ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 10/2022

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 2.878/1/2021 a fost constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă și ale art. 36 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Laura-Mihaela Ivanovici, președintele Secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă în Dosarul nr. 12.588/300/2020.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar s-a depus raportul întocmit de judecătorul raportor, ce a fost comunicat părților, în conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; după comunicarea raportului, părțile au depus, în termen legal, prin avocat, respectiv consilier juridic, puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Tribunalul București - Secția a IV-a civilă a dispus, prin Încheierea din 21 septembrie 2021, în Dosarul nr. 12.588/300/2020, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: dacă noțiunile de "terenuri atribuite în folosință" și "actuali titulari ai dreptului de folosință", prevăzute în art. 36 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 18/1991), se interpretează în sens restrictiv, doar prin raportare la existența unor acte de atribuire în folosință sau, după caz, închiriere, ori în sensul în care includ și situația unei lăsări de facto de către stat în folosința proprietarilor construcției a terenului ce a trecut în proprietatea statului în temeiul dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974 privind sistematizarea teritoriului și localităților urbane și rurale (Legea nr. 58/1974), ca urmare a înstrăinării construcției, precum și dacă în interpretarea acestor noțiuni trebuie avută în vedere voința reală a părților de la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 17 noiembrie 2021 cu nr. 2.878/1/2021, termenul de judecată fiind stabilit la 21 februarie 2022.

Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare

Legea nr. 58/1974 privind sistematizarea teritoriului și localităților urbane și rurale

Prin Cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, la data de 26 iunie 2020, cu nr. 12.588/300/2020, reclamantul X, în contradictoriu cu pârâtele Y și Comisia municipiului București pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a solicitat instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate nulitatea absolută a Titlului de proprietate nr. xxxxx/2 din 29 septembrie 1998, eliberat de Prefectura Municipiului București pe numele pârâtei Y și al soțului acesteia, pentru un teren cu suprafață de 332 mp, situat în București, sectorul 2.

În motivarea cererii reclamantul a arătat, în esență, că pârâta Y împreună cu soțul ei a cumpărat, prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. xxx din 10 august 1984 de fostul Notariat de Stat Local al Sectorului 2, o locuință compusă din 3 camere, cu dependințe și anexe, situată la adresa indicată.

Potrivit reglementărilor în vigoare la data perfectării contractului, terenul aferent clădirii, cu o suprafață de 312 mp, a fost trecut în proprietatea statului, fiind atribuită în folosință cumpărătorilor, pe durata existenței construcției, o suprafață de 100 mp.

În aplicarea normelor legale în vigoare în epocă, Comitetul Executiv al fostului Consiliu Popular al Sectorului 2 București a emis Decizia nr. xx din 26 ianuarie 1985, prin care, pe data de 10 august 1984, trecea în proprietatea statului terenul de 312 mp aferent construcției cumpărate. Prin aceeași decizie se lăsa în folosință dobânditorilor construcției, pe durata existenței acesteia din urmă, o suprafață de teren aferentă de 100 mp.

A adăugat că pârâta Y și soțul ei au reușit să obțină emiterea de către Prefectura Municipiului București - instituția competentă la acea dată - a Titlului de proprietate nr. xxxxx/2/1998. Potrivit acestuia, li se atribuia în proprietate o suprafață de teren de 332 mp, situată în București, sectorul 2.

Deoarece a sesizat, în primul rând, că era imposibil ca terenul să aibă suprafața înscrisă în titlu, s-a adresat instanței de judecată cu o acțiune prin care a cerut să se constate nulitatea absolută parțială a acestuia, iar Judecătoria Sectorului 2 București, printr-o hotărâre rămasă definitivă, a admis acțiunea, consecința fiind că suprafața la care se referea titlul de proprietate a fost redusă de la 332 mp la 312 mp.

Reclamantul a mai arătat că pârâta Y nu deținea calitatea de persoană îndreptățită la reconstituirea unui asemenea drept, nici chiar pentru cei 312 mp la care a fost redusă de către instanță suprafața inițială.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. III alin. (1) lit. a) și alin. (2) din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea și completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 169/1997).

La termenul de judecată din 23 septembrie 2020, instanța a dispus introducerea în cauză a instituției prefectului, în calitate de pârâtă.

Pârâta instituția prefectului a depus întâmpinare, prin care a solicitat introducerea în cauză a Primăriei Sectorului 2 București. În cazul în care această cerere va fi respinsă, a arătat că înțelege să invoce excepția inadmisibilității, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată în totalitate.

