ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 865/2025

Hotărârea arbitrală Prin hotărârea arbitrală parțială din data de 17.07.2023, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în dosarul ICC nr. x/HBH, s-a dispus respingerea excepțiilor de necompetență invocate de Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere CNAIR S.A. și s-a stabilit că Arbitrul Unic are competență cu privire la revendicările asocierii A. - B. S.R.L., prin A.. I.

Acțiunea în anulare Prin cererea înregistrată la data de 21 august 2023 pe rolul Curții de Apel București, secția a X-a de contencios administrativ și fiscal și pentru achizițiile publice, sub nr. x/2023, pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere CNAIR S.A., în contradictoriu cu reclamanta Asocierea A.- B. S.R.L. prin A., a solicitat anularea hotărârii arbitrale parțiale pronunțate în dosarul ICC nr. x/HBH și trimiterea cauzei spre competentă soluționare la Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României. Prin încheierea din 29 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a X-a de contencios administrativ și fiscal și pentru achizițiile publice, în dosarul nr. x/2023, s-a admis excepția necompetenței funcționale a secției a X-a de contencios administrativ și achiziții publice, invocată de reclamantă, și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea secțiilor civile ale Curții de Apel București, specializate în materia raporturilor dintre profesioniști. Prin încheierea nr. 1 din 16 ianuarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2023, s-a admis excepția necompetenței materiale procesuale în soluționarea acțiunii în anulare, invocată din oficiu, și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a X-a de contencios administrativ și fiscal și pentru achizițiile publice. Prin decizia nr. 970 din 25 aprilie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a V-a civilă, în raport de dispozițiile art. 53 alin. (1 1 ) din Legea nr. 101/2015, în vigoare la data înregistrării acțiunii arbitrale. I.

Hotărârea pronunțată de curtea de apel Prin sentința civilă nr. 89 din 27 septembrie 2024, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a respins acțiunea în anulare, ca neîntemeiată. I.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. - C.N.A.I.R. S.A., solicitând admiterea căii de atac, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași curți de apel, precum și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată. În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. După o succintă prezentare a situației de fapt, recurenta-reclamantă a susținut că soluția și considerentele din sentința recurată legate de respingerea motivelor de anulare prevăzute de art. 608 alin. (1) lit. a), c) și h) C. proc. civ. sunt nelegale și cad sub incidența motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Recurenta arată că, deși a reluat în conținutul sentinței toate argumente reclamantei subsumate motivului de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., considerentele pentru care curtea de apel a reținut corectă decizia tribunalului arbitral privind competența Curții de Arbitraj ICC sunt formale, minimale, contradictorii și dovedesc o neînțelegere atât a filozofiei contractului FIDIC, ceea ce a condus la încălcarea art. 1270 C. civ., cât și o aplicare defectuoasă a regulilor de interpretare juridică instituite de art. 1266-1268 C. civ. În primul rând, consideră că instanța de fond nu a înțeles că, raportat la ordinea de interpretare stabilită de art. 2 din acordul contractual, textul anexei la ofertă are caracter derogatoriu de la sub-clauzele 20.6 din condițiile speciale și condițiile generale din contract care făceau vorbire de regulile de arbitraj ale Curții de Arbitraj ICC. În al doilea rând, recurenta opinează că introducerea în anexa la ofertă a unei denumiri diferite decât cea a Curții de Arbitraj ICC (respectiv Curtea de Arbitraj Comercial Internațional în loc de Curtea Internațională de Arbitraj) a avut tocmai rolul de a evidenția că forul arbitral competent este diferit de Curtea de Arbitraj ICC, iar, dacă se aplică corect regula de interpretare juridică de la art. 1268 alin. (3) C. civ., rezultă că scopul introducerii unei denumiri diferite în anexa la ofertă decât cea din condițiile speciale și condițiile generale a fost acela de a produce anumite efecte juridice derogatorii, iar, în acest context, se relevă că este profund greșit penultimul paragraf de la pagina18 și paragraful 5 de la pagina 19 din sentință. Recurenta susține că prin introducerea în anexa la ofertă a altui for arbitral decât Curtea de