ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 2/2017

Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a dispus, prin Încheierea din data de 6 septembrie 2016, în Dosarul nr. 25.502/3/2014, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept:

Prin Hotărârea nr. xxx din 31 octombrie 2013, pronunțată de Comisia de contestații mărci din cadrul Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci, s-a admis contestația formulată de H. GmbH Q., în contradictoriu cu S.C. E.G. - S.R.L.; a fost modificată Decizia Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci nr. xxxx din 19 martie 2013, în sensul că a fost respinsă la înregistrare marca individuală combinată G G. nr. depozit M xxxx xxxxx pentru produsele din clasa 14 "Ceasornicărie și instrumente de măsurare a timpului", menținându-se înregistrarea pentru servicii din clasa 36 "Afaceri financiare; afaceri monetare".

Împotriva Hotărârii nr. xxx din 31 octombrie 2013 a Comisiei de contestații mărci din cadrul Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci a formulat contestație la Tribunalul București S.C. E.G. - S.R.L., ce a fost înregistrată la data de 23 iulie 2014 cu numărul 25.502/3/2014.

Prin Sentința civilă nr. 1/445 din 2 decembrie 2015, Tribunalul București - Secția a III-a civilă a respins ca neîntemeiată contestația formulată, apreciind, în esență, că, în mod corect, Comisia de contestații mărci din cadrul Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci a reținut existența unui risc de confuzie între marca solicitată la înregistrare și mărcile anterioare aparținând intimatei H. GmbH Q., pe temeiul art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, republicată, cu modificările ulterioare (Legea nr. 84/1998).

Împotriva acestei sentințe a declarat apel contestatoarea S.C. E.G. - S.R.L., înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă la data de 16 martie 2016, invocând, în esență, nemotivarea în fapt și în drept a sentinței apelate, încălcarea dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 84/1998 și greșita aplicare a prevederilor art. 6 alin. (1) lit. b) din același act normativ, în condițiile inexistenței riscului de confuzie între mărcile examinate comparativ.

Intimata H. GmbH Q. a depus întâmpinare, prin intermediul Cabinetului M.O. - S.R.L. - Consiliere în proprietate industrială, întâmpinarea fiind redactată și semnată de consilierul juridic definitiv, consilier în proprietate industrială A.S.

Potrivit procurii depuse, intimata H. GmbH Q. a împuternicit Cabinetul M.O. - S.R.L. - Consiliere în proprietate industrială să o reprezinte în fața Curții de Apel București în dosarul de față, efectuând actele de procedură necesare, inclusiv primirea citațiilor ori angajarea de avocați, precum și toate actele necesare executării mandatului, conform art. 2.016 alin. (3) din Codul civil.

Cabinetul M.O. - S.R.L., în calitate de mandatar astfel desemnat, a dat delegație (împuternicire) doamnei A.S., angajată a Cabinetului M.O. - S.R.L., jurist și consilier în proprietate industrială.

Prin răspunsul la întâmpinare, apelanta S.C. E.G. - S.R.L. a invocat lipsa puterii de reprezentare a Cabinetului M.O. - S.R.L., în raport cu Decizia nr. 9 din 4 aprilie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 26 mai 2016 (Decizia nr. 9/2016), din care rezultă, în esență, că o persoană juridică nu poate fi reprezentată în proces de altă persoană juridică, ci doar de către reprezentantul legal al acesteia (de exemplu, administrator), avocatul sau consilierul juridic al acestuia. Totodată, au fost formulate apărări pe fondul cauzei.

La termenul de judecată din 7 iunie 2016, intimata H. GmbH Q. a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, astfel cum acestea au fost interpretate prin Decizia nr. 9/2016.

La termenul din 7 iunie 2016, Curtea de Apel București a pus în discuția părților, din oficiu, necesitatea sesizării instanței supreme cu dezlegarea chestiunii de drept ce face obiectul prezentei cauze, părțile formulând concluzii scrise și orale la termenul din 6 septembrie 2016.

Prin Încheierea de sesizare din data de 6 septembrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 25.502/3/2014, Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, în conformitate cu dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, apreciind că sunt îndeplinite în mod cumulativ condițiile prevăzute de acest text de lege, motivat de următoarele aspecte:

De lămurirea modului de interpretare/aplicare a dispozițiilor art. 20 și ale art. 28 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 66/2000 privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier în proprietate industrială, republicată (Ordonanța Guvernului nr. 66/2000), respectiv ale art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă depinde soluționarea pe fond a cauzei în apel.

În jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sintagma "soluționarea pe fond a cauzei" a fost interpretată în sensul că pot face obiectul sesizării, potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, nu doar problemele de drept material, care privesc fondul raportului juridic dedus judecății, ci și problemele de drept procesual care sunt apte să influențeze, în funcție de maniera lor de rezolvare, dezlegarea pe fond a cauzei, în etapa procesuală în care se află

Soluția dată excepției lipsei puterii de reprezentare este aptă să influențeze dezlegarea în fond a apelului aflat pe rol. Astfel, dacă Înalta Curte de Casație și Justiție va interpreta dispozițiile art. 28 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 66/2000 în sensul că - prin derogare de la art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă - este permis formelor de exercitare a profesiei de consilier în proprietate industrială, reglementate de art. 20 alin. (1) din aceeași ordonanță, să reprezinte în fața instanțelor judecătorești, în litigiile de proprietate industrială, alte persoane juridice având calitatea de parte, atunci excepția lipsei puterii de reprezentare este neîntemeiată și va fi respinsă, urmând ca apărările formulate de intimată prin întâmpinarea depusă în termen să fie valorificate.

Dacă, dimpotrivă, Înalta Curte de Casație și Justiție va statua că dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 66/2000 trebuie interpretate coroborat cu art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, rezultând că un consilier în proprietate industrială nu poate reprezenta în instanță o persoană juridică decât dacă are calitatea de avocat angajat direct de aceasta ori de consilier juridic propriu al respectivei persoane juridice, parte în proces, este posibil - în funcție și de alte chestiuni, precum o posibilă ratificare a actului de procedură făcut în temeiul unui mandat nevalabil, chestiuni care însă excedează prezentei sesizări - ca întâmpinarea să fie lovită de nulitate absolută, fiind făcută de o persoană fără putere de reprezentare în fața instanței [art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă], cu consecința lipsirii de efecte a acestui act de procedură [art. 179 alin. (1) din Codul de procedură civilă].

Potrivit art. 476 alin. (2) din Codul de procedură civilă, în cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță, iar potrivit art. 478 alin. (2) din Codul de procedură civilă, părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanța de apel poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri.

Așadar, apărările noi formulate de intimată prin întâmpinare ar putea fi lipsite de eficiență în măsura în care întâmpinarea va fi declarată nulă, ceea ce va avea repercusiuni asupra cadrului procesual în apel, putând influența, în funcție de ansamblul circumstanțelor și dispozițiilor legale incidente în apel, chiar soluția asupra căii de atac. Trebuie observat că această influență nu trebuie prestabilită la acest moment, fiind suficient ca soluționarea chestiunii de drept să aibă aptitudinea reală, efectivă, de a influența soluționarea pe fond a apelului, deci implicit a întregii cauze (de vreme ce apelul constituie al doilea grad de jurisdicție în fond și antrenează o devoluțiune a cauzei, în limitele criticilor și a ceea ce s-a judecat, în fața instanței superioare de fond).

Această condiție este îndeplinită în speță, pentru considerentele pe larg expuse și pentru identitate de rațiune cu ceea ce a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 9/2016 (paragrafele 21-22).

Raportul de cauzalitate dintre chestiunea de drept și soluționarea cauzei pe fond există, pentru identitate de rațiune, atât în cazul în care excepția lipsei puterii de reprezentare ar privi cererea de apel formulată prin mandatarul contestat, cât și în cazul în care această excepție privește întâmpinarea, câtă vreme obiectul judecății este configurat nu doar prin pretențiile, ci și prin apărările formulate [art. 9 alin. (2) din Codul de procedură civilă], iar devoluțiunea în apel poate fi extinsă prin apărările și probele noi invocate în cuprinsul întâmpinării depuse de intimat [art. 476 alin. (2) și art. 478 alin. (2) din Codul de procedură civilă].

Problema de drept enunțată este nouă, deoarece asupra interpretării sistematice a dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr. 66/2000 și ale art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o altă hotărâre dată publicității, astfel cum rezultă din consultarea evidențelor și a jurisprudenței de pe site-ul oficial al instanței supreme, dar și din consultarea buletinelor de jurisprudență relevante.

Astfel, chestiunea de drept care formează obiectul prezentei sesizări nu se circumscrie doar interpretării dreptului comun în materia reprezentării persoanelor juridice, reprezentat de art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă (precum sesizarea soluționată prin Decizia nr. 9/2016), ci are un obiect conex, cel puțin în parte diferit, și anume interpretarea coroborată a dispozițiilor dreptului comun cu cele ale legislației speciale în materia puterii de reprezentare recunoscute consilierilor în proprietate industrială cu drept de liberă practică prin Ordonanța Guvernului nr. 66/2000, dispoziții aplicabile numai în materia litigiilor de proprietate industrială (nu a tuturor litigiilor de proprietate intelectuală, Ordonanța Guvernului nr. 66/2000 nefiind aplicabilă, spre exemplu, litigiilor privind dreptul de autor și drepturile conexe).

Instanța de trimitere a arătat că nu se poate transpune pur și simplu, mutatis mutandis, raționamentul reținut prin Decizia nr. 9/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, deoarece rezolvarea în contextul normativ special aplicabil litigiilor de proprietate industrială ar putea să fie una diferită.

În ce privește condiția noutății, în general, Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a constatat că nu există jurisprudență publicată prin care Înalta Curte de Casație și Justiție să fi statuat, recent, asupra interpretării coroborate a Ordonanței Guvernului nr. 66/2000 și a art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, nici în recurs (în casație), nici pe calea recursului în interesul legii ori a mecanismului procedural prevăzut de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Curtea de Apel București a apreciat că, pentru a înlătura noutatea, ar fi fost suficiente, dar și necesare, câteva decizii pronunțate în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție, în contextul aplicării actualului Cod de procedură civilă, decizii însușite de instanța supremă ca reprezentative pentru propria jurisprudență, prin publicare pe site-ul propriu; o atare jurisprudență nu a fost identificată.

Anterior Deciziei nr. 9/2016, practica judiciară majoritară a completelor specializate în materia proprietății intelectuale, în cadrul Tribunalului București, al Curții de Apel București și, la cunoștința instanței de trimitere, și în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția I civilă, a fost în sensul admisibilității reprezentării unei persoane juridice printr-o formă de exercitare a profesiei de consilier în proprietate industrială, de referință pentru această practică fiind o decizie (nepublicată) a fostei Curți Supreme de Justiție (Decizia nr. 2.482 din 19 iunie 2002 a Curții Supreme de Justiție - Secția civilă). Soluția reținută în această decizie este în sensul că legislația specială în materie derogă de la legea procedurală de drept comun. Această soluție a fost adoptată în contextul art. 67-68 din Codul de procedură civilă de la 1865, iar nu al actualului art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, a cărui formulare este mai clară. Ulterior adoptării Deciziei nr. 9/2016 s-a constatat, la nivelul unor completuri ale Tribunalului București, tendința unui reviriment, admițându-se în cauze în curs - așadar, prin încheieri nedefinitive - excepția lipsei puterii de reprezentare a consilierilor în proprietate industrială; la nivelul Curții de Apel București nu au fost pronunțate încă soluții asupra acestei probleme.

Ca atare, indiferent de criteriul folosit pentru a determina noutatea chestiunii de drept, această condiție este îndeplinită.

Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, conform evidențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție, consultate la data sesizării.

Așa cum rezultă din încheierea de sesizare, apelanta- contestatoare S.C. E.G. - S.R.L. a apreciat îndeplinite condițiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, arătând că se impune admiterea excepției lipsei puterii de reprezentare a Cabinetului M.O. - S.R.L. și constatarea nulității absolute a mandatului dat de intimata H. GmbH Q. S-a apreciat că art. 28 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 66/2000 trebuie interpretat în sensul că un consilier juridic având calitatea de consilier în proprietate industrială poate reprezenta în instanță o persoană juridică doar dacă are calitatea de angajat al acesteia din urmă, în caz contrar fiind eludate prevederile art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă și ale Legii nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, republicată, cu modificările ulterioare (Legea nr. 51/1995).

Intimata H. GmbH Q. a apreciat, de asemenea, ca fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar în ceea ce privește fondul sesizării, punctul său de vedere rezultă din cuprinsul cererii de sesizare a Curții Constituționale, prin care a arătat că, în situația sa, persoană juridică de naționalitate germană, nu poate formula apărări prin consilierul juridic propriu (astfel cum o impune Decizia nr. 9/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție), întrucât acesta (se prezumă că) nu cunoaște legislația română. Totodată, în condițiile în care intimata este deja reprezentată printr-un mandatar specializat în proprietate industrială, care o reprezintă în instanță prin consilierul juridic propriu, obligația adițională de a angaja un avocat constituie o sarcină excesivă, de natură să o descurajeze pe intimată să recurgă la serviciul justiției, ceea ce contravine textelor constituționale evocate. Ca atare, deși nu într-o manieră explicită, intimata susține adoptarea unei interpretări a legii din care să rezulte valabilitatea mandatului dat Cabinetului de proprietate industrială M.O. și a delegării subsecvente a consilierului juridic - consilier în proprietate industrială al acestui cabinet.

Intimatul Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci nu a exprimat niciun punct de vedere.

După comunicarea raportului, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, au fost formulate în scris următoarele puncte de vedere:

Apelanta-contestatoare S.C. E.G. - S.R.L. a apreciat că dispozițiile art. 28 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 66/2000 trebuie interpretate în sensul că un consilier în proprietate intelectuală nu poate reprezenta în instanță o persoană juridică decât dacă are calitatea de avocat angajat ori de consilier juridic propriu al persoanei juridice care este parte în proces.

Intimata H. GmbH Q. a apreciat că sesizarea este admisibilă, iar pe fondul chestiunii de drept a împărtășit punctul de vedere al judecătorului-raportor, în sensul că nu se relevă niciun argument pentru care prevederile art. 28 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 66/2000 ar fi contrare art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă. S-a apreciat că, atât timp cât își desfășoară activitatea numai în domeniul proprietății industriale, în conformitate cu prevederile Ordonanței Guvernului nr. 66/2000, o agenție de proprietate industrială poate avea calitatea de reprezentant, inclusiv în instanță, în situația în care sunt încălcate drepturile unor titulari/solicitanți români sau străini, urmând ca reprezentarea efectivă să se realizeze în principal prin consilierii în proprietate industrială, care sunt totodată și consilieri juridici - angajați ai societății.

Deși nu are calitatea de parte în cauza în care s-a formulat prezenta sesizare, Uniunea Națională a Barourilor din România a depus un punct de vedere în sensul că dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 66/2000 trebuie interpretate coroborat cu art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, rezultând că un consilier în proprietate industrială nu poate reprezenta în instanță o persoană juridică decât dacă are calitatea de avocat angajat direct de aceasta ori de consilier juridic propriu al respectivei persoane juridice, parte în proces.

Completul de judecată al Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă a apreciat că dispozițiile art. 28 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 66/2000 trebuie interpretate în sensul că - prin derogare de la art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă - este permis formelor de exercitare a profesiei de consilier în proprietate industrială, reglementate de art. 20 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 66/2000, să reprezinte alte persoane juridice în fața instanțelor judecătorești, în litigiile de proprietate industrială.

Atât din expunerile doctrinei, cât și din considerentele Deciziei nr. 9/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție rezultă că rațiunea art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă de a permite reprezentarea convențională a persoanelor juridice doar prin avocat ori prin consilier juridic [acesta din urmă nu poate fi, în condițiile art. 4 din Legea nr. 514/2003 privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier juridic, cu completările ulterioare (Legea nr. 514/2003), decât angajat ori funcționar public al persoanei juridice având calitatea de parte, consilierii juridici nefiind liber-profesioniști] este reprezentată de combaterea avocaturii clandestine, prin care s-ar eluda dispozițiile art. 3 din Legea nr. 51/1995. Din acest text rezultă că activitățile juridice de consultanță, de reprezentare și asistență juridică, precum și de redactare de acte juridice, inclusiv a acțiunilor introductive în instanță, cu posibilitatea atestării identității părților, a conținutului și a datei actelor, apărarea și reprezentarea cu mijloace juridice a drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor fizice și juridice, în raporturile cu autoritățile publice, cu instituțiile și cu orice persoană română sau străină, constituie activități specifice profesiei de avocat, ele neputând fi exercitate de alte persoane decât în cazurile expres prevăzute de lege.

Înainte de a verifica dacă aceste rațiuni subzistă în cauza de față, completul de judecată al Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă a observat că regula potrivit căreia activitățile prevăzute de art. 3 alin. (1) se exercită numai de avocat nu are caracter absolut, fiind admise derogări [art. 3 alin. (2) din Legea nr. 51/1995]. De exemplu, redactarea de acte juridice și darea de dată certă este o atribuție ce revine, în condițiile legii, și notarilor publici (art. 77 și următoarele, art. 147 din Legea notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, republicată, cu modificările și completările ulterioare), medierea poate fi realizată de mediatorul prevăzut de Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, cu modificările și completările ulterioare.

În cazul litigiilor de proprietate industrială, asistarea ori reprezentarea părților de către consilieri în proprietate industrială, inclusiv în fața instanțelor judecătorești, nu contravine rațiunii expuse a dispozițiilor art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, nefiind o formă de eludare a monopolului legal al profesiei de avocat, deci o formă de exercitare clandestină și ilegală a unor activități rezervate de lege avocaților.

În primul rând, rațiunea recunoașterii și reglementării legale a profesiei de consilier în proprietate industrială o constituie gradul înalt de tehnicitate și de specializare a acestor litigii, care necesită cunoștințe ce depășesc sfera pregătirii juridice (bunăoară, aprecierea noutății ori a pasului inventiv ca cerințe de fond pentru acordarea brevetului de invenție necesită cunoștințe de specialitate, care nu sunt la îndemâna juristului obișnuit).

Așa fiind, dacă legiuitorul a apreciat că este în interesul legal al părților ca acestea să fie reprezentate în fața Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci de către acești profesioniști ai unui domeniu specializat [conform art. 1 alin. (2), art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 66/2000], această rațiune ar fi parțial lipsită de eficiență dacă posibilitatea de reprezentare nu ar fi extinsă și asupra instanțelor judecătorești, cel puțin în litigiile decurgând din contestarea deciziilor adoptate de Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, ca organ de jurisdicție, aceste contestații fiind de competența instanțelor judecătorești, potrivit dreptului constituțional și convențional de acces deplin la justiție (art. 21 din Constituția României, art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în interpretarea Curții Europene a Drepturilor Omului, conform, îndeosebi, Cauzei Golder împotriva Regatului Unit). Neacceptarea acestei soluții ar însemna că partea fie este privată de cunoștințele de specialitate ale consilierului în proprietate industrială, fie că trebuie să își aleagă încă un mandatar pentru reprezentarea propriu-zisă în instanță, și anume un avocat, sau să delege un consilier juridic propriu, ceea ce poate fi oneros sau dificil din considerente practice (precum în cauza de față, în care una dintre părți este o societate germană).

Pentru interpretarea extensivă pledează și împrejurarea că statutul legal al consilierilor în proprietate industrială este diferit de cel al consilierilor juridici, în pofida asemănării de denumire. Consilierii juridici pot asigura consultanță și reprezentare doar în favoarea autorității sau instituției publice în serviciul căreia se află ori a persoanei juridice cu care au raporturi de muncă (art. 4 din Legea nr. 514/2003), în vreme ce profesia de consilier în proprietate industrială este reglementată ca o profesie liberală, existând consilieri în proprietate industrială cu drept de liberă practică și care se pot organiza, între altele, sub forma unor societăți civile profesionale persoane juridice sau în societăți comerciale având ca unic obiect activitățile în domeniul proprietății industriale [art. 20 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 66/2000]. Din această perspectivă nu sunt relevante în cauza de față nici Decizia nr. XXII din 12 iunie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 936 din 20 noiembrie 2006, nici referirea făcută la aceasta în cuprinsul Deciziei nr. 9/2016 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul instanței supreme (paragrafele 26-29), de vreme ce, de această dată, chiar legiuitorul autorizează înființarea unei persoane juridice (societate civilă sau comercială - în măsura în care nu se are în vedere modificarea terminologică impusă de art. 77 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările și completările ulterioare), al cărei unic obiect de activitate se referă la domeniul proprietății industriale.

Reprezentarea se asigură în temeiul unui mandat care poate fi dat, desigur, și de o persoană juridică (aceasta este, de altfel, situația în majoritatea cazurilor) și privește atât reprezentarea în fața Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci, cât și a altor terți [art. 1 alin. (2), art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 66/2000].

Trebuie observat că dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 66/2000 nu sunt pe deplin edificatoare sub aspectul posibilității ori imposibilității reprezentării în fața instanței judecătorești a unui titular de drepturi de proprietate industrială sau a altui solicitant, persoană juridică, de către o societate civilă ori comercială, ca formă de exercitare a profesiei de consilier în proprietate industrială. S-ar putea obiecta că, dacă ar fi intenționat să confere o atare prerogativă de reprezentare, legiuitorul ar fi menționat expres instanțele judecătorești și nu s-ar fi rezumat la o referire vagă la terți, astfel cum aceasta apare în cuprinsul art. 1 alin. (2) din ordonanță.

Pe de altă parte, dispozițiile art. 28 alin. (2) din aceeași ordonanță, potrivit cărora reprezentarea în fața instanțelor judecătorești a solicitanților, a titularilor sau a persoanelor interesate de către consilierii în proprietate industrială este condiționată de calitatea acestora de avocat sau de consilier juridic, pot fi interpretate ca o simplă trimitere la dreptul comun, reprezentat de art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, astfel cum acesta a fost explicitat prin Decizia nr. 9/2016.

