ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 525/2023

Ședința publică din data de 8 martie 2023

Analizând actele de la dosar și decizia atacată, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 24.05.2021, reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. – C.N.A.I.R. S.A. a chemat în judecată pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să-l oblige să-i plătească suma de 241.607,86 RON reprezentând dobânzi penalizatoare ce au fost achitate de reclamantă pentru contractele de lucrări nr. x/21.07.2015 și nr. y/09.06.2016 încheiate cu antreprenorul A. S.R.L., ambele finanțate din BEI 23.840, în cadrul Titlului 65 "Cheltuieli aferente programelor cu finanțare rambursabilă", în scopul reîntregirii bugetului de venituri proprii al C.N.A.I.R. S.A., precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 194-197 C. proc. civ. și art. 1528 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 2660/29.10.2021, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile, reclamanta a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 914A/07.06.2022, Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă a respins apelul ca nefondat.

Împotriva deciziei civile, reclamanta a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. solicitând casarea și reținerea spre rejudecare, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată.

Subsumat motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a criticat decizia recurată, întrucât instanța de apel și-a întemeiat hotărârea pe motive străine de natura cauzei, reținând că toată situația de fapt expusă prin acțiune este rezultatul culpei recurentei, deoarece a înaintat cererile de plată către ordonatorul principal de credite după 15 zile de la data la care facturile au fost primite de la antreprenor, aspect apreciat hotărâtor pentru punerea la dispoziție a fondurilor cu întârziere și generarea penalităților aferente.

În combaterea acestui argument, a susținut că a depus toate diligențele pentru a efectua plata la timp către antreprenor, în scopul evitării penalităților. Astfel, la 18.12.2018 a transmis cererea de plata către Direcția Generală Investiții Proiecte Strategice și Monitorizarea Proiectelor din cadrul pârâtei, pentru a obține sumele necesare achitării facturilor antreprenorului. A menționat că, deși putea solicita fondurile mai devreme, pentru ca intimatul să i le pună la dispoziție în timp util, a procedat conform dispozițiilor art. II pct. I) din Anexa nr. 1 la Normele Metodologice aprobate prin Ordinul Ministrului Finanțelor nr. 3809/2018, care prevăd că ordonatorii principali de credite finanțați din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat și bugetele fondurilor speciale pot prezenta Ministerului Finanțelor Publice cereri pentru deschiderea de credite bugetare până cel târziu la 21.12.2018 inclusiv, asigurându-se astfel timpul necesar efectuării cheltuielilor până la finele anului fiscal. Așadar, instanța de apel a reținut eronat că ar fi trimis cu întârziere cererea către ordonatorul principal de credite, deși rezultă că a fost respectat termenul limită de 21.12.2018.

A mai arătat că a transmis o nouă cerere pentru obținerea fondurilor, astfel cum intimatul i-a solicitat prin adresa nr. x/28.12.2018, considerând că ordonatorul principal de credite le va aloca din bugetul pe anul 2018, nemaifiind nevoie de o solicitare de majorare a limitei lunare de cheltuieli; nici în urma acestei cereri, sumele necesare n-au fost acordate, iar recurenta a formulat o nouă solicitare la 18.01.2022, privind majorarea limitei lunare de cheltuieli stabilite pentru Titlul 65.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a susținut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material și a invocat dispozițiile art. 37 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, potrivit cărora "Dacă legile bugetare nu au fost adoptate cu cel puțin 3 zile înainte de expirarea exercițiului bugetar, Guvernul îndeplinește sarcinile prevăzute în bugetul anului precedent, limitele lunare de cheltuieli neputând depăși, de regulă, 1/2 din prevederile bugetului anului precedent, cu excepția cazurilor deosebite, temeinic justificate de către ordonatorii principali de credite, sau 1/2 din sumele propuse în proiectul de buget, în situația în care acestea sunt mai mici decât cele din anul precedent."

Pe temeiul acestei prevederi legale, a criticat soluția instanței de apel prin care i-a fost imputat, în mod exclusiv, prejudiciul și a menționat că a depus toate diligențele pentru a respecta termenele de depunere a cererilor de alocarea a fondurilor. A reiterat dispozițiile art. 37 alin. (1) din Legea nr. 500/2002, care prevăd clar faptul că, în cazul în care bugetul pentru anul următor nu a fost aprobat, Guvernul îndeplinește sarcinile prevăzute în bugetul anului precedent, lucru pe care intimatul a refuzat să-l respecte, generând întârzierea plății facturilor către antreprenor, cu consecința calculării penalităților de întârziere achitate de recurentă.

Raportat la aceeași prevedere legală, autoarea căii de atac a susținut că, în cazul în care nu ar fi respectat regula prevăzută de dispozițiile art. 37 alin. (1) din Legea nr. 500/2002, oricum se încadra în situația de excepție a acestui text de lege, deoarece întârzierea plăților către antreprenor și generarea penalităților de întârziere reprezintă un caz deosebit, temeinic justificat pentru majorarea limitelor lunare de cheltuieli. A subliniat că aceste penalități, indiferent în sarcina cărei părți urmau a fi stabilite de instanță, trebuiau achitate tot de la bugetul statului, prin urmare erau îndeplinite condițiile unei situații deosebite, temeinic justificate.

În continuare, recurenta a susținut că, în speță, sunt îndeplinite premisele răspunderii civile pentru fapta proprie, conform art. 1357 C. civ., respectiv fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția, care, conform art. 1357 alin. (2) C. civ., poate îmbrăca forma celei mai ușoare culpe.

