Decizia nr. 2411/2023 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a IX a contencios administrativ și fiscal la data de 28.05.2020, reclamanta Compania Națională de Administrare Infrastructurii Rutiere S.A, în contradictoriu cu pârâta Asocierea A. B. S.A B. S.P.A prin Lider de Asociere C., a solicitat, în principal, anularea Deciziei privind jurisdicția din data de 20 februarie 2017 pronunțată de Curtea Internațională de Arbitraj de pe lângă Camera Internațională de Comerț în cauza ICC nr. 20727/MHM/HBH și a Hotărârii arbitrale din data de 31 martie 2020 pronunțată de Curtea Internațională de Arbitraj de pe lângă Camera Internațională de Comerț în cauza ICC nr. 20727/MHM/HBH și pe cale de consecință trimiterea cauzei spre judecată Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României; în subsidiar, anularea Hotărârii arbitrale din data de 31 martie 2020 pronunțată de Curtea Internațională de Arbitraj de pe lângă Camera Internațională de Comerț în cauza ICC nr. 20727/MHM/HBH și trimiterea cauzei spre rejudecare tribunalului arbitral, cu obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor ocazionate de soluționarea prezentei cauze. I.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 534 din 12 aprilie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal s-a respins acțiunea în anulare formulată de reclamanta Compania Națională de Administrare Infrastructurii Rutiere S.A în contradictoriu cu pârâta Asocierea A. B. S.A B. S.P.A prin Lider de Asociere C., ca neîntemeiată. I.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 534/12.04.2021 și a încheierii din data de 21.110.2020, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2020, a formulat recurs reclamanta recurenta-reclamantă Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., întemeiat pe motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., susținând că sentința nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind totodată dată cu încălcarea și aplicarea greșită a unor norme de drept material și solicitând: - în principal, casarea sentinței civile nr. 534/12.04.2021 și pe cale de consecință trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București; - în subsidiar, casarea sentinței civile nr. 534/12.04.2021, iar după rejudecare, în temeiul art. 608 alin. (1) lit. g) și h) C. proc. civ., anularea Hotărârii arbitrale din data de 31 martie 2020 pronunțată de Curtea Internațională de Arbitraj de pe lângă Camera Internațională de Comerț în cauza ICC nr. 20727/MHM/HBH și trimiterea cauzei spre rejudecare tribunalului arbitraj; - casarea încheierii din data de 21.10.2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, iar rejudecând, să se constate că litigiul pendinte a început în data de 28.05.2020; - obligarea intimatei la plata tuturor cheltuielilor ocazionate de soluționarea prezentei cauze. În dezvoltarea motivelor de recurs se arată următoarele: I.3.1. Relativ la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susține că sentința este nemotivată, întrucât instanța de fond nu a răspuns principalelor sale argumente în susținerea acțiunii în anulare. I.3.2. Relativ la încălcarea și aplicarea greșită a unor norme de drept material, recurenta susține că sentința a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 122 din O.U.G. nr. 34/2006, Capitolul II din Ordinul nr. 543/2013, a prevederilor din Instrucțiunea ANAP nr. 1/2016, precum și a altor prevederi ce reglementează situația existenței unei modificări esențiale în cadrul unui contract de achiziție publică, după cum urmează: - Instanța de fond a încălcat prevederile art. 122 lit. i) din O.U.G. nr. 34/2006 atunci când, în analiza caracterului substanțial al Propunerii de Modificare 3, rev. 2. nu a avut în vedere si valoarea totală a lucrărilor excluse si care urmau a fi atribuite printr-un nou contract, ajungând astfel la concluzia greșită că respectiva modificare nu ar fi una substanțială. - Instanța de fond a încălcat prevederile imperative din Subcapitolul 1 - Capitolul II din Ordinul nr. 543/2013 atunci când a reținut că trebuia implementată Propunerea de Modificare 3, rev. 2, deși potrivit legii contractului trebuia reofertat în întregime. - Instanța de fond a interpretat și încălcat prevederile art. 5 alin. (2) din Instrucțiunea nr. 1/2016, prin aserțiunile potrivit cărora scopul era doar de a se realiza segmente de autostradă independent de caracterul practicabil al acestora, având în vedere că scopul contractului a fost acela de a se realiza segmente de autostradă practicabile rutier. - În ceea ce privește încheierea din data de 21.10.2020, instanța de fond a încălcat prevederile art. 27 C. proc. civ. și art. 608 C. proc. civ. atunci când a reținut faptul că prezentul litigiul a început în data de 19.12.2014, motiv de casare subsumat art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În opinia recurentei, trebuie avut în vedere faptul că soluționarea unei cauze vizând anularea unei hotărâri arbitrale nu începe Ia data depunerii cererii de arbitrare, ci la data învestirii instanței judecătorești cu acțiunea în anularea hotărârii arbitrale, cererea formulată în condițiile art. 608 și următoarele neavând natura juridică a unei căi de atac. Mai exact, acțiunea în anularea unei hotărâri arbitrale are o configurație procesuală autonomă. În prezenta cauză nu este aplicabilă Decizia RIL nr. 25/2001 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție având în vedere că prin aceasta s-au dezlegat aspecte ce țin de vechiul C. proc. civ. Or, acțiunea în anulare în configurația noului C. proc. civ. clarifică prin însăși textele de lege aferente acestei instituții procesuale aspectele ce au născut necesitatea intervenției instanței supreme, conținând reglementări diferite de cele reglementate prin vechiul C. proc. civ. I.

