Decizia nr. 10/2022 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 159/1/2022

Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii este legal constituit, în conformitate cu dispoziţiile art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă, raportat la art. 34 alin. (3) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare. 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Antonia Eleonora Constantin, procuror-şef serviciu al Secţiei judiciare.

La şedinţa de judecată participă magistratul-asistent Ileana Peligrad, desemnat pentru această cauză în conformitate cu dispoziţiile art. 35 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov privind dezlegarea următoarei probleme de drept: ” În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 2.523 din Codul civil, trebuia beneficiarul să cunoască drepturile financiare cuvenite, cu consecinţa curgerii termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune împotriva sa, în condiţiile în care acesta nu a efectuat demersuri în vederea aflării conţinutului Hotărârii Guvernului nr. 1.086/2004 pentru stabilirea sporurilor specifice şi a drepturilor de diurnă, cazare şi hrană cuvenite personalului participant la misiuni în afara teritoriului statului român, cu modificările şi completările ulterioare (denumită în continuare Hotărârea Guvernului nr. 1.086/2004), act normativ ce are caracter militar, nepublicat în Monitorul Oficial al României şi necomunicat pe nicio altă cale beneficiarilor drepturilor, dar la a cărui existenţă s-a făcut trimitere în anumite acte legislative publicate în Monitorul Oficial, fără ca în cuprinsul acestor acte legislative să se fi prevăzut conţinutul hotărârii de guvern nepublicate”.

Magistratul-asistent a învederat că la dosarul cauzei au fost depuse raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctul de vedere al Ministerului Public şi amicus curiae din partea Ministerului Afacerilor Interne.

Preşedintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a acordat cuvântul reprezentantului Ministerului Public.

Reprezentantul procurorului general a solicitat, în principal, respingerea recursului în interesul legii ca inadmisibil având în vedere Decizia nr. 18/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nefiind vorba de o veritabilă problemă de drept, şi, în subsidiar, a apreciat că, în raport cu evoluţia legislativă în materie, în vederea stabilirii unui moment obiectiv de la care începe să curgă acest termen, trebuie să se considere că: a) reclamanţii au cunoscut îndreptăţirea lor la acordarea sumelor aferente facilitării legăturii cu familia şi pentru recreere la data intrării în vigoare a Legii nr. 121/2011 care a consacrat expres acest drept în art. 26 alin. (1); b) reclamanţii au cunoscut diferenţa de tratament juridic dintre poliţişti şi membrii forţelor armate trimişi în misiuni umanitare şi de menţinere a păcii, în ceea ce priveşte stabilirea diurnei acordate în străinătate prin neincluderea în sumele aferente acestui drept de natură salarială a cheltuielilor de hrană cel mai târziu la 27 iulie 2015, când Hotărârea Guvernului nr. 582/2015 pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 518/1995 privind unele drepturi şi obligaţii ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar (denumită în continuare Hotărârea Guvernului nr. 582/2015) a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Preşedintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, a constatat următoarele: I. Temeiul juridic al recursului în interesul legii

Art. 514 din Codul de procedură civilă prevede astfel: ” Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.” II. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Sesizarea s-a făcut de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov, ataşându-se documentaţia constituită în legătură cu problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii. III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Codul civil Art. 2.523. – ” Prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.” IV. Obiectul recursului în interesul legii. Orientările jurisprudenţiale divergente

Într-o primă opinie s-a considerat că termenul de prescripţie a dreptului material la acţiunea formulată pentru acordarea beneficiilor financiare prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 1.086/2004 a început să curgă cel târziu de la 27 iulie 2015, data publicării Hotărârii Guvernului nr. 582/2015.

Au fost avute în vedere atât prevederile explicite din Hotărârea Guvernului nr. 582/2015 – inclusiv expunerea de motive a acestui act normativ -, cât şi cele din Hotărârea Guvernului nr. 518/1995, reclamantul având posibilitatea de a cunoaşte existenţa drepturilor conferite prin Hotărârea Guvernului nr. 1.086/2004 începând de la 27 iulie 2015, tot din acest moment având posibilitatea de a solicita studiul conţinutului Hotărârii Guvernului nr. 1.086/2004.

Chiar dacă referirile din Hotărârea Guvernului nr. 582/2015 nu echivalează cu accesul la conţinutul Hotărârii Guvernului nr. 1.086/2004, reclamantul nu are nicio justificare pentru faptul că nu a solicitat – după 27 iulie 2015, când existenţa Hotărârii Guvernului nr. 1.086/2004 a fost menţionată în cuprinsul unui text publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I – accesul la dispoziţiile Hotărârii Guvernului nr. 1.086/2004.

În raport cu dispoziţiile art. 2.523 din Cod civil, potrivit cărora prescripţia extinctivă începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui, reclamantul trebuia să cunoască naşterea dreptului la sumele reglementate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.086/2004 tot din momentul publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a prevederilor explicite din Hotărârea Guvernului nr. 582/2015, respectiv la 27 iulie 2015.

