Decizia nr. 78 din 15 noiembrie 2021

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 2.079/1/2021 a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă şi ale art. 36 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Laura-Mihaela Ivanovici, preşedintele Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj – Secţia I civilă, în Dosarul nr. 1.602/117/2020, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar s-a depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, ce a fost comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; după comunicarea raportului, părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Cluj – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 15 iunie 2021, în Dosarul nr. 1.602/117/2020, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: dispoziţiile art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 255/2010), astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 233/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local (Legea nr. 233/2018), se interpretează în sensul că valoarea despăgubirilor se stabileşte exclusiv prin raportare la expertizele întocmite şi actualizate de camerele notarilor publici la momentul transferului dreptului de proprietate sau vor fi avute în vedere şi criteriile prevăzute de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, republicată, cu completările ulterioare (Legea nr. 33/1994)?

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 19 iulie 2021 cu nr. 2.079/1/2021, termenul de judecată fiind stabilit la data de 15 noiembrie 2021. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, cu modificările şi completările ulterioare Art. 22. – „(…) (6) Experţii, la realizarea raportului de expertiză, precum şi instanţa vor ţine seama de expertizele întocmite şi actualizate de camerele notarilor publici, la momentul transferului dreptului de proprietate. (…)”

Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, republicată, cu completările ulterioare Art. 26. – „(…) (2) La calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia. (…)” III. Expunerea succintă a procesului

Obiectul litigiului poartă asupra cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta A S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Judeţul Cluj, prin care s-a solicitat anularea în parte a Hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii nr. 1 din 19 februarie 2020, emisă de Comisia pentru verificarea dreptului de proprietate sau a altui drept real, constituită în temeiul Hotărârii nr. 218 din 22 iulie 2011, adoptată de Consiliul Judeţean Cluj, cu modificările ulterioare, în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor stabilite în favoarea reclamantei; stabilirea cuantumului despăgubirilor datorate reclamantei pentru terenul expropriat, identificat în C.F. Cluj-Napoca, în suprafaţă de 1.028 mp, la suma de 420.920 lei; obligarea pârâtului la plata despăgubirii astfel stabilite, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a deţinut în proprietate terenul în litigiu. Prin Hotărârea nr. 1 din 19 februarie 2020 s-au stabilit despăgubirile aferente exproprierii, al căror cuantum este apreciat de către reclamantă a fi sub nivelul valorii de circulaţie a terenului, adică al valorii sale reale. Terenul este intravilan şi are categoria de folosinţă „loc de casă”, aşa cum rezultă din extrasul de carte funciară. Conform Raportului de evaluare privind fondul imobiliar al judeţului Cluj pe anul 2020, beneficiar Camera Notarilor Publici, valoarea de circulaţie a terenurilor din zona S, unde este amplasat terenul, este de 430 lei/mp pentru suprafaţa de până la 500 mp şi 390 lei/mp pentru suprafaţa cuprinsă între 501 mp şi 1.500 mp. În consecinţă, valoarea terenului de 1.028 mp este aceea de 420.920 lei.

Conform dispoziţiilor art. 11 alin. (8) şi (9) şi ale art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010, despăgubirile trebuie calculate în funcţie de valorile care figurează în Raportul de evaluare privind fondul imobiliar, utilizat de Camera Notarilor Publici, valabil la data transferului dreptului de proprietate, în cazul de faţă anul 2020.

Pârâtul Judeţul Cluj a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii, arătând, în esenţă, că, prin Hotărârea Consiliului Judeţean Cluj nr. 123 din 28 iunie 2019 privind aprobarea declanşării procedurii de expropriere a imobilului în suprafaţă de 1.028 mp, s-a aprobat efectuarea unui raport de evaluare de către un evaluator autorizat, membru al Asociaţiei Naţionale a Evaluatorilor din România – ANEVAR, pentru stabilirea sumelor individuale estimate aferente despăgubirilor care vor fi acordate titularilor unor drepturi reale asupra imobilelor supuse exproprierii.

Prevederile art. 11 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 255/2010 menţionează obligativitatea întocmirii/actualizării unui raport de evaluare a imobilelor expropriate pentru fiecare unitate administrativ-teritorială, pe fiecare categorie de folosinţă, de către un expert membru ANEVAR, evaluator specializat în evaluarea proprietăţilor imobiliare, înainte de data începerii activităţii Comisiei de verificare a dreptului de proprietate sau a altui drept real, constituită în baza Hotărârii Consiliului Judeţean Cluj nr. 218 din 22 iulie 2011.

Totodată, raportul de evaluare se elaborează avându-se în vedere expertizele întocmite şi actualizate de camerele notarilor publici, potrivit art. 77 1 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, şi sub coordonarea Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România.

Evaluarea imobilului aflat în proprietatea tabulară a reclamantei a fost efectuată în temeiul prevederilor Legii nr. 255/2010 şi în conformitate cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 24/2011 privind unele măsuri în domeniul evaluării bunurilor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 99/2013, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 24/2011), şi al standardelor de evaluare a bunurilor, în vigoare la data întocmirii raportului.