Apărările formulate în cauză I.4.1. Intimata C.. a formulat întâmpinare, prin intermediul căreia solicită respingerea cererii de recurs formulată de CNAIR împotriva sentinței civile nr. 534/12.04.2021 și împotriva încheierii din data de 21.10.2020, pronunțate de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2020: în principal, ca inadmisibilă; în subsidiar, ca nefondată. În apărare, intimata a invocat următoarele apărări și excepții: - Având în vedere că recurenta CNAIR a formulat critici împotriva Sentinței atacate doar privind motivul de acțiune în anulare privind pretinsa încălcare a legislației achiziției publice, toate considerentele primei instanțe privind respingerea celorlalte motive de acțiune în anulare au intrat în autoritate de lucru judecat. - Intimata invocă excepția inadmisibilității cererii de recurs formulată de CNAIR și solicită respingerea recursului formulat de CNAIR ca inadmisibil pentru că legea procedurală aplicabilă la momentul inițierii arbitrajului (art. 613 C. proc. civ. în forma aplicabilă prezentului litigiu, respectiv cea de la data începerii procesului arbitral, adică momentul introducerii cererii de arbitrare- 19.12.2014) nu permite atacarea cu recurs a Sentinței atacate cuprinzând soluția de respingere a acțiunii în anulare si a încheierii atacate. Din interpretarea per a contrario a textelor de lege evocate, aplicabile prezentului litigiu, rezultă că hotărârea curții de apel prin care a fost respinsă acțiunea în anulare nu este supusă recursului, fiind definitivă. Sub imperiul vechii reglementări, practica constantă a instanței supreme a fost de a respinge recursurile formulate împotriva unei hotărâri prin care s-a respins acțiunea în anulare ca inadmisibile, iar prin Decizia nr. 100/20172, Curtea Constituțională a confirmat această interpretare și a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 613 alin. (4) cu trimitere la alin. (3) din C. proc. civ. Această interpretare a instanței supreme și a Curții Constituționale a determinat modificarea art. 613 alin. (4) C. proc. civ. 4 în anul 2017, când legiuitorul a permis ca și hotărârile prin care se respinge acțiunea în anulare să fie atacate cu recurs. Așa cum însă s-a statuat în practica instanței supreme, această modificare nu afectează însă în niciun mod litigiile arbitrale inițiate anterior, care rămân guvernate de legea procesuală în vigoare la data inițierii lor, potrivit art. 457 din C. proc. civ. În ceea ce privește recursul declarat împotriva încheierii din 21.10.2020, intimata formulează următoarele apărări: - Susținerile CNAIR prin care critică considerentul încheierii atacate din 21.10.2020 privind data începerii litigiului, solicitând instanței de recurs să constate că litigiul pendinte a început la data de 28.05.2020 sunt inadmisibile. Prin încheierea din 21.10.2020, prima instanță a constatat competența materială a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, bazându-se pe considerentul decisiv că normele procedurale sunt cele în vigoare la data începerii procesului arbitral, respectiv 19.12.2014: Prin cererea de recurs, CNAIR nu a atacat și nu a criticat însă și soluția primei instanțe din încheierea atacată prin care a constatat că competența materială a Curții de Apel București, secția a IX-a CAF în soluționarea prezentului litigiu. Pe cale de consecință, dacă s-ar schimba considerentul privind data începerii procesului și s-ar reține că litigiul pendinte a început pe 28.05.2020, s-ar menține soluția stabilirii instanței competente material ca fiind Curtea de Apel București, secția a IX-a CAF, deși raportat la această nouă dată a începerii procesului (21.10.2020), instanța competentă material să judece acțiunea în anulare ar fi alta. Or, recursul la considerente este admisibil doar în măsura în care considerentele care se cer a fi schimbate conduc la aceeași soluție din dispozitiv, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 461 (2) C. proc. civ. - Susținerile CNAIR cu privire la data inițierii procesului sunt nefondate. Prima instanță a stabilit în mod corect că normele procedurale sunt cele în vigoare la data începerii procesului arbitral, respectiv 19.12.2014. Prima instanță a stabilit în mod corect că acțiunea în anulare este o cale de atac împotriva hotărârii arbitrale inclusiv sub imperiul Noului C. proc. civ., așa cum s-a stabilit prin Decizia nr. V din 25 iunie 2015, dată în recurs în interesul legii, instanța supremă, al cărei raționament rămâne valabil și sub imperiul Noului C. proc. civ., pentru că dispozițiile Codului de procedură anterior sunt similare cu cele din Noul C. proc. civ. în această materie. Configurația acțiunii în anulare este în continuare similară cu calea extraordinară de atac a recursului și sub imperiul Noului C. proc. civ., atât din perspectiva motivelor de legalitate care nu permit o devoluare a fondului, cât și din perspectiva posibilității punerii în executare a hotărârii arbitrale. Ceea ce s-a clarificat prin Noul C. proc. civ. și se clarificase chiar anterior prin Legea nr. 219/2005, a fost că instanța judecă acțiunea în anulare în completul prevăzut de lege pentru