Nuanţat, în aplicarea considerentelor Deciziei nr. 18/2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, la nivelul Curţii de Apel Târgu Mureş şi al Curţii de Apel Braşov s-a apreciat, de la caz la caz, în raport cu situaţiile de fapt din speţele concrete, dacă reclamanţii aveau posibilitatea de a cunoaşte drepturile stabilite prin Hotărârea Guvernului nr. 1.086/2004, dacă au făcut demersuri în acest sens şi dacă instituţia pârâtă a comunicat aceste relaţii.

Într-o a doua opinie s-a apreciat că nu poate fi socotit a fi împlinit termenul de prescripţie cât timp pretenţiile sunt fundamentate pe un act normativ nepublicat în Monitorul Oficial al României, Partea I. Simpla referire la dispoziţiile Hotărârii Guvernului nr. 1.086/2004 – nepublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I – pentru stabilirea sporurilor specifice şi a drepturilor de diurnă, cazare şi hrană cuvenite personalului participant la misiuni în afara teritoriului statului român, prin alte acte normative, precum Hotărârea Guvernului nr. 582/2015, nu poate marca momentul începerii curgerii termenului de prescripţie, relevantă fiind cunoaşterea conţinutului actului normativ în cuprinsul căruia sunt stabilite drepturile în discuţie, iar nu faptul că s-a putut cunoaşte aspectul existenţei unui astfel de act.

În acelaşi sens s-a reţinut că publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Hotărârii Guvernului nr. 582/2015 nu este în sine suficientă pentru a determina începerea termenului de prescripţie, fiind necesară administrarea de probe cu privire la momentul la care funcţionarul a cunoscut sau trebuia să cunoască drepturile pretinse. Or, ambele părţi au arătat că nu a fost încheiat niciun contract între părţi cu ocazia participării reclamantului la misiunea în străinătate în cauză şi că nu au existat demersuri ale acestuia în vederea obţinerii accesului la Hotărârea Guvernului nr. 1.086/2004.

S-a apreciat că publicarea Hotărârii Guvernului nr. 582/2015, care a făcut referire la Hotărârea Guvernului nr. 1.086/2004, nu este suficientă pentru a determina curgerea termenului de prescripţie, constatându-se că nu există niciun element care să permită concluzia că reclamantul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască drepturile solicitate în prezenta cauză anterior momentului indicat de acesta, respectiv ianuarie 2020. Aplicând regulile generale referitoare la probaţiune, respectiv art. 249 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia „cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege”, sarcina probei în privinţa împlinirii termenului de prescripţie îi aparţine instituţiei pârâte. Aceasta deoarece pârâtul este cel care invocă excepţia prescripţiei şi susţine împlinirea termenului de prescripţie, ca apărare faţă de pretenţiile reclamantului astfel cum au fost acestea expuse în acţiune. Or, în consecinţă, pârâtului i-ar fi revenit obligaţia să probeze că reclamantul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască drepturile pretinse şi întinderea acestora, la un moment de la care s-a împlinit termenul de prescripţie. V. Opinia titularului sesizării

Punctul de vedere al Colegiului de conducere al Curţii de Apel Braşov este în sensul că termenul de prescripţie a dreptului material la acţiunea formulată pentru acordarea beneficiilor financiare prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 1.086/2004 a început să curgă cel târziu de la 27 iulie 2015, data publicării Hotărârii Guvernului nr. 582/2015. VI. Punctul de vedere al Ministerului Public

Prin memoriul înaintat, procurorul general a apreciat, în principal, că sesizarea de recurs în interesul legii formulată de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov apare ca fiind inadmisibilă prin raportare la considerentele Deciziei nr. 18/2021 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a considerat că instanţa supremă nu este învestită cu o veritabilă problemă de drept.

În susţinere s-a arătat că, şi de această dată, se urmăreşte stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie, prin raportare la data publicării Hotărârii Guvernului nr. 582/2015 în Monitorul Oficial al României, Partea I, ceea ce, în esenţă, face ca problema de drept să nu fie diferită de cea asupra căreia s-a pronunţat Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi cu privire la care, în precedent, s-a stabilit că priveşte chestiuni factuale, de aplicare a legii.

Însă, spre deosebire de precedenta sesizare din mecanismul aprioric de unificare, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov îşi circumscrie demersul de unificare a posteriori unei situaţii factuale prestabilite, în care reclamanţii nu au efectuat demersuri în vederea aflării conţinutului Hotărârii Guvernului nr. 1.086/2004.

Întrucât condiţia existenţei unei probleme de drept care să necesite intervenţia instanţei supreme, iar nu a unei chestiuni de aplicare a legii reprezintă o condiţie de admisibilitate comună ambelor mecanisme de unificare a jurisprudenţei, s-a concluzionat că motivele pentru care instanţa supremă a statuat că nu se află în prezenţa unei chestiuni de drept ce ar putea forma obiect al unei rezolvări de principiu pe calea mecanismului de unificare a practicii judiciare prevăzut de art. 519 din Codul de procedură civilă sunt incidente şi pentru mecanismul de unificare prevăzut de art. 514 din Codul de procedură civilă.

