Decizia nr. 438/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 1555/2020 a Tribunalului Constanța

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea adresată către Tribunalul Constanța la data de 29.01.2020, astfel cum a fost precizată în ședința publică din 15.05.2020 reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. solicitând în temeiul art. 1084 C. civ. și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 obligarea pârâtei la plata sumei de 450.000 RON reprezentând dobândă și actualizare cu indicele de inflație calculate pentru perioada 04.06.2009 - 27.06.2019 pentru suma de 470.557 RON, reprezentând despăgubire dispusă prin decizia civilă nr. 184A/24.10.2018 pronunțată în dosarul nr. x/2016 de Curtea de Apel Galați precum și plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 1555 din 10 iulie 2020, pronunțată de Tribunalul Constanța, s-a respins cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român - Ministerul Transporturilor prin Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia nr. 97/C din 9 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a admis apelul declarat de apelanții reclamanți A. și B., împotriva sentinței civile nr. 1555 din 10 iulie 2020 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român - Ministerul Transporturilor, prin Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, prin mandatar S.C. C. S.A. A schimbat sentința civilă apelată, în sensul că: A admis excepția prescrierii dreptului material la acțiune cât privește sumele aferente dobânzii legale și actualizării cu rata inflației, pentru perioada 4.06.2009-30.09.2011 și respinge aceste pretenții ca fiind prescrise. A admis în rest acțiunea reclamanților. A obligat pârâtul să plătească reclamanților dobânda legală (daune moratorii) și actualizarea cu rata inflației pentru suma de 139.107 RON, calculate de la data de 1.10.2011 și până la 27.06.2019. A obligat pârâtul să plătească reclamanților dobânda legală (daune moratorii) și actualizarea cu rata inflației pentru suma de 331.450 RON, calculate de la data de 17.04.2019 și până la 27.06.2019. A obligat intimatul pârât la plata către apelanții reclamanți a sumei de 12.465 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Căile de atac formulate în cauză. Împotriva deciziei nr. 97/C din 9 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă au declarat recurs recurenții-reclamanți A. și B. și recurentul-pârât Statul Român Ministerul Transporturilor prin Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere prin mandatar S.C. C. S.A.. 4.1. Prin recursul formulat, reclamanții A. și B. au invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și au solicitat respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune și schimbarea hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost precizată, respectiv obligarea pârâtei la plata dobânzii legale și ratei inflației aplicate sumei de 470.557 RON de la 4.06.2009 la 27.06.2019. Prin criticile formulate, recurenții - reclamanți au susținut că instanța de apel, prin respingerea motivelor de recurs formulate de aceștia a încălcat limitele rejudecării, întrucât instanța de apel a dispus o contraexpertiză în loc de o nouă expertiză cum s-a trasat prin decizia de rejudecare. Prin decizia recurată, deși s-a apreciat că prin sintagma "daune aduse proprietarului" se înțeleg daunele aduse prin întreaga procedură a exproprierii, ce nu exclud și prejudiciul adus proprietarului prin trecerea unei lungi perioade de timp, constatându-se că aceasta este unica cale prin care cel expropriat poate pretinde repararea prejudiciului încercat prin întârzierea emiterii hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, cu toate acestea, instanța a admis în parte acțiunea. Astfel, se susține că instanța de apel a admis accesorizarea prețului oferit de expropriator - 139.107 RON, neachitat decât prin executarea silită, iar nu prețul stabilit judiciar. În ceea ce privește excepția prescripției, se arată că la data de 4.06.2009 - când a avut loc transferul dreptului de proprietate, accesoriile nu puteau fi raportate la o despăgubire determinată. Consideră că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora prescripția începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune. Ca atare, prescripția accesoriilor unui debit va putea începe să curgă la data definitivării acelui debit, iar în cauză suma debit principal a devenit irevocabilă prin decizia pronunțată în recursul la ÎCCJ. Cu privire la fondul cauzei, se susține că pentru soluționarea cauzei trebuie avute în vedere legislația, jurisprudența ÎCCJ și reglementările internaționale privind drepturilor omului de la data înregistrării cererii de chemare în judecată. Astfel, se arată că art. 1084 vechiul C. civ. este incident la data transferului de proprietate. În opinia recurenților-reclamanți nu este aplicabil în timp art. 628 (4) C. proc. civ., care face trimitere la actualul C. civ., invocat prin întâmpinările intimatei. 