Astfel, prin contractul nr. xxxxx din 14 octombrie 2019 au fost achiziţionate servicii de evaluare a imobilului-teren în suprafaţă 1.028 mp, situat în municipiul Cluj-Napoca, imobil care este cuprins parţial în coridorul de expropriere aferent realizării lucrării de utilitate publică „Aeroportul Internaţional Cluj-Napoca – Pista de decolare-aterizare – 3.500 m”.

Raportul de evaluare astfel întocmit a fost recepţionat de către reprezentanţii Judeţului Cluj prin procesul-verbal de recepţie din data de 12 noiembrie 2019 şi însuşit prin Hotărârea Consiliului Judeţean Cluj nr. 225 din 29 noiembrie, aprobându-se suma de 120.678 lei, acordată cu titlu de despăgubire pentru exproprierea imobilului în litigiu.

Aşa cum reiese din raportul de evaluare, stabilirea despăgubirii s-a făcut ţinând seama de prevederile art. 11 alin. (7) din Legea nr. 255/2010, respectiv de preţurile de comercializare a unor bunuri identice sau similare cu cele care fac obiectul raportului, de cursul de schimb valutar la data întocmirii raportului, precum şi de starea reală a bunurilor evaluate la data efectuării inspecţiei. Totodată, la stabilirea valorilor de despăgubire au fost avute în vedere prevederile Legii nr. 33/1994, în sensul că a fost inclusă şi valoarea prejudiciului cauzat proprietarului, aşa cum rezultă din tabelul anexă la raportul de evaluare.

Prin Sentinţa civilă nr. 617 din 10 decembrie 2020, Tribunalul Cluj – Secţia civilă a admis acţiunea, a anulat în parte Hotărârea nr. 1 din 19 februarie 2020, în ce priveşte cuantumul despăgubirilor, şi a stabilit cuantumul despăgubirilor datorate reclamantei pentru terenul expropriat la suma de 420.920 lei, obligând pârâtul la plata acestor despăgubiri, precum şi la plata sumei de 8.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, potrivit concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză, valoarea de circulaţie a terenurilor din zona S este de 430 lei/mp pentru suprafaţa de până la 500 mp şi 390 lei/mp pentru suprafaţa cuprinsă între 501 mp şi 1.500 mp. Astfel, comisia de experţi a stabilit o valoare a despăgubirilor la suma de 420.920 lei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Judeţul Cluj, solicitând schimbarea sentinţei apelate, în sensul respingerii acţiunii introductive şi menţinerii în totalitate a hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii.

În motivare s-a arătat că instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010, reţinând că în speţă despăgubirile trebuie calculate în funcţie de valorile care figurează în Raportul de evaluare privind fondul imobiliar, utilizat de Camera Notarilor Publici, valabil la data transferului dreptului de proprietate, respectiv faţă de anul 2020.

Raportul de expertiză a fost întocmit cu încălcarea cerinţelor impuse de reglementările legale în vigoare şi de practica judiciară în acest domeniu. Aşa cum s-a arătat şi în obiecţiile la raportul de expertiză, acesta a fost întocmit în mod superficial, fără a se avea în vedere anumite reglementări legale incidente în această materie.

Astfel, activitatea de evaluare este reglementată de dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 24/2011. Conform art. 2 alin. (2) din acest act normativ, prin evaluare se înţelege activitatea de estimare a valorii, materializată prin raportul de evaluare, realizată în conformitate cu standardele specifice acestei activităţi şi cu deontologia profesională, de către un evaluator autorizat.

În prezent, începând cu data de 1 septembrie 2020, sunt în vigoare Standardele de evaluare a bunurilor, adoptate în cadrul Conferinţei naţionale a Asociaţiei Naţionale a Evaluatorilor Autorizaţi din România prin Hotărârea nr. 3/2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 3 august 2020, standarde care sunt obligatorii pentru desfăşurarea activităţii de evaluare a bunurilor.

Aşa cum rezultă din analiza raportului de evaluare, experţii desemnaţi nu au făcut nicio referire la standardele de evaluare utilizate, neprecizând metoda de evaluare pe care au avut-o în vedere la stabilirea valorii terenului expropriat şi nefăcând altceva decât să preia valorile stabilite în grila notarilor publici pentru anul 2020.

Or, valoarea imobilului expropriat se impunea a fi determinată în raport cu toate caracteristicile acestuia, prin raportare atât la amplasament, cât şi la destinaţia lui şi la poziţionarea faţă de căile de acces şi existenţa utilităţilor în zonă.

Dispoziţiile art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010 impun ca, la calcularea cuantumului despăgubirilor cuvenite proprietarului bunului supus exproprierii, experţii, precum şi instanţa să ţină seama de valorile stabilite în cadrul expertizelor întocmite de camerele notarilor publici, dar să nu fie preluate efectiv din acestea, pentru că într-o atare situaţie nu ar mai fi nevoie de efectuarea unei expertize de specialitate, care nu ar face altceva decât să majoreze cuantumul cheltuielilor de judecată pentru partea care pierde procesul.

