ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 411/2025

Ședința publică din data de 26 februarie 2025

Deliberând asupra recursului, reține următoarele:

Prin sentința arbitrală nr. 98/15.12.2023, Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României a admis cererea formulată de reclamanta A. S.A., în nume propriu și în numele asocierii A. - B. - C. S.A., în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., astfel cum a fost precizată, și a revizuit determinarea Inginerului D. nr. GD00667/5R3/01(i)/0337 din 09.06.2022, prin care s-a stabilit culpa antreprenorului constând în întârziere în execuția lucrărilor de 34 de zile și o penalitate în sarcina acestuia de 4.998.457,98 RON, în sensul că nu există întârzierea de 34 de zile imputabilă antreprenorului A. și, în consecință, pârâta nu este îndreptățită la penalitățile stabilite de Inginer prin determinarea menționată, a obligat pârâta să restituie reclamantei garanția de bună execuție nr. K046249/830 în termen de 5 zile de la comunicarea sentinței, precum și la plata costurilor de menținere a acesteia în vigoare de către reclamantă, respectiv a sumei de 428.239,65 RON și a dobânzii legale de 55.955 RON, calculată pentru perioada 11.03.2022 - 19.10.2023 și, în continuare, până la plata debitului principal de către pârâtă, a revizuit determinările Inginerului D. nr. GD00667/53R/01(i)0331/04.01.2022, nr. GD00667/53R/01(i)0332/04.01.2022, nr. GD00667/53R/01(i)0333/04.01.2022 și nr. GD00667/53R/01(i)0334 din data de 04.01.2022 și a obligat pârâta să restituie reclamantei suma de 196.886,70 RON plătită de acesta la data de 15.02.2022 în baza celor patru determinări, precum și a dobânzii legale în cuantum de 45.405 RON, calculată până la 19.10.2023 și în continuare până la plata debitului principal; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 246.745,13 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe arbitrale, Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. a formulat acțiune în anulare, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă sub nr. x/2024.

Prin sentința civilă nr. 70/21.06.2024, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins acțiunea în anulare, ca neîntemeiată, obligând reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 14.804,49 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, în esență, curtea de apel a reținut că motivul de anulare prevăzut de art. 608 lit. h) C. proc. civ. nu este incident în cauză.

Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. a declarat recurs împotriva hotărârii curții de apel, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe, iar în subsidiar, în cazul rejudecării de către instanța de recurs, admiterea acțiunii în anulare și, în consecință, desființarea sentinței arbitrale.

Prin memoriul său, subsecvent prezentării situației de fapt, a raporturilor juridice contractuale născute între părțile litigiului și a etapelor procesuale anterioare, recurenta a invocat incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susținând că hotărârea nu este motivată, întrucât nu cuprinde analiza completă a criticilor circumscrise ipotezei reglementate de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., normă de drept pe care și-a întemeiat acțiunea în anulare, apreciind că i-a fost încălcat dreptul la apărare, la un proces echitabil și la egalitate de tratament.

În opinia sa, contrar prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., prin sentința recurată, curtea de apel a analizat doar o parte dintre criticile formulate prin acțiunea în anulare, după ce, mai întâi, a apreciat că argumentele prezentate vizează temeinicia hotărârii arbitrale și, în consecință, nu sunt admisibile.

A susținut că această modalitate de examinare a motivelor acțiunii în anulare - apreciate inadmisibile, dar analizate ulterior, în parte, pe fond - confirma caracterul contradictoriu al hotărârii, precum și nesiguranța judecătorului dedusă din lipsa motivelor de fapt și de drept care i-au format convingerea și, în consecință, neclaritatea raționamentului logico-juridic.

Recurenta a subliniat că aceste vicii de motivare conduc la nesocotirea principiilor procesului civil, întrucât omisiunea de a califica exact cererea dedusă judecății împiedică aflarea adevărului în cauză și încalcă dreptul său la un proces echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituție și de art. 6 alin. (1) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În continuare, a prezentat modalitatea de încheiere a contractului părților, precum și normele de drept incidente și a susținut că, fiind un contract de achiziție publică, având ca obiect proiectarea și execuția unor lucrări de interes public național, iar clauzele lui fiind aprobate prin H.G. nr. 1405/2010, rezultă că valoarea clauzelor contractuale este aceea a unor norme juridice imperative.