În subsidiar, s-a arătat că drepturile cuvenite personalului participant la misiunile prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 121/2011 au fost enumerate în art. 26 alin. (1) din acest act normativ, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 427 din 17 iunie 2011, şi constau în: drepturile de diurnă, cazare, hrană, facilitatea legăturii cu familia, recreere şi transport; aşadar, încă de la data publicării Legii nr. 121/2011, destinatarii acestui act normativ aveau posibilitatea să cunoască atât drepturile, cât şi condiţiile de acordare a acestora de către statul român, condiţionarea legală referindu-se la evitarea unei duble plăţi a aceloraşi drepturi.

Divergenţa de abordare între diferitele instituţii care au trimis personal militar şi civil în misiunile de asistenţă umanitară şi de menţinere a păcii, respectiv Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul Afacerilor Interne, a constat în aceea că, în cazul personalului militar, drepturile cuvenite pe durata participării la aceste misiuni au fost stabilite prin aplicarea Hotărârii Guvernului nr. 1.086/2004 (nepublicată), în timp ce, în cazul Ministerului Afacerilor Interne, drepturile cuvenite în străinătate au fost stabilite prin aplicarea Hotărârii Guvernului nr. 518/1995, rezultând o diferenţă între cele două categorii de personal în privinţa drepturilor acordate în străinătate sub următoarele aspecte: (a) includerea în diurna în valută a cheltuielilor de hrană, în cazul poliţiştilor, spre deosebire de militari, care au beneficiat de o diurnă în valută ce nu includea aceste cheltuieli; şi (b) dreptul la indemnizaţia de un dolar SUA/zi pentru facilitarea legăturii cu familia şi recreere, care nu a fost acordat personalului din cadrul Ministerului Afacerilor Interne.

Prin adoptarea hotărârilor Guvernului nr. 582/2015 şi nr. 999/2015 au fost înlăturate diferenţele de tratament juridic între poliţişti şi militari în privinţa drepturilor cuvenite în străinătate cu titlu de diurnă în valută prin neincluderea în sumele aferente a cheltuielilor de hrană, facilitându-se coerenta interpretare şi aplicare a dispoziţiilor Hotărârii Guvernului nr. 518/1995 în privinţa personalului din cadrul Ministerului Afacerilor Interne trimis în misiuni în străinătate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 121/2011.

Notele de fundamentare ale ambelor hotărâri ale Guvernului, atât în prezentarea situaţiei actuale de la data emiterii, cât şi a schimbărilor preconizate, conţin informaţii referitoare la conţinutul normativ al Hotărârii Guvernului nr. 1.086/2004, necesare şi suficiente pentru determinarea, pe baza unei simple comparaţii, a drepturilor care sunt acordate personalului din cadrul Ministerului Apărării Naţionale trimis în aceste misiuni, în plus faţă de drepturile acordate poliţiştilor aflaţi în situaţii juridice identice/similare, în considerarea participării la misiuni şi operaţii de menţinere a păcii şi de asistenţă umanitară.

Din această evoluţie legislativă, combinată cu jurisprudenţa de unificare a instanţei supreme, s-a concluzionat că, în condiţiile în care în litigiile principale nu s-a făcut dovada unui moment subiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă, în vederea stabilirii unui moment obiectiv de la care începe să curgă acest termen, trebuie să se considere că: a) reclamanţii au cunoscut îndreptăţirea lor la acordarea sumelor aferente facilitării legăturii cu familia şi pentru recreere la data intrării în vigoare a Legii nr. 121/2011 care a consacrat expres acest drept în art. 26 alin. (1); b) reclamanţii au cunoscut diferenţa de tratament juridic dintre poliţişti şi membrii forţelor armate trimişi în misiuni umanitare şi de menţinere a păcii, în ceea ce priveşte stabilirea diurnei acordate în străinătate prin neincluderea în sumele aferente acestui drept de natură salarială a cheltuielilor de hrană cel mai târziu la 27 iulie 2015, când Hotărârea Guvernului nr. 582/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I. VII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 18/2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în Dosarul nr. 3.449/1/2020 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 531 din 21 mai 2021 s-a dispus respingerea ca inadmisibilă a sesizării formulate de Curtea de Apel Cluj – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 371/100/2020, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 2.523 din Codul civil, publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Hotărârii Guvernului nr. 582/2015 pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 518/1995 privind unele drepturi şi obligaţii ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar determină momentul obiectiv de la care reclamantul ar fi trebuit să cunoască existenţa drepturilor reclamate având ca obiect drepturi băneşti reglementate de Hotărârea Guvernului nr. 1.086/2004 pentru stabilirea sporurilor specifice şi a drepturilor de diurnă, cazare şi hrană cuvenite personalului participant la misiuni în afara teritoriului statului român, cu modificările şi completările ulterioare, nepublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I.”

Pot prezenta relevanţă Decizia nr. 30 din 15 mai 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 509 din 3 iulie 2017, şi Decizia nr. 22 din 24 iunie 2019 a instanţei supreme – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 22 octombrie 2019.