În motivarea întâmpinării a arătat că actul a cărui nulitate se solicită a fost emis legal, în conformitate cu actele existente la dosarul administrativ și în baza propunerii Primăriei Sectorului 2 București, adoptată în anul 1998, și a ordinului prefectului, iar Titlul de proprietate nr. xxxxx/2 din 29 septembrie 1998 a fost emis anterior actelor de proprietate ce au fost indicate de reclamant, respectiv anterior emiterii Dispoziției nr. xxx din 5 aprilie 2002 a primarului general al municipiului București, înregistrării pe rolul instanței de judecată a Dosarului nr. 4.340/2000 și eliberării Titlului de proprietate nr. xxxxx/2 din 31 august 2000, în baza Ordinului nr. xxxxx din 30 august 2000 (acest din urmă act neimpunând suprapuneri sau probleme, fiind vorba de 17 mp).

A susținut că atât la emiterea propunerii primăriei, cât și a ordinului anterior menționat a fost avută în vedere și Decizia nr. 1 din 30 iunie 1997 a Curții Supreme de Justiție - Secțiile Unite, prin care s-a stabilit că: "întinderea dreptului de proprietate asupra terenului aferent unei construcții, dobândite prin cumpărare, sub imperiul Legii nr. 58/1974, poate fi determinată prin deducerea intenției părților din convenție și din ansamblul probelor administrative".

La termenul de judecată din 16 decembrie 2020, instanța a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității invocată prin întâmpinare de către pârâta instituția prefectului și a admis excepția lipsei calității procesuale a pârâtei Comisia municipiului București pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor. De asemenea, instanța a luat act că nu se invocă excepția autorității de lucru judecat, iar Sentința civilă nr. 5.912 din 8 octombrie 2003, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în Dosarul nr. 5.344/2003, este invocată de pârâtă sub aspectul puterii de lucru judecat a acesteia.

Prin Sentința civilă nr. 11.219 din 22 decembrie 2020, Judecătoria Sectorului 2 București a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâta Comisia municipiului București pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins ca neîntemeiată cererea și a obligat reclamantul la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 de lei către pârâta Y.

Pentru a hotărî astfel instanța a reținut aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, ce reprezintă un caz de constituire a dreptului de proprietate, având ca punct de plecare dispozițiile art. 30 alin. 2 din Legea nr. 58/1974, care au prevăzut că, în caz de înstrăinare a construcțiilor, terenul aferent acestora trece în proprietatea statului, cu plata unei despăgubiri către fostul proprietar.

Instanța a apreciat că scopul urmărit de legiuitor, așa cum prevede art. 36 alin. (3) din Legea 18/1991, a fost să se atribuie în proprietate celor îndreptățiți, adică celor care au cumpărat construcția, terenul aferent acesteia, și nu cel dat în folosință (în speță 100 mp) în condițiile Legii nr. 4/1973 privind dezvoltarea construcției de locuințe, vânzarea de locuințe din fondul de stat către populație și construirea de case de odihnă proprietate personală, republicată (Legea nr. 4/1973) și în acest fel să se clarifice situația juridică a terenurilor.

În practica judiciară s-a conchis că acela care a cumpărat construcția de la un proprietar ce nu avea calitatea de membru cooperator este îndreptățit, potrivit art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, să i se atribuie în proprietate suprafața aferentă construcției, așa cum a fost determinată de organul emitent al autorizației de înstrăinare a construcției la data înstrăinării (în speță 312 mp), și nu doar terenul necesar în viziunea Legii nr. 58/1974 pentru folosirea unei locuințe, ce a fost atribuit în folosință dobânditorului construcției.

Instanța a mai reținut că, în cauză, pârâta a beneficiat de măsura constituirii dreptului de proprietate pentru suprafața de 312 mp, aferentă construcției, care la momentul înstrăinării a trecut în proprietatea statului conform art. 30 din Legea nr. 58/1974, astfel că, în mod corect, s-a dat eficiență prevederilor art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, dobânditorul construcției fiind îndreptățit la constituirea dreptului de proprietate pentru întreaga suprafață de teren aferentă respectivei construcții care, de altfel, a și fost descrisă în actul autentic de înstrăinare.