Sub acest aspect, reiterând criticile pe care le-a formulat prin acțiunea în anulare promovată împotriva sentinței arbitrale, a susținut că nu putea fi obligată să plătească daune în contextul în care s-a dovedit și culpa antreprenorului și a trebuit extinsă garanția de bună execuție, însă instanța arbitrală nu a avut în vedere aspectele învederate și a pronunțat sentința arbitrală cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legii, a ordinii publice și a bunelor moravuri, respectiv a principiilor echității, imparțialității și independenței, precum și al aflării adevărului, reglementat de art. 22 C. proc. civ.

Potrivit recurentei, în mod nelegal, instanța de fond a conchis că sentința arbitrală nu încalcă principiul aflării adevărului, întrucât, în realitate, prevederile art. 22 C. proc. civ. impun judecătorului, deci și arbitrilor, să nu se limiteze la explicațiile părților și la probele administrate de ele, ci, în situația în care le apreciază insuficiente, să solicite suplimentarea acestora, stăruind prin orice mijloace legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, în scopul pronunțării unei hotărâri legale și temeinice.

Titulara căii de atac a susținut că, nesocotind principiile procesului civil, curtea de apel a încălcat art. 575 alin. (2) C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs subsecvent, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a invocat încălcarea prevederilor art. 1.166, art. 1.179, art. 1.182 și ale art. 1.270 C. civ.

A arătat că instanța de fond a reținut eronat întrunirea cerințelor răspunderii civile contractuale a beneficiarului cu privire la executarea cu întârziere a obligațiilor, fără a avea în vedere conduita antreprenorului, precum și dispozițiile contractuale care reglementau drepturile și obligațiile părților, cu caracter imperativ, în contextul aprobării contractului prin H.G. nr. 1405/2010.

Potrivit recurentei, instanța de fond a reținut, în mod greșit, că nu este incident art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., deși prevederile sub-clauzei 20.1 din Condițiile speciale ale contractului au caracter imperativ, asemenea normelor de drept care reglementează principii fundamentale ale procesului civil, invocate, de asemenea, prin acțiunea în anulare.

În continuare, recurenta a reiterat critici privind vicii de motivare ale hotărârii atacate, arătând că aceasta trebuia să cuprindă o analiză mai aprofundată a argumentelor sale și a înscrisurilor depuse, să explice de ce au fost înlăturate normele de drept invocate, de ce criticile de netemeinice vizând sentința arbitrală nu pot face obiectul examinării în acțiunea în anulare și să verifice dacă tribunalul arbitral a respectat dreptul la apărare și la un proces echitabil.

În finalul memoriului său, a imputat curții de apel modul de soluționare a cererii accesorii privind cheltuielile de judecată, prin prisma art. 452 coroborat cu art. 453 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că suma acordată cu acest titlu este disproporționată față de complexitatea cauzei și munca depusă de avocatul pârâtei.

La 22.11.2024, a fost înregistrată la dosar întâmpinarea formulată de intimată, prin care a invocat excepția nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (1) C. proc. civ., apreciind că nu este motivat, iar în subsidiar, a solicitat respingerea lui ca nefondat.

Analizând cu prioritate excepția nulității recursului, în acord cu prevederile art. 248 C. proc. civ., aplicabile în recurs conform art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate, acesta nefiind un al treilea grad de jurisdicție. Deoarece cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, nelegalitatea trebuie să îmbrace una dintre formele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. sub denumirea de "motive de casare". Simpla nemulțumire a părții în privința hotărârii atacate nu este suficientă, după cum nu este suficientă nici afirmația generală că hotărârea nu este legală, recurentul fiind obligat să își sprijine recursul pe cel puțin unul dintre motivele prevăzute limitativ de lege.

Înalta Curte subliniază că recursul nu poate fi exercitat decât pentru motivele limitativ prevăzute de lege, că niciunul dintre acestea nu permite reexaminarea situației de fapt reținută de instanțele de fond, precum și faptul că simpla reluare a unor dispoziții legale sau prezentarea unor aspecte pur teoretice nu echivalează cu încadrarea recursului în critici de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Aplicând aceste considerente teoretice recursului declarat de recurentă se constată că aceasta a criticat sentința primei instanțe prin raportare la modul în care s-a făcut interpretarea și aplicarea anumitor dispoziții de drept procedural și material, precum și pentru insuficienta motivare și prezentarea unor considerente contradictorii.