Nu au fost identificate decizii relevante pronunţate de Curtea Constituţională în cadrul exercitării controlului de constituţionalitate. VIII. Raportul asupra recursului în interesul legii

Prin raportul întocmit de judecătorii-raportori desemnaţi, conform art. 516 alin. (5) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat, în principal, că recursul în interesul legii este inadmisibil şi, în subsidiar, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 2.523 din Codul civil, s-a considerat că beneficiarul trebuia să cunoască drepturile financiare cuvenite, cu consecinţa curgerii termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune împotriva sa, în condiţiile în care acesta nu a efectuat demersuri în vederea aflării conţinutului Hotărârii Guvernului nr. 1.086/2004, act normativ ce are caracter militar, nepublicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi necomunicat pe nicio altă cale beneficiarilor drepturilor, dar la a cărui existenţă s-a făcut trimitere în anumite acte legislative publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, fără ca în cuprinsul acestor acte legislative să se fi prevăzut conţinutul hotărârii Guvernului nepublicate. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

În cazul unei analize de fond a problemei de drept supuse dezbaterii se impune cu prioritate verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a recursului în interesul legii, în raport cu prevederile art. 514 din Codul de procedură civilă coroborate cu cele ale art. 515 din acelaşi act normativ.

Art. 514 din Codul de procedură civilă prevede că, pentru asigurarea interpretării şi aplicării unitare a legii de către toate instanţele judecătoreşti, colegiile de conducere ale curţilor de apel au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit.

Potrivit art. 515 din Codul de procedură civilă, „recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii”.

Textele legale menţionate anterior determină aria restrictivă a examinării pe care o efectuează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii şi stabilesc mecanismul, scopul şi condiţiile de admisibilitate care trebuie îndeplinite: sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept, această problemă de drept să fi fost dezlegată diferit de instanţele judecătoreşti, dovada soluţionării diferite să se facă prin hotărâri judecătoreşti definitive, iar hotărârile judecătoreşti să fie anexate cererii.

Astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 126 alin. (3) din Constituţia României, unicul şi fundamentalul scop al recursului în interesul legii este acela de a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti.

Verificarea regularităţii învestirii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie impune, aşadar, analizarea condiţiilor de admisibilitate a recursului în interesul legii, reglementate, pe de o parte, prin dispoziţiile art. 515 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti care se anexează cererii”, iar, pe de altă parte, prin dispoziţiile art. 514 din acelaşi cod, referitoare la obiectul recursului şi la titularul sesizării.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată în vederea soluţionării prezentului recurs în interesul legii de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov, rezultând din cuprinsul sesizării că problema dedusă analizei vizează aplicabilitatea dispoziţiilor art. 2.523 din Codul civil, anume dacă beneficiarul trebuia să cunoască drepturile financiare cuvenite, cu consecinţa curgerii termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune împotriva sa, în condiţiile în care acesta nu a efectuat demersuri în vederea aflării conţinutului Hotărârii Guvernului nr. 1.086/2004, act normativ cu caracter militar, nepublicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi necomunicat pe nicio altă cale beneficiarilor drepturilor, dar la a cărui existenţă s-a făcut trimitere în anumite acte legislative publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, fără ca în cuprinsul acestor acte legislative să se fi prevăzut conţinutul hotărârii Guvernului nepublicate, problemă care ar fi primit o dezlegare diferită în practica instanţelor judecătoreşti.

Verificând regularitatea învestirii, prin prisma dispoziţiilor legale anterior menţionate, se constată că este îndeplinită cerinţa legală privind titularul sesizării şi cea vizând dezlegarea diferită prin hotărâri judecătoreşti definitive a litigiilor prin care se tinde la valorificarea unor drepturi de natură salarială fundamentate pe prevederile Hotărârii Guvernului nr. 1.086/2004 (act normativ nepublicat în Monitorul Oficial al României, Partea I), fiind determinate în mod diferit efectele pe care publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Hotărârii Guvernului nr. 582/2015 le-a produs asupra momentului începerii cursului prescripţiei dreptului la acţiune, în lipsa oricăror demersuri ale reclamantului pentru a afla conţinutul drepturilor salariale specifice recunoscute personalului participant la misiuni în afara teritoriului statului român prin Hotărârea Guvernului nr. 1.086/2004.

Distinct de aceste cerinţe de admisibilitate, este necesar a se determina dacă problema enunţată prin actul de sesizare reprezintă o chestiune de drept.

Or, în privinţa acestei condiţii de admisibilitate, se impune menţionarea faptului că prin Decizia nr. 18 din 29 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 531 din 21 mai 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 2.523 din Codul civil, publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Hotărârii Guvernului nr. 582/2015 pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 518/1995 privind unele drepturi şi obligaţii ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar determină momentul obiectiv de la care reclamantul ar fi trebuit să cunoască existenţa drepturilor reclamate având ca obiect drepturi băneşti reglementate de Hotărârea Guvernului nr. 1.086/2004 pentru stabilirea sporurilor specifice şi a drepturilor de diurnă, cazare şi hrană cuvenite personalului participant la misiuni în afara teritoriului statului român, cu modificările şi completările ulterioare, nepublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I.”

În esenţă, prin această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate, stabilite de art. 519 din Codul de procedură civilă, nefiind în prezenţa unei veritabile chestiuni de drept, în condiţiile în care se solicită înseşi interpretarea şi aplicarea legii în scopul soluţionării cauzei.