4.2. Prin recursul său, pârâtul Statul Român - Ministerul Transporturilor, reprezentat de Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere a invocat prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., solicitând anularea parțială a hotărârii recurate, iar în urma rejudecării, respingerea capătului de cerere formulat de către reclamanții A. și B. privind obligarea sa la plata dobânzii legale și actualizarea cu rata inflației pentru suma de 139.107 RON, calculate de la data de 01.10.2011 și până la data de 27.06.2019. S-a arătat că un prim motiv de nelegalitate a hotărârii pronunțate de către instanța de apel constă în faptul că aceasta a omis să dea eficiență considerentelor reținute de către Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul deciziei nr. 31/2020 privind examinarea sesizării formulate de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2019 în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, considerente prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit modalitatea de soluționare a principalei probleme de drept ce este incidentă si în cadrul acestui dosar. Astfel, chestiunea litigioasă principală ce face obiectul prezentei cauze, respectiv cea referitoare la posibilitatea acordării persoanelor expropriate a unor daune moratorii, aferente perioadei cuprinse între momentul transferului dreptului de proprietate asupra imobilului (ca urmare a exproprierii acestuia) și momentul finalizării procesului privind contestarea cuantumului despăgubirilor datorate foștilor proprietari ca urmare a exproprierii imobilului, a fost tranșată de către Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul deciziei nr. 31/2020, fapt pentru care modalitatea de dezlegare a acestei probleme de drept se impunea a fi respectată și în cadrul prezentei cauze. În cadrul acestei hotărâri, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit la pct. 91 din decizie faptul că "persoana expropriată nu este îndreptățită să pretindă daune-interese moratorii pentru perioada în care se desfășoară procesul privind contestarea cuantumului despăgubirilor, pentru că obligația expropriatorului de a realiza plata nu devine scadentă înainte de a se finaliza respectivul proces. Prevederile art. 1535 din C. civ. reglementează situația în care "o sumă de bani nu este plătită la scadență", situație care în mod evident nu corespunde celei în care legea nu permite expropriatorului să procedeze la eliberarea despăgubirii pe durata soluționării litigiului având ca obiect contestația asupra cuantumului ei". Or, prin Hotărârea nr. 150 din 04.06.2009 a Comisiei Speciale constituite la nivelul comunei Cumpăna, județul Constanța, reclamanții au fost expropriați de proprietatea terenului cu suprafața de 2.074 mp, situată în extravilanul Comunei Cumpăna, județul Constanța, parcela x lot. 1, iar despăgubirea ce a fost stabilită prin Hotărârea nr. 150/04.06.2009 a fost consemnată la dispoziția reclamanților la D. de către recurentul pârât. Cu toate acestea, reclamanții au procedat la data de 29.07.2009 la contestarea cuantumului despăgubirilor acordate ca urmare a exproprierii imobilului, motiv pentru care, conform prevederilor art. 5 alin. (8) teza a II-a din Legea nr. 198/2004, aceștia nu au avut posibilitatea de accesare a acesteia până la soluționarea irevocabilă a litigiului privind contestația - respectiv prin decizia civilă nr. 184/A/24.10.2018 pronunțată de Curtea de Apel Galați (ca urmare a strămutării procesului), unde s-a stabilit faptul că despăgubirile datorate reclamanților se ridică la suma de 470.557 RON, sumă alcătuită din 196.657 RON reprezentând despăgubirea efectivă acordată pentru suprafața de teren și a sumei de 273.900 RON reprezentând prejudiciul cauzat reclamanților prin expropriere. Decizia Curții de Apel Galați a rămas definitivă în urma pronunțării Deciziei nr. 793 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în data de 17.04.2019. Prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la plata dobânzii legale și actualizarea acestei sume cu rata inflației pentru perioada 04.06.2009-27.06.2019, respectiv perioada cuprinsă între data emiterii Hotărârii de expropriere și data rămânerii definitive a hotărârii Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care se soluționează contestația reclamanților. Dată fiind această situație de fapt, considerentele reținute de către Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul Deciziei nr. 31/2020 (pct. 91, anterior evocat), prin care s-a tranșat această chestiune litigioasă se impuneau a fi aplicate și în cazul prezentului dosar. Cu toate, acestea, instanța de apel nu doar că nu a dat eficiență interpretării Înaltei Curți de Casație și Justiție, ci aceasta a și statuat, în mod contrar deciziei nr. 31/2020, dispunând astfel obligarea pârâtei la plata dobânzii legale pentru perioada cuprinsă între data emiterii hotărârii de expropriere și data finalizării litigiului demarat de către reclamanți privind contestarea cuantumului despăgubirilor aferente procedurii de expropriere, Prin urmare, instanța de apel a încălcat prevederile art. 521 alin. (3) C. proc. civ., nesocotind considerentele reținute de către Î.C.C.J. în cadrul deciziei nr. 31/2020, precum și prevederile art. 1535 din Noul C. civ. din materia daunelor moratorii, aceasta calculând și aplicând penalități de întârziere de la un moment anterior scadenței obligației de plată a despăgubirilor. Printr-un alt motiv de nelegalitate se arată că instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică referitoare la despăgubirile ce pot fi acordate în prezenta cauză, precum și art. 9 din Legea nr. 198/2004 și art. 22 din Legea nr. 255/2010. Recurentul-pârât a mai susținut că situația de fapt dedusă judecații în prezenta cauză este identică cu situația de fapt analizată de către Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul deciziei nr. 31/2020, motiv pentru care se impunea ca instanța de apel să respingă apelul formulat de către reclamanți.

Apărările formulate în cauză Recurentul-pârât Statul Român - Ministerul Transporturilor, prin Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere - prin mandatar S.C. C. S.A., în contradictoriu cu A. și B., a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de reclamanții A. și B.. În subsidiar, în situația în care se va aprecia că pârâta datorează daune moratorii din chiar momentul transferului dreptului de proprietatea asupra imobilului ca urmare a exproprierii (04.06.2009), după cum susțin reclamanții, soliciită să se constate că a intervenit prescripția dreptului material la acțiune pentru sumele aferente dobânzii legale și actualizării cu rata inflației pentru perioada 04.06.2009-04.06.2012. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt fondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse. În esență, împrejurările relevante pentru soluționarea recursurilor, astfel cum rezultă din faptele reținute de instanțele de fond, sunt următoarele: Reclamanții au fost vizați de o procedură de expropriere ce a urmat regimul Legii nr. 198/2004; ei au contestat cuantumul despăgubirilor acordate de expropriat (pârâtul din cauza de față) în temeiul art. 9 din actul normativ evocat și s-au adresat în acest scop instanței de judecată la data de 29.07.2009; litigiul ce a avut ca rezultat stabilirea unor despăgubiri cuvenite reclamanților în cuantum de 470.557 RON (196.657 RON pentru terenul expropriat și 273.900 RON pentru prejudiciul cauzat reclamanților prin expropriere) s-a finalizat prin decizia civilă nr. 184A/24.10.2018 a Curții de Apel Galați, irevocabilă prin decizia nr. 793/17.04.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2016. Suma a fost remisă reclamanților la data de 27.06.2019 ca urmare a executării silite demarate la cererea lor la data de 22.04.2019. În cauza de față reclamanții recurenți au cerut obligarea pârâtului la plata sumei reprezentând dobânda legală și actualizarea cu rata inflației a sumei de 470.557 RON, începând cu data stabilirii despăgubirilor (04.06.2009) și până la încasarea lor (27.06.2019), cererea fiind întemeiată pe art. 1084 C. civ. 1864 și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994. Prima instanță a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată. Instanța de apel, învestită fiind cu apelul declarat de reclamanți, a invocat din oficiu excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la