Toate aceste critici pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de punctele 6 și 8 ale art. 488 C. proc. civ., corect indicate și de parte, motiv pentru care excepția nulității recursului urmează să fie respinsă ca neîntemeiată.

În continuare, examinând recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta a indicat prin memoriul de recurs că decizia curții de apel nu cuprinde analiza tuturor criticilor sale prezentate în cuprinsul acțiunii în anulare, nici motivele pentru care acestea au fost înlăturate, context în care nu respectă cerințele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind și contradictorie, întrucât argumentele sale au fost calificate inadmisibile, iar ulterior, analizate, în parte, pe fond.

Înalta Curte reține că, prin acțiunea în anulare, întemeiată pe art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., reclamanta a afirmat că instanța arbitrală a încălcat dispoziții imperative ale legii, cu referire la clauzele contractului încheiat de părți, pe care recurenta le-a asimilat unor norme imperative, susținând că sunt cuprinse într-un contract administrativ în care voința autorității publice a fost impusă prin caietul de sarcini, iar clauzele au fost aprobate prin H.G. nr. 1405/2010. Totodată, a indicat drept norme cu caracter imperativ încălcate și prevederile art. 1.169, art. 1.179, art. 1.270 C. civ., ale art. 22 C. proc. civ. și ale art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Această critică a fost înlăturată de curtea de apel, care a stabilit că textele legale menționate nu au caracter imperativ, deoarece reglementează modul de executare a obligaților contractuale și răspunderea contractuală, precum și principii ale procesului civil, iar prevederile convenționale nu pot fi astfel calificate, prin urmare nu se poate reține încălcarea unor norme de drept imperative sau o atingere adusă ordinii publice, în sensul art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Criticile recurentei mai vizează și faptul că instanța de fond nu a motivat de ce argumentele sale sunt de netemeinicie și nu pot face obiectul examinării în acțiunea în anulare, nici nu a calificat juridic cererea arbitrală pentru a putea stabilit situația de fapt și a putea aprecia asupra administrării unor probe suplimentare sau solicitării unor explicații părților.

Contrar susținerilor recurentei, examinarea sentinței atacate conduce la concluzia caracterului nefondat al acestora, față de considerentele explicite ale curții de apel asupra scopului acțiunii în anulare și naturii criticilor ce pot fi încadrate în motivul de anulare pe care l-a invocat.

În acest context, se impune precizarea că acțiunea în anulare este calea de atac împotriva unei hotărâri pronunțate într-o procedură distinctă de cea jurisdicțională statală, fiind caracterizată prin reguli specifice, menite să asigure o anumită celeritate în soluționarea cauzei, care presupun o singură judecată în fond urmată de căi de atac restrictive, acțiunea în anulare și recursul, în cadrul cărora este exclus controlul devolutiv.

Înalta Curte subliniază că, din reglementarea legală a acțiunii în anulare, care poate fi exercitată doar pentru cazurile expres și limitativ indicate de legiuitor, rezultă că acest mijloc procedural este incompatibil cu invocarea unor aspecte de temeinicie, întrucât acțiunea în anulare nu are caracter devolutiv, neputând conduce la reanalizarea situației de fapt determinate pe baza probatoriului administrat, nici la reevaluarea raționamentului logico-juridic prin care instanța arbitrală a aplicat, la faptele cauzei, dispozițiile legale apreciate relevante. Deci instanța învestită cu soluționarea acțiunii arbitrale nu poate examina nicio chestiune de temeinicie care a stat la baza raționamentului determinant al soluției pronunțate.

În contextul considerentelor anterior prezentate, și față de conținutul art. 608 alin. (1) C. proc. civ., nu se poate reține obligația curții de apel de a explica suplimentar de ce argumentele vizând netemeinicia hotărârii arbitrale nu pot fi supuse cenzurii pe calea acțiunii în anulare, prin intermediul căreia pot fi deduse judecății numai criticile care se circumscriu motivelor expres enumerate de norma legală menționată.