Valoarea reală a imobilului expropriat trebuie stabilită conform metodelor specifice cuprinse în standardele de evaluare în vigoare. Din perspectiva amplasamentului terenului în litigiu, drept criteriu ce trebuia avut în vedere la stabilirea despăgubirii cuvenite reclamantei, experţii nu au avut în vedere situarea acestuia, accesul la drumul public, existenţa sau inexistenţa utilităţilor, a servituţilor aeronautice din zonă, factori care determină aplicarea unor corecţii mari de natură să îi reducă valoarea, terenul neavând utilităţile specifice categoriei de folosinţă „loc de casă”, aşa cum apare înscris în cartea funciară.

În procedura administrativă, evaluarea imobilului aflat în proprietatea tabulară a reclamantei a fost efectuată ţinând seama de prevederile art. 11 alin. (7) din Legea nr. 255/2010, de preţurile de comercializare a unor bunuri identice sau similare cu cele care fac obiectul raportului, de cursul de schimb valutar la data întocmirii raportului, precum şi de starea reală a bunurilor evaluate la data efectuării inspecţiei. Totodată, la stabilirea valorii de despăgubire au fost avute în vedere şi prevederile Legii nr. 33/1994, în sensul includerii cuantumului prejudiciului cauzat proprietarului, aşa cum rezultă din tabelul anexă la raportul de evaluare.

În acest context, experţii aveau obligaţia de a face demersurile necesare pentru a obţine informaţii cu privire la terenul a cărui evaluare se solicită, conform reglementărilor urbanistice în vigoare care pot influenţa valoarea imobilului, în speţă comisia de experţi stabilind astfel, printr-o modalitate superficială, o valoare cu mult mai mare decât cea determinată de evaluatorul ANEVAR în cadrul procedurii administrative.

Mai mult, la întocmirea raportului de expertiză experţii nu au avut în vedere factorii cerţi şi obiectivi ai zonei, respectiv vecinătatea cu pista Aeroportului Internaţional „Avram Iancu” Cluj şi restricţiile aferente unei astfel de vecinătăţi, care fac aproape imposibilă edificarea unor construcţii în zona respectivă, şi nu au respectat obligaţia de a face dovada preţului real cu care se vând terenuri similare la momentul evaluării, faţă de care să facă o corectă aplicare a legii speciale de reparaţie în materia exproprierii. Acest fapt a condus la o supraevaluare a valorii bunului, având în vedere că pe piaţa imobiliară locală investiţiile imobiliare stagnează, cererea este foarte redusă, iar oferta ridicată, fapt datorat stării economice generale.

În acest context, prin omologarea raportului de expertiză, instanţa de fond a aplicat în mod greşit legea, fiind de altfel primul dosar, dintre numeroasele soluţionate definitiv de instanţele de judecată, în care experţii nu au făcut altceva decât să preia valorile stabilite în grila Camerei Notarilor Publici Cluj.

De aceea, pentru justa soluţionare a cauzei, se impune refacerea sau completarea probei administrate, respectiv a expertizei dispuse în cauză, potrivit dispoziţiilor art. 479 alin. (2) din Codul de procedură civilă, urmând ca la întocmirea acesteia să se ţină seama şi de aspectele menţionate.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a apelului, susţinând că expertiza a fost dispusă în conformitate cu dispoziţiile legale, fiind numită o comisie compusă din 3 experţi, şi că unica solicitare a pârâtului a fost aceea ca experţii să facă demersurile necesare pentru a obţine informaţii cu privire la destinaţia terenurilor conform planului urbanistic general (P.U.G.) în vigoare. S-a dispus efectuarea expertizei cu două variante, cea susţinută de reclamantă, privind destinaţia de „loc de casă”, conform evidenţelor de carte funciară, şi una conform susţinerilor pârâtului, în sensul că terenul ar avea destinaţia de spaţiu verde.

Terenul a fost identificat la faţa locului, din punct de vedere topografic şi cadastral, precum şi conform P.U.G. în vigoare, date ce au fost prezentate în raportul întocmit.

Concluzia experţilor a fost că în ambele variante, cea privind destinaţia „loc de casă” şi cea privind destinaţia de „spaţiu verde”, valoarea de despăgubire este 420.920 lei, precizându-se faptul că „în grila notarială nu există o variantă de preţ în care terenurile neconstruibile să aibă o valoare diferită faţă de terenurile intravilane”, iar obiecţii la raportul de expertiză nu au existat din partea apelantului.

În şedinţa publică din 18 mai 2021, curtea de apel a pus în discuţia părţilor necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 519 din Codul de procedură, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept anterior expusă.

Prin încheierea din 15 iunie 2021, instanţa a dispus sesizarea instanţei supreme şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, a suspendat judecata. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării, referitoare la admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere, procedând la analiza condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, referitoare la declanşarea procedurii pronunţării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a apreciat că acestea sunt întrunite cumulativ.

Astfel, de lămurirea modului de interpretare/aplicare a dispoziţiilor art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010, astfel cum aceasta a fost modificată prin Legea nr. 233/2018, depinde soluţionarea pe fond a cauzei, deoarece cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantei pentru imobilul expropriat se calculează raportat la prevederile legale amintite, această chestiune fiind invocată prin cererea de apel.

Instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în ultimă instanţă cauza, având competenţa legală în acest sens.

Problema de drept enunţată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre, astfel cum rezultă din consultarea site-ului instanţei supreme.

Problema de drept enunţată este nouă, chiar dacă norma legală a cărei interpretare se solicită nu este foarte recent intrată în vigoare, întrucât, ca urmare a cercetărilor efectuate, nu a fost identificată practică judiciară consistentă în materie, în condiţiile în care acţiunile având ca obiect exproprieri efectuate în temeiul acestei legi au început a fi înregistrate pe rolul instanţelor numai începând cu anul 2019. Concluzia este că asupra chestiunii de drept puse în discuţie nu au fost date dezlegări relevante pe cale jurisprudenţială, care să prezinte caracterul unei practici judiciare conturate şi constante.

Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate în data de 15 iunie 2021. V. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Reclamanta-intimată a apreciat că nu este oportună sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât nu sunt întrunite condiţiile de admisibilitate şi oportunitate cerute de textul legal invocat.

Pe de o parte, textul art. 519 din Codul de procedură civilă se referă la existenţa, ca aspect preliminar, a unei chestiuni de drept cu caracter de noutate, or, dispoziţiile art. 22 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 255/2010 au fost introduse prin Legea nr. 233/2018, iar în jurul aplicării textului de lege s-a conturat o practică vastă în toţi aceşti ani.

Pe de altă parte, textul procedural cere ca respectiva chestiune de drept să fie esenţială pentru dezlegarea cauzei, de lămurirea ei depinzând soluţionarea pe fond a litigiului, cerinţă care nu poate fi identificată în dosarul pendinte. Astfel, art. 26 din Legea nr. 33/1994 statuează că valoarea despăgubirii se calculează raportat la data efectuării expertizei, iar art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010 dispune că această valoare va fi raportată la momentul transferului dreptului de proprietate. În prezenta cauză, atât momentul transferului dreptului de proprietate, cât şi momentul efectuării expertizei sunt circumscrise aceluiaşi an – 2020.

Art. 26 din Legea nr. 33/1994 stabileşte că la calcularea cuantumului despăgubirii experţii şi instanţa vor ţine seama de „preţurile cu care se vând în mod obişnuit imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială”.

Art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010 reia prevederea art. 11 alin. (8) şi statuează că la calcularea despăgubirii se va ţine seama de expertizele întocmite şi actualizate de camerele notarilor publici, sub coordonarea Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România.

Prevederile din cele două acte normative nu se contrazic sub acest aspect, ci se completează. Raportul de evaluare a fondului imobiliar cuprinde Studiul de piaţă al fondului imobiliar Cluj, ce nu poate fi întocmit decât în conformitate cu Ordonanţa Guvernului nr. 24/2011, care reglementează activitatea de evaluare şi exercitare a profesiei de evaluator, precum şi cu Standardele de evaluare a bunurilor.

În concluziile Studiului de piaţă al fondului imobiliar Cluj pe anul 2020 se arată faptul că: „Rezultatul din prezentul studiu de piaţă se doreşte a fi un instrument util şi uşor de utilizat pentru beneficiar, dar şi o prezentare valorică a pragului minimal al intervalului consemnat de tranzacţionare/ofertare a pieţei imobiliare din localităţile de pe raza circumscripţiilor Judecătoriei Cluj-Napoca, Dej”. Totodată, la capitolul dedicat surselor de informare, se arată că au fost folosite următoarele: date de la reprezentanţi ai beneficiarului (notari), date de la autorităţile locale cu informaţii legate de tranzacţiile efectuate în 2019, date de la agenţiile imobiliare, date de la Direcţia judeţeană de statistică, oferte verificate în teren, studii de specialitate publicate în reviste, opinii ale unor experţi/specialişti care activează pe piaţa imobiliară, literatură de specialitate din domeniul evaluării imobiliare. Astfel, se poate conchide sub acest aspect că valorile indicate în Raportul de evaluare a fondului imobiliar al judeţului Cluj reflectă, ca regulă, valorile minime cu care se vând în mod obişnuit imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, valori stabilite ca urmare a unui proces de evaluare desfăşurat de evaluatori autorizaţi, în conformitate cu dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 24/2011 şi Standardelor de evaluare a bunurilor, prin prelucrarea unor date şi informaţii foarte complexe, iar în cauză intimatareclamantă a solicitat valoarea care rezultă din aplicarea tabelului din raport, nu o valoare mai mare.