Relevante sub acest aspect sunt paragrafele 78-93 în care s-a reţinut: ” 78. Procedând la verificarea primului aspect, anume dacă întrebarea formulată are natura unei probleme de drept, se reţine că, potrivit art. 2.523 teza a doua din Codul civil: «Prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune (…), după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui». 79. Reiese cu evidenţă, din conţinutul normei juridice enunţate, că determinarea momentului la care titularul dreptului la acţiune trebuia să cunoască naşterea dreptului subiectiv reclamat se face după împrejurări, aceasta însemnând că, de la caz la caz, este necesar să se verifice dacă şi în ce măsură titularul dreptului concret pretins trebuia să cunoască faptul că dreptul său la acţiune a luat naştere. 80. În condiţiile în care legea nu instituie reguli după care să se procedeze la evaluarea capacităţii unei persoane de a cunoaşte naşterea dreptului prescriptibil şi nici repere orientative pentru o asemenea evaluare, concluzia care se poate deduce este aceea că legiuitorul a lăsat judecătorului deplina putere de a aprecia, în fiecare dintre situaţiile particulare ce formează obiectul unei proceduri judiciare contencioase, dacă părţile interesate demonstrează că a fost manifestată o conduită rezonabil de diligentă spre a se cunoaşte existenţa dreptului subiectiv în coordonate adecvate pentru a fi exercitată o acţiune în justiţie validă. 81. Or, o asemenea evaluare poate fi realizată în modalitatea specifică fiecărei proceduri judiciare contencioase, şi anume analizând probatoriul pe care părţile pot să îl furnizeze – corespunzător poziţiei procesuale adoptate şi obligaţiei ce rezultă din art. 10 alin. (1) din Codul de procedură civilă, conform căruia «Părţile au obligaţia (…) să-şi probeze pretenţiile şi apărările, să contribuie la desfăşurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia» – spre a justifica încadrarea ori neîncadrarea demersului judiciar al reclamantului în termenul de prescripţie. 82. Prin urmare, din conţinutul regulii generale consacrate cu valoare de principiu în art. 2.523 din Codul civil trebuie desprinsă concluzia că, pentru stabilirea momentului obiectiv care marchează începutul termenului de prescripţie, se impune verificarea unor aspecte de fapt ale litigiului în care se iveşte o atare problemă. 83. Relaţionarea pe care instanţa de trimitere a făcut-o între prevederile art. 2.523 din Codul civil, pe de o parte, şi prevederile Hotărârii Guvernului nr. 582/2015 şi ale Hotărârii Guvernului nr. 1.086/2004, pe de altă parte, nu este de natură să conducă la o concluzie diferită de cea expusă în precedent pentru că menţionatele hotărâri de Guvern nu conţin vreo dispoziţie derogatorie de la regulile generale ale prescripţiei extinctive, după cum nu conţin vreo dispoziţie neclară ori lacunară referitoare la aceeaşi materie a prescripţiei. Trimiterea pe care Hotărârea Guvernului nr. 582/2015 o face la drepturile de natură salarială reglementate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.086/2004 şi împrejurarea că acest din urmă act normativ nu a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, constituie repere obiective care se cer a fi avute în vedere în demersul de evaluare a conduitei reclamantului, respectiv a diligenţei pe care acesta trebuia să o manifeste spre a cunoaşte naşterea dreptului litigios. 84. Se impune a fi menţionat şi că nepublicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Hotărârii Guvernului nr. 1.086/2004 are ca aparentă justificare faptul că aceasta reprezintă un act normativ ce reglementează drepturi şi obligaţii specifice unor raporturi juridice generate de participarea forţelor armate la misiuni în afara teritoriului statului român şi, din acest motiv, se circumscrie excepţiei permise de teza finală a art. 108 alin. (4) din Constituţie şi de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 24/2000. În cadrul procedurii pendinte, analiza va avea ca premisă regularitatea acestei calificări a respectivului act normativ şi, implicit, a caracterului de a fi nesusceptibil de publicare în Monitorul Oficial al României, Partea I, prin actul de sesizare nefiind evidenţiată vreo problemă de interpretare din această perspectivă. 85. Astfel, deşi din principiul general de drept «nemo censetur ignorare legem» decurge prezumţia de cunoaştere a legii, aceasta nu poate opera în privinţa Hotărârii Guvernului nr. 1.086/2004 pentru că prezumţia este într-o necesară şi directă relaţie cu aducerea la cunoştinţă a actului normativ prin publicare în Monitorul Oficial al României, Partea I. Neavând regimul juridic de act normativ publicat pe această cale căreia legiuitorul, prin art. 108 alin. (4) din Constituţie şi art. 11 din Legea nr. 24/2000, îi conferă valoarea de unică sursă de aducere la cunoştinţa generală a informaţiilor privind conţinutul actelor normative, în privinţa hotărârii de Guvern în discuţie nu poate opera prezumţia de cunoaştere menţionată anterior. 86. Pe de altă parte, trebuie avut în vedere faptul că nici în lege, nici în principiile generale de drept consacrate doctrinar şi jurisprudenţial nu se regăseşte suportul necesar spre a deduce o prezumţie legală de necunoaştere a legii în cazul în care este vorba de textul unui act normativ nepublicat în modalitatea specifică menţionată anterior. O asemenea reglementare trebuie privită ca orice act juridic care produce efecte faţă de destinatarii drepturilor şi obligaţiilor pe care le instituie, iar în situaţiile în care se ivesc litigii cu privire la aceste drepturi şi obligaţii se impune a se verifica în concret dacă respectivii destinatari au avut acces la informaţii suficiente spre a lua cunoştinţă de conţinutul actului ce li se adresează. 87. Aşadar, este necesar a se stabili, în fiecare litigiu în parte, dacă şi în ce măsură destinatarul unui act normativ nepublicat a avut posibilitatea de a afla despre existenţa lui, spre a solicita să i se asigure accesul la textul respectivului act şi dacă acesta a fost împiedicat să cunoască reglementările relevante, în pofida demersurilor utile şi adecvate pe care le-a întreprins pentru o atare finalitate. Într-un context particular precum cel din litigiul aflat pe rolul instanţei de trimitere trebuie verificat şi dacă regulile de funcţionare internă ale instituţiei deţinătoare obligă la informarea persoanei interesate cu privire la conţinutul actului normativ nepublicat care priveşte statutul său profesional, ţinându-se cont inclusiv de încadrarea sau neîncadrarea acestui act în categoria celor secretizate. 