Arbitraj ICC, sub-clauzele 20.6 din condițiile speciale și condițiile generale se consideră modificate în mod corespunzător și nu anulate, deoarece, pe de o parte, voința părților de a deroga de la o prevedere contractuală nu atrage nulitatea, iar, pe de altă parte, aceste sub-clauze mai conțin și alte elemente decât regulile de procedură ale Curții de Arbitraj ICC, astfel că se aplică în continuare în completare în ceea ce privește elementele care nu sunt în contradicție. Pe de altă parte, întrucât există o contradicție între prevederea contractuală din anexa la ofertă, care nominalizează un anumit for arbitral, și prevederile contractuale din condițiile speciale și condițiile generale cu privire la regulile de procedură ale altui for arbitral, devine incident art. 619 alin. (2) C. proc. civ. Recurenta arată că instanța de fond nu a motivat de ce a înlăturat aplicarea art. 619 alin. (2) C. proc. civ. și a aplicat, în schimb, art. 550 C. proc. civ. coroborat cu prevederile inferioare ale sub-clauzelor 20.6 din condițiile speciale și condițiile generale pentru a valida hotărârea tribunalului arbitral cu privire la pretinsa competență a Curții de Arbitraj ICC. Cu referire la considerentul introdus de prima instanță la penultimul paragraf de la pag. 19, precizează că acesta este irelevant, deoarece, în condițiile incidenței normei imperative de la art. 619 alin. (2) C. proc. civ., nu s-a pus în niciun moment problema ca, în cauză, Curtea de Arbitraj CCIR să aplice regulile de procedură ale ICC. Mai arată că este complet greșit considerentul de la paragraful 3 de la pagina 19 din sentință deoarece prima instanță putea să verifice paginile de internet și regulile de procedură ale celor 2 foruri, iar, în urma acestor două simple verificări, ar fi observat că sintagma "Curtea de Arbitraj Comercial Internațional" desemnează doar Curtea de Arbitraj CCIR. De asemenea, susține că sunt complet greșite considerentele instanței de fond de la paragrafele 4 și 6 de la pagina 19 din sentință, întrucât, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 1 alin. (2) lit. b), art. 28 alin. (2) lit. e) și art. 29 alin. (1) din Legea nr. 335/2007, rezultă că sintagma "Curtea de Arbitraj Comercial Internațional" este perfect clară, în condițiile în care este definită că fiind instituția permanentă de arbitraj a Camerei Naționale, iar Camera Națională este una singură, respectiv Camera de Comerț și Industrie a României. De aceea, recurenta arată că, în mod surprinzător, în loc să facă aplicabilitatea deplină a dispozițiilor imperative ale Legii nr. 335/2007, instanța de fond a ajuns la concluzia flagrant nelegală de la paragraful 4 de la pagina 20 din sentință conform căreia "(...) nu se poate reține încălcarea Legii nr. 335/2007, interpretarea contractului realizându-se conform voinței părților, astfel cum rezulta din clauzele contractuale și actele normative incidente contractului", în condițiile în care părțile contractante nu și-au dat în vreun fel acordul de "deroga" de la dispozițiile imperative ale Legii nr. 335/2007, iar actele normative vizate de instanța de fond că ar stabili competența Curții de Arbitraj ICC (H.G.. nr. 1405/2010 și Ordinul nr. 146/2011) sunt inferioare ca forță juridică, chiar dacă sunt ulterioare Legii nr. 335/2007, astfel că nu ar putea să stabilească ceva contrar acestei legi. Așadar, pentru toate considerentele ce precedă, recurenta susține că prima instanță a avut o reprezentare total greșită asupra structurii și ordinii de interpretare a clauzei arbitrate, iar considerentele acesteia în sensul validării competenței Curții de Arbitraj ICC sunt, pe de o parte, contradictorii și omisive, iar, pe de alta parte, încalcă flagrant legea părților consacrată de art. 1270 C. civ., regula de interpretare consacrată de art. 1268 alin. (3) C. civ., regulile de procedură statuate de art. 619 alin. (2) C. proc. civ. și dispozițiile imperative ale Legii nr. 335/2007, ceea ce atrage incidența motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Recurenta-reclamantă arată, cu referire la soluția de respingere a motivului de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., că prima instanță a tratat superficial și expeditiv chestiunea contradicției soluției și considerentelor hotărârii arbitrale prin raportare la clauza arbitrală și dispozițiile legale incidente. Astfel, susține că la paragrafele (43)-(51) din acțiunea în anulare a demonstrat și probat că hotărârea arbitrală încalcă imperativele Legii nr. 335/2007, ale art. 1270 C. civ., ale art. 2 din O.U.G. nr. 34/2006, precum și ale art. 619 alin. (2) C. proc. civ., însă, în mod paradoxal, instanța