Cu privire la pretinsa motivare contradictorie a sentinței recurate, Înalta Curte reține că observațiile recurentei nu se circumscriu ipotezei reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care vizează situația unei contrarietăți între considerentele acesteia, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată. Curtea de apel, evocând criticile formulate de reclamantă în motivarea acțiunii în anulare a reținut că nu îndeplinesc cerințele legale pentru a fi circumscrise cazului reglementat de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., oferind argumentele corespunzătoare acestei statuări. Așadar, prima instanță nu a reținut expres, mai întâi, caracterul inadmisibil, iar ulterior, nefondat, al criticilor formulate, ci le-a evaluat global prin prisma aptitudinii lor de a fi subsumate cazului prevăzut de textul legal anterior evocat. De altfel, chiar în situația în care ar fi procedat conform susținerii recurentei, nu s-ar putea imputa primei instanțe motivarea contradictorie a hotărârii, întrucât concluzia la care a ajuns instanța este aceea a inaptitudinii criticilor de a fi încadrate în ipoteza invocată și de a conduce la desființarea hotărârii arbitrale.

Înalta Curte reține că sentința atacată cuprinde considerente clare prin care au fost analizate motivele acțiunii în anulare întemeiate pe art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., fiind prezentate argumente proprii ale curții de apel asupra chestiunilor combătute de recurentă, raționamentul juridic care a condus la pronunțarea soluției, precum și motivarea conformă în fapt și în drept. Cuprinsul considerentelor hotărârii atacate, precum și calitatea acestora, relevă o motivare corespunzătoare și o aplicare corectă a normelor de procedură ce reglementează conținutul hotărârii judecătorești, iar împrejurarea că recurenta nu este de acord cu soluția pronunțată asupra acțiunii în anulare nu echivalează cu lipsa analizei criticilor sale, de natură a conferi hotărârii judecătorești un viciu de motivare, în contextul în care din aceasta rezultă în mod clar și coerent argumentele pronunțării soluției, fiind astfel posibilă realizarea controlului judiciar.

Subliniind că exigențele motivării nu presupun ca instanța să răspundă fiecărui argument adus de către părți, iar decizia recurată cuprinde considerente suficiente care să fundamenteze soluția pronunțată, să răspundă motivelor și apărărilor părților și să permită acestora și instanței de control judiciar să verifice argumentele care au stat la baza soluției pronunțate, Înalta Curte nu poate reține nicio încălcare a dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Din perspectiva nesocotirii dispozițiilor art. 575 alin. (2) C. proc. civ., instanța supremă notează că această normă de drept impune arbitrilor care soluționează disputa părților anumite repere obligatorii, în concret fiind vorba despre respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil, obligația trasată de textul legal invocat vizând procedura de judecată a cererii arbitrale de către tribunalul arbitral, iar nu judecata acțiunii în anulare, astfel încât nu se poate reține încălcarea ei de către curtea de apel.

În susținerea criticilor vizând încălcarea principiilor echității, imparțialității, independenței și aflării adevărului, recurenta a invocat încălcarea de către curtea de apel a caracterului imperativ al clauzelor contractuale, reluând chestiuni intrinseci raporturilor juridice ale părților și modului de executare a convenției încheiate, iar nesocotirea principiilor enumerate apare a fi o consecință a respingerii acțiunii în anulare cu efectul confirmarea hotărârii arbitrale, așadar titulara căii de atac a invocat aceleași argumente care au fost supuse cenzurii curții de apel și au fost înlăturate motivat.

Totodată, nu se poate imputa curții de apel concluzia greșită asupra respectării de către tribunalul arbitral a rolului activ, în modalitatea indicată de recurentă, întrucât instanța de fond, examinând hotărârea arbitrală prin prisma art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., a stabilit că art. 22 din același cod nu reprezintă o normă imperativă încălcată în cauză, ci reglementează principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, instituind o facultate a acestuia de a cere explicații părților și de a pune în dezbatere orice chestiune, dacă apreciază necesar.