Pentru a reține astfel instanța de fond a avut în vedere caracterul special al dispozițiilor Legii nr. 18/1991, dar și împrejurarea că preluarea de către stat a terenului de 312 mp a avut la bază actul de înstrăinare a construcției, ce a fost încheiat cu consimțământul exprimat în mod liber și neviciat de foștii proprietari.

De asemenea, materialul probator administrat în cauză conduce la aceeași concluzie, cumpărătorii fiind cei care au folosit, de la data cumpărării imobilului, întreg terenul aferent construcției, nefiind făcută o dovadă în sens contrar.

Totodată, de la data emiterii titlului de proprietate de către instituția prefectului, pârâta Y a acționat cu bună-credință, în virtutea calității sale de proprietar, folosind terenul încă din anul 1984.

În plus, terenul ce a făcut obiectul Legii nr. 18/1991 a intrat în circuitul civil privat, iar acceptarea tezei susținute de reclamant în vederea anulării titlului de proprietate ar aduce atingere principiului securității raporturilor juridice civile, dar și dreptului de proprietate al pârâtei, dobândit cu respectarea tuturor dispozițiilor legale imperative în vigoare la momentul încheierii actului de înstrăinare și constatat prin multiple sentințe judecătorești de-a lungul anilor.

Analizând în continuare apărările invocate de părți, instanța a constatat că reclamantul nu a făcut dovada faptului că pentru terenul de 312 mp ce face obiectul prezentului litigiu s-a dispus reintrarea în proprietatea familiei M în anul 2002.

Totodată, instanța nu a reținut, cu putere de lucru judecat, conform apărărilor formulate de către pârâtă, considerentele Sentinței civile nr. 5.912 din 8 octombrie 2003, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în Dosarul nr. 5.344/2003, având în vedere că prin acea sentință nu s-a statuat cu putere de lucru judecat asupra valabilității emiterii ordinului prefectului pentru suprafața de 312 mp. Instanța nu a avut în vedere la acel moment un eventual motiv de nelegalitate vizând inexistența dreptului pârâtei asupra întregii suprafețe de teren.

Astfel, obiectul Dosarului nr. 5.344/2003 a fost reprezentat de constatarea nulității absolute parțiale a titlului de proprietate pentru 20 mp, pentru a corespunde suprafața care rezultă din acte cu cea preluată efectiv.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, care a susținut că argumentele judecătorului fondului nesocotesc ori interpretează vădit eronat prevederile legii, la care adaugă alte teze. De asemenea, este atrasă incidența unor dispoziții legale fără legătură cu situația de fapt din cauză.

Astfel, deși se citează dispozițiile art. 36 din Legea nr. 18/1991, care privesc terenurile proprietate de stat, se fac referiri la practica judiciară din cauze privind terenurile deținute de foștii membri ai cooperativelor agricole de producție, în condițiile în care, în speță, este vorba despre terenuri situate în centrul Capitalei.

Ansamblul considerentelor arată că redactorul sentinței a urmărit să demonstreze un fapt contrar realității speței, respectiv că întreaga suprafață de 312 mp era aferentă construcției cumpărate de pârâta Y și soțul ei în anul 1984, iar aceștia erau îndreptățiți să li se reconstituie dreptul de proprietate.

Prin aplicarea atât a prevederilor legale în vigoare în 1984, cât și a celor din Legea nr. 18/1991 la speță, rezultă că pârâta putea beneficia, cel mult, de constituirea acestui drept pentru o suprafață de 100 mp, teren aferent construcției. Acesta este efectul pe care îl au dispozițiile legale incidente, care sunt redactate clar și precis, fără vreo altă posibilitate de interpretare.

Concluzia este susținută chiar și de Legea nr. 4/1973 care, la art. 4 alin. 4 se referea la terenurile date în folosință pe durata existenței construcțiilor situate pe ele, acest drept neextinzându-se și asupra altor terenuri. Aceste dispoziții se coroborau cu cele ale art. 30 alin. 3 din Legea nr. 58/1974.

Scopul legiuitorului a fost ca după preluarea terenului aferent construcției de către stat la încheierea unui act translativ de proprietate inter vivos să acorde dobânditorului un drept de folosință asupra terenului aferent construcției, pe durata existenței acesteia. În speță, din probe reiese că acesta a fost și este de 100 mp, suprafață înscrisă, de altfel, și în înscrisurile folosite de pârâtă în apărarea sa. Extinderea acestei suprafețe, fără niciun suport faptic ori juridic, la peste triplul ei încalcă toate dispozițiile legale incidente, inclusiv pe acelea citate în sprijin de redactorul sentinței.

