunea în anulare în procedura arbitrajului". De asemenea în doctrină se arată că "încălcarea normelor dispozitive, spre deosebire de încălcarea normelor imperative, de la care tribunalul nu poate deroga nici dacă există consimțământul părților sau acordul Tribunalului, nu constitue motiv de contestație în anulare; în materia arbitrajului, normele de procedură au cu precădere caracter dispozitiv". Or, niciunul dintre motivele invocate de către CNAIR prin acțiunea în anulare nu se încadrează în motivele limitativ prevăzute de dispozițiile art. 608 C. proc. civ., toate argumentele invocate de către contestatoare fiind, în realitate, critici de netemeinicie. Înalta Curte apreciază că, prin maniera în care CNAIR a înțeles să își formuleze cererea, aceasta urmărește, practic, o rejudecare pe fond a cauzei de către instanțele naționale - ceea ce nu poate fi acceptat. Judecata pe fond a acestei cauze este exclusiv apanajul Tribunalului Arbitral (potrivit înțelegerii părților), competența instanțelor comune de a rejudeca cauza fiind exclusă. În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală. În temeiul dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte obligă recurenta-reclamantă la plata sumei de 10.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat