ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 607/2022

Ședința publică din data de 15 martie 2022

Asupra recursului civil de față;

Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 9 noiembrie 2016 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. de dosar x/2016, reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar B.., a chemat în judecata pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. și a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 6.922.739,77 RON cu T.V.A. inclus, reprezentând contravaloare lucrări executate, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1.851-1.856 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 301 din 16 martie 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, a fost respinsă, ca tardiv formulată, excepția prescripției și s-a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar B.., în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A.

Împotriva sentinței primei instanțe, reclamanta a declarat apel, prin care a solicitat modificarea în tot a sentinței atacate și, procedând la rejudecarea fondului, să se dispună admiterea cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 1762A/2020 din 11 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.A., prin administrator judiciar B.., împotriva sentinței civile nr. 301 din 16 martie 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs reclamanta.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a arătat că decizia recurată a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă și cuprinde motive contradictorii, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă.

Raportat la dispozițiile art. 480 C. proc. civ., la art. 131 alin. (2)-(4) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești și la art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că instanța de apel, în cuprinsul pct. 3.5 din considerente a statuat că dispozițiile legale invocate de prima instanță, respectiv prevederile art. 296 din O.U.G. nr. 34/2006 și ale art. 6 alin. (2) din O.U.G. nr. 146/2002 sunt vădit greșite și a procedat la înlocuirea cu considerentele expuse supra, la pct. 3.4 din decizie.

Or, în opinia recurentei-reclamante, conform art. 480 C. proc. civ., instanța putea schimba în tot sau în parte hotărârea doar în situația admiterii apelului.

Astfel cum susține recurenta-reclamantă, rolul instanței de apel nu este de a complini viciile unei hotărâri, ci de a exercita controlul asupra legalității și temeiniciei acesteia, în limitele în care a fost învestită, pronunțând o hotărâre de schimbare în tot sau în parte atunci când se impune.

Astfel, recurenta-reclamantă apreciază că instanța de apel a pronunțat o soluție care este și contradictorie, deoarece pe de o parte a constatat legalitatea și temeinicia hotărârii pronunțate de prima instanță, iar pe de altă parte a condiționat acest fapt de înlocuirea, complinirea și lămuririle cuprinse în decizie, ceea ce înseamnă, că în forma sa inițială, sentința pronunțată nu era temeinică și legală.

O altă critică vizează faptul că în dispozitiv nu sunt menționate aspectele cu privire la înlocuirea, complinirea aspectelor din hotărârea primei instanțe care sunt vădit greșite, în practică statuându-se în sensul că dispozitivul hotărârii judecătorești nu poate fi incomplet, întrucât trebuie să poată fi executat potrivit dispozițiilor sale intrinseci, astfel încât să nu fie necesară complinirea lui cu probele cauzei.

Recurenta-reclamantă concluzionează în sensul că dispozitivul hotărârii, care este chintesența actului de autoritate, trebuia să cuprindă în mod imperativ soluția dată fiecărei cereri, iar această lipsă constituie un motiv de nulitate absolută, potrivit art. 174 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă invocă și motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că hotărârea a fost dată cu greșita aplicare a dispozițiilor C. civ. cu privire la acțiunea directă întemeiată pe dispozițiile art. 1856 din C. civ.

Potrivit art. 1.856 din C. civ., care poartă denumirea marginală de "Acțiunea directă a lucrătorilor", în măsura în care nu au fost plătite de antreprenor, persoanele care, în baza unui contract încheiat cu acesta, au desfășurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate au acțiune directă împotriva beneficiarului, până la concurența sumei pe care acesta din urmă o datorează antreprenorului la momentul introducerii acțiunii.

Astfel cum arată recurenta-reclamantă, pentru a stabili conținutul noțiunii de "lucrător", care are această acțiune directă, trebuie avute în vedere și celelalte articole ce reglementează contractul de antrepriză în C. civ., respectiv este nevoie de o interpretare sistematică a legii.

În acest sens, recurenta-reclamantă susține că, în raport de prevederile art. 1.851 din C. civ., care definește contractul de antrepriză, obiectul acestui contract poate fi atât o lucrare, cât și un serviciu.

Totodată, potrivit art. 1.852 C. civ., antreprenorul poate încredința unuia sau mai multor subantreprenori executarea unor părți ori elemente ale lucrări sau serviciilor, afară de cazul în care contractul de antrepriză a fost încheiat în considerarea persoanei sale, și că subantreprizei îi sunt aplicabile dispozițiile ce reglementează contractul de antrepriză.

Ținând seama de denumirea marginală a art. 1.856 C. civ. și de faptul că textul include în sfera persoanelor care au acțiunea directă împotriva beneficiarului lucrării, pe cele care au desfășurat o activitate atât pentru executarea lucrării contractate, cât și pentru prestarea serviciilor, rezultă că prin "lucrător" se înțelege persoana care efectiv a desfășurat activități care presupun prestarea de "lucrări" și "servicii", indiferent de natura raportului juridic dintre lucrător și antreprenor.