Textul poate fi însă interpretat și într-o logică de ansamblu a dispozițiilor legale menționate, care conferă profesiei de consilier în proprietate industrială un caracter liberal, fiind permis formelor ei de exercitare să reprezinte alte persoane fizice sau juridice, în temeiul unui mandat. În această logică s-ar putea interpreta că forma de exercitare a profesiei de consilier în proprietate industrială poate reprezenta o altă persoană juridică inclusiv în fața instanțelor judecătorești, cu singura condiție ca ea (forma de exercitare) să angajeze un avocat sau să desemneze un consilier juridic propriu. Aceasta este interpretarea preferată până acum în practica judiciară, fie și preponderent (însă nu exclusiv) într-o manieră tacită.

Această interpretare ar putea fi păstrată pentru toate litigiile de proprietate industrială, având în vedere specificul lor. Totodată, nu este exclus ca, soluționând chestiunea de drept dedusă judecății, Înalta Curte de Casație și Justiție să distingă între litigiile de proprietate industrială care privesc contestarea unei hotărâri a Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci și care constituie, practic, o continuare a litigiului început în fața organului de jurisdicție specializat (situație în care ar putea părea logic să se extindă prerogativele de reprezentare ale consilierului în proprietate industrială care nu este avocat și în fața instanțelor judecătorești) și celelalte litigii de proprietate industrială, care sunt ab initio de competența instanțelor judecătorești (de exemplu, cereri în anularea mărcii sau a brevetului, acțiuni în contrafacere, în daune-interese, în decăderea din dreptul la marcă etc.).

Ca urmare, chestiunea de drept care formează obiectul sesizării nu are o rezolvare evidentă și constituie o problemă reală și serioasă, a cărei dezlegare unitară, printr-o hotărâre de principiu, este în interesul bunei administrări a justiției, dar și al titularilor de drepturi, care vor putea cunoaște cu ușurință care sunt exigențele de formă pe care trebuie să le îndeplinească atunci când sunt parte într-un proces de proprietate industrială.

În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, instanțele naționale au comunicat că nu au identificat practică judiciară relevantă în materia ce face obiectul sesizării.

De asemenea, nici la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a fost identificată jurisprudență relevantă asupra chestiunii de drept în discuție.

Există însă cauze similare, aflate pe rolul Tribunalului București și al Tribunalului Argeș, care sunt suspendate până la soluționarea prezentei sesizări, în conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Punctele de vedere teoretice exprimate de judecătorii consultați au fost diferite: într-o opinie s-a apreciat că dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 66/2000 trebuie interpretate coroborat cu cele ale art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, respectiv un consilier în proprietate industrială nu poate reprezenta în instanță o persoană juridică decât dacă are calitatea de avocat angajat direct de aceasta ori de consilier juridic propriu al respectivei persoane juridice, parte în proces; într-o altă opinie, dispozițiile art. 28 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 66/2000 ar trebui interpretate în sensul că este permis formelor de exercitare a profesiei de consilier de proprietate intelectuală să reprezinte alte persoane juridice în fața instanțelor judecătorești, în litigiile de proprietate intelectuală, prin derogare de la dispozițiile art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția judiciară - Serviciul judiciar civil a comunicat că, în prezent, nu se verifică practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări.

Dispozițiile art. 28 alin. (2) și art. 20 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 66/2000, republicată, nu au făcut obiectul controlului de constituționalitate.

În ceea ce privește art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, din verificările efectuate a rezultat că există patru dosare în faza de raport, dintre care unul privește sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate dispusă în prezenta cauză.

Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă.

Asupra rezolvării de principiu a chestiunii de drept sesizate, opinia judecătorului-raportor a fost în sensul că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 28 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 66/2000, reprezentarea convențională a persoanelor juridice în fața instanțelor de judecată în litigiile din domeniul proprietății industriale poate fi asigurată și prin consilierul juridic angajat al uneia dintre formele de exercitare a profesiei de consilier în proprietate industrială, în măsura în care consilierul juridic are și calitatea de consilier în proprietate industrială.

Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctele de vedere formulate de părți și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă: "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată."

În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție formată în aplicarea normei citate anterior au fost identificate și analizate condițiile de admisibilitate pentru inițierea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, condiții care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, după cum urmează:

Se constată că sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate desprinse din art. 519 din Codul de procedură civilă.

În ceea ce privește primele trei condiții, completul de judecată din cadrul Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă care a adresat întrebarea este învestit cu soluționarea unui apel într-un litigiu de proprietate intelectuală ce are ca obiect contestația titularului cererii de înregistrare a unei mărci împotriva hotărârii pronunțate de Comisia de contestații mărci din cadrul Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci, prin care s-a respins, în parte, cererea de înregistrare a mărcii.

În conformitate cu art. 88 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, hotărârea comisiei de contestații din cadrul Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci poate fi atacată cu contestație la Tribunalul București, iar hotărârea Tribunalului București este supusă numai apelului la Curtea de Apel București.

Pe acest temei, instanța de trimitere este competentă să soluționeze cauza pendinte și, totodată, judecă în ultimă instanță, dat fiind că hotărârea Curții de Apel București nu este supusă recursului.

În ceea ce privește condiția ca soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere, se consideră a fi îndeplinită prin raportare la Decizia nr. 9/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pronunțată în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, ale cărei considerente se impun a fi preluate, pentru identitate de rațiune.

Acea decizie a avut în vedere reprezentarea convențională a persoanei juridice pentru toate actele procesuale îndeplinite în fața instanțelor de judecată, nu numai pentru formularea cererii de chemare în judecată, așadar inclusiv reprezentarea în căile de atac.

În considerentele acelei decizii s-a arătat că cerința de admisibilitate a legăturii cu cauza a chestiunii de drept este întrunită, chiar dacă obiectul sesizării întemeiate pe dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă îl constituie o chestiune de drept procesual, atât timp cât modul în care ar urma să fie interpretat și aplicat textul de lege cu privire la care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile influențează și soluția pe fond a cererii deduse judecății, văzându-se și jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În măsura în care Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că interpretarea și aplicarea art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în ansamblul său, au aptitudinea să determine soluționarea pe fond a cauzei, aceleași rațiuni trebuie avute în vedere ori de câte ori este antrenată incidența acestei norme, inclusiv din perspectiva corelației sale cu alte prevederi legale privind reprezentarea convențională a persoanei juridice în fața instanțelor de judecată, precum cele ale Ordonanței Guvernului nr. 66/2000, ce interesează categoria particulară a litigiilor de proprietate intelectuală.

Întrucât Decizia nr. 9/2016 nu a făcut vreo distincție în privința etapei procesuale în care operează reprezentarea în judecată și nici a circumstanțelor în care se apreciază legătura chestiunii de drept cu cauza, transpunerea considerentelor sale se impune fără a avea relevanță faptul că, în litigiul de față, este pusă în discuție reprezentarea intimatului în faza apelului, spre deosebire de litigiul în care a fost valorificată chestiunea de drept dezlegată prin Decizia nr. 9/2016, în care reprezentarea în fața primei instanțe a fost criticată prin motivele de apel.

Este de remarcat demonstrația logico-juridică a instanței de trimitere în legătură cu această condiție de admisibilitate, ale cărei argumente pertinente pot fi valorificate pentru conturarea concluziei întrunirii condiției legăturii cu cauza.

În esență, instanța de trimitere apreciază că raportul de cauzalitate dintre chestiunea de drept și soluționarea cauzei pe fond există în cazul în care excepția lipsei puterii de reprezentare privește întâmpinarea formulată prin mandatarul contestat, pentru identitate de rațiune, cu ipoteza în care aceeași excepție ar privi cererea de apel formulată prin mandatarul contestat, câtă vreme obiectul judecății este configurat nu doar prin pretențiile, ci și prin apărările formulate [art. 9 alin. (2) din Codul de procedură civilă], iar devoluțiunea în apel poate fi extinsă prin apărările și probele noi invocate în cuprinsul întâmpinării depuse de intimat [art. 476 alin. (2) și art. 478 alin. (2) din Codul de procedură civilă].

Apărările noi formulate de intimată prin întâmpinare ar putea fi lipsite de eficiență în măsura în care întâmpinarea va fi declarată nulă - ca efect al eventualei admiteri a excepției, prin prisma dezlegării chestiunii de drept -, ceea ce va avea repercusiuni asupra cadrului procesual în apel, putând influența, în funcție de ansamblul circumstanțelor și dispozițiilor legale incidente în apel, chiar soluția asupra căii de atac.

Întrucât modalitatea în care este conceput să funcționeze acest mecanism de prevenire a practicii neunitare nu permite tranșarea unor chestiuni de drept ipotetice, se impune limitarea răspunsului la dezlegarea chestiunii de drept efectiv ridicate în cauza pendinte.

Prin urmare, legătura cu cauza este asigurată doar pentru ipoteza conturată în dosarul aflat pe rolul instanței de trimitere, și anume aceea a reprezentării convenționale a persoanei juridice în fața instanțelor de judecată prin consilier juridic într-un litigiu de proprietate intelectuală ce are ca obiect contestația titularului cererii de înregistrare a unei mărci împotriva hotărârii pronunțate de Comisia de contestații mărci din cadrul Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci.