În concluzie, titlul de proprietate contestat este lovit de nulitate absolută, fiind eliberat unui beneficiar care nu avea calitatea de persoană îndreptățită la aceasta, anterior stabilirii regimului juridic al terenului și pentru o suprafață cu mult peste aceea la care, eventual, ar fi avut dreptul pârâta Y și soțul său.

Prin Încheierea din 15 iunie 2021, tribunalul a dispus repunerea cauzei pe rol pentru a pune în discuția părților sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la chestiunea de drept anterior enunțată, părțile fiind citate cu solicitarea de a-și expune punctul de vedere cu privire la acest aspect pentru termenul din data de 20 septembrie 2021.

La termenul din 21 septembrie 2021, tribunalul a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție și, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, a suspendat judecata.

Instanța de trimitere, procedând la analiza condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru declanșarea procedurii pronunțării de către Înalta Curte de Casație și Justiție a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a apreciat că acestea sunt întrunite cumulativ.

Astfel, completul de judecată este constituit la nivelul tribunalului și este învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță (apel), cauza fiind în curs de judecată.

De chestiunea vizată depinde soluționarea pe fond a cauzei, deoarece ceea ce se dispută privește și posibilitatea interpretării prevederilor legale în discuție, în sensul în care se referă doar la suprafața atribuită efectiv în folosință pe durata existenței construcției în condițiile art. 30 din Legea nr. 58/1974, care este în speță de 100 mp, sau în sensul în care se referă la întreaga suprafață ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare, respectiv de 312 mp, fie prin interpretarea intenției părților la momentul vânzării din anul 1984, fie prin interpretarea intenției legiuitorului de clarificare a situației juridice a terenurilor. De asemenea, se susține în cauză și faptul folosirii întregului teren de către intimata-pârâtă Y de la data cumpărării.

Referitor la condiția noutății chestiunii de drept, tribunalul a reținut că din jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție formată în mecanismul reglementat de art. 519 din Codul de procedură civilă rezultă că cerința noutății este îndeplinită nu numai atunci când chestiunea de drept își are izvorul în reglementări nou-intrate în vigoare, dar și în situația unor reglementări mai vechi, dar asupra cărora instanța de judecată este chemată să se pronunțe în prezent, devenind actuală aplicarea frecventă a normei juridice.

În ambele cazuri este necesar a nu se fi dezvoltat o practică judiciară ce relevă o anumită interpretare și aplicare a normei vizate de chestiunea de drept, întrucât, după cum s-a decis în mod constant, orientarea jurisprudenței spre o anumită interpretare a normelor analizate și existența unei practici a instanțelor naționale determină pierderea caracterului de noutate a chestiunii de drept supuse analizei. În acest sens, tribunalul a reținut că examenul jurisprudențial, precum și literatura de specialitate relevă faptul că nu s-a conturat o opinie majoritară într-un anume sens. Aceste prevederi legale au fost interpretate în sensul că suprafața de teren ce poate face obiectul art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 este cea care rezultă fie din registrele de publicitate imobiliară la momentul vânzării, adică terenul aferent, iar nu doar terenul necesar, fie din actul de atribuire în folosință cu privire la terenul necesar folosirii construcției, fie din intenția comună a părților la momentul încheierii contractului, care poate atesta în circumstanțele cauzei că se referă la întregul teren.

Prin urmare, nu prezintă relevanță că reglementarea art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 este mai veche, întrucât instanța de judecată este chemată să se pronunțe în prezent asupra interpretării acestuia, devenind actuală aplicarea normei juridice.

Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat asupra chestiunii de drept. În ce privește Decizia nr. 1 din 30 iunie 1997, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție - Secțiile Unite în recurs în interesul legii, instanța de trimitere a apreciat că, întrucât nu este publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nu este îndeplinită cerința prevăzută de lege cu privire la caracterul său obligatoriu.

Apelantul-reclamant a expus doar oral punctul său de vedere, apreciind că interpretarea chestiunii de drept în discuție este cea prezentată în cuprinsul cererii de apel, textul fiind clar.