Recurenta-reclamantă arată că noțiunea de "lucrător" nu este identică cu cea de "subantreprenor", în primul rând pentru faptul că în aceeași reglementare legiuitorul folosește ambele noțiuni și, în al doilea rând, pentru că nici conținutul lor nu este identic. Din compararea dispozițiilor legale mai sus arătate rezultă, astfel cum susține recurenta-reclamantă, că lucrătorul poate fi însă și un subantreprenor - persoana juridică, dacă este cel care a desfășurat activitățile menționate la art. 1.856 C. civ.

Recurenta-reclamantă apreciază că în mod greșit instanța de apel a restrâns noțiunea de "lucrător" doar la persoanele fizice, deoarece realitatea economică arată că mulți din cei ce contribuie la finalizarea unui contract de antrepriză de mare anvergură sunt specialiști care folosesc diverse forme de organizare profesională (persoană fizică autorizată, societate comercială cu răspundere limitată, societăți pe acțiuni).

De altfel, societățile comerciale, mai ales cele care sunt specializate cum este și A. S.A., nu numai că au în C. civ..A.E.N. principal menționată activitatea pe care o prestează, în cazul de față "lucrări de construcție a proiectelor utilitare pentru fluide", dar au și autorizații speciale, obținute de la instituțiile de reglementare.

De asemenea, în momentul de față legea (atât Codul fiscal cât și Codul muncii și Legea nr. 52/2011 privind exercitarea unor activități cu caracter ocazional desfășurate de zilieri) limitează posibilitatea încheierii unor contracte civile cu persoane fizice.

Ca atare, recurenta-reclamantă apreciază că argumentele instanței de apel nu pot fi primite, deoarece golesc de conținut articolul 1.856 C. civ. și îl lipsesc de eficiență, acțiunea directă a executantului față de beneficiar fiind o veritabilă excepție de la regula relativității efectelor contractului și bazându-se pe ideea grupului de contracte încheiate între persoane, fie ele fizice sau juridice.

Recurenta-reclamantă apreciază că aspectele de echitate avute în vedere de legiuitor la momentul adoptării C. civ. de la 1864, nu mai sunt de actualitate.

Mai mult, potrivit recurentei-reclamante, tendința legiuitorului european este de a extinde aria de aplicare a acțiunii directe, invocând în acest sens dispozițiile art. 71 alin. (7) din Directiva nr. 2014/24/UE.

În susținerea posibilității introducerii de către subantreprenorul persoană juridică a acțiunii directe întemeiată pe art. 1.856 C. civ., recurenta-reclamantă invocă și practica judiciară și doctrina.

De altfel, interpretarea instanței de apel potrivit căreia instanța de fond a respins acțiunea având în vedere dispozițiile art. 1.856 C. civ., care dau dreptul doar persoanelor fizice să demareze o acțiune directă, este lipsită de suport și pentru faptul că, în această situație, instanța avea obligația de a respinge acțiunea ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă și nu ca fiind neîntemeiată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte la 23 martie 2021 .

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare la 19 aprilie 2021, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante la 5 mai 2021 .

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare la 10 mai 2021 .

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părților.

Prin încheierea din 25 ianuarie 2022 a fost respinsă excepția tardivității recursului, iar conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ., recursul a fost admis în principiu și s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac în reformare, cu citarea părților.

Recursul de față este fondat, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 Cod procedură civilă urmând a fi respinse, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

O primă critică formulată de recurenta-reclamantă vizează încălcarea prevederilor art. 480 C. proc. civ., întrucât instanța putea schimba în tot sau în parte hotărârea doar în situația admiterii apelului, critică subscrisă motivului de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă.

Înalta Curte arată că, potrivit dispozițiilor art. 480 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel poate păstra hotărârea atacată, situație în care, după caz, va respinge, va anula apelul ori va constata perimarea acestuia.

Astfel, după rejudecarea fondului, instanța de apel poate respinge apelul și menține hotărârea atacată, în motivare, instanța de apel putând să se refere la motivele hotărârii primei instanțe și să le adopte sau să le înlocuiască cu propriile considerente.

Înalta Curte constată că, prin hotărârea recurată, instanța de apel a apreciat că eventualele carențe, deficiențe ori erori ale motivării sentinței atacate pot fi complinite sau suplinite în faza apelului, dat fiind că este o cale devolutivă de atac, cu condiția ca soluția adoptată să fie legală și temeinică.

Ca atare, în mod legal, instanța de apel, raportat la prevederile art. 476 alin. (1) C. proc. civ., a înlocuit considerentele primei instanțe, reținând că acțiunea directă nu este fondată pe dispozițiile art. 296 din O.U.G. nr. 34/2006 și nici pe cele ale art. 6 alin. (2) din O.U.G. nr. 146/2002.