de fond a stabilit, cu niște considerente sumare, omisive, contradictorii și contrare ordinii de drept din România, că hotărârea arbitrală emisă de un Arbitru Unic străin, care nu cunoaște limba română și nici dreptul român, este perfect legală. În acest sens, arată că un prim considerent care atestă viciile sentinței este cuprins la paragraful 4 de la pagina 20 a acesteia, mai-sus evocate, deși, evident, voința părților nu poate contraveni dispozițiilor imperative ale legii. Apreciază că părțile, prin voința proprie și în contra dispozițiile legale exprese, nu aveau cum să aloce sintagmei "Curtea de Arbitraj Comercial Internațional" semnificația forului arbitral instituționalizat al Curții Internaționale de Arbitraj de la Paris, din moment ce, în dreptul român aplicabil, un alt for arbitral are această denumire. De asemenea, prevederile inferioare ca forță juridică ale sub-clauzelor 20.6 din condițiile speciale și condițiile generale, care menționează, într-adevăr, regulile procedurale ale Camerei Internaționale de Comerț, chiar dacă sunt aprobate prin H.G. nr. 1405/2010, nu au cum să deroge de la imperativele Legii nr. 335/2007. Consideră că la fel de superficială se relevă a fi și analiza instanței de fond cu privire la încălcarea de către hotărârea arbitrală (emisă de un arbitru unic necunoscător al dreptului român) a principiilor statuate de dispozițiile art. 2 din O.U.G. nr. 34/2006, iar acest fapt este confirmat de considerentul de la paragraful 5 de la pagina 20 din sentință. Recurenta mai arată că este evident că intimata nu avea cum să schimbe în mod unilateral forul arbitral prevăzut de contract inclus în documentația de atribuire adusă la cunoștința publicului și pe baza căreia s-a ofertat și s-a încheiat contractul, iar recurenta nu avea cum să accepte acest lucru, deoarece s-ar fi încălcat principiile transparenței și tratamentului egal statuate de O.U.G. nr. 34/2006. Așadar, prin acceptarea documentației de atribuire și prin semnarea contractului în mod necondiționat (în contextul în care anexa la ofertă făcea mențiune expresă despre "Curtea de Arbitraj Comercial Internațional", adică despre Curtea de Arbitraj CCIR), rezultă că instanța de fond a reținut greșit că părțile și-au exercitat libertatea legală de a opta pentru arbitrajul Camerei Internaționale de Comerț și a validat la rândul său încălcarea principiilor statuate de art. 2 din O.U.G. nr. 34/2006. Mai departe, arată că superficialitatea motivării instanței de fond este evidențiată și de considerentul de la penultimul paragraf de la pagina 20 din sentință. Așadar, instanța de fond a abordat doar vag și formal problematica obligativității încheierii din 03.01.2023 a arbitrului unic din Dosarul arbitral CCIR nr. 24/2022 și a tranșat această problematică în mod superficial, clamând că ar putea fi doar o problemă de unificare a jurisprudenței. Totodată, prin considerentul reținut la paragraful final de la pagina 20, instanța de fond validează, în contra voinței reale a părților rezultată din aplicarea regulilor de interpretare statuate de art. 1266-1268 C. civ., aplicarea de către arbitrul unic străin al Curții de Arbitrai ICC a principiului de interpretare contra proferentem, deși această regulă de interpretare consacrată de art. 1269 C. civ. are doar caracter subsidiar și se aplică în mod excepțional, dacă, într-adevăr, nu s-ar fi putut afla sensul sintagmei "Curtea de Arbitraj Comercial Internațional." Cu privire la soluția de respingere a motivului de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., recurenta arată că la paragrafele (52)-(63) din acțiunea în anulare a demonstrat și probat că nu sunt arbitrabile cele două cereri adiționale care vizează anularea a două documente constatatoare emise în temeiul art. 166 din Anexa la H.G. nr. 395/2016, astfel că hotărârea arbitrală este anulabilă inclusiv din perspectiva reținerii competenței Curții de Arbitraj ICC pentru soluționarea acestor cereri, însă instanța de fond, invocând inter alia anumite decizii ale ICCJ, a ajuns la concluzia eronată că cele două cereri adiționale sunt arbitrabile. Consideră că sunt irelevante considerentele de la paragrafele 4 și 5 de la pagina 21 din sentință, întrucât instanța de fond nu putea să soluționeze principial problematica arbitrabilității celor două cereri adiționale prin raportare la secția instanței competentă să soluționeze litigiile privind derularea contractelor de achiziție publică, deoarece nu competența unei anumite secții determină arbitrabilitatea sau, după caz, nearbitrabilitatea unei anumite pretenții, ci doar dispoziția specială din Legea nr. 101/2016, care face