88. Astfel, în cadrul litigiului în care a fost formulată sesizarea pendinte, problema identificată de instanţa de trimitere nu constituie o chestiune de drept, care să aibă potenţialul de a fi soluţionată în procedura de excepţie reglementată prin art. 519 din Codul de procedură civilă. Titularul sesizării trebuie să decidă dacă împrejurările de fapt ale speţei relevă că reclamantul a făcut demersuri utile şi adecvate pentru a cunoaşte dreptul conferit de Hotărârea Guvernului nr. 1.086/2004 de a primi diurna în valută şi sumele destinate facilitării relaţiilor cu familia, cunoaştere care să fi fost îndeajuns de cuprinzătoare pentru a formula o acţiune în pretenţii al cărei obiect să fie pentru instanţă determinat ori determinabil. Or, un asemenea demers decizional este unul care ţine exclusiv de aplicarea legii în speţa concretă şi nicidecum unul care să reliefeze un cadru normativ neclar, lacunar ori conţinând reglementări contradictorii. 89. În acest context este util a fi observat că din jurisprudenţa ce a fost comunicată instanţei supreme – în cadrul demersului uzual de consultare a instanţelor judecătoreşti cu privire la chestiunea ce formează obiectul prezentei sesizări – se poate constata că, în litigii similare, instanţele de fond au realizat o analiză complexă a probelor, incluzând şi clauzele din contractele pe care părţile reclamante le-au încheiat premergător plecării lor în misiuni de natura celor la care se referă prevederile Hotărârii Guvernului nr. 1.086/2004, şi au stabilit în urma acestui demers analitic dacă reclamanţii din respectivele procese trebuiau sau nu să cunoască naşterea dreptului la despăgubire. 90. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că însăşi argumentarea celor două ipoteze de interpretare pe care instanţa de trimitere le-a evocat ca posibile răspunsuri la întrebarea formulată prefigurează situaţii de fapt, şi anume: o primă situaţie în care s-ar aprecia că reclamantul trebuia să cunoască existenţa dreptului litigios din perspectiva împrejurării că el este conferit printr-un act normativ nepublicat (Hotărârea Guvernului 1.086/2004) şi că un alt act normativ publicat ulterior descrie în mod insuficient dreptul litigios concomitent cu trimiterea către incidenţa actului nepublicat în Monitorul Oficial al României, Partea I; o a doua situaţie în care norma de trimitere conţinută în actul normativ publicat ulterior ar putea fi apreciată ca o împrejurare suficientă spre a se concluziona că reclamantul trebuia să cunoască existenţa dreptului litigios. 91. În mod neîndoielnic, ambele ipoteze prefigurate astfel de instanţa de trimitere implică aprecieri punctuale, particularizate în raport cu situaţia reclamantului din fiecare proces pentru că – aşa cum s-a reţinut în precedent – legiuitorul a stabilit explicit, prin art. 2.523 teza a doua din Codul civil, că este necesar a se determina «după împrejurări» situaţia în care titularul dreptului la acţiune «trebuia» să cunoască naşterea acestui drept. Din perspectiva acestei norme, în coordonatele litigiului în care a fost formulată sesizarea, adoptarea celor două hotărâri de Guvern şi modalitatea în care puteau fi cunoscute de funcţionarul public cu statut de poliţist drepturile pe care acestea le reglementează constituie aspecte de fapt care impun instanţei judecătoreşti sesizate să stabilească – având în vedere ansamblul probelor administrate la iniţiativa părţilor sau prin exercitarea rolului activ al instanţei şi făcând o apreciere adecvată – în privinţa gradului de accesibilitate pentru reclamant a prevederilor normative care îi conferă drepturile băneşti litigioase. 92. Nu în ultimul rând este util a fi observat că, relativ la modalitatea de determinare a începutului curgerii prescripţiei, prin Decizia nr. 22 din 24 iunie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, pornind de la conţinutul art. 2.523 din Codul civil, s-a stabilit că: «(…) regula generală instituită de noul Cod civil privind începutul prescripţiei extinctive are, de asemenea, un caracter mixt, prezentând caracteristica stabilirii – alternativ – a două momente de la care prescripţia începe să curgă, şi anume: un moment subiectiv, principal, constând în data cunoaşterii naşterii dreptului la acţiune, şi un moment obiectiv, subsidiar, constând în data când, după împrejurări, trebuia cunoscută naşterea acestui drept. Prin urmare, simpla încălcare a dreptului subiectiv, deşi implică naşterea dreptului la acţiune, nu atrage şi începutul prescripţiei extinctive, dacă titularul dreptului la acţiune nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă naşterea dreptului la acţiune şi nici, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască. Dacă titularul dreptului la acţiune nu are cunoştinţă de elementele minime care fundamentează dreptul său, respectiv actul sau faptul juridic, licit sau ilicit, şi cel care este ţinut să răspundă, atunci nu poate acţiona, astfel încât, dacă prescripţia ar începe să curgă, curgerea ar fi nejustificată, căci aceste elemente pot să nu fie cunoscute, după cum s-a arătat, la data încălcării dreptului subiectiv. În felul acesta, prin noua regulă edictată, legiuitorul încearcă să evite riscul ca prescripţia să se împlinească înainte ca ea să fi început efectiv să curgă, deoarece titularului dreptului la acţiune nu i se poate reproşa inacţiunea, cât timp nu avea posibilitatea reală de a face acte întreruptive, din cauza necunoaşterii existenţei dreptului sau a exigibilităţii acestuia ori a celui care ar fi ţinut să răspundă, după caz. În sistemul actualului Cod civil, momentul începutului prescripţiei extinctive, în lipsa unei reguli speciale, trebuie determinat de instanţa de judecată numai pe baza unui probatoriu complex, deoarece trebuie stabilită nu numai data naşterii dreptului la acţiune, ci şi dacă titularul lui avea cunoştinţă ori trebuia să cunoască acest fapt. În concluzie, aşa cum a arătat şi autorul sesizării, momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei constituie o împrejurare de fapt, care trebuie dovedită printr-un probatoriu serios, nefiind legată în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia». 93. Concluzionând prin prisma considerentelor anterior expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că întrebarea formulată de instanţa de trimitere are ca obiect dezlegarea unei chestiuni de fapt, iar nu a unei chestiuni de drept apte a forma obiect al unei rezolvări de principiu pe calea mecanismului de unificare a practicii judiciare care îşi găseşte reglementarea în art. 519 din Codul de procedură civilă. Prin sesizarea formulată nu se urmăreşte stabilirea înţelesului sau a conţinutului normei juridice, ci, mai degrabă, pornind de la un anumit rezultat al interpretării dispoziţiilor legale, se are în vedere doar aplicarea normei, cu scopul de a identifica soluţia ce trebuie dispusă în cauză.”

