Decizia nr. 203 din 26 mai 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 563/1/2025, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă domnul Cristian Balacciu, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizările conexate formulate de Curtea de Apel Cluj – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal în dosarele nr. 494/84/2024 şi nr. 344/100/2023.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor, însă acestea nu au depus puncte de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizărilor în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularii şi obiectul sesizărilor

Curtea de Apel Cluj – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin încheierile din 13 decembrie 2024, în dosarele nr. 494/84/2024 şi nr. 344/100/2023, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele întrebări: În cazul drepturilor salariale neacordate personalului prevăzut de anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, termenul de prescripţie începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea dreptului său potrivit art. 2.523 din Codul civil sau de la data când acestea trebuiau plătite, potrivit art. 62 din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017? În cazul drepturilor salariale neacordate funcţionarilor publici, termenul de prescripţie începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea dreptului său potrivit art. 2.523 din Codul civil sau de la data când acestea trebuiau plătite, potrivit art. 171 din Codul muncii?

Sesizările au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu nr. 563/1/2025 şi nr. 564/1/2025, după care au fost conexate în temeiul art. 2 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, ca urmare a existenţei unei strânse legături între obiectele acestor sesizări. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Codul civil ” Art. 2.523. – Prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.”

Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul muncii) ” Art. 171. – (1) Dreptul la acţiune cu privire la drepturile salariale, precum şi cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligaţiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.”

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017) Anexa nr. VI – Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Apărare, ordine publică şi securitate naţională” Capitolul II Reglementări specifice personalului din instituţiile publice de apărare, ordine publică şi securitate naţională ” Art. 62. – Drepturile neachitate personalului militar, poliţiştilor, funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare şi personalului civil, nereclamate în termen de 3 ani de la data când trebuiau plătite, se prescriu.” III. Expunerea succintă a proceselor în cadrul cărora s-a invocat chestiunea de drept A. Dosarul nr. 494/84/2024 al Curţii de Apel Cluj – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sălaj cu nr. 494/84/2024, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Inspectoratul de Poliţie Judeţean Sălaj la recalcularea elementului salarial prevăzut de art. 15 din capitolul II al anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017, acordat reclamantului în perioada iulie 2018-decembrie 2018, prin raportare la salariul de funcţie încasat lunar, actualizat prin aplicarea art. 38 alin. (4) din aceeaşi lege, precum şi la acordarea diferenţelor salariale cuvenite.

Prin Sentinţa civilă nr. 625 din 12 iulie 2024, Tribunalul Sălaj – Secţia civilă a respins acţiunea, ca prescrisă.

Împotriva acestei sentinţe reclamantul a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată.

În motivare, recurentul a susţinut că art. 2.523 din Codul civil stabileşte începutul termenului de prescripţie de 3 ani, care se aplică inclusiv în cazurile reglementate de art. 62 din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 şi art. 171 alin. (1) din Codul muncii. B. Dosarul nr. 344/100/2023 al Curţii de Apel Cluj – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureş cu nr. 344/100/2023, mai mulţi reclamanţi au solicitat obligarea pârâtei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj la calcularea şi plata diferenţei dintre salariul de bază achitat şi cel cuvenit la nivelul maxim de salarizare pentru funcţii similare aflate în plată în cadrul Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală (ANAF) şi în alte instituţii aflate în subordinea ANAF, cu luarea în considerare a tuturor majorărilor salariale stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive, începând cu 1 februarie 2020.

Prin Sentinţa civilă nr. 550 din 21 mai 2024, Tribunalul Maramureş – Secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea, ca prescrisă, pentru pretenţiile aferente perioadei 4 februarie 2017-16 februarie 2020 şi, ca neîntemeiată, pentru restul pretenţiilor.

Împotriva acestei sentinţe reclamanţii au declarat recurs, prin care au solicitat admiterea căii de atac, casarea hotărârii atacate şi, în urma rejudecării, admiterea acţiunii.

În motivare, recurenţii au susţinut că nu poate fi exclus de la aplicare art. 2.523 din Codul civil, care reprezintă o normă adoptată ulterior celei de la art. 171 din Codul muncii, astfel încât începutul termenului de prescripţie trebuie calculat de la data la care titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui. IV. Motivele reţinute de titularii sesizărilor cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a apreciat că sesizările în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile îndeplinesc condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) raportat la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

În acest sens a menţionat că procesele se află în curs de soluţionare în calea de atac a recursului şi au ca obiect recalcularea elementului salarial prevăzut de art. 15 din capitolul II al anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 şi acordarea salariului de funcţie actualizat prin aplicarea art. 38 alin. (4) din aceeaşi lege, respectiv calcularea şi plata diferenţei dintre salariul de bază achitat şi cel cuvenit la nivelul maxim de salarizare pentru funcţii similare, cu luarea în considerare a tuturor majorărilor salariale stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive.