Expertiza întocmită în cauză nu s-a rezumat la aplicarea mecanică a tabelului privind valorile fondului imobiliar din municipiul Cluj-Napoca. Aşa cum rezultă din cuprinsul raportului de expertiză, experţii s-au deplasat la faţa locului, au identificat terenul din punct de vedere faptic, topografic-cadastral şi al P.U.G. al municipiului Cluj-Napoca. Au stabilit că faţă de situaţia concretă a terenului, de actele existente, de datele obţinute, acestuia i se pot aplica valorile din grilă, neexistând vreun motiv de aplicare a vreunui coeficient de reducere sub minimul prevăzut în tabele.

Art. 22 alin. (5) din Legea nr. 255/2010 este identic cu art. 25 din Legea nr. 33/1994, asupra acestuia nefiind necesară vreo clarificare. În concluzie, chiar dacă din analiza logicojuridică a dispoziţiilor art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010 şi ale art. 26 din Legea nr. 33/1994 ar putea rezulta o inadvertenţă strict sub aspectul momentului (datei) la care se raportează evaluarea, iar această inadvertenţă nu ar putea fi calificată, eventual, ca o abrogare tacită a dispoziţiei legale mai vechi prin dispoziţia nouă, acest aspect nu interesează cauza de faţă, momentul calendaristic de calcul fiind anul 2020, din perspectiva ambelor texte de lege.

Apelantul-pârât Judeţul Cluj consideră că se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la explicitarea textului de lege cuprins în art. 22 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 255/2010, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 233/2018, fiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate.

Astfel, Curtea de Apel Cluj, legal învestită cu soluţionarea apelului împotriva Sentinţei civile nr. 617 din 10 decembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Cluj – Secţia civilă, urmează să pronunţe o hotărâre judecătorească definitivă.

Totodată, este îndeplinită şi condiţia de admisibilitate privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, întrucât textul de lege prevede că pentru stabilirea valorii imobilului expropriat, atât experţii, la realizarea raportului de expertiză, cât şi instanţa vor ţine seama de expertizele întocmite şi actualizate de camerele notarilor publici, la momentul transferului dreptului de proprietate. Or, prin această formulare nu se clarifică dacă pentru evaluarea imobilului supus exproprierii se va ţine seama exclusiv de valorile prevăzute în grilele notariale sau sunt aplicabile în continuare dispoziţiile Legii nr. 33/1994, act normativ cu caracter general în materie de expropriere.

O altă condiţie necesar a fi îndeplinită pentru declanşarea mecanismului procedural referitoare la existenţa unei chestiuni de drept noi este ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra acesteia şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. În acest context, rămâne atributul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sesizată cu pronunţarea unei hotărâri prealabile, să hotărască dacă problema de drept a cărei dezlegare se solicită este nouă.

În consecinţă, fiind întrunite toate condiţiile pentru admisibilitatea sesizării, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, poate fi sesizată instanţa supremă pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, în scopul înlăturării oricărei incertitudini cu privire la modul de aplicare a dispoziţiilor legale precitate.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj consideră că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru aceleaşi considerente exprimate şi de apelantul-pârât.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorul-raportor, în condiţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile nu au exprimat un punct de vedere asupra problemei de drept. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 1.602/117/2020 a apreciat că dispoziţiile art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 233/2018, trebuie interpretate în sensul inexistenţei unei norme care să interzică coroborarea lor cu prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994, astfel cum s-a procedat şi anterior survenirii modificărilor aduse Legii nr. 255/2010 prin Legea nr. 233/2018, şi cum de altfel impune şi art. 34 din Legea nr. 255/2010, nepunându-se problema ca dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 să fie în contradicţie cu cele ale art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010.

Modificarea legislativă intervenită prin Legea nr. 233/2018, în ceea ce priveşte prevederile art. 22 din Legea nr. 255/2010, a fost determinată de contradicţia existentă între reperele care trebuiau avute în vedere la stabilirea despăgubirilor în procedura exproprierii în faza administrativă, respectiv cea judecătorească.

Astfel, dacă în procedura administrativă, conform dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 255/2010, expropriatorul stabileşte despăgubirile pe baza valorilor din expertizele întocmite şi actualizate de camerele notarilor publici, anterior modificărilor intervenite prin Legea nr. 233/2018, art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 prevedea că „acţiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii”, nefiind deci făcută referire în mod expres la necesitatea raportării şi la expertizele întocmite şi actualizate de camerele notarilor publici, expertize pe baza cărora a fost stabilită valoarea despăgubirilor în faza administrativă. Această omisiune ar fi putut aduce în discuţie faptul că stabilirea despăgubirilor se face conform Legii nr. 255/2010, prin raportare la repere total diferite în procedura administrativă şi cea judiciară, ceea ce ar fi fost lipsit de logică, verificarea legalităţii şi temeiniciei unui act administrativ nefiind admisibil a fi făcută decât prin raportare la aceleaşi repere avute în vedere la emiterea acestuia.