Prin urmare, având în vedere considerentele primei instanțe, precum și lipsa altor critici punctuale, explicite, referitoare la încălcarea principiilor procesului civil și a drepturilor sale procesuale, independente de legătura cauză-efect dintre respingerea criticilor sale din acțiunea în anulare și încălcarea principiilor menționate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al susținerilor recurentei, reținând că acțiunea în anulare a fost soluționată cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale prevăzute de lege, incidente prezentei cauze.

Referitor la argumentele prezentate prin memoriul de recurs, vizând conduita contractuală a părților, drepturile și obligațiile lor, precum și interpretarea conferită acestora de instanța arbitrală, fundamentul pretențiilor disputate în cauză, prezentate în susținerea cazului de casare anterior analizat, reluate și în dezvoltarea ultimului motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța supremă reține că reprezintă aspecte de fond a căror analiză nu mai poate fi efectuată în această etapă procesuală, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care, indicând că recursul urmărește să supună Înaltei Curți examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, îi consacră acestei căi de atac o natură nedevolutivă.

Nici criticile recurentei privind încălcarea prevederilor art. 1.169, art. 1.179 și ale art. 1.270 C. civ. nu sunt fondate, întrucât privesc raporturile juridice dintre părți, cu trimitere expresă la probatoriul administrat în cauză, iar titulara recursului nu a prezentat argumente privind nelegalitatea hotărârii curții de apel, prin care să demonstreze că prima instanță, în examenul propriu, a ignorat încălcarea, de către tribunalul arbitral, a ordinii publice, bunelor moravuri sau a dispozițiilor imperative ale legii.

Înalta Curte subliniază că dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. se referă la accepțiunea restrânsă a noțiunii de lege imperativă, privită ca sumă de reguli de conduită cu caracter general, obligatoriu și impersonal, care stabilesc inderogabil modul de comportament al subiectelor de drept în cadrul relațiilor socio-juridice. Legea imperativă este, în acest sens, diferită de legea părților, care, deși trasează, la rândul său, o conduită, are în vedere efectele raportului juridic stabilit între părți, adică obligația acestora de a se conforma întocmai regulilor convenite de și între ele.

Prin urmare, conduita părților, contrară clauzelor contractuale, nu poate fi echivalată cu încălcarea unei norme imperative a legii, deoarece se situează în afara domeniului încălcării legii imperative, fiind o chestiune de temeinicie care excedează controlul de legalitate permis în acțiunea în anulare, impus prin art. 608 C. proc. civ.

De altfel, toate aceste chestiuni, invocate și prin acțiunea în anulare, au fost examinate de curtea de apel, care a răspuns criticilor formulate, argumentând că, prin modul lor de prezentare, se referă la aspecte de netemeinicie a hotărârii arbitrale și le-a exclus din sfera art. 608 alin. (1) C. proc. civ., așa încât sunt nefondate criticile recurentei prin care a susținut că ele nu au fost avute în vedere.

De asemenea, nici critica vizând cuantumul pretins disproporționat al sumei la plata căreia a fost obligată de prima instanță, cu titlu de cheltuieli de judecată, nu poate fi luată în analiză, întrucât aduce în discuție o chestiune de eventuală netemeinicie, iar nu una de nelegalitate.

Se cuvine subliniat și că, prin Decizia nr. 3/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, în interesul legii, că o critică adusă modalității în care instanțele se pronunță asupra proporționalității onorariului avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare invocate de recurentă, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Reținând culpa procesuală a recurentei a cărui cale de atac a fost respinsă, Înalta Curte, cu observarea prevederilor art. 451 - 453 C. proc. civ., urmează să o oblige pe aceasta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 8.883,23 RON, reprezentând onorariu de avocat achitat de intimata-pârâtă.

Înalta Curte reține că dovada cheltuielilor de judecată s-a făcut prin prezentarea facturii fiscale nr. x/21.11.2024 în care se menționează prezentul dosar și faza procesuală a recursului și a extrasului de cont, care atestă achitarea sumei indicate în factură.

Totodată, în raport de complexitatea cauzei, numărul de termene acordat și munca efectiv prestată de avocat, care nu se limitează numai la prezența avocatului în fața instanței, Înalta Curte constată că nu se impune reaprecierea onorariului solicitat pe calea cheltuielilor de judecată de către intimata -pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. împotriva sentinței civile nr. 70/21.06.2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 8.883,23 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 februarie 2025.