De interpretarea dispoziţiilor incidente depinde modul de soluţionare a recursurilor exercitate împotriva soluţiilor de admitere a excepţiei prescripţiei extinctive.

A mai arătat că instanţa supremă nu a statuat asupra chestiunii de drept invocate şi că aceasta nu formează obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Părţile au exprimat puncte de vedere conforme cu susţinerile şi apărările formulate în cauzele deduse judecăţii. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizările cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Instanţa de trimitere a apreciat, pe de o parte, că dispoziţiile art. 2.523 din Codul civil ar putea fi interpretate în sensul că, pentru personalul care pretinde drepturi salariale recunoscute şi calculate prin ordine nepublicate în Monitorul Oficial al României, termenul de prescripţie începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.

Pe de altă parte, aceste dispoziţii pot fi interpretate şi în sensul că termenul de prescripţie începe să curgă de la data când drepturile salariale trebuiau plătite, independent de recunoaşterea şi reglementarea modalităţii de calcul al acestor drepturi prin ordine nepublicate în Monitorul Oficial al României. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale

Faţă de conţinutul întrebărilor adresate instanţei supreme nu a fost necesară consultarea instanţelor pentru comunicarea practicii judiciare relevante. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 435 din 9 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 567 din 29 iulie 2015, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată şi a constatat că dispoziţiile art. 171 alin. (1) şi art. 268 alin. (1) lit. c) teza întâi din Codul muncii sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În mecanismele de unificare a practicii judiciare au fost identificate mai multe decizii care prezintă relevanţă pentru soluţionarea sesizărilor conexate.

Astfel, prin Decizia nr. 22 din 24 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 22 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a admis sesizarea şi, în consecinţă, a stabilit că data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.

Prin Decizia nr. 18 din 29 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 531 din 21 mai 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 2.523 din Codul civil, publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Hotărârii Guvernului nr. 582/2015 pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 518/1995 privind unele drepturi şi obligaţii ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar determină momentul obiectiv de la care reclamantul ar fi trebuit să cunoască existenţa drepturilor reclamate având ca obiect drepturi băneşti reglementate de Hotărârea Guvernului nr. 1.086/2004 pentru stabilirea sporurilor specifice şi a drepturilor de diurnă, cazare şi hrană cuvenite personalului participant la misiuni în afara teritoriului statului român, cu modificările şi completările ulterioare, nepublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I.”

Prin Decizia nr. 10 din 21 martie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 497 din 19 mai 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a respins, ca inadmisibilă, sesizarea privind dezlegarea următoarei probleme de drept: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 2.523 din Codul civil, trebuia beneficiarul să cunoască drepturile financiare cuvenite, cu consecinţa curgerii termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune împotriva sa, în condiţiile în care acesta nu a efectuat demersuri în vederea aflării conţinutului Hotărârii Guvernului nr. 1.086/2004 pentru stabilirea sporurilor specifice şi a drepturilor de diurnă, cazare şi hrană cuvenite personalului participant la misiuni în afara teritoriului statului român, cu modificările şi completările ulterioare, act normativ ce are caracter militar, nepublicat în Monitorul Oficial al României şi necomunicat pe nicio altă cale beneficiarilor drepturilor, dar la a cărui existenţă s-a făcut trimitere în anumite acte legislative publicate în Monitorul Oficial, fără ca în cuprinsul acestor acte legislative să se fi prevăzut conţinutul hotărârii de guvern nepublicate.”

Prin Decizia nr. 107 din 9 decembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 4 februarie 2025, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibile, sesizările conexate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunile de drept referitoare la: acordarea drepturilor băneşti prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 1.086/2004 pentru stabilirea sporurilor specifice şi a drepturilor de diurnă, cazare şi hrană cuvenite personalului participant la misiuni în afara teritoriului statului român, cu modificările şi completările ulterioare, şi Hotărârea Guvernului nr. S-639/2008; modalitatea de determinare a începutului curgerii prescripţiei cu privire la aceste drepturi; dacă, în contextul în care drepturile pretinse prin aceste acţiuni au fost prevăzute într-un act normativ nepublicat în Monitorul Oficial al României, respectiv Hotărârea Guvernului nr. 1.086/2004, dispoziţiile art. 3 şi 7 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă se raportează doar la un moment obiectiv, reprezentat de data naşterii dreptului de creanţă, sau au în componenţa lor şi un element subiectiv care presupune determinarea momentului la care titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască naşterea dreptului reclamat, similar cu reglementarea art. 2.523 din Codul civil. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizările în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile sunt inadmisibile, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Temeiul sesizărilor conexate este reprezentat de prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, act normativ care cuprinde norme speciale de reglementare a procedurii hotărârii prealabile, în scopul asigurării unei practici judiciare unitare în materia conflictelor de muncă ale personalului plătit din fonduri publice, precum şi în materia asigurărilor sociale, parţial derogatorii de la procedura de drept comun reglementată de dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, „Prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal”, iar, conform alin. (3) al aceluiaşi articol, „Prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică indiferent de natura şi obiectul proceselor prevăzute la alin. (1) şi (2), de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze”.