Totodată, nici critica ce vizează faptul că în dispozitiv nu sunt menționate aspectele cu privire la înlocuirea, complinirea aspectelor din hotărârea primei instanțe care sunt vădit greșite, nu poate fi reținută.

Dispozitivul este ultima parte a hotărârii și cuprinde soluția ce s-a pronunțat în cauză.

Conținutul dispozitivului este reglementat de prevederile art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., trebuind ca acesta să cuprindă soluția dată tuturor cererile deduse judecății de către părți, aceste cerințe fiind respectate de către instanța de apel, soluția pronunțată fiind în sensul respingerii apelului declarat în cauză.

Pentru argumentele expuse mai sus, nu poate fi reținut nici motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în susținerea căruia recurenta-reclamantă a invocat faptul că hotărârea recurată este contradictorie, deoarece instanța de apel, pe de o parte a constatat legalitatea și temeinicia hotărârii pronunțate de prima instanță, iar pe de altă parte a condiționat acest fapt de înlocuirea, complinirea și lămuririle cuprinse în decizie.

Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este fondat.

Potrivit dispozițiilor art. 1.852 alin. (1) C. civ., "Prin contractul de subantrepriză antreprenorul poate încredința unuia sau mai multor subantreprenori executarea unor părți ori elemente ale lucrării sau serviciilor, afară de cazul în care contractul de antrepriză a fost încheiat în considerarea persoanei sale".

În raport de aceste prevederi, reiese că subantrepriza este un contract prin care o persoană, numită subantreprenor, se obligă față de antreprenorul principal să execute părți ori elemente ale lucrării contractate de acesta din urmă cu beneficiarul, în schimbul unui preț.

Întrucât sunt două contracte distincte, se creează, în consecință, și două raporturi juridice diferite: raportul de antrepriză dintre beneficiar și antreprenor, respectiv raportul de subantrepriză dintre antreprenor și subantreprenor.

Reiese, așadar, că subantreprenorul și beneficiarul se găsesc în raporturi juridice diferite (unul numai în raportul de subantrepriză, iar celălalt numai în raportul de antrepriză), fapt pentru care, potrivit dreptului comun, subantrepriza nu produce efecte față de beneficiar.

Potrivit dreptului comun și în lipsa unei dispoziții speciale, beneficiarul și subantreprenorul nu au acțiune directă unul împotriva celuilalt, aflându-se în raporturi juridice diferite.

Ca excepție la regula de mai sus, atunci când nu au fost plătite de antreprenor, persoanele care, în baza unui contract încheiat cu acesta, au desfășurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate, au acțiune directă împotriva beneficiarului, până la concurența sumei pe care acesta din urmă o datorează antreprenorului la momentul introducerii acțiunii.

Acțiunea directă a lucrătorilor împotriva clientului este, deci, rodul dispo- ziției speciale a legii, respectiv a art. 1.856 C. civ., pentru exercitarea acțiunii directe fiind necesară îndeplinirea următoarelor condiții: să existe un contract de antrepriză valabil încheiat; să existe lucrări sau servicii efectuate de antreprenor, în baza contractului, prin intermediul persoanelor angajate; beneficiarul să nu fi plătit aceste lucrări ori servicii antreprenorului, la termenele și în cuantumul convenit; antreprenorul să nu fi plătit persoanele angajate care au efectuat lucrările ori au prestat serviciile contractate.

Recunoașterea acțiunii directe constituie o veritabilă excepție de la principiul forței obligatorii a contractului, precum și de la principiul relativității actului juridic.

Înalta Curte arată că dispozițiile art. 1.856 C. civ. nu fac distincție între persoanele care, în baza unui contract încheiat cu antreprenorul, au desfășurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate și care au acțiune directă împotriva beneficiarului, după cum acestea sunt persoane fizice sau juridice.

Ca atare, excluderea persoanelor juridice subantreprenor de la posibilitatea de a exercita acțiunea directă împotriva beneficiarului, în temeiul dispozițiilor art. 1.856 C. civ., contravine principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Restrângerea, pe cale de interpretare, a acțiunii directe reglementate de noul C. civ. numai în cazul lucrătorilor "zidari, lemnari și ceilalți lucrători", astfel cum erau enumerați în dispozițiile art. 1488 C. civ. de la 1864, reprezintă o adaugare nepermisă la lege. Or, în condițiile în care art. 1.856 C. civ. nu distinge, rezultă că nici instanța nu trebuie să distingă.

Față de cele de preced, potrivit art. 497 teza I C. proc. civ., art. 496 alin. (2) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantă și va casa decizia atacată, cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., prin administrator special C. și prin administrator judiciar B.., împotriva deciziei civile nr. 1762A/2020 din 11 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează decizia civilă nr. 1762A/2020 din 11 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 martie 2022.