Intimata-pârâtă Y a prezentat un punct de vedere scris, susținut și oral la termenul din data de 20 septembrie 2021, prin care, în principal, a solicitat să se aprecieze în sensul inadmisibilității sesizării, iar, în subsidiar, a arătat că, în măsura în care se va aprecia că aceasta este admisibilă, este de acord cu sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Intimații-pârâți Instituția Prefectului Municipiului București și Comisia Municipiului București pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor au prezentat puncte de vedere scrise cu privire la modalitatea de interpretare a aspectelor enunțate în cadrul sesizării, fără a menționa și opinia cu privire la admisibilitatea cererii.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorul-raportor, în condițiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părțile au depus, în termen legal, prin avocat, respectiv consilier juridic, puncte de vedere asupra problemei de drept, prin care au reluat susținerile făcute în fața instanței de trimitere.

Completul de judecată învestit cu soluționarea apelului în Dosarul nr. 12.588/300/2020 a apreciat că punctul său de vedere nu reprezintă o condiție de admisibilitate a sesizării, context în care nu înțelege să îl expună, întrucât ar echivala cu o antepronunțare.

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost comunicate hotărâri pronunțate de instanțele judecătorești, precum și opinia judecătorilor de la nivelul acestor instanțe, din circumscripția curților de apel Alba Iulia, Bacău, București, Constanța, Iași, Pitești, Ploiești, Suceava și Timișoara.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

În urma verificărilor efectuate se constată că instanța de contencios constituțional s-a pronunțat asupra conformității cu Constituția a prevederilor art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, prin Decizia nr. 1.244 din 6 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 755 din 5 noiembrie 2009.

Respingând excepția de neconstituționalitate invocată, instanța de contencios constituțional a reținut că

Prin raportul întocmit, judecătorul-raportor a apreciat că nu sunt întrunite cumulativ condițiile de admisibilitate a sesizării, astfel cum sunt acestea reglementate prin art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul că lipsesc condiția nestatuării de către Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și cea a noutății.

Prin întrebarea adresată de către Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, se urmărește interpretarea prevederilor art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, pentru identificarea criteriului de determinare a întinderii terenului pentru care se constituie dreptul de proprietate în favoarea proprietarului unei construcții ce a fost cumpărată sub imperiul Legii nr. 58/1974, în condițiile în care terenul aferent construcției a intrat în proprietatea statului la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în temeiul dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974.

Instanța de trimitere se întreabă, în esență, dacă proprietarul actual al construcției este îndreptățit la constituirea dreptului de proprietate doar asupra suprafeței de teren ce i-a fost atribuită în folosință sau, după caz, închiriată acestuia, printr-un act administrativ, după intrarea terenului în proprietatea statului, ori asupra întregii suprafețe aferente construcției, ținându-se cont și de voința reală a părților contractante.

Prealabil analizei în fond a problemei de drept supuse dezbaterii se impune a se verifica dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, în temeiul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă.

Potrivit dispozițiilor precizate, "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Din cuprinsul prevederilor legale enunțate se desprind condițiile de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, condiții care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ:

Procedând la analiza admisibilității sesizării, se constată că sunt îndeplinite doar primele patru condiții.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată de un complet al Tribunalului București - Secția a IV-a civilă, care judecă apelul reclamantului într-o cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a unui titlu de proprietate emis în temeiul Legii nr. 18/1991.

În conformitate cu prevederile art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, nu sunt susceptibile de recurs hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-j

Prin urmare, titularul sesizării, învestit cu judecata apelului, urmează să soluționeze cauza în ultimă instanță, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești care, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, este definitivă.

Se constată, de asemenea, că este întrunită și cerința de admisibilitate a legăturii chestiunii de drept supuse dezlegării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu cauza pendinte pe rolul instanței de trimitere.

Titlul de proprietate a cărui nulitate s-a solicitat a se constata în cauză a fost emis în temeiul dispozițiilor legale vizate de sesizarea de față, iar prin apelul declarat, cu a cărui soluționare este învestită instanța de trimitere, reclamantul a contestat interpretarea dată de către prima instanță normei în discuție.

Așadar, problema de drept ce face obiectul sesizării privește un aspect esențial al raportului juridic dedus judecății, ce a fost supus analizei instanței de trimitere și pe care aceasta este chemată să îl clarifice.

În schimb, nu sunt îndeplinite ultimele două cerințe de admisibilitate a sesizării, dintre cele enunțate anterior.