Conform art. 2 alin. (1) din acelaşi act normativ, „Dacă în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Astfel, în procesele de tipul celor enumerate la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, legiuitorul delegat a instituit următoarele condiţii de admisibilitate pentru sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, circumscrisă domeniului de aplicare al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024; b) completul de judecată să fie învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac; c) existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei; d) chestiunea de drept invocată să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Spre deosebire de condiţiile de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile circumscrise prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în procedura reglementată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu mai este prevăzută condiţia noutăţii chestiunii de drept ce se solicită a fi lămurită.

De asemenea, în această procedură, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate fi sesizată şi de completurile de judecată învestite cu soluţionarea cauzelor în primă instanţă, iar nu doar de către completurile de judecată ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ale curţilor de apel sau ale tribunalelor învestite cu soluţionarea cauzelor în ultimă instanţă.

Verificând îndeplinirea condiţiilor subsumate prevederilor art. 1 alin. (1) şi (3) şi art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, se constată că procesul în care a fost formulată sesizarea iniţială are ca obiect recalcularea elementului salarial prevăzut de art. 15 din capitolul II al anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 şi acordarea salariului de funcţie actualizat prin aplicarea art. 38 alin. (4) din aceeaşi lege.

Totodată, procesul în care a fost formulată sesizarea conexată are ca obiect calcularea şi plata diferenţei dintre salariul de bază achitat şi cel cuvenit la nivelul maxim de salarizare pentru funcţii similare, cu luarea în considerare a tuturor majorărilor salariale stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive.

Astfel, obiectul dedus judecăţii în cele două procese priveşte stabilirea/plata drepturilor salariale ale personalului plătit din fonduri publice, în sensul art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, reclamanţii fiind salariaţi în baza Legii-cadru nr. 153/2017.

Cauzele în care au fost formulate sesizările conexate se află în calea de atac a recursului, pe rolul aceluiaşi complet de judecată din cadrul Curţii de Apel Cluj – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal.

Ca atare, primele două condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite.

În ceea ce priveşte condiţia existenţei unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, instanţa supremă reţine că această cerinţă instituie o dublă condiţionare: pe de o parte, să existe o chestiune de drept veritabilă şi, pe de altă parte, să fie stabilită legătura necesară între dezlegarea chestiunii de drept identificate şi soluţionarea cauzei pe fond.

Pentru a se reţine îndeplinirea cerinţei privind existenţa unei veritabile chestiuni de drept este necesar a se verifica premisele acesteia.

Pe de o parte, trebuie identificată existenţa unei chestiuni de drept apte a primi o dezlegare de principiu, deoarece nelămuririle care vizează aplicarea legii sau care reprezintă aspecte de fapt nu pot primi o dezlegare de principiu în cadrul acestui mecanism.

Pe de altă parte, chestiunea de drept pusă în discuţie trebuie să fie una veritabilă, serioasă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite şi, prin urmare, să prezinte un anumit nivel de dificultate.

Aşadar, nu orice chestiune de drept poate fi supusă interpretării prin acest mecanism de unificare jurisprudenţială, ci numai aceea care ridică problema precarităţii textelor de lege şi a caracterului lor dual şi complex.

De asemenea, în cadrul acestei proceduri, instanţa supremă nu poate fi învestită cu identificarea normelor de drept aplicabile în scopul soluţionării cauzei în care a fost formulată sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

În caz contrar, rolul instanţei supreme ar deveni unul de soluţionare directă a cauzei aflate pe rol şi ar neutraliza rolul constituţional al instanţei legal învestite, acela de a judeca în mod direct şi efectiv procesul.

Verificând îndeplinirea acestei condiţii, se constată că instanţa de trimitere solicită a se stabili dacă în cazul drepturilor salariale neacordate funcţionarilor publici termenul de prescripţie începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea dreptului său potrivit art. 2.523 din Codul civil sau de la data când acestea trebuiau plătite, potrivit art. 171 din Codul muncii.