pretențiile aferente perioadei 04.06.2009 - 30.09.2011 și, admițând apelul, a schimbat sentința apelată în sensul că a respins ca prescrisă acțiunea corespunzător perioadei evocate și a admis în rest acțiunea, obligând pârâtul la plata către reclamanți a sumelor reprezentând dobândă legală și actualizarea cu rata inflației, calculate distinct pentru suma de 139.017 RON (acordată inițial de pârât în hotărârea de stabilire a despăgubirilor contestată) pentru perioada 01.10.2011 - 27.06.2019 și respectiv pentru diferența recunoscută judiciar (331.450 RON) de la data de 17.04.2019 (data finalizării litigiului) și până la data de 27.06.2019, data încasării sumei ca urmare a executării silite. Față de chestiunile concrete puse în discuție prin cele două cereri de recurs, Înalta Curte consideră că se impune analiza cu întâietate a criticilor formulate de recurentul-pârât referitoare la îndreptățirea reclamanților la dezdăunare și apoi examinarea chestiunii prescripției, criticată în recursul reclamanților, deoarece excepția invocată din oficiu de instanța de apel este una de fond, care privește dreptul de a acționa în vederea recunoașterii pretenției deduse judecății; or, în funcție de dezlegarea dată criticilor prin care se contestă existența dreptului substanțial pretins de reclamanți se poate aprecia asupra termenului de prescripție, inclusiv sub aspectul momentului când acesta a început să curgă. Astfel cum a arătat recurentul-pârât, chestiunea litigioasă a făcut obiectul unei sesizări adresate Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a pronunțat decizia nr. 31/2 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 539 din 23/06/2020. Înalta Curte de Casație și Justiție a admis, prin această decizie, sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, în Dosarul nr. x/2019, și a dispus: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 22 și art. 34 din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local, republicată, cu modificările și completările ulterioare, forma anterioară modificării prin Legea nr. 233/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local, coroborate cu art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, republicată, stabilește că: Despăgubirea stabilită în procedura prevăzută de Legea nr. 255/2010, prin hotărâre judecătorească definitivă, nu este compatibilă cu acordarea de daune moratorii întemeiate pe prevederile art. 1.535 din C. civ., pentru neplata respectivei sume în perioada cuprinsă între data transferului dreptului de proprietate și data la care s-a finalizat judecata asupra contestației privind cuantumul despăgubirilor. Despăgubirea stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în procedura prevăzută de Legea nr. 255/2010, este compatibilă cu acordarea de daune moratorii întemeiate pe prevederile art. 1.535 din C. civ., în cazul în care acestea sunt solicitate pentru perioada ulterioară datei la care s-a finalizat procedura judiciară de soluționare a contestației prevăzute în art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010." Din perspectiva aplicării în timp a acestei decizii, se constată că recurenții-reclamanți au contestat posibilitatea valorificării în procedura pendinte a dezlegărilor relevante, cu argumentul neaplicării retroactive a acestei decizii; or, instanța de recurs observă că la data pronunțării deciziei recurate (9.06.2021), decizia completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept era publicată în Monitorul Oficial (încă din 23.06.2020). Potrivit art. 521 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie de la data publicării deciziei - condiție ce era împlinită la data pronunțării instanței de apel - astfel încât aceasta era ținută de identificarea coincidenței problemei de drept litigioase cu cea analizată de instanța supremă (condiție ce va fi analizată în cele ce succed) și de pronunțarea conform dezlegărilor obligatorii ale Înaltei Curți. Nu se poate afirma că se încalcă în acest fel principiul neretroactivității legii, deoarece acest principiu privește aplicarea în timp a legii, presupunând că un act normativ nu era în vigoare (sau primise o altă formă ca urmare a unei modificări) la data aplicării sale; în schimb, deciziile pronunțate în procedura reglementată de art. 519-521 C. proc. civ. nu echivalează cu un act normativ nou adoptat, ci cuprind interpretări ale prevederilor legale astfel cum se aplică ele în cauza aflată pe rolul instanței