judecata în primă instanță. Noul C. proc. civ. nu a adus însă noutăți cu privire la dispozițiile legale pe care se întemeiază considerentele instanței supreme din Decizia V/2001 care au stat la baza calificării acțiunii în anulare drept cale de atac, având în vedere că similitudinile acțiunii în anulare cu calea de atac a recursului se mențin și în noua reglementare. Drept urmare, prima instanță a stabilit în mod corect că acțiunea în anulare este o cale de atac împotriva hotărârii arbitrale și, pe cale de consecință, legea aplicabilă este legea de la momentul începerii procedurii arbitrale. Pe fondul cauzei, intimata a susținut că recursul formulat împotriva sentinței civile nr. 534/12.04.2021 este nefondat, după cum urmează: - Motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 privind nemotivarea sentinței atacate este nefondat. Sentința atacată respectă standardul de motivare al hotărârii judecătorești. - Motivul de recurs privind încălcarea art. 122 lit. i) din O.U.G. nr. 34/2006 este nefondat. Recurenta pretinde în mod greșit că art. 122 lit. i) din O.U.G. nr. 34/2006 se interpretează în sensul în care modificarea substanțială se raportează inclusiv la valoarea lucrărilor suplimentare pentru care urmează să se efectueze o nouă licitație publică. Valoarea cumulată a contractului și a actelor adiționale se referă exclusiv la lucrările suplimentare care se vor acorda contractantului inițial, nu și la valoarea lucrărilor care se vor acorda pe bază de licitație publică, deoarece textul de lege reglementează o excepție de la regula acordării lucrărilor pe bază de licitație publică, excepție care se referă exclusiv la acordarea lucrărilor contractantului inițial. - Motivul de recurs privind încălcarea prevederilor imperative din ordinul nr. 543/2013 este nefondat. În primul rând, acest motiv nu a fost invocat prin acțiunea în anulare formulată de CNAIR. Pe cale de consecință, conform art. 488 alin. (2) C. proc. civ., acest motiv de recurs trebuie respins în principal ca inadmisibil. - În al doilea rând, acest motiv de recurs este nefondat, pentru că PM3 RV2 nereprezentând o modificare substanțială, dispozițiile Subcapitolul 1- capitolul II din Ordinul 543/2013 nu sunt aplicabile. - Motivul de recurs privind încălcarea prevederilor imperative ale Instrucțiunii nr. 1/2016 este, în principal, inadmisibil și, în subsidiar, nefondat. Prin acest motiv de recurs, recurenta practic nu critică nicio aplicare greșită a textului de lege, ci aceasta solicită instanței de recurs să reanalizeze probele de la dosar și să stabilească dacă a existat o modificare a scopului contractului sau a indicatorilor principali, pe baza probelor de la dosar. Contrar poziției CNAIR, Propunerea de modificare 3, rev 2 nu constituie o modificare substanțială a contractului din perspectiva legislației achizițiilor publice pentru că modificarea nu schimbă scopul contractului și nici Indicatorii principali ce caracterizează rezultatul respectivului contract pentru că scopul contractului rămâne construirea a unui segment de autostradă, inclusiv viaducte și un ecoduct. PM3, rev 2 nu a inclus și construirea tunelurilor, lucrări absolut noi. I.4.2. Recurenta CNAIR a depus Răspuns la întâmpinare-note scrise, prin intermediul cărora solicită respingerea ca neîntemeiată a excepției inadmisibilității formulării cererii de recurs împotriva sentinței civile nr. 534/12.04.2021 invocată de către intimata C.., în raport de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat sub aspectul interpretării prevederilor art. 613 alin. (4) C. proc. civ., ce decurge din soluționarea recursului de către Înalta Curte de Casație si Justiție în dosarul nr. x/2017, dosar în care, prin încheierea din data de 03.06.2020 s-a reținut faptul că: "(...) Înalta curte constată ca este deschisă aceasta cale a recursului în raport de soluția pronunțată de prima instanță, neimpunându-se a se face o distincție în sensul în care ar putea fi trasă o concluzie din prevederile art. 613 alin. (4) C. proc. civ., fiind împărtășit punctul de vedere exprimat în doctrină cu privire la admisibilitatea căii de atac a recursului, indiferent de soluția pronunțată în primă instanță". În dosarul nr. x/2017 au fost tranșate chestiuni juridice între aceleași părți ca cele din prezentul dosar și care decurg din același raport juridic, respectiv aceleași raporturi juridice tranșate în dosarul arbitral ICC nr. x de pe rolul Curții internaționale de Arbitraj de pe lângă Camera Internațională de Comerț, asstfel că efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a celor statuate prin hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2017 nu ar trebui să reprezinte o chestiune de disensiune între părțile din prezenta cauză. I.4.3. Intimata C., în calitate de lider al Asocierii A. - B. S.A. - B.. a formulat Note scrise, susținând caracterul nefondat al apărărilor CNAIR prin Notele scrise depuse pe data de 24.04.2024, pentru următoarele motive: - În primul rând, nu există efectul pozitiv al lucrului judecat deoarece nu există o "chestiune juridică" care să fi fost invocată și "tranșată" ("dezlegată") de instanță. Niciuna dintre părți și nici instanța din oficiu nu au invocat inadmisibilitatea recursului formulat în cadrul dosarului nr. x/2017, astfel încât nu se poate deduce autoritatea în privința soluției asupra unei eventuale excepții în absența invocării acesteia și prezentării contradictorii a motivelor și argumentelor asupra acesteia. - În