Or, aşa cum s-a reţinut deja în jurisprudenţa instanţei supreme, chiar în ipoteza respingerii, ca inadmisibilă, a acestei sesizări, decizia prealabilă „beneficiază, ca orice act jurisdicţional, de efectul autorităţii de lucru judecat ataşat considerentelor care sprijină şi explicitează soluţia inadmisibilităţii sesizării” (Decizia nr. 2 din 8 februarie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 342 din 5 aprilie 2021).

Prin această decizie s-a reţinut, în legătură cu aceeaşi problemă de drept, că, „statuând de principiu asupra raportului dintre cele două mecanisme de unificare a practicii judiciare, reglementate de art. 514-521 din Codul de procedură civilă, instanţa supremă a reţinut constant, în jurisprudenţa dezvoltată în materie, argumentul că cerinţa noutăţii consacrată de art. 519 din acelaşi cod trebuie privită ca unul dintre elementele de diferenţiere între cele două mecanisme de unificare a practicii: dacă recursul în interesul legii are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită în rândul instanţelor judecătoreşti (control a posteriori), hotărârea preliminară are ca scop preîntâmpinarea apariţiei unei astfel de practici (control apriori)”.

Procedând la o analiză comparativă a sesizării de faţă în raport cu cea care a constituit obiect al Dosarului nr. 3.449/1/2020, cu a cărei analiză a fost învestit Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (şi soluţionată prin Decizia nr. 18/2021), se reţine că prezenta sesizare se circumscrie, în esenţă, aceleiaşi chestiuni litigioase, deja calificată de către instanţa supremă ca reprezentând o chestiune de fapt, cu singura particularizare că, în speţele soluţionate prin hotărârile identificate de titularul sesizării ca fiind apte a releva o jurisprudenţă divergentă, reclamantul nu a întreprins demersuri pentru a afla conţinutul acestui act normativ nepublicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, anterior sesizării instanţelor învestite cu soluţionarea litigiilor prin care se tinde la valorificarea unor drepturi salariale recunoscute prin Hotărârea Guvernului nr. 1.086/2004, iar conţinutul acesteia nu a fost comunicat pe nicio altă cale beneficiarilor drepturilor.