de trimitere, iar acestea vor fi apoi obligatorii nu numai pentru aceasta din urmă, ci și pentru orice altă instanță care are de aplicat acea dispoziție legală, odată ce decizia este publicată. Prin urmare, de la data publicării sale, decizia adoptată conform art. 519-521 C. proc. civ. va fi obligatorie pentru instanțe în toate procesele aflate pe rolul lor la acel moment, precum și în cele care vor debuta ulterior, De aceea, decizia nr. 31/2020 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție era aplicabilă din perspectivă temporală în cauza pendinte, aflată pe rolul primei instanțe la data publicării sale (sentința tribunalului fiind pronunțată la data de 10.07.2020). Din perspectivă substanțială, se observă că, deși dezlegările citate privesc dispozițiile Legii nr. 255/2010, ce nu este aplicabilă cauze de față, decizia nr. 31/2020 și cele statuate în cuprinsul acesteia se impun pentru identitate de argumente și raportului juridic litigios al cauzei pendinte, pentru argumentele ce succed. Astfel, Legea nr. 255/2010 este actul normativ care a abrogat (și corespunzător) a înlocuit dispozițiile Legii nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de drumuri de interes național, județean și local, aceasta din urmă fiind aplicabilă rationae temporis cauzei. Examinând comparativ cele două reglementări, Înalta Curte observă că dispozițiile art. 22 din Legea nr. 255/2010 sunt corespunzătoare prevederilor art. 9 din Legea nr. 198/2004, iar regimul juridic de contestare a despăgubirilor în fața instanței este foarte similar, de vreme ce se poate constata cu ușurință că din punct de vedere substanțial regulile cuprinse în Legea nr. 255/2010 și Legea nr. 198/2004 sunt identice, iar diferențele sunt de ordin procedural (termenul de contestare a hotărârii de stabilire a despăgubirilor) și nu interesează în analiza de față. În schimb, transferul dreptului de proprietate asupra terenului expropriat operează în ambele ipoteze la data emiterii hotărârii prin care expropriatorul a stabilit cuantumul despăgubirilor, iar în cadrul procedurii judiciare de contestare a acestora pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor se aplică regulile de drept comun ale art. 21-27 din Legea nr. 33/1994. În plus, prevederile art. 34 din Legea nr. 255/2010 (completarea cu Legea nr. 33/1994, C. civ. și C. proc. civ.) sunt identice cu ale art. 18 din Legea nr. 198/2004. Acestea sunt reperele esențiale care au fost avute în vedere în analiza instanței supreme cu privire la întrebarea ce i-a fost adresată, astfel că, în condițiile în care legea anterioară oferea aceeași soluție juridică, Înalta Curte consideră că toate dezlegările cuprinse în decizia nr. 31/2020 sunt aplicabile și în cauza de față. Astfel, s-a statuat acolo, cum s-a arătat deja, că despăgubirea stabilită în procedura prevăzută de Legea nr. 255/2010, prin hotărâre judecătorească definitivă, nu este compatibilă cu acordarea de daune moratorii întemeiate pe prevederile art. 1535 din C. civ., pentru neplata respectivei sume în perioada cuprinsă între data transferului dreptului de proprietate și data la care s-a finalizat judecata asupra contestației privind cuantumul despăgubirilor, însă pentru perioada dintre data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești menționate și până la data achitării cuantumului final al despăgubirilor, aceste daune moratorii pot fi acordate. Reclamanții din cauza de față s-au întemeiat pe art. 1084 C. civ. 1864 ("Daunele-interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, afară de excepțiile și modificările mai jos menționate"), solicitând ca daunele-interese ce le vor fi acordate ca reparare a prejudiciului suferit prin lipsirea lor de suma reprezentând despăgubirile pentru expropriere să se cuantifice prin calcularea dobânzii legale corespunzătoare de la data emiterii hotărârii de stabilire a despăgubirilor și până la data achitării efective, dobânda urmând a fi aplicată sumei superioare stabilite de instanță. Dispozițiile legale invocate de reclamanți (aplicabile ratione temporis raportului litigios) reglementau sub imperiul legii civile anterioare modalitatea de evaluare a prejudiciului încercat de creditor ca urmare a executării cu întârziere sau a neexecutării unei obligații (dreptul creditorului la despăgubiri fiind generic cuprins în art. 1082 C. civ. 1864) și, în cazul unei obligații de a da (de a plăti o sumă de bani), aplicarea art. 1084 C. civ. 1864 conducea la