al doilea rând, pentru a fi în discuție o "chestiune dezlegată" ("tranșată") care să se opună ca lucru judecat, trebuie ca aceasta să aibă aptitudinea replicării în alte litigii. Nu este vorba de acele considerente care vizează soluții asupra unor chestiuni de procedură aplicabile unor acte de procedură incidente într-un dosar și care își limitează și epuizează efectele în interiorul acelui. - În al treilea rând, susținerile CNAIR că C. ar fi invocat mai întâi autoritatea de lucru judecat a Deciziei ÎCCJ din dosarul nr. x/2017 nu influențează în niciun mod apărările C. de mai sus. C. a invocat în mod corect în primă instanță excepția autorității de lucru judecat, adică efectul negativ al autorității de lucru judecat cu privire la soluția de respingere a acțiunii în anularea Deciziei arbitrale privind jurisdicția, având în vedere că acțiunea în anulare împotriva Deciziei arbitrale ICC privind jurisdicția din 20 februarie 2017 a fost soluționată în mod definitiv în dosarul nr. x/2017. În prezentul dosar, CNAIR a formulat acțiune în anulare atât împotriva Deciziei ICC din 20 februarie 2017 cât și împotriva Deciziei ICC finale din data de 31 martie 2020, fiind în situația triplei identități de părți, obiect și cauză cu privire la acțiunea în anulare a Deciziei ICC din 20 februarie 2017. Invocarea de către o parte a autorității de lucru judecat cu privire la aspectele tranșate în cadrul unui proces nu conferă de plano acest efect cu privire la toate considerentele hotărârilor pronunțate în cadrul acelui proces. II. Soluția instanței de recurs Analizând cu prioritate excepția inadmisibilității recursului formulat de CNAIR împotriva sentinței nr. 534/12.04.2021 și încheierii din 21.10.2020, conform art. 248 alin. (1) C. proc. civ., text potrivit căruia se vor soluționa, cu prioritate, excepțiile de procedură care fac inutilă soluționarea, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta este inadmisibil, pentru următoarele considerente: În prezentul dosar, reclamanta CNAIR a formulat acțiune în anulare împotriva Hotărârii arbitrale parțiale (Decizia ICC privind jurisdicția din data de 20 februarie 2020) și împotriva Hotărârii arbitrale finale din data de 31 martie 2020 pronunțate de ICC în cadrul dosarului arbitral nr. x/MHM. Prin sentința nr. 534/12.04.2021, sentința atacată ce face obiectul prezentului recurs, Curtea de Apel București a respins acțiunea în anulare formulată de CNAIR împotriva Deciziei ICC privind jurisdicția din data de 20 februarie 2020 și a Hotărârii arbitrale finale din data de 31 martie 2020 pronunțate de ICC în cadrul dosarului arbitral ICC nr. x. Recurenta CNAIR a formulat cerere de recurs împotriva sentinței nr. 534/12.04.2021 și încheierii din 21.10.2020. În raport de acest cadru procesual, excepția inadmisibilității cererii de recurs formulată de intimată este întemeiată. Pentru soluționarea acestei excepții Înalta Curte urmează a analiza următoarele aspecte: a) Inexistența efectului pozitiv al autorității de lucru judecat ce decurge din soluționarea recursului de către Înalta Curte de Casație si Justiție în dosarul nr. x/2017, prin încheierea din data de 03.06.2020; b) Legea procesuală aplicabilă prezentei căi de atac c) Admisibilitatea prezentei căi de atac în raport de legea procesuală aplicabilă. a) Inexistența efectului pozitiv al autorității de lucru judecat ce decurge din soluționarea recursului de către Înalta Curte de Casație si Justiție în dosarul nr. x/2017, prin încheierea din data de 03.06.2020. În raport de dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va analiza cu prioritate efectul pozitiv al autorității de lucru judecat sub aspectul interpretării prevederilor art. 613 alin. (4) C. proc. civ., invocat de recurentă prin Notele scrise depuse pe data de 24.04.2024, în raport de încheierea din data de 03.06.2020, pronunțată în soluționarea recursului în dosarul nr. x/2017, de către Înalta Curte de Casație si Justiție, dat fiind că reținerea principiului res iudicata în privința chestiunii caracterului admisibil al recursului ar face inutilă analiza celorlalte susțineri ale intimatei cu privire la excepția inadmisibilității cererii de recurs, întrucât principiul imuabilității celor stabilite prin hotărâri judecătorești definitive s-ar opune reluării acestei dezbateri. Prin încheierea din data de 03.06.2020, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, în raport de care se invocă efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, s-a reținut faptul că: "Cu titlu prealabil, față de faptul că instanța este învestită cu două recursuri, un recurs principal și un recurs incident, înalta Curte constată că este deschisă această cale a recursului în raport de soluția pronunțată de prima instanță, neimpunându-se a se face o distincție în sensul că ar putea fi trasă o concluzie din prevederile art. 613 alin. (4) C. proc. civ., fiind împărtășit punctul de vedere exprimat în doctrină cu privire la admisibilitatea căii de atac a recursului, indiferent de soluția pronunțată de prima instanță." Este necontestat de către părți că dosarul nr. x/2017 privește aceleași părți ca cele din prezentul dosar și chestiuni care decurg din aceleași raporturi juridice tranșate în dosarul arbitrai ICC nr. x de pe rolul Curții internaționale de Arbitraj de pe lângă Camera Internațională de Comerț. Cu toate acestea, nu s-ar putea susține existența unui efect pozitiv al lucrului judecat în privința acestor susțineri, deoarece nu există