trimitere la arbitraj. Pornind de la natura juridică de contract administrativ a contractului de achiziție publică, art. 53 din Legea nr. 101/2016 statuează plenitudinea de competență a instanței de judecată, legată de pretențiile care vizează atât faza precontractuală, cât și faza derulării contractului de achiziție publică. De la principiul statuat de textul legal sus-menționat s-a reglementat, la art. 57 din Legea nr. 101/2016, excepția soluționării pretențiilor prin arbitraj, însă trebuie observat că aria de acțiune a acestei excepții este una limitată, pe de o parte, pentru că nu face nicio referire la "acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire"', iar, pe de altă parte, pentru că, legat de faza derulării contractului, pot fi soluționate nu toate categoriile de litigii prevăzute la art. 53, ci doar cele care vizează "interpretarea, încheierea, executarea, modificarea și încetarea contractelor" (nu anularea și nulitatea). Deși, într-adevăr, atât Înalta Curte, cât și legiuitorul au statuat că documentul constatator este un act emis în legătură cu executarea contractului de achiziție publică, trebuie observat că validitatea acestui document nu poate fi verificată decât de instanța de judecată, pe de o parte, pentru că norma de excepție a art. 57 se referă exclusiv la contracte (și nu și la documente constatatoare), iar, pe de altă parte, pentru că documentul constatator este un act administrativ unilateral emis direct în temeiul legii, al art. 166 din Anexa la H.G. nr. 395/2016 (și nu al contractului), iar validitatea unui asemenea act administrativ nu poate face obiectul controlului de legalitate decât al instanței de contencios administrativ. Faptul că este emis prin raportare la maniera de executare a unui contract de achiziție publică și că aspectele de executare ale unui asemenea contract pot face obiectul arbitrajului nu conferă arbitrajului o extensie de competență pentru a verifica legalitatea unui document constatator, în condițiile în care, potrivit Legii nr. 54/2004, doar o instanță de contencios administrativ are o competență exclusivă în acest sens, iar Legea nr. 101/2016 nu face nicio derogare. Dacă scopul ar fi fost ca validitatea documentelor constatatoare să fi verificată inclusiv de tribunalul arbitral, atunci cu siguranță că, odată cu introducerea în Legea nr. 101/2016 a textului alin. (1 3 ) al art. 53 privind competența instanței de a soluționa litigiile privind documentul constatator, legiuitorul ar completat și dispoziția de excepție a art. 57 din același act normativ în sensul de a include și documentele constatatoare în aria de competență a arbitrajului. Recurenta consideră că o certificare a faptului că aspectele legate de nulitatea actelor administrative rămân apanajul exclusiv al instanței de judecată este dată tocmai de faptul că anularea și nulitatea contractului de achiziție publică sunt menționate expres doar la art. 53, nu și la art. 57 din Legea nr. 101/2016, astfel că, pentru identitate de rațiune, anularea și nulitatea documentului constatator menționat doar la art. 53 este doar de competenta instanței de judecată. Mai departe, în ceea ce privește considerentul instanței de fond de la paragraful 6 de la pagina 21 din sentință, conform căruia:"(...) alin. (1 3 ) al art. 53 (invocat de reclamantă) a fost introdus prin Legea nr. 208/2022 care a fost publicată în (...) 11 iulie 2022 astfel încât nu este aplicabil speței (...)", consideră că acesta este profund eronat, pentru simplul motiv că, deși arbitrajul a fost inițiat la data de 28.03.2022, cele două cereri adiționale au fost formulate ulterior datei de 11.07.2022, respectiv la 03.11.2022 și 01.03.2023, când alin. (1 3 ) al art. 53 era în vigoare și producea efecte juridice depline. Pe de altă parte, deși considerentele instanței de fond susțin arbitrabilitatea cererilor adiționale, arată că penultimele paragrafe de la pagina 21 din sentință sunt contradictorii prin raportare la cele precedente în sensul că insistă pe competența exclusivă a secției de contencios administrativ a instanței de judecată în ceea ce privește validitatea acestor documente constatatoare. Așadar, pentru toate argumentele ce precedă, recurenta susține că nici în ceea ce privește problematica arbitrabilității aspectelor legate de documentele constatatoare, instanța de fond nu a reușit să facă o interpretare corectă a dispozițiilor art. 53 și art. 57 din Legea nr. 101/2016, iar unele dintre considerentele menite să susțină pretinsa legalitate a hotărârii arbitrale sunt contradictorii, ceea ce atrage incidența motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. I.