Această modalitate în care titularul sesizării a înţeles să reformuleze chestiunea litigioasă dedusă analizei, particularizând o anumită situaţie premisă, nu are însă aptitudinea de a fundamenta admisibilitatea prezentei sesizări, întrucât, indiferent de ipotezele particulare menţionate de către titularul sesizării drept repere apte să influenţeze stabilirea momentului obiectiv care marchează începutul termenului de prescripţie, determinarea în concret a acestui moment presupune, aşa cum s-a statuat deja, cu caracter obligatoriu, prin Decizia nr. 22/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, analiza probatoriului.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 2.523 din Codul civil, text de lege care instituie regula generală în privinţa începutului cursului prescripţiei, prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau trebuia să cunoască, după împrejurări, naşterea dreptului.

Această regulă de determinare a începutului prescripţiei extinctive se caracterizează prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripţia poate începe să curgă, şi anume: pe de o parte, momentul subiectiv al datei cunoaşterii naşterii dreptului la acţiune, iar, pe de altă parte, momentul obiectiv al datei la care trebuia cunoscută naşterea acestui drept.

Simpla încălcare a dreptului subiectiv, deşi implică naşterea dreptului la acţiune, nu atrage şi începutul prescripţiei extinctive, dacă titularul dreptului la acţiune nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă naşterea dreptului la acţiune şi nici, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască.

Prin urmare, începutul prescripţiei extinctive este reprezentat de data la care titularul dreptului la acţiune are posibilitatea materială, dar şi juridică, de a face acte de întrerupere a prescripţiei, respectiv de a acţiona în justiţie, ceea ce presupune că reclamantul este chemat să probeze imposibilitatea identificării actelor sau faptelor de care legea leagă naşterea dreptului la acţiune, respectiv că nici după împrejurări nu trebuia să le cunoască, în caz contrar, operând prezumţia de culpă de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru a cunoaşte, în mod efectiv, naşterea dreptului său la acţiune.

În consecinţă, pentru soluţionarea problemei litigioase ce face obiect al prezentei sesizări, nu este suficient a se constata că reclamantul nu a întreprins demersuri pentru a afla conţinutul drepturilor reglementate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.086/2004, act normativ nepublicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi necomunicat acestuia anterior, pe altă cale, ci este necesar a se stabili, în fiecare litigiu în parte, raportat la circumstanţele particulare ale cauzelor analizate, dacă şi în ce măsură beneficiarul drepturilor reglementate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.086/2004 a avut efectiv posibilitatea de a cunoaşte existenţa drepturilor astfel reglementate.

Aşadar, inclusiv în această ipoteză particulară, soluţionarea chestiunii litigioase circumscrise determinării momentului de început al prescripţiei presupune verificarea unor aspecte de fapt ale litigiului, pe baza analizei probatoriului, aşa cum s-a statuat deja în cuprinsul Deciziei nr. 18/2021 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (care a făcut trimitere în acest context la conţinutul regulilor de funcţionare internă ale instituţiei deţinătoare, respectiv la clauzele din contractele pe care părţile reclamante le-au încheiat premergător plecării lor în misiuni de natura celor la care se referă prevederile Hotărârii Guvernului nr. 1.086/2004).

De altfel, analiza jurisprudenţei anexate relevă preocuparea unanimă a instanţelor în legătură cu determinarea momentului de început al prescripţiei extinctive, în aplicarea art. 2.523 din Codul civil, şi de a aplica noua regulă generală privind începutul prescripţiei extinctive care prezintă caracteristica stabilirii – alternativ – a celor două momente de la care prescripţia începe să curgă, respectiv determinarea momentului subiectiv, principal, constând în data cunoaşterii naşterii dreptului la acţiune, şi a momentului obiectiv, subsidiar, constând în data când, după împrejurări, trebuia cunoscută naşterea acestui drept, apreciere realizată în funcţie de particularităţile fiecărui litigiu, soluţiile diferite fiind influenţate exclusiv de aprecierea probatoriului, iar nu de o interpretare diferită a dispoziţiilor art. 2.523 din Codul civil.

Se impune a se reţine că, în cauză, sesizarea nu ridică o problemă de interpretare a unei dispoziţii legale, respectiv a prevederilor art. 2.523 din Codul civil, întrucât reprezintă o chestiune care trebuie stabilită de către instanţe, în raport cu circumstanţele fiecărei speţe.

Or, astfel cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, obiectul sesizării cu un recurs în interesul legii nu poate privi decât o problemă de drept care a fost interpretată şi aplicată în mod neunitar, aşadar soluţionată în mod diferit de către instanţele judecătoreşti; în acest sens sunt şi considerentele Deciziei nr. 5 din 20 ianuarie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, pronunţată în Dosarul nr. 885/1/2019 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 19 februarie 2021, în care s-a reţinut, la paragraful 44, că: „[…] noţiunea de «problemă de drept» (în ceea ce priveşte recursul în interesul legii) şi cea de «chestiune de drept» (în contextul hotărârilor prealabile) pot presupune nu numai clarificarea unei norme juridice echivoce sau susceptibile de mai multe sensuri, ci, în egală măsură, permit, de exemplu: stabilirea unei concluzii ce se impune din coroborarea unor norme juridice, prin aplicarea corespunzătoare a regulilor de interpretare; a se decide dacă o normă juridică mai este în vigoare sau nu, ca efect al unor modificări sau eveni