o chestiune juridică care să fi fost ridicată și dezlegată de instanță, în urma unor dezbateri contradictorii asupra acesteia. Autoritatea de lucru judecat este un efect al hotărârii judecătorești care are două manifestări procesuale: (i) efectul negativ al autorității de lucru judecat care presupune imposibilitatea reiterării în justiție a unei cereri de chemare în judecată soluționate anterior în mod definitiv și (ii) efectul pozitiv al autorității de lucru judecat care implică replicarea într-un viitor proces a "dezlegărilor" date de instanța de judecată asupra acelorași "chestiuni litigioase". Efectul negativ se manifestă la nivelul dispozitivului hotărârii și împiedică reluarea judecății asupra aceluiași obiect, între aceleași părți și pentru aceeași cauză. Efectul pozitiv se manifestă la nivelul considerentelor și implică evaluarea naturii decisive a acestora, precum și dacă acestea au la bază probleme invocate și dezlegate de instanță pentru a dobândi calitatea de "chestiuni litigioase" tranșate. În jurisprudența sa (Decizia nr. 1862 din 22 noiembrie 2017, secția I civilă), care se impune a fi reținută în raport de rolul constituțional al instanței supreme în unificarea practicii, recunoscut și de jurisprudența obligatorie a Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Beian împotriva României, instanța supremă a confirmat că: "pentru ca o dezlegare jurisdicțională să fie înzestrată atributul autorității de lucru judecat este necesar ca aceasta să fie rezultatul dezbaterii contradictorii a părților și a tranșării aspectului litigios dedus judecății. O soluție adoptată de instanță fără a avea acest fundament, al supunerii dreptului și tranșării disputei litigioase, cu respectarea garanțiilor procesuale, este lipsită de autoritate de lucru judecat." Or, în cauză, niciuna dintre părți și nici instanța din oficiu nu au invocat inadmisibilitatea recursului formulat în cadrul dosarului nr. x/2017 pentru ca părțile să aibă posibilitatea să-și exprime poziția în mod concret cu privire la acest aspect. Prin urmare, nu se poate deduce în mod implicit autoritatea de lucru judecat în privința soluției asupra unei eventuale excepții, în absența invocării acesteia și prezentării contradictorii a motivelor și argumentelor asupra acesteia. În sfârșit, faptul că intimata a invocat efectul negativ al autorității de lucru judecat privind competența ICC stabilită prin Decizia ICC din 20 februarie 2017, având în vedere că acțiunea în anulare împotriva Deciziei arbitrale ICC privind jurisdicția din 20 februarie 2017 a fost soluționată în mod definitiv în dosarul nr. x/2017 nu conferă de plano acest efect cu privire la toate considerentele hotărârilor pronunțate în cadrul acelui proces. În consecință, reținând că nu a fost tranșată în mod expres chestiunea admisibilității căii de atac a recursului ce formează obiectul acestei cauze, Înalta Curte urmează să analizeze excepția inadmisibilității cererii de recurs în raport de motivele invocate de intimată, ca parte care a invocat-o și de apărările formulate de recurentă. b) Legea procesuală aplicabilă prezentei căi de atac Potrivit art. 457 din C. proc. civ., hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei. Principiul legalității căilor de atac, consacrat de art. 457 din C. proc. civ. și art. 129 din Constituția României, presupune că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege, iar recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a acestui principiului. Potrivit art. 27, Legea aplicabilă hotărârilor, "Hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul." În acord cu dispozițiile privind aplicarea legii procesuale în timp, esențială pentru stabilirea legii procesuale care determină calea de atac căreia îi este supusă sentința nr. 534/12.04.2021 este data începerii procesului arbitral. Prin încheierea din 21.10.2020, prima instanță a constatat competența materială a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, bazându-se pe considerentul decisiv că normele procedurale sunt cele în vigoare la data începerii procesului arbitral, respectiv 19.12.2014: "Prin urmare, reținând că, în speță, procesul arbitral a început la data de 19.12.2014, reținând prevederile art. 25 și art. 27 C. proc. civ. nou, precum și faptul ca acțiunea în anulare îndreptată împotriva hotărârii arbitrale constituie cale de atac, Curtea apreciază că, în cauză, sunt incidente prevederile art. 8 alin. (2) din Legea 554/2004, astfel cum erau în vigoare la data începerii procesului arbitrai, competența materială de soluționare a prezentului litigiu revenind instanței de contencios administrativ, respectiv secției a IX-a CAF a Curții de Apel București." Criticile recurentei CNAIR privind acest considerent sunt nefondate. În primul rând, Înalta Curte reține că recurenta CNAIR a criticat considerentul încheierii atacate din 21.10.2020 privind data începerii litigiului, solicitând instanței de recurs să constate că litigiul pendinte a început la data de 28.05.2020, însă nu și soluția primei instanțe din încheierea atacată prin care a constatat competența materială a Curții de Apel București, secția a IX-a CAF în soluționarea prezentului litigiu. Or, schimbarea doar a considerentului privind data începerii procesului și reținerea susținerilor recurentei că litigiul pendinte a început pe 28.05.2020 ar presupune menținerea soluției stabilirii instanței competente material ca fiind Curtea de Apel București, secția a IX-a