Apărările formulate în cauză Intimata Asocierea A. - B. S.R.L., prin A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând sentința recurată, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în cauză, se constată următoarele: Prealabil examinării criticilor îndreptate împotriva hotărârii parțiale, în legătură cu competența Curții de arbitraj I. C. civ., instanța de recurs, pentru a facilita înțelegerea raționamentului care urmează a fi expus, va rezuma elementele circumstanțiale ale cauzei, determinante pentru soluționarea chestiunilor deduse judecății în recurs, așa cum acestea au fost reținute atât de tribunalul arbitral, cât și de instanța învestită cu acțiunea în anulare. Astfel, litigiul de față a apărut pe fondul derulării acordului contractual nr. x/14.11.2014, încheiat între C.N.A.I.R. S.A. și ASOCIEREA A.- B. S.R.L., pentru proiectarea, execuția și realizarea Autostrăzii Sebeș-Turda, Lot x KM, 17+000-KM 41 + 250. Potrivit art. 2 din acordul contractual, "Următoarele documente sunt considerate a forma, a fi citite și interpretate ca parte a Contractului în această ordine de prioritate: a) Acordul Contractual; b) Actele adiționale la acordul contractual; c) Scrisoarea de Atribuire; d) Scrisoarea de ofertă; e) Condițiile Speciale; f) Condițiile Generale; g) Cerințele Beneficiarului; h) Graficele și i) Propunerea Antreprenorului și orice alte documente ce reprezintă o parte integrantă a Contractului (…)". Părțile au stabilit ca disputele ivite în executarea acestuia să fie soluționate prin arbitraj instituționalizat, potrivit Regulamentului de Arbitrare al Camerei Internaționale de Comerț de către Curtea de Arbitraj Comercial Internațional, în limba română, locul arbitrajului fiind stabilit la București, sens în care au prevăzut la sub-clauza 20.6 din condițiile generale la contract că "Exceptând cazurile în care disputele se soluționează pe cale amiabilă, orice dispută pentru care decizia CAD (dacă există) nu a devenit finală și obligatorie va fi soluționată prin arbitraj internațional. Dacă nu se stabilește altfel de către Părți: a) disputa va fi soluționată potrivit Regulamentului de Arbitrare al Camerei Internaționale de Comerț, b) disputa va fi soluționată de către trei arbitri numiți în conformitate cu prevederile acestui Regulament, și c) arbitrajul va fi condus în limba de comunicare definită în Sub-Clauza 1.4 (Legea și Limba)". Această clauză a fost particularizată în cadrul anexei la propunerea financiară pentru procedura de achiziție publică, în care părțile au stabilit ca disputa să fie arbitrată de un arbitru, limba arbitrajului-limba română, locul arbitrajului-București, iar instituția de arbitraj să fie Curtea de Arbitraj Comercial Internațional. Primul motiv de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., însă instanța de control judiciar constată că recurenta-reclamantă nu a prezentat o motivare circumstanțiată acestui motiv de recurs, criticile expuse raportându-se la aspecte ce țin de aplicarea și interpretarea dispozițiilor legale, circumscrise motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Prin urmare, Înalta Curte apreciază că recursul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat, atât ca urmare a neînfățișării unor critici care să susțină acest motiv de casare, cât și ca urmare a faptului că, în raport de considerentele hotărârii atacate, aceasta explică în mod convingător soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a pronunțat soluția în cauză. Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale este corectă. Chestiunea litigioasă dedusă judecății încă din etapa arbitrajului vizează instituția de arbitraj competentă să soluționeze disputa apărută între părți care, în opinia recurentei, este Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României; în sens contrar, prin hotărârea parțială pronunțată, Curtea Internațională de Arbitraj din cadrul Camerei Internaționale de Comerț a stabilit că îi revine competența de a arbitra. Confirmând hotărârea instanței arbitrale, curtea de apel a reținut, în esență, că, deși în condițiile speciale ale contractului nu a fost indicată expres instituția care organizează arbitrajul, este în afara oricărui dubiu faptul că a fost desemnată Curtea de Arbitraj Internațional de pe lângă Camera Internațională de Comerț, având în vedere mențiunea expresă că disputa va fi soluționată potrivit Regulamentului de Arbitrare al acesteia, referirea la regulile de procedură ale instituției care organizează arbitrajul fiind suficientă, conform art. 550 alin. (1) C. proc. civ. De asemenea, a stabilit că dispozițiile Legii nr. 355/2017 nu pot conferi efect util sintagmei "Curtea de Arbitraj Comercial Internațional", din moment ce identificarea instituției de arbitraj în cuprinsul acestei legi se face prin utilizarea sintagmei "Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț a României". Deși au fost subsumate cazului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținerile recurentei în legătură cu modul de soluționare a excepției necompetenței instanței arbitrale se circumscriu ipotezei de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dat fiind că autoarea căii de atac deduce verificării modalitatea în care curtea de apel a dezlegat motivele acțiunii în anulare întemeiate pe dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. Printr-o primă critică, recurenta pretinde că instanța de fond nu a dat eficiență dispozițiilor art. 1.268 alin. (3) și ale Legii nr. 335/2017, arătând că statuările sale încalcă dispozițiile art. 1, 28 și 29 din lege, în care se