Se constată totodată că este îndeplinită și condiția noutății chestiunii de drept a cărei rezolvare de principiu se solicită, chiar dacă această chestiune nu vizează un act normativ recent, cât timp se urmărește interpretarea unei norme dintr-o lege în vigoare în contextul noului Cod de procedură civilă, prin prisma unei decizii obligatorii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în interpretarea și aplicarea unei prevederi din cod.

În acest sens, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție formată în aplicarea art. 519 din Codul de procedură civilă, s-a considerat în mod constant că cerința de admisibilitate a noutății este îndeplinită nu numai atunci când chestiunea de drept își are izvorul în reglementările nou-intrate în vigoare, ci și în cazul în care vizează o reglementare mai veche, asupra căreia instanța de judecată este chemată să se pronunțe în prezent, devenind astfel actuală cerința interpretării și aplicării normei de drept respective

Mai mult, examinarea jurisprudenței instanțelor relevă că nu s-a realizat o argumentare distinctă și nu s-a format o practică unitară și constantă în legătură cu chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, astfel încât pronunțarea unei hotărâri prealabile este de natură să preîntâmpine apariția unei practici neunitare.

În ceea ce privește ultima condiție de admisibilitate, se constată că Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat asupra chestiunii de drept prin hotărâri de speță, în litigiile de proprietate intelectuală în care este deschisă calea de atac a recursului de competența instanței supreme, iar chestiunea de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Chestiunea de drept cu a cărei lămurire a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție vizează interpretarea și aplicarea prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 66/2000, în corelație cu art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, astfel cum acesta a fost interpretat prin Decizia nr. 9/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin întrebarea adresată de către instanța de trimitere se solicită a se clarifica, în esență, dacă reprezentarea convențională a persoanelor juridice în fața instanțelor de judecată în litigiile din domeniul proprietății industriale, astfel cum acesta a fost definit în art. 1 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 66/2000, poate fi asigurată și printr-un avocat care nu este angajat direct de către acea persoană juridică ori printr-un alt consilier juridic decât cel al persoanei juridice.

Așa cum s-a arătat cu ocazia analizării condiției de admisibilitate a legăturii cu cauza, se impune doar dezlegarea chestiunii de drept efectiv ridicate în cauza pendinte, respectiv reprezentarea convențională a persoanei juridice prin consilier juridic într-un litigiu de proprietate intelectuală ce are ca obiect contestația titularului cererii de înregistrare a unei mărci împotriva hotărârii pronunțate de Comisia de contestații mărci din cadrul Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci.

Astfel, după cum rezultă din expunerea succintă a procesului, preluată din încheierea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, întâmpinarea depusă în cursul judecării apelului a fost formulată prin consilierul juridic al unui cabinet de consiliere în proprietate industrială, organizat ca societate cu răspundere limitată, cabinet ce a fost împuternicit de către intimată să o reprezinte în fața Curții de Apel București în acest dosar. Consilierul juridic respectiv are, în același timp, calitatea de consilier în proprietate industrială.

Art. 28 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 66/2000 prevede că reprezentarea în fața instanțelor de judecată a titularilor de drepturi de proprietate industrială, a persoanelor care solicită acordarea protecției prin înregistrarea unui drept de proprietate industrială sau a persoanelor interesate de către consilierii în proprietate industrială este condiționată de calitatea acestora de avocat sau de consilier juridic.

Cu privire la această normă dintr-un act normativ cu caracter special, care reglementează organizarea și exercitarea profesiei de consilier în proprietate industrială, este de precizat că, deși nu prevede în mod expres, norma trebuie interpretată în sensul că vizează reprezentarea în judecată în litigiile de proprietate industrială, atât în fața completurilor specializate în materia proprietății intelectuale (care include proprietatea industrială), cât și a celorlalte instanțe competente, potrivit legii, să soluționeze asemenea litigii.

Răspunsul la întrebarea adresată de instanța de trimitere trebuie circumstanțiat în raport cu împrejurările concrete și particularitățile speței, iar dezlegarea chestiunii de drept se va limita strict la obiectul litigiului.

În ceea ce privește persoana reprezentată în judecată, art. 28 alin. (2) din ordonanță nu face nicio distincție, astfel încât este aplicabil în egală măsură persoanelor fizice și juridice.

În privința persoanei reprezentantului, art. 28 alin. (2) din ordonanță reglementează reprezentarea în judecată prin consilierii în proprietate industrială, chiar dacă este introdusă și condiția ca reprezentantul să fie, concomitent, avocat sau consilier juridic.

Art. 28 alin. (2) din ordonanță a fost interpretat în mod constant în practica instanțelor învestite cu soluționarea litigiilor de proprietate industrială în