CAF, deși raportat la această data pretinsă a fi cea a începerii procesului, 21.10.2020, aceasta nu ar mai fi instanța competentă material să judece acțiunea în anulare. Potrivit art. 461 (2) C. proc. civ., "în cazul în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greșite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, instanța, admițând calea de atac, va înlătura acele considerente și le va înlocui cu propriile considerente, menținând soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate." Prin urmare, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 461 (2) C. proc. civ., recursul la considerente este admisibil doar în măsura în care considerentele care se cer a fi schimbate nu conduc la schimbarea soluției din dispozitiv, întrucât, dacă prin schimbarea considerentelor decisive sau decizorii cu unele contrare soluția pronunțată în dispozitiv ar deveni lipsită de fundament, recursul nu ar fi unul la considerente, ci chiar unul împotriva soluției cuprinse în dispozitivul hotărârii (în cauză a încheierii), potrivit art. 461 (1) C. proc. civ. Dincolo de acest aspect de admisibilitate a recursului CNAIR la considerentele încheierii atacate din 21.10.2020, susținerile recurentei în sensul că instanța de fond a încălcat prevederile art. 27 C. proc. civ. și art. 608 C. proc. civ., atunci când a reținut că prezentul litigiu a început în data de 19.12.2014 sunt nefondate, prima instanță stabilind în mod corect că normele procedurale aplicabile cauzei sunt cele în vigoare la data începerii procesului arbitral. În opinia recurentei, soluționarea unei cauze vizând anularea unei hotărâri arbitrale nu ar începe la data depunerii cererii de arbitrare, ci la data învestirii instanței judecătorești cu acțiunea în anularea hotărârii arbitrale, cererea formulată în condițiile art. 608 neavând natura juridică a unei căi de atac, ci o configurație procesuală autonomă, în prezenta cauză nefiind aplicabilă Decizia V/2001 pronunțată de ÎCCJ, având în vedere că prin aceasta s-au dezlegat aspecte ce țin de vechiul C. proc. civ. Susținerile recurentei sunt nefondate. Raționamentul aplicat de Curtea Supremă de Justiție prin Decizia nr. V din 25 iunie 2001, pronunțată în recurs în interesul legii, rămâne valabil și sub imperiul Noului C. proc. civ. pentru că dispozițiile Codului de procedură anterior sunt similare cu cele din Noul C. proc. civ. în această materie. Or, prin Decizia nr. V din 25 iunie 2001, dată într-un recurs în interesul legii, Curtea Supremă de Justiție a statuat că acțiunea în anulare ar fi o cale de atac, în considerentele deciziei arătându-se că: "Potrivit art. 364 din C. proc. civ. "hotărârea arbitrală poate fi desființată numai prin acțiune în anulare, pentru unul din următoarele motive: (...) Din această dispoziție a legii rezultă similitudinea majorității motivelor pentru care hotărârea arbitrală poate fi desființată pe calea acțiunii în anulare cu cazurile de casare ce pot fi invocate în cadrul căii de atac a recursului împotriva unei hotărâri judecătorești, astfel cum acestea sunt reglementate prin art. 304 din C. proc. civ. De aceea se impune să se considere că acțiunea în anulare constituie calea unică de atac ce se poate exercita împotriva hotărârii arbitrale, având conținut și efecte similare căii de atac a recursului împotriva hotărârilor judecătorești. Natura juridică a acestei căi de atac este determinată tocmai de caracterul definitiv al hotărârii arbitrale, care nu este susceptibilă de a fi atacată cu apel și poate fi pusă în executare silită. Cum în procedura de drept comun o astfel de hotărâre poate fi atacată numai cu recurs, este evident că și acțiunea în anulare constituie o cale de atac având caracteristici asemănătoare recursului, dar cu unele particularități ce decurg din motivele ce pot fi invocate în sprijinul acesteia, care, cu toată similitudinea de reglementare, nu sunt identice totuși cu cazurile de casare din materia recursului. (...) O atare interpretare se impune și pentru că prin art. 364 din C. proc. civ. sunt prevăzute restrictiv cazurile în care poate fi desființată o hotărâre arbitrală pe calea acțiunii în anulare, așa cum, în întreg sistemul instituit prin C. proc. civ., instanța de control judiciar poate reforma hotărârile atacate numai în cazul constatării unor motive prevăzute limitativ de lege, relevându-se în această privință dispozițiile din art. 304, art. 317-318, art. 322 și art. 330 din codul menționat. Or, este de principiu că o judecată în fond presupune o examinare devolutivă a cauzei, care nu s-ar putea realiza în cazul în care soluționarea pricinii ar urma să se facă în anumite limite prestabilite, cum sunt cele instituite prin art. 364 lit. a)-i) din C. proc. civ.." În raport de considerentele care au determinat instanța supremă să îi dea această calificare, configurația acțiunii în anulare este, în continuare, și sub imperiul noului C. proc. civ., similară cu calea extraordinară de atac a recursului, atât din perspectiva motivelor de legalitate care nu permit o devoluare a fondului, cât și din perspectiva posibilității punerii în executare a hotărârii arbitrale. Ceea ce s-a clarificat prin Noul C. proc. civ. și se clarificase chiar anterior prin Legea nr. 219/2005, a fost că instanța judecă acțiunea în anulare în completul prevăzut de lege pentru judecata în primă instanță. Noul C. proc. civ. nu a adus însă noutăți cu privire la dispozițiile legale pe care se întemeiază considerentele instanței supreme din Decizia V/2001 redate mai sus care au stat la baza calificării acțiunii în anulare drept cale de atac, similitudinile acțiunii în anulare cu calea de atac a recursului menținându-se și în noua reglementare. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, care se impune a fi reținută în raport de rolul constituțional al instanței supreme în unificarea practicii confirmă interpretarea primei instanțe în sensul că legea procedurală aplicabilă acțiunii în anulare este legea de la momentul începerii procedurii arbitrale, în acest sens fiind Decizia nr. 3417/20.06.2019 și Decizia nr. 5482/12.11.2019 pronunțate de secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 4060/4.10.2018 și decizia nr. 4059/4.10.2018, pronunțate de secția a II a civilă, prin care s-a reținut în esență că acțiunea în anulare hotărâre arbitrală este o cale de atac specială, astfel că, pe plan procesual prevederile legale care o reglementează sunt cele în vigoare la data începerii procesului arbitrai, potrivit art. 27 din Noul C. proc. civ. și art. 3 din Legea 76/2012, respectiv cele cuprinse în C. proc. civ. de la 1865. Prin urmare, susținerile recurentei CNAIR în sensul inaplicabilității acestei decizii sunt nefondate, prima instanță stabilind în mod corect că acțiunea în anulare este o cale de atac împotriva hotărârii arbitrale inclusiv sub imperiul Noului C. proc. civ. întrucât raționamentul Curții Supreme de Justiție expus în considerentele Deciziei RIL nr. 5/2001, cu privire la natura acțiunii în anulare îndreptată împotriva hotărârii arbitrate rămâne actual. În consecință, nu pot fi primite criticile recurentei în sensul că acțiunea în anulare ar fi o judecată de primă instanță și, din acest motiv, legea procedurală aplicabilă ar fi cea de la data introducerii acțiunii în anulare (28.05.2020). Contrar celor susținute de către intimată, data începerii procesului arbitral este dată de momentul introducerii cererii de arbitrare (19.12.2014), iar nu de data introducerii acțiunii în anularea hotărârii arbitrale. c) Admisibilitatea prezentei căi de atac în raport de legea procesuală aplicabilă. La momentul începerii procesului arbitral, dată stabilită ca fiind cea releventă pentru determinarea admisibilității prezentei căi de atac, art. 613 alin. (4) C. proc. civ. avea următorul conținut: "Hotărârile curții de apel, pronunțate potrivit alin. (3), sunt supuse recursului." Art. 613 alin. (3) C. proc. civ. stabilea că .Admițând acțiunea, curtea de apel va anula hotărârea arbitrată și: [...]". Din interpretarea per a contrario a textelor de lege evocate, aplicabile prezentului litigiu, rezultă că hotărârea curții de apel prin care a fost respinsă acțiunea în anulare nu este supusă recursului, fiind definitivă. Prin sentința atacată, Curtea de Apel București a respins acțiunea în anulare formulată de CNAIR împotriva Deciziei ICC privind jurisdicția din data de 20 februarie 2020 și Hotărârii arbitrale finale din data de 31 martie 2020 pronunțate de ICC în cadrul dosarului arbitral ICC nr. x. În ceea ce privește încheierea atacată din 21.10.2020 privind competența, aceasta se atacă cu cale de atac odată cu fondul. Sub imperiul vechii reglementări, practica constantă a instanței supreme (Decizia nr. 3417/20.06.2019 și Decizia nr. 5482/12.11.2019 pronunțate de secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 4060/4.10.2018 și decizia nr. 4059/4.10.2018, pronunțate de secția a II a civilă) - care se impune a fi reținută pentru considerentele ținând de rolul unificator de jurisprudență al instanței supreme, astfel cum a fost acesta explicitat în considerentele precedente- a fost de a respinge recursurile formulate împotriva unei hotărâri prin care s-a respins acțiunea în anulare ca inadmisibile. Cu titlu de exemplu, prin Decizia nr. 3417/20.06.2019 pronunțată de secția de contencios administrativ și fiscal s-a statuat că: " Din analiza textului de lege menționat rezultă că doar hotărârile prin care acțiunea în anulare a fost admisă pot fi atacate cu recurs, hotărârile prin care acțiunea în anulare a fost respinsă nefiind supuse acestei căi de atac." Prin Decizia nr. 100/2017, Curtea Constituțională a confirmat această interpretare și a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 613 alin. (4) cu trimitere la alin. (3) din C. proc. civ., statuând că: "35. Curtea reține că dispozițiile legale criticate în prezenta cauză reglementează calea de atac deschisă împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de curtea de apel în soluționarea acțiunilor în anularea hotărârilor arbitrale, statuând că sunt supuse recursului hotărârile pronunțate potrivit alin. (3) al art. 613 din C. proc. civ., respectiv hotărârile prin care s-a admis acțiunea în anulare. Această opțiune a legiuitorului este justificată de faptul că admiterea acțiunii în anulare are ca efect apariția unei noi situații juridice, distinctă de cea stabilită prin hotărârea arbitrală. Dacă acțiunea în anulare este admisă, curtea de apel anulează hotărârea arbitrală și, potrivit art. 613 alin. (3) din C. proc. civ., trimite cauza spre judecată instanței competente să o soluționeze potrivit legii, trimite cauza spre rejudecare tribunalului arbitral sau se pronunță în fond, în limitele convenției arbitrale. Prin admiterea acțiunii în anulare este afectat caracterul stabil al hotărârii arbitrale, instanța superioară de control judiciar fiind chemată să confirme sau să infirme această situație. 