reține însăși denumirea de "Curtea de Arbitraj Comercial Internațional" și sediul acesteia în București, care coincide cu locul arbitrajului stabilit de contract. Susținerile sunt nefondate și vor fi înlăturate. Curtea de apel a reținut în mod judicios faptul că disputa dintre părți vizează o clauză neclară, a cărei interpretare este necesară, aplicând în mod corect principiile de interpretare prevăzute de art. 1.266-1.268 C. civ. Contrar susținerilor recurentei, în anexa la propunerea financiară pentru procedura de achiziție publică, parte integrantă a acordului contractual, nu este clar specificat faptul că instituția de arbitraj competentă și de comun acord agreată de către părți este Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României; în concret, este menționată Curtea de Arbitraj Comercial Internațional. Cât privește Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț si Industrie a României, aceasta are propriile Reguli de procedură arbitrală aplicabile arbitrajului intern și internațional organizat de aceasta. Pe de altă parte, denumirea instituției care administrează arbitrajul internațional în cadrul Camerei de Comerț si Industrie a României este cea de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț si Industrie a României, așa cum rezultă din documentele oficiale ale Curții, inclusiv din modelul clauzei compromisorii pe care îl recomandă Camera de Comerț si Industrie a României. În acest context, identificarea Curții de Arbitraj Comercial Internațional trebuie realizată, potrivit textului de lege sus-enunțat, în raport cu regulile de procedură aplicabile arbitrajului, așa cum acestea au fost prevăzute de părți în contract. Aceasta, întrucât art. 550 alin. (1) C. proc. civ. stabilește că, "prin clauza compromisorie părțile convin ca litigiile ce se vor naște din contractul în care este stipulată sau în legătură cu acesta să fie soluționate pe calea arbitrajului, arătându-se, sub sancțiunea nulității, modalitatea de numire a arbitrilor. În cazul arbitrajului instituționalizat este suficientă referirea la instituția sau regulile de procedură ale instituției care organizează arbitrajul". Atât arbitrul unic, cât și prima instanță au reținut că, prin sub-clauza 20.6 din contract, părțile au optat pentru arbitrarea disputei lor potrivit Regulamentului de Arbitrare al Camerei Internaționale de Comerț, a cărui aplicare în litigiul dedus arbitrajului nu a fost contestată; conform acestuia, Curtea de Arbitraj Internațional este organismul de arbitraj independent al Camerei de Comerț Internațional (I. C. civ.). Potrivit art. 1.2 și 6.2 din Regulamentul I. C. civ., "Curtea este singurul organism autorizat să administreze arbitraje în baza Regulamentului, inclusiv controlul și aprobarea hotărârilor adoptate în conformitate cu acesta", respectiv, "prin exprimarea acordului privind desfășurarea arbitrajului în baza Regulamentului, părțile au acceptat faptul că arbitrajul va fi administrat de Curte". Potrivit prevederilor Legii nr. 335/2007, denumirea instituției care administrează arbitrajul internațional în cadrul Camerei de Comerț si Industrie a României este "Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț si Industrie a României", sintagmă care nu se regăsește în cuprinsul clauzei compromisorii disputate în cauză. Prin urmare, instituția de arbitraj desemnată de părți în cuprinsul sub-clauzei 20.6 "Curtea de Arbitraj Comercial Internațional" este Curtea Internațională de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț Internațional, ca unic forum care are autoritatea de a aplica Regulile I. C. civ., iar nu Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț a României, astfel cum susține recurenta. În consecință, fiind plasat pe o premisă care nu corespunde realității juridice stabilite de părți la încheierea contractului și confirmată atât de instanța arbitrală, cât și de curtea de apel, motivul de recurs invocat nu are aptitudinea de a demonstra încălcarea dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., raportate la cele ale Legii nr. 335/2017 și ale art. 1.268 C. civ., sens în care nu pot fi primite nici criticile recurentei privind caracterul inoperant al clauzei compromisorii. În ceea ce privește susținerile recurentei referitoare la faptul că, fiind societate pe actiuni cu unic acționar statul roman și care are ca sursa de finantare fondurile publice, având in vedere implicațiile financiare ale unui arbitraj, reclamanta nu putea indica ca instituție arbitrală decât Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț si Industrie a României întrucât costurile sunt cu mult reduse față de costurile ce le implică un arbitraj în fața International Chamber of Commerce - International Court of Arbitration, Înalta Curte constată că, tocmai având in vedere aceste implicații financiare, la încheierea contractului recurenta trebuia să manifeste maximă exigență și să formuleze clauze clare, concise și lipsite de ambiguitate, ea fiind de altfel cea care întocmit formularul de contract ce a fost încheiat între părți. Astfel, pentru neclaritatea unor termeni folosiți în redactarea clauzei compromisorii singura responsabilă este recurenta. Înalta Curte reține că este nefondat motivul de recurs privind nelegalitatea hotărârii parțiale recurate din perspectiva încălcării de către curtea de apel a dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. în raport de dispozițiile imperative ale Legii nr. 335/2017, art. 1270 C. civ., O.U.G. nr. 34/2006 și art. 619 alin. (2) C. proc. civ. În mod corect a statuat curtea de apel că nu se poate reține