obligarea debitorului la suma de bani de care acesta a fost lipsit ca urmare a neexecutării, atât cu titlu de damnum emergens (paguba efectiv suferită), cât și de lucrum cessans (beneficiul nerealizat). Or, în cadrul obligațiilor de a plăti o sumă de bani, damnum emergens era constituit întotdeauna din plata sumei respective (ce putea fi oricând executată în natură), iar lucrum cessans privea câștigul pe care creditorul l-ar fi realizat dacă suma respectivă s-ar fi găsit la el; în speță, reclamanții au cerut plata dobânzii legale de care ei ar fi beneficiat pentru suma cuvenită lor cu titlu de despăgubire de la data la care expropriatorul a stabilit inițial despăgubirile și până la data la care, succesiv finalizării procedurii judiciare de contestare a despăgubirilor propuse, suma stabilită de instanțe le-a fost achitată, precum și actualizarea cu rata inflației a aceleiași sume, pe aceeași perioadă. Pe de altă parte, dispozițiile art. 1535 alin. (1) C. civ. 2009 (invocate în cauza aflată pe rolul instanței de trimitere în ipoteza avută în vedere la pronunțarea deciziei nr. 31/2020) cuprind regula legală de evaluare a daunelor-interese moratorii pentru executarea necorespunzătoare a obligațiilor de a da (de a plăti o sumă de bani): "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic." Cu alte cuvinte, norma cuprinsă în art. 1535 alin. (1) C. civ. la care se referă analiza completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are în vedere tot regulile de evaluare a despăgubirilor pentru executarea cu întârziere a unei obligații de a da (de a plăti o sumă de bani), statuând că daunele interese moratorii pot consta în dobânda convenită de părți (prin contract) și, în absența sa, în cuantumul stabilit de lege. Or, cu privire la modalitatea de evaluare a prejudiciului suferit prin neexecutarea unei obligații la scadență, Înalta Curte a arătat în considerentele relevante ale deciziei nr. 31/2020, anterior evocată: "96. În lumina (…) trăsăturilor particulare ale cedării dreptului de proprietate ce se realizează prin expropriere, se reține că reglementările din cuprinsul legii speciale referitoare la reparațiile care se acordă în această materie trebuie să fie singurele repere legale care pot fi valorificate în procedura de stabilire și plată a despăgubirii cuvenite persoanei expropriate, ele reflectând modalitatea în care legiuitorul a înțeles să asigure repararea prejudiciului cauzat prin preluarea forțată a proprietății, dar și să determine finalizarea procedurii de stabilire a respectivei despăgubiri în relație cu epuizarea căii de atac prevăzute prin art. 22. 97. Pe cale de consecință, nu poate fi reținută altă concluzie decât aceea că incidența reglementării de drept comun conținută de art. 1.535 din C. civ. nu este compatibilă cu prevederile art. 22 și 34 din Legea nr. 255/2010 coroborate cu cele ale art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 în situația în care se solicită, ulterior momentului la care despăgubirile au fost deja stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă, daune-interese moratorii pentru perioada cuprinsă între data transferului dreptului de proprietate și data la care a devenit definitivă hotărârea judecătorească ce exprimă finalizarea procedurii în care poate fi contestat cuantumul despăgubirilor pe care expropriatorul le datorează." De aceea, văzând și cele ce preced referitoare la similaritatea mecanismului propus de reclamanți prin cererea lor cu cel analizat în decizia nr. 31/2020, instanța de recurs reține că nici în ipoteza reclamanților prevederile din dreptul comun invocate de aceștia nu pot fi aplicabile reparării prejudiciului pretins a fi fost suferit prin lipsirea lor de suma reprezentând despăgubirile pe parcursul litigiului în cadrul căruia ele au fost contestate. De altfel, decizia evocată mai cuprinde și argumentul în sensul că, anterior finalizării procedurii de contestare a despăgubirilor, conform legii speciale (atât în forma aplicabilă ipotezei reclamanților, cât și în cea incidentă în litigiul aflat pe rolul instanței de trimitere), obligația de achitare a despăgubirilor nu este scadentă, ceea ce susține concluzia că normele de drept comun în discuție (art. 1084 C. civ. 1864, respectiv art. 1535 alin. (1) C. civ. 2009) nu pot primi efecte, deoarece premisa lor este neexecutarea la scadență a unei obligații de a plăti o sumă de bani. În schimb, pentru perioada ulterioară finalizării procedurii de