36. În schimb, Curtea constată că, în cazul respingerii acțiunii în anulare, ordinea juridică stabilită prin hotărârea arbitrală rămâne neschimbată, hotărârea curții de apel, în acest caz, confirmând definitiv hotărârea pronunțată de instanța arbitrală. Prin exercitarea recursului împotriva hotărârilor de respingere ale curții de apel ar însemna că părțile urmăresc, în realitate, o reexaminare a cauzei și o nouă decizie în privința lor, pronunțată de o instanță judecătorească, și nu de o instanță arbitrală. Or, hotărârea arbitrală confirmată prin hotărârea curții de apel reprezintă finalizarea procedurii arbitrale în cadrul căreia părțile au beneficiat de toate garanțiile oferite de aceasta. Așadar, incidența dispozițiilor procedurale criticate este subsecventă acordului de voință intervenit între părți, care au optat, prin clauza compromisorie înscrisă în contract, pentru soluționarea litigiilor de către o instanță arbitrală, părțile trebuind să recunoască consecințele juridice ale aplicării prevederilor legale privind desemnarea unei asemenea instituții, inclusiv dispozițiile procedurale care reglementează condițiile desființării hotărârii arbitrale pe calea acțiunii în anulare. Scopul unei asemenea modalități de soluționare a litigiilor este menit să asigure o judecată imparțială, mai rapidă, în care părțile pot fi apărate și pot solicita toate dovezile apreciate necesare, judecata finalizându-se cu adoptarea unei hotărâri susceptibile de executare silită. În aceste condiții, Curtea reține că nu se poate pune problema încălcării drepturilor consacrate în Constituție, atât timp cât părțile sunt cele care decid prin convenția arbitrală cu privire la modalitatea de soluționare a litigiului. 37. În continuare, Curtea reține că normele legale criticate nu operează nicio distincție între subiectele de drept supuse incidenței lor, de vreme ce acestea se aplică în mod egal tuturor celor aflați în situația prevăzută în ipoteza normei legale, fără nicio discriminare pe considerente arbitrale. Orice parte interesată în exercitarea unei căi de atac are acces la o instanță de judecată prin promovarea unei acțiuni în anulare, iar în situația respingerii acesteia niciuna dintre părți nu are deschisă calea de atac a recursului. Însă, admiterea acțiunii în anulare plasează părțile pe o poziție inegală, partea care a pierdut litigiul în arbitraj dobândește un avantaj prin admiterea acțiunii în anulare, motiv pentru care legiuitorul a prevăzut calea de atac a recursului. 38. Totodată, Curtea mai reține că legiuitorul are competența de a adopta reglementări cu caracter general sau cu caracter special, derogatoriu, cu aplicabilitate la anumite situații, în mod egal, pentru toți cei interesați în exercitarea acelorași categorii de drepturi sau în îndeplinirea acelorași categorii de obligații, în exercitarea mandatului său constituțional conferit de dispozițiile art. 126 alin. (2), potrivit cărora "Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt cele prevăzute numai prin lege", și ale art. 129, potrivit cărora "Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii". Așadar, în considerarea anumitor particularități, legiuitorul este îndreptățit să opteze pentru o cale de atac cu o identitate proprie, alta decât a celei de drept comun. Accesul liber la justiție, prevăzut la art. 21 din Constituție, nu poate avea semnificația că acesta trebuie asigurat la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac." Așa cum instanța de control constituțional a statuat în jurisprudența sa constantă (Decizia nr. 1/1995, decizia nr. 414/2010, decizia 415/2010), deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Potrivit jurisprudenței Curții, puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta. În consecință, autoritățile și instituțiile publice (inclusiv instanțele) urmează să respecte întru totul atât considerentele, cât și dispozitivele acestora. Tocmai această interpretare a instanței supreme și a Curții Constituționale, a determinat modificarea art. 613 alin. (4) C. proc. civ., în anul 2017, care a permis ca și hotărârile prin care se respinge acțiunea în anulare să fie atacate cu recurs. Așa cum însă s-a statuat în practica instanței supreme (Decizia nr. 3417/20.06.2019 și Decizia nr. 5482/12.11.2019 pronunțate de secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 4060), această modificare nu afectează însă în niciun mod litigiile arbitrale inițiate anterior, care rămân guvernate de legea procesuală în vigoare la data inițierii lor. În raport de argumentele mai sus prezentate, excepția inadmisibilității cererii de recurs invocată de intimată urmează a fi admisă, ceea ce atrage respingerea recursului formulat de CNAIR ca inadmisibil.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, întrucât legea procedurală, art. 613 alin. (4) C. proc. civ., în forma aplicabilă la momentul inițierii arbitrajului, respectiv 19.12.2014 nu permite atacarea cu recurs a sentinței atacate cuprinzând soluția de respingere a acțiunii în anulare și a încheierii ce poate fi atacată cu cale de atac doar o dată cu fondul, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul ca inadmisibil. La redactarea dispozitivului se va ține seama și de încheierea de îndreptare de eroare materială din data de 11 mai 2023, prin care s-a îndreptat omisiunea strecurată în minuta deciziei, în sensul trecerii exprese în minută și a soluției de respingere a recursului împotriva încheierii de ședință din data de 21.10.2024.