încălcarea Legii nr. 335/2007, interpretarea contractului realizându-se conform voinței părților, astfel cum rezultă din clauzele contractuale și actele normative incidente contractului. Legea nr. 335/2007 nu conține prevederi care să tranșeze problema unui conflict de competență dintre Curtea ICC și Curtea CCIR. Chestiunea litigioasă din prezenta cauză vizează interpretarea unei convenții arbitrale ambigue din cauza unor prevederi aparent contradictorii și, respectiv, stabilirea intenției comune a părților la momentul încheierii contractului, cum în mod corect a reținut prima instanță. Referitor la H.G. nr. 1405/2010 și Ordinul nr. 146/2011, curtea de apel a reținut faptul că acestea preiau modelul de contract standard FIDIC, care prevede o clauză arbitraj standard în favoarea ICC, iar faptul că prin H.G. nr. 1/2018 legiuitorul român a introdus un model de contract pentru proiectele de infrastructură care prevedea arbitrajul sub egida Curții CCIR nu prezintă relevanță, de vreme ce contractul dintre părți a fost încheiat anterior intrării în vigoare a acestui act normativ (care nu retroactivează), iar competența instituției arbitrale se bazează pe convenția arbitrală încheiată între părți. În acest context, nu poate fi primită susținerea recurentei conform căreia prevederile sub-clauzei 20.6 din contract, chiar dacă sunt aprobate prin H.G. nr. 1405/2010, nu pot deroga de la Legea nr. 335/2017, în condițiile în care acest act normativ nu statuează cu privire la competență. Prin urmare, nu se pune problema unei derogări de la această lege în ceea ce privește sub-clauza 20.6 din contract, care face trimitere la Regulile ICC, atribuind astfel competență Curții ICC, singura care poate aplica aceste reguli, în condițiile mai sus arătate. Pentru aceleași motive, interpretarea coroborată a mențiunii echivoce din anexa la ofertă cu mențiunea clară din sub-clauza 20.6 din contract nu echivalează cu o derogare a Ordinului nr. 146/2011 de la Legea nr. 335/2017. Contrar susținerii recurentei, aplicarea regulii contra proferentem este corectă, fiind recunoscută în interpretarea convențiilor internaționale de arbitraj, în condițiile în care recurenta, în calitate de parte care a impus anexa la ofertă, nu poate profita de pe urma interpretării unei dispoziții ambigue incluse în aceasta. Nu poate fi reținută critica recurentei privind încălcarea art. 2 din O.U.G. nr. 34/2006, întrucât părțile au libertatea legală de a alege instituția arbitrală, iar recurenta nici măcar nu a justificat această încălcare. Deși recurenta se prevalează de prevederile art. 619 alin. (2) C. proc. civ., în mod corect instanța le-a înlăturat de la aplicare, dând prevalență art. 550 C. proc. civ., incident în cauză. Absența menționării exprese în cuprinsul clauzei compromisorii a competenței Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț si Industrie a României conduce la inaplicabilitatea art. 619 alin. (2) C. proc. civ., acest text de lege condiționând incidența regulilor de procedură ale unui anumit arbitraj instituționalizat de desemnarea acestuia ca fiind competent să soluționeze litigiile ivite. Prin urmare, nu se pune problema unei încălcări a dispozițiilor imperative, problema litigioasă constând doar în interpretarea clauzei compromisorii conform intenției comune a părților la data încheierii contractului. Contrar susținerii recurentei, curtea de apel a reținut în mod corect că nu există o putere de lucru judecat a încheierii din data de 03.01.2023 pronunțată în dosarul arbitral CCIR nr. x/2022, critica pe acest aspect încadrându-se în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. Prin încheierea din data de 03.01.2023, Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României a respins ca neîntemeiată excepția de necompetență a arbitrajului organizat sub egida Curții de Arbitraj Comercial Internațional care funcționează pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, respectiv a necompetenței Tribunalului arbitral constituit pentru soluționarea dosarului nr. x/2022, având ca obiect o cerere de arbitrare, în baza acelorași raporturi contractuale supuse examinării în prezenta cauză. S-a reținut că din probatoriul administrat de curtea de apel nu rezultă dacă încheierea din data de 03.01.2023 a fost atacată cu o acțiune în anulare pentru a avea caracter definitiv, precum și faptul că prin sentința nr. 120 din 07 decembrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2023 de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă s-a respins ca inadmisibilă sesizarea privind un conflict pozitiv de competență între ICC și CCIR. Într-adevăr, și în cadrul acestui dosar a fost pusă în discuție aceeași chestiune, respectiv instituția de arbitraj competentă, însă curtea de apel a apreciat corect faptul că încheierea din 03.01.2023, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, nu se impune cu putere de lucru judecat în prezentul litigiu. În conformitate cu dispozițiile art. 1119 alin. (1) și (2) C. proc. civ., Tribunalul arbitral decide asupra propriei competențe, fără a lua în considerare o cerere având același obiect, deja pendinte între aceleași părți în fața unui tribunal statal sau arbitral, afară numai dacă motive temeinice impun suspendarea procedurii, raportat la obiectul cererii arbitrale și excepțiile, apărările formulate de părți. Potrivit art. 431 alin. (1) și (2) C. proc. civ., nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect și oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă, însă în prezenta cauză nu se pune problema autorității de lucru judecat