Examenul deciziilor interpretative pronunţate în mecanismele de unificare a practicii judiciare relevă că stabilirea momentului de la care curge termenul de prescripţie nu reprezintă o chestiune de drept aptă a primi o dezlegare în procedura reglementată de art. 519-521 din Codul de procedură civilă, ci o chestiune circumscrisă aspectelor factuale ale cauzei.

În acest sens poate fi evocată Decizia nr. 22 din 24 iunie 2019, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a reţinut în considerente că: în sistemul actualului Cod civil, momentul începutului prescripţiei extinctive, în lipsa unei reguli speciale, trebuie determinat de instanţa de judecată numai pe baza unui probatoriu complex, deoarece trebuie stabilită nu numai data naşterii dreptului la acţiune, ci şi dacă titularul lui avea cunoştinţă ori trebuia să cunoască acest fapt (paragraful 89).

Ulterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a pronunţat Decizia nr. 18 din 29 martie 2021, prin care a respins, ca inadmisibilă, sesizarea ce a vizat interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 2.523 din Codul civil, reţinând că: din conţinutul regulii generale consacrate cu valoare de principiu în art. 2.523 din Codul civil trebuie desprinsă concluzia că, pentru stabilirea momentului obiectiv care marchează începutul termenului de prescripţie, se impune verificarea unor aspecte de fapt ale litigiului în care se iveşte o atare problemă (paragraful 82).

În acelaşi sens sunt considerentele de la paragraful 57 din Decizia nr. 10 din 21 martie 2022, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a reţinut că: analiza jurisprudenţei anexate relevă preocuparea unanimă a instanţelor în legătură cu determinarea momentului de început al prescripţiei extinctive, în aplicarea art. 2.523 din Codul civil, şi de a aplica noua regulă generală privind începutul prescripţiei extinctive care prezintă caracteristica stabilirii – alternativ – a celor două momente de la care prescripţia începe să curgă, respectiv determinarea momentului subiectiv, principal, constând în data cunoaşterii naşterii dreptului la acţiune, şi a momentului obiectiv, subsidiar, constând în data când, după împrejurări, trebuia cunoscută naşterea acestui drept, apreciere realizată în funcţie de particularităţile fiecărui litigiu, soluţiile diferite fiind influenţate exclusiv de aprecierea probatoriului, iar nu de o interpretare diferită a dispoziţiilor art. 2.523 din Codul civil.

De asemenea, prin Decizia nr. 107 din 9 decembrie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea ce viza chestiunea referitoare la modalitatea de determinare a începutului curgerii prescripţiei cu privire la drepturile băneşti prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 1.086/2004 şi Hotărârea Guvernului nr. S-639/2008, reţinând că: dincolo de faptul că doar instanţa sesizată cu litigiul dedus judecăţii are competenţa de a identifica norma de drept aplicabilă în soluţionarea fondului ori a unei excepţii invocate în faţa sa, operaţiune pe care nu o poate delega instanţei supreme în cadrul mecanismului de unificare a jurisprudenţei pe calea întrebării prealabile, începutul curgerii termenului de prescripţie reprezintă un element de fapt a cărui stabilire este tot în căderea instanţei învestite cu soluţionarea litigiului, acest element de fapt urmând a fi stabilit în raport cu conţinutul raportului juridic dedus judecăţii, cu data la care dreptul afirmat a devenit actual, cu momentul în care obligaţia corelativă a devenit exigibilă şi celelalte reguli ce reglementează momentul naşterii dreptului material la acţiune, prin raportare şi la legea aplicabilă raportului juridic din punct de vedere temporal (paragraful 129).

Deciziile evocate anterior explicitează soluţia inadmisibilităţii sesizărilor şi au caracter obligatoriu conform art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă, respectiv art. 521 alin. (3) din acelaşi cod.

Prin raportare la considerentele care au fundamentat soluţiile de respingere, ca inadmisibile, a altor sesizări similare, instanţa supremă reţine că întrebările formulate de instanţa de trimitere ce vizează determinarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru valorificarea drepturilor salariale pretinse antamează o chestiune de fapt a cărei rezolvare intră în atribuţia exclusivă a instanţei învestite cu soluţionarea proceselor.

Nefiind vorba de sesizări care să privească dezlegarea unei probleme de drept, rezultă că nu este întrunită cerinţa existenţei unui chestiuni de drept veritabile apte a forma obiectul unei rezolvări de principiu pe calea mecanismului de unificare a practicii judiciare reprezentat de hotărârea prealabilă.

Prin urmare, constatând că nu este îndeplinită una dintre condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,