Dreapta despăgubire prevăzută de art. 44 alin. (3) din Constituţie trebuie să fie stabilită în mod identic, indiferent de reglementarea în care se încadrează obiectivul de utilitate publică în numele căruia s-a declanşat exproprierea.

Atât în Legea nr. 255/2010, cât şi în Legea nr. 33/1994, principiile exproprierii sunt aceleaşi, astfel că şi despăgubirile ar trebui să fie stabilite prin ambele legi în mod unitar. Altminteri, se creează discrepanţe, situaţii discriminatorii şi inechităţi, cu încălcarea art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie.

În consecinţă, instanţa de trimitere apreciază că dispoziţiile art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010 se impun a fi interpretate în sensul că experţii şi instanţa vor ţine seama şi de grilele notariale, însă raportul de evaluare efectuat în cauză de comisia de experţi, în concret, trebuie să fie cel care determină valoarea despăgubirii cuvenite în urma exproprierii, valoarea urmând a fi stabilită şi prin raportare la criteriile prevăzute de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Prevederile alin. (5) al art. 22 din Legea nr. 255/2010 au fost puse în discuţie numai în considerarea faptului că, în accepţiunea instanţei, nu s-ar fi justificat menţinerea dispoziţiilor privind constituirea unei comisii de experţi în vederea stabilirii despăgubirilor, în situaţia în care acestea ar trebui determinate exclusiv prin raportare la valorile din expertizele întocmite şi actualizate de camerele notarilor publici, o astfel de evaluare neimpunând efectuarea unei lucrări de specialitate complexe. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat hotărâri judecătoreşti şi opinii teoretice ale judecătorilor, din a căror analiză se conturează două orientări jurisprudenţiale.

Astfel, într-o primă orientare, majoritară, s-a apreciat că dispoziţiile art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 233/2018, se interpretează în sensul că valoarea despăgubirilor nu se stabileşte exclusiv prin raportare la expertizele întocmite şi actualizate de camerele notarilor publici la momentul transferului dreptului de proprietate, ci prin luarea în considerare şi a criteriilor prevăzute de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Astfel, dispoziţiile art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010 nu au un caracter imperativ şi nu exclud de la aplicare prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, fiind necesar ca pentru o justă evaluare a imobilului să fie avute în vedere şi criteriile oferite de cel din urmă text de lege.

Instanţa desemnează, în continuare, o comisie de experţi, cu respectarea art. 22 alin. (5) din Legea nr. 255/2010, care trebuie să se raporteze şi la expertizele întocmite în baza grilelor notarilor publici, la data efectuării transferului de proprietate. Acestea nu au ca finalitate doar stabilirea valorii aproximative, în scopul stabilirii taxelor notariale, ci şi încadrarea în zona de interes a imobilelor, fie că este vorba despre construcţii sau despre terenuri, încadrare care poate fluctua în funcţie de evoluţiile pieţei imobiliare şi care determină, până la urmă, şi preţul stabilit. De asemenea, instanţele de judecată şi experţii trebuie să aibă în vedere aceste valori ale grilei notarilor publici, care sunt estimative şi nu corespund valorilor de piaţă/de circulaţie, tocmai pentru a acorda o despăgubire justă, cât mai aproape de valoarea reală, pentru respectarea dreptului de proprietate al persoanei despăgubite.

Stabilirea valorii de circulaţie a imobilului supus exproprierii constituie unicul element necesar în scopul determinării unei despăgubiri juste şi echitabile în accepţiunea legii generale în materie, dar şi a normelor constituţionale – art. 44 din Constituţie.

Potrivit dispoziţiilor legale incidente, respectiv art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, interpretate conform Deciziei Curţii Constituţionale nr. 12 din 15 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 3 martie 2015, la calcularea cuantumului despăgubirilor cuvenite proprietarului imobilului supus exproprierii, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la momentul transferului dreptului de proprietate.

În cea de-a doua orientare jurisprudenţială, minoritară, s-a apreciat că, în procedura jurisdicţională specială a exproprierii, în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului despăgubirii de către instanţa de judecată, valoarea despăgubirilor se stabileşte exclusiv prin raportare la expertizele întocmite şi actualizate de camerele notarilor publici la momentul transferului dreptului de proprietate. S-a susţinut că Legea nr. 33/1994 reprezintă legea generală în raport cu Legea nr. 255/2010, fiind astfel incident principiul specialia generalibus derogant, precum şi faptul că dispoziţiile art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010 reglementează situaţii expres prevăzute de lege, astfel că aceasta nu poate fi completată cu dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

S-a argumentat că dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 255/2010 au fost modificate prin Legea nr. 233/2018, care schimbă în mod radical modul de evaluare a terenurilor expropriate. Prin Legea nr. 233/2018, legiuitorul a procedat la reglementarea în detaliu a procedurii de stabilire a despăgubirii în materia cu caracter special a exproprierii pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, norma de trimitere la prevederile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 fiind astfel abrogată. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