întrucât fiecare entitate jurisdicțională are deplina libertate de a statua asupra propriei competențe. În litigiul arbitral nr. 24/2022 nu s-a statuat asupra competenței tribunalului arbitral din prezentul litigiu, astfel că nu există niciun aspect litigios dezlegat care să se impună, cu autoritate de lucru judecat, în prezenta pricină. Prin urmare, susținerile recurentei pot constitui doar un exemplu de practică judiciară, însă trebuie remarcat faptul că, în dreptul românesc, judecătorul în general nu este legat de o hotărâre pronunțată într-o cauză similară, jurisprudența neconstituind izvor de drept. Nu este fondat nici motivul de recurs privind nelegalitatea hotărârii parțiale recurate din perspectiva încălcării de către curtea de apel a dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., în sensul că cererile adiționale ale antreprenorului (privind anularea documentelor constatatoare intermediare) nu erau susceptibile de soluționare pe calea arbitrajului. Instanța de recurs reține că, așa cum s-a statuat prin Decizia RIL nr. 25/2021, litigiul pornit la 28.03.2022, având ca obiect anularea documentului constatator emis de autoritatea contractantă, care conține informații referitoare la neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către contractant/contractantul asociat și la eventualele prejudicii, este în competența instanței civile de drept comun, indiferent dacă vizează un contract de achiziție publică încheiat sub imperiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 34/2006 sau unul încheiat în condițiile Legii nr. 98/2016. Fără a face distincție între actele normative care au reglementat în timp procedura de achiziție publică, în măsura în care litigiul în care se solicită anularea documentului constatator emis de autoritatea contractantă, care conține informații referitoare la neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către contractant sau contractantul asociat și la eventualele prejudicii, a fost început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 212/2018 (actul normativ care a modificat Legea nr. 101/2016, stipulând competența instanței civile de drept comun în cauzele decurgând din executarea contractului de achiziție publică), în raport cu dispoziția legală menționată anterior, competența de soluționare revine instanței civile. În speță, s-a statuat prin regulatorul de competență pronunțat în cauză, respectiv decizia nr. 970/25.04.2024 pronunțată de ÎCCJ, secția a II-a civilă, că obiectul acțiunii arbitrale vizează executarea unui contract de achiziție publică (iar documentele constatatoare sunt emise în privința modalității de executare a contractului), astfel încât competența materială procesuală se va determina potrivit regulilor prevăzute în Legea nr. 101/2016. În concret, Înalta Curte reține că, potrivit art. 53 alin. (1) 1 din Legea nr. 101/2016 (forma în vigoare la data sesizării primei instanțe - 28.03.2022): "Litigiile și cererile care decurg din executarea contractelor administrative și cele care decurg din rezilierea, rezoluțiunea, denunțarea unilaterală sau încetarea anticipată a contractelor de achiziție publică din motive independente de autoritatea contractantă se soluționează în primă instanță, de urgență și cu precădere, de către secția civilă a tribunalului în circumscripția căruia se află sediul autorității contractante sau în circumscripția în care își are sediul social/domiciliul reclamantul." Contrar susținerilor recurentei, art. 57 din Legea nr. 101/2016 se referă la posibilitatea părților de a conveni ca litigiile referitoare la contracte să fie soluționate prin arbitraj. Textul stipulează că, în caz de litigii legate de interpretarea, încheierea, executarea, modificarea sau încetarea contractelor, părțile au dreptul să aleagă soluționarea prin arbitraj. Fiind acte emise în executarea contractului, anularea documentelor constatatoare intră în sfera litigiilor referitoare la executarea contractului, prevăzute de art. 57 din Legea nr. 101/2016, care pot fi supuse soluționării pe calea arbitrajului. În acord cu argumentele reținute de curtea de apel, se constată că alin. (1) 3 al art. 53, invocat de recurentă, a fost introdus prin Legea nr. 208/2022, care a fost publicată în Monitorul Oficial la data de 11 iulie 2022, astfel încât nu este aplicabil speței, în raport de data formulării cererii de arbitrare. Faptul că ulterior datei de 28 martie 2022 (momentul formulării acțiunii arbitrale) au fost formulate cereri adiționale nu este de natură să atragă incidența art. 53 alin. (1) 3 din actul normativ invocat, deoarece stabilirea dispozițiilor legale aplicabile litigiului se face în raport cu data sesizării organului arbitral. Totodată, în mod corect curtea de apel a arătat că prin Legea nr. 208/2022 a fost modificată competența instanțelor în privința litigiilor decurgând din executarea contractelor de achiziție publică, în sensul că a fost înlăturată competența instanțelor civile, fiind atribuită instanțelor de contencios administrativ plenitudinea de competență referitoare la contractele de achiziție publică (litigii privind procedura de atribuire, nulitatea contractelor, executarea acestora, etc), sens în care a evocat decizia nr. 11/2023 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție. Pentru aceste motive, critica este înlăturată. În concluzie, statuând asupra caracterului nefondat al criticilor recurentei, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. - C.N.A.I.R. S.A. împotriva sentinței civile nr. 89 din 27 septembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.