A arătat că fapta ilicită stă la baza prejudiciului și poate fi o acțiune sau o inacțiune, precum în litigiul de față, în care s-a dovedit omisiunea intimatului de a pune la dispoziție, la timp, sumele care trebuiau virate antreprenorului. Cu privire la prejudiciu, a susținut că este evident, fiind pus în sarcina sa în mod greșit, deoarece și-a îndeplinit în termen obligațiile legale, solicitând ordonatorului principal de credite fondurile necesare plății facturilor emise de antreprenor.

Condiția legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu este îndeplinită, întrucât prin omisiunea intimatului de a-i vira sumele necesare pentru plata lucrărilor finanțate de la bugetul de stat, s-a creat un prejudiciu în sarcina sa, prin depășirea scadenței facturilor; din acest motiv, antreprenorul a solicitat și obținut penalități de întârziere, conform prevederilor Legii nr. 72/2013.

Cu privire la condiția vinovăției, a arătat că este îndeplinită, sub forma culpei, prin omisiunea punerii la dispoziție, la timp, a sumelor necesare pentru plata facturilor către antreprenor.

Intimatul nu a depus întâmpinare.

Astăzi, Înalta Curte a invocat din oficiu excepția nulității recursului în temeiul art. 489 alin. (2) raportat la dispozițiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ.

Analizând, cu prioritate, potrivit dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte reține următoarele:

Conform art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) din același cod, recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Așadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau a mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., condiția legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-unul dintre acestea. Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenta aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanța de apel, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte reține că recurenta, deși a indicat expres motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, respectiv când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, criticile dezvoltate prin memoriul de recurs relevă, în realitate, nemulțumirea părții față de interpretarea și aprecierea probelor administrate și a situației de fapt de către instanța de apel.

Cu privire la primul motiv de nelegalitate, recurenta a susținut că instanța de apel și-a întemeiat hotărârea pe motive străine de natura cauzei, întrucât a reținut greșit culpa sa exclusivă pentru întârzierea plății facturilor emise de antreprenor, deși a probat că a depus toate diligențele pentru a trimite cererea de obținere fonduri la timp și a respectat termenul limită de 21.12.2018, prevăzut de art. II pct. 1) din Anexa nr. 1 la Normele metodologice aprobate prin O.M.F. nr. 3809/2018. A arătat că instanța de apel nu a avut în vedere toate aceste aspecte, consecința fiind pronunțarea unei hotărâri întemeiate pe motive străine de natura cauzei.

Analizând hotărârea recurată, Înalta Curte constată că acest motiv de nelegalitate nu se integrează conținutului legal al motivului de casare invocat; sub pretextul reținerii unor motive străine de natura pricinii de către instanța de apel, recurenta punând în discuție fondul cauzei în ceea ce privește modul de îndeplinire a obligației de plată și lipsa culpei sale pentru generarea penalităților de întârziere. Această concluzie rezultă din argumentele menționate în susținerea motivului de recurs, autoarea căii de atac urmărind, în realitate, o reevaluare a situației de fapt și a probatoriului existent cu privire la aceste aspecte, asupra cărora instanțele de fond s-au pronunțat.

Prin al doilea motiv de casare, recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 37 alin. (1) din Legea nr. 500/2002, precum și art. 1357 C. civ. privind incidența în speță a răspunderii civile delictuale. A arătat că instanța devolutivă de control judiciar nu a apreciat corect cu privire la excepția prevăzută de dispoziția legală specială, deoarece situația din speță reprezenta caz deosebit, temeinic justificat; totodată, a greșit și în examinarea conduitei intimatului, care îndeplinește condițiile răspunderii civile delictuale, întrucât prin omisiunea de a pune la dispoziție sumele necesare pentru plata antreprenorului, a generat penalități de întârziere.

Înalta Curte reține că aceste dispoziții legale au fost invocate în afara exigențelor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât toate aceste susțineri reprezintă trimiteri la elemente de fapt, care au fost deja analizate de instanțele de fond, prin prisma probatoriului administrat, fiind critici de netemeinicie cu privire la decizia recurată.

Totodată, analiza memoriului de recurs relevă că autoarea căii de atac a reiterat motivele prezentate în apel, urmărind să obțină de la instanța de recurs reaprecierea situației de fapt cu privire la aspectele criticate, precum și reanalizarea probatoriului conform viziunii proprii asupra chestiunii litigioase.

În acest context, Înalta Curte amintește că examinarea instanței de recurs este limitată de conținutul introductiv al art. 488 C. proc. civ. doar la criticile de nelegalitate, nu și la cele de eventuală netemeinicie. O asemenea analiză nu mai poate fi făcută în etapa procesuală a recursului, față de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care, indicând că recursul urmărește să supună Înaltei Curți examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, îi consacră acestei căi de atac natura nedevolutivă; așa fiind, reevaluarea situației de fapt și a probelor deja administrate nu mai poate fi supusă cenzurii și în recurs, deoarece sistemul național de drept nu recunoaște decât dublul grad de jurisdicție, iar nu și al treilea grad devolutiv.

Totodată, Înalta Curte reamintește că nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare din perspectiva rigorilor procedurale. O astfel de situație se constată și în cauza de față, din moment ce, așa cum s-a arătat, analiza memoriului de recurs impune concluzia că recurenta nu a formulat nicio critică aptă să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar cele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. au fost invocate doar formal.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte, dând eficiență prevederilor art. 496 alin. (1) teza a III-a, raportat la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. – C.N.A.I.R. S.A. împotriva deciziei civile nr. 914/A/07.06.2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 martie 2023.