Astfel, în ceea ce privește condiția privind nestatuarea anterioară de către instanța supremă asupra chestiunii de drept, se constată că prin Decizia nr. I din 30 iunie 1997, Curtea Supremă de Justiție - Secțiile Unite, învestită cu soluționarea unui recurs în interesul legii promovat de procurorul general, a statuat în sensul următor (pct. 5 din dispozitivul deciziei):

Dezlegarea dată a vizat interpretarea prevederilor art. 35 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, normă ce a devenit art. 36 alin. (3) în urma evenimentelor legislative succesive, fără a suferi însă vreo modificare de conținut.

Prin urmare, instanța supremă a statuat în anul 1997 chiar asupra interpretării dispoziției legale ce face obiectul sesizării de față.

Fără îndoială, problema de drept dezlegată anterior într-un recurs în interesul legii este aceeași cu cea supusă analizei Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în prezenta sesizare.

În considerentele Deciziei nr. I din 30 iunie 1997 s-au arătat următoarele:

Din aceste considerente rezultă în mod neechivoc faptul că instanța supremă a tranșat chestiunea întinderii terenului pentru care proprietarul construcției cumpărate sub imperiul Legii nr. 58/1974 este îndreptățit la constituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, anume doar suprafața atribuită în folosință ori întregul teren aferent construcției, a cărui suprafață se poate determina în modalitatea indicată în decizie.

Este vorba, așadar, despre aceeași problemă de drept ca aceea din sesizarea de față.

Trebuie observat că instanța de trimitere, în punctul de vedere exprimat asupra admisibilității sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, s-a referit la Decizia nr. I din 30 iunie 1997, însă a considerat că nu este obligatorie erga omnes, întrucât nu a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit dispozițiilor în vigoare la acea dată.

Or, dimpotrivă, la data pronunțării Deciziei nr. I din 30 iunie 1997, reglementarea recursului în interesul legii nu cuprindea cerința publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, pentru asigurarea efectelor juridice erga omnes.

Astfel, potrivit art. 329 din Codul de procedură civilă, în forma configurată prin modificările aduse în anul 1993,

Acest text a fost modificat abia prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 219/2005 (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 138/2000), în vigoare din data de 2 octombrie 2000, prevăzându-se în mod expres publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziilor pronunțate de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursurilor în interesul legii.

Prin urmare, împrejurarea că Decizia nr. I din 30 iunie 1997 nu a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nu aduce nicio atingere caracterului său obligatoriu cât timp prevederile legale în vigoare la data pronunțării sale nu impuneau o asemenea cerință.

Această constatare se regăsește și în motivarea unei decizii de speță pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă, respectiv Decizia nr. 1.900 din 24 octombrie 2019 (accesibilă integral pe site-ul instanței supreme), prin care au fost înlăturate susținerile recurentei, conform cărora Decizia nr. I din 30 iunie 1997 nu este obligatorie pentru instanțele judecătorești, în absența publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, Înalta Curte de Casație și Justiție făcând trimitere la forma Codului de procedură civilă în vigoare la data pronunțării acestei decizii în interesul legii.

Se impune o ultimă precizare în legătură cu cerința de admisibilitate vizând nestatuarea anterioară de către Înalta Curte de Casație și Justiție asupra problemei de drept.

În raport cu datele particulare ale cauzei aflate pe rolul instanței de trimitere este lipsită de relevanță chestiunea de a ști dacă Decizia nr. I din 30 iunie 1997 continuă să își producă efectele ori dacă a devenit caducă prin intervenția unei legi sau a unei norme ulterioare.

Astfel, după cum s-a arătat, obiectul cererii de chemare în judecată în curs de soluționare îl reprezintă constatarea nulității absolute a unui act juridic, motiv pentru care interesează legea aplicabilă condițiilor de valabilitate de la momentul emiterii actului juridic, o eventuală lege ulterioară neputând a se aplica retroactiv.

În speță, titlul de proprietate a cărui nulitate se solicită a se constata a fost emis în anul 1998, la scurt timp după pronunțarea Deciziei nr. I din 30 iunie 1997. De altfel, prin întâmpinarea depusă în cursul judecății în primă instanță (pct. 20 din prezenta decizie), pârâta instituția prefectului a arătat că titlul de proprietate a fost emis cu respectarea acestei decizii în interesul legii.