contestare a despăgubirilor, aceeași decizie a statuat în sensul aplicabilității dispozițiilor analizate, după cum s-a arătat, iar în considerentele deciziei s-a arătat: "98. Situația este, însă, diferită în cazul daunelor-interese moratorii solicitate pentru perioada ulterioară datei la care a devenit definitivă hotărârea judecătorească menționată pentru că, așa cum s-a reținut în precedent, acest act jurisdicțional constituie un titlu de creanță care conferă persoanei expropriate dreptul de a cere eliberarea de îndată a despăgubirii, în cuantumul stabilit de instanță [fie prin confirmarea sumei stabilite de expropriator, fie prin majorarea acestei sume în conformitate cu art. 27 alin. (2) din Legea nr. 33/1994]. 99. Acest drept, de a cere eliberarea sumei cuvenite, este corelativ cu obligația expropriatorului de a plăti despăgubirea ori de a o consemna la dispoziția persoanei îndreptățite, ceea ce înseamnă că respectiva obligație devine scadentă la data la care a luat sfârșit procedura specială de cuantificare a despăgubirilor reglementată prin Legea nr. 255/2010. În consecință, de la această dată pot fi cerute daune-interese moratorii în temeiul prevederilor art. 34 din Legea nr. 255/2010 coroborat cu art. 1.535 din C. civ., pentru că dreptul de creanță al expropriatului are ca obiect o sumă certă și exigibilă, stabilită printr-un titlu executoriu, iar pasivitatea debitorului în a o elibera este de natură a genera un nou prejudiciu. Acest din urmă prejudiciu este unul ce se pretinde a fi cauzat de neplata la termen a despăgubirii, deci de o faptă ilicită a expropriatorului, astfel că este distinct de cel cauzat prin actul de expropriere. În consecință, nu intră în domeniul de aplicare a reglementărilor din legea specială referitoare la modalitatea de stabilire a despăgubirilor derivate din expropriere, el fiind susceptibil de a forma obiectul unei pretenții fundamentate pe reglementarea de drept comun menționată." Față de aceste argumente, rezultă temeinicia criticilor formulate de recurentul pârât în sensul greșitei aplicări a dispozițiilor de drept substanțial aplicabile cauzei, respectiv a normelor cuprinse în legea specială ce reglementează exproprierea și, legat de aceasta, greșita determinare a raportului dintre legea specială și prevederile invocate de reclamanți din dreptul comun. Această împrejurare îmbracă forma cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. și determină admiterea recursului și, consecutiv aplicării art. 497 C. proc. civ., casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei la instanța de apel pentru rejudecare, urmând a se observa măsura în care cererea reclamanților este întemeiată prin prisma dezlegărilor analizate - pentru perioada cuprinsă între momentul rămânerii irevocabile a hotărârii prin care au fost stabilite cu caracter final despăgubirile și momentul achitării lor efective. Cu privire la criticile formulate prin recurs de reclamanți, se constată că, în mod formal, nu se mai pune problema prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 04.06.2009 - 30.09.2011, întrucât, de vreme ce nu există însuși dreptul dedus judecății pentru acea perioadă, nu poate fi analizată nici incidența regulilor referitoare la prescripție (în absența dreptului pretins neputând fi determinat nici momentul nașterii dreptului la acțiune pentru valorificarea sa). Celelalte critici ale reclamanților privesc modul concret în care instanța de apel a procedat la determinarea daunelor interese pentru executarea cu întârziere a obligației de plată a despăgubirilor; or, având în vedere că s-a reținut mai sus că până la rămânerea definitivă (sau, după caz, irevocabilă) a hotărârii judecătorești de stabilire a despăgubirilor pentru expropriere nu exista sub imperiul legii aplicabile cauzei obligația pârâtului de plată a despăgubirilor, aceste critici au rămas fără obiect. Urmează însă ca, din rațiuni formale, să fie admis și recursul reclamanților, în vederea casării dispoziției referitoare la admiterea excepției prescripției, excepție care nu poate fi examinată în contextul cauzei, iar rejudecarea la instanța de apel va avea în vedere atât dezlegările de mai sus referitoare la pretențiile reclamanților anterioare datei de 17.04.2019, cât și acea parte a pretențiilor reclamanților la care s-a referit instanța de recurs în cele ce preced, respectiv la perioada de la data de 17.04.2019 și până la achitarea efectivă a despăgubirilor. PENTRU ACESTE MOTIVE,