În urma verificărilor efectuate, se constată că instanţa de contencios constituţional nu s-a pronunţat cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010. În schimb, în numeroase decizii a statuat asupra conformităţii cu Legea fundamentală a prevederilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Astfel, prin Decizia nr. 669 din 24 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 107 din 5 februarie 2018 (Decizia nr. 669 din 24 octombrie 2017), Curtea Constituţională, respingând excepţia de neconstituţionalitate invocată, a reţinut că: „20. (…) legiuitorul a dat pe deplin expresie condiţiei impuse de dispoziţiile art. 44 alin. (3) din Constituţie potrivit căreia despăgubirea pe care statul este obligat să o plătească pentru imobilele expropriate trebuie să fie dreaptă, adică stabilită în mod just, la valoarea reală a acestora. Astfel, această exigenţă este exprimată în mod inechivoc în textul art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, care precizează că «despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite». Criteriul în baza căruia se va calcula cuantumul despăgubirilor, care generează nemulţumirea autorilor excepţiei, este prevăzut de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 ca fiind preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, la care se adaugă şi valoarea daunelor aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite. Or, Curtea reţine că aceasta este modalitatea care reflectă în maniera cea mai obiectivă valoarea reală a bunului imobil expropriat, fiind stabilită prin comparaţie cu preţurile efective cu care imobile similare s-au vândut, preţuri negociate în mod liber între vânzător şi cumpărător, dovedite prin contractele de vânzare-cumpărare autentificate de notarul public. Aşadar, legiuitorul român nu a fixat în mod arbitrar un anumit prag valoric sau alte reguli restrictive, ci a dat prevalenţă realităţii pieţei imobiliare, tocmai pentru a oferi proprietarului expropriat şansa de a obţine, în procedura exproprierii, acelaşi preţ pe care l-ar fi obţinut dacă, din proprie voinţă, ar fi ales să vândă imobilul în cadrul unor raporturi juridice de drept privat. 21. Sub acest aspect, Curtea observă, de asemenea, că, prin Decizia nr. 67 din 21 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 581 din 20 iunie 2017, paragraful 24, în considerarea art. 44 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora «Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire», a constatat că, deşi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat faptul că obiective legitime, de utilitate publică, cum ar fi realizarea unor reforme economice sau de justiţie socială, pot milita pentru o indemnizaţie inferioară valorii de piaţă a imobilului (Hotărârea din 21 februarie 1986, pronunţată în Cauza James şi alţii împotriva Regatului Unit, paragraful 54), Curtea Constituţională a reţinut că despăgubirea trebuie să fie justă şi să privească toate elementele care au cauzat apariţia prejudiciului suferit de persoana expropriată. Curtea a constatat în jurisprudenţa sa [a se vedea Decizia nr. 395 din 1 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 685 din 7 noiembrie 2013] că reglementarea internă în domeniul exproprierii este mai favorabilă decât cea consacrată prin art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, deoarece art. 26 din Legea nr. 33/1994 prevede că exproprierea cuprinde valoarea «reală» a imobilului şi despăgubirile cuvenite proprietarului şi altor persoane îndreptăţite, iar la stabilirea despăgubirii se are în vedere preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele în aceeaşi unitate administrativ-teritorială, adică preţul de piaţă al acestora la momentul realizării efective a exproprierii. 22. Împrejurarea particulară existentă în speţă, astfel cum a fost expusă de autorii excepţiei, în sensul că prin rapoartele de expertiză s-a stabilit că preţurile stipulate în contractele încheiate într-o anumită perioadă în aceeaşi zonă au fost identice ori au prezentat doar mici variaţii nesemnificative, nu este de natură să conducă la constatarea neconstituţionalităţii textului de lege criticat. 23. Opinia exprimată de autorii excepţiei, în sensul că experţii trebuie să fie liberi să îşi aleagă elementele de comparaţie pe care le consideră oportune în vederea stabilirii valorii de piaţă reale a imobilelor expropriate, nu reprezintă o veritabilă critică de neconstituţionalitate, ci o apreciere personală, care se constituie într-o propunere de modificare a textului de lege, asupra căreia Curtea Constituţională nu are competenţa de a se pronunţa. 24. De asemenea, nu poate fi reţinută nici critica bazată pe faptul că este neconstituţională şi perioada de referinţă de doar două luni la care s-au raportat experţii pentru stabilirea preţului. Curtea observă că prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994 nu conţin nicio indicaţie cu privire la intervalul de timp pe care trebuie să îl aibă în vedere experţii pentru a evalua cuantumul despăgubirilor în funcţie de preţul prevăzut în contractele de vânzare-cumpărare încheiate în acea perioadă, raportarea, în speţă, la o anumită perioadă nefiind o consecinţă a textului de lege criticat.”