Din această perspectivă, este inutilă raportarea la o eventuală normă ulterioară pronunțării deciziei în interesul legii din anul 1997, relevantă pentru interpretarea dispozițiilor art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, întrucât demersul de interpretare a normei în mecanismul de unificare jurisprudențială prevăzut de art. 519 din Codul de procedură civilă nu trebuie să conducă la o dezlegare generică a problemei de drept, care să aibă în vedere toate posibilele ipoteze permise de aplicarea normei respective - inclusiv emiterea unui act juridic într-un alt context legislativ, ci este destinat tranșării unei chestiuni de drept a cărei relevanță în analiza instanței de trimitere este pusă în lumină tocmai de circumstanțele particulare ale litigiului.

De altfel, din verificările efectuate a rezultat că Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă a pronunțat, relativ recent, decizii fundamentate pe Decizia nr. I din 30 iunie 1997, în acest sens fiind de menționat Decizia nr. 450 din 11 februarie 2014 (accesibilă integral pe site-ul instanței supreme), precum și Decizia nr. 1.900 din 24 octombrie 2019, la care s-a făcut deja referire anterior.

Față de toate cele expuse, se constată că nu este îndeplinită condiția de admisibilitate a sesizării referitoare la nestatuarea anterioară de către instanța supremă asupra chestiunii de drept.

În ceea ce privește cerința de admisibilitate a noutății, trebuie reamintit că, în jurisprudența sa, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat, în mod constant, că depășirea stadiului unei practici incipiente în curs de formare și conturarea unei practici în legătură cu chestiunea de drept ce face obiectul sesizării relevă că scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins, astfel încât nu se mai poate vorbi despre o chestiune de drept nouă.

Din acest punct de vedere este relevant că, pe de o parte, Decizia nr. I din 30 iunie 1997 a fost pronunțată de Curtea Supremă de Justiție într-un mecanism de unificare jurisprudențială, în vederea tranșării unei practici neunitare preexistente, și, pe de altă parte, după cum s-a arătat anterior, au fost identificate hotărâri ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în care se face chiar aplicarea respectivei decizii date în interesul legii.

Nu în ultimul rând, este de menționat că, în răspunsurile date la solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării prezentei sesizări, mai mult de jumătate dintre curțile de apel au indicat pronunțarea de hotărâri judecătorești în litigii generate de aplicarea art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991.

Este de remarcat în acest context Curtea de Apel Iași, care s-a preocupat a răspunde și în considerarea noutății problemei de drept, indicând culegerile de jurisprudență ale instanței pe anii 1998, 2000 și 2005 și atașând răspunsului său decizii din acea perioadă.

Din examinarea acestora se constată că, în litigiile între fostul proprietar al imobilului compus din teren și construcție și proprietarul actual al construcției, în favoarea căruia a fost emis titlu de proprietate pentru terenul aferent construcției în temeiul art. 36 alin. (3) [fost art. 35 alin. (3)] din Legea nr. 18/1991, instanțele au făcut aplicarea deciziei pronunțate în interesul legii din anul 1997, cercetând intenția reală a părților la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare sub imperiul Legii nr. 58/1974 și probele administrate, în ceea ce privește înstrăinarea și a terenului odată cu construcția.

De asemenea, din conținutul celorlalte hotărâri pronunțate la nivelul Curții de Apel Iași, precum și al hotărârilor judecătorești înaintate de celelalte curți de apel, pronunțate între anii 2013 și 2021, reiese că instanțele s-au confruntat cu litigii generate de emiterea, după anul 2005, de titluri de proprietate în temeiul art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 în favoarea proprietarilor construcției pentru terenul aferent acesteia.

Față de data emiterii titlului de proprietate, instanțele au cercetat aplicabilitatea art. 23 alin. (2

Prin urmare, chiar dacă nu au făcut referire în mod explicit la Decizia nr. I din 30 iunie 1997 pronunțată în interesul legii, instanțele au aplicat raționamentul ce a condus la dezlegarea dată în anul 1997 - bazat pe corelația dintre art. 35 alin. (3) [actual art. 36 alin. (3)] și art. 22 (actual art. 23) - și în raportarea la art. 23 alin. (2

Din cele expuse rezultă că scopul urmărit prin declanșarea procedurii pronunțării unei hotărâri prealabile nu mai poate fi atins, funcția acestui mecanism de unificare a jurisprudenței nefiind aceea de a da o soluție unei practici formate, ci de prevenire a practicii judiciare neunitare, pentru evitarea paralelismului și suprapunerii cu mecanismul recursului în interesul legii.

În consecință, nu este întrunită nici condiția de admisibilitate a noutății chestiunii de drept, astfel încât sesizarea va fi respinsă, ca inadmisibilă.