Aceste considerente au fost reţinute, spre exemplu, şi prin Decizia nr. 756 din 28 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 153 din 26 februarie 2020. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în mecanismele de unificare a practicii judiciare

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a analizat raportul dintre Legea nr. 255/2010 şi Legea nr. 33/1994.

Astfel, prin Decizia nr. 44 din 14 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 46 din 23 ianuarie 2020 (Decizia nr. 44 din 14 octombrie 2019), a reţinut că: „64. În considerarea scopului avut în vedere de iniţiatorul actului normativ, acela al realizării unor proceduri de expropriere, Legea nr. 255/2010 a reglementat în mod sistematic, ulterior stabilirii domeniului său de aplicare, în art. 1, sfera lucrărilor de utilitate publică, a calităţii de expropriator şi expropriat, menţionând în continuare întreaga procedură a exproprierii: etapele, competenţele autorităţilor implicate în procedura exproprierii, drepturile expropriatului şi obligaţiile expropriatorului şi ale altor unităţi competente pentru ca, în final, în capitolul VIII, intitulat «Dispoziţii finale», în art. 32 şi 34, să menţioneze că prevederile prezentei legi se aplică şi în cazul procedurilor de expropriere aflate în curs de desfăşurare, Legea nr. 255/2010 urmând a se completa în mod corespunzător cu prevederile Legii nr. 33/1994, precum şi cu cele ale Codului civil şi ale Codului de procedură civilă, în măsura în care nu contravin prevederilor prezentei legi. 65. Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică reprezintă legea generală în materie de expropriere, astfel că trimiterea pe care Legea nr. 255/2010 o face la această lege semnifică tocmai caracterul pe care legiuitorul a înţeles să îl dea Legii nr. 255/2010, acela de lege specială în materia exproprierii, aplicabilă în domeniul specializat al obiectivelor de interes naţional, judeţean şi local.” X. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, judecătorul-raportor, apreciind că sunt întrunite, cumulativ, condiţiile de admisibilitate a sesizării, astfel cum sunt acestea reglementate prin art. 519 din Codul de procedură civilă, a apreciat că, în etapa judiciară a procedurii de expropriere, la determinarea cuantumului despăgubirilor, dispoziţiile art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010 se interpretează extensiv, în sensul că se ţine seama atât de „expertizele întocmite şi actualizate de camerele notarilor publici, la momentul transferului dreptului de proprietate”, cât şi de criteriile legale prevăzute de dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept care se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: XI.1. Asupra admisibilităţii sesizării

Prealabil analizării în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este ţinută să verifice dacă, în raport cu întrebarea formulată de titularul sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, în conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, potrivit cu care „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Din cuprinsul prevederilor legale enunţate anterior rezultă că legiuitorul a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile – astfel cum au fost acestea decelate în jurisprudenţa instanţei supreme dezvoltate pe marginea mecanismului procedural în discuţie -, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă; b) cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; c) ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; d) chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să prezinte caracter de noutate; e) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Verificând admisibilitatea sesizării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Astfel, existenţa primelor două condiţii de admisibilitate rezultă în mod clar din chiar încheierea de sesizare, procedura fiind declanşată de un complet de apel al Curţii de Apel Cluj – Secţia I civilă, într-o cauză în care curtea de apel judecă în ultimă instanţă, potrivit dispoziţiilor art. 96 pct. 2 şi ale art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.

Este îndeplinită şi cea de-a treia cerinţă de admisibilitate, referitoare la ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată.

Se cuvine a aminti în acest sens că, în absenţa definirii în art. 519 din Codul de procedură civilă a noţiunii de „chestiune de drept”, atât doctrina, cât şi jurisprudenţa instanţei supreme în materie au arătat că aceasta presupune ca intervenţia mecanismului de unificare să fie una necesară, impusă de realitatea concretă că norma ori normele de drept supuse concomitent interpretării sunt neclare sau dificil de corelat într-o aplicare unitară şi coerentă ori că, lăsată fiind în atributul instanţelor care soluţionează litigii în care aceleaşi norme legale îşi găsesc aplicarea, se poate ajunge la pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti contrare, ca efect al interpretării primare.

Nu orice chestiune de drept se impune a fi interpretată prin acest mecanism, ci numai cele care au un caracter veritabil, care ridică în mod demonstrat în faţa instanţei de trimitere problema precarităţii textelor de lege, a caracterului lor dual şi complex; în caz contrar, rolul instanţei supreme ar deveni unul de soluţionare directă a litigiului principal şi ar conduce la suprimarea rolului instanţei învestite legal cu soluţionarea unei cereri, acela de a judeca în mod direct şi efectiv o cauză în baza legii, rol consacrat constituţional.

Din această perspectivă, potrivit actului de sesizare, problematica întrebării adresate vizează sfera criteriilor legale sau a reperelor de determinare a cuantumului despăgubirilor, mai precis, a se stabili dacă domeniul de aplicare al art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010 trebuie limitat la reperul „expertize