Decizia nr. 421 din 24 noiembrie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 1.537/1/2025, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă domnul Cristian Balacciu, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Brăila – Secţia I civilă în Dosarul nr. 2.504/113/2024.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor, nefiind formulate puncte de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Brăila – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 18 iunie 2025, în Dosarul nr. 2.504/113/2024, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept: a) Dacă drepturile salariale acordate prin acte administrative unor angajaţi din cadrul familiei ocupaţionale de funcţii bugetare „Justiţie”, prin utilizarea unui anumit cuantum al valorii de referinţă sectorială (605,225 lei neplafonat), au natura juridică a unor despăgubiri ce pot fi pretinse de magistraţii pentru care ordonatorul principal de credite nu a emis un act administrativ similar, în temeiul unei acţiuni întemeiate pe art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, cu modificările şi completările ulterioare? b) Dacă acţiunile astfel formulate de magistraţi sunt supuse regulilor privind prescripţia prevăzute de art. 171 şi art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii sau termenului prevăzut de art. 27 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000? II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000) ” Art. 27. – (1) Persoana care se consideră discriminată poate formula în faţa instanţei de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru şi nu este condiţionată de sesizarea Consiliului. (2) Termenul pentru introducerea cererii este de 3 ani şi curge de la data săvârşirii faptei sau de la data la care persoana interesată putea să ia cunoştinţă de săvârşirea ei.”

Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul muncii) ” Art. 171. – (1) Dreptul la acţiune cu privire la drepturile salariale, precum şi cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligaţiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate. (2) Termenul de prescripţie prevăzut la alin. (1) este întrerupt în cazul în care intervine o recunoaştere din partea debitorului cu privire la drepturile salariale sau derivând din plata salariului.” ” Art. 268. – (1) Cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate: (…) c) în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum şi în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator; (…)” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-au invocat chestiunile de drept

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila – Secţia I civilă cu nr. 2.504/113/2024, astfel cum a fost precizată ulterior, mai mulţi reclamanţi au solicitat obligarea pârâţilor Tribunalul Constanţa şi Curtea de Apel Constanţa la plata unor despăgubiri echivalente valoric prejudiciului material produs prin discriminarea salarială, în perioada 1 ianuarie 2018-30 decembrie 2021, constând în diferenţa dintre cuantumul drepturilor salariale calculate pentru alţi angajaţi din cadrul familiei ocupaţionale de funcţii bugetare „Justiţie” potrivit unor acte administrative cu utilizarea la stabilirea indemnizaţiei de bază brute lunare a valorii de referinţă sectorială de 605,225 lei, fără a fi afectate de aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017) şi cuantumul drepturilor salariale încasate cu aplicarea plafonării instituite de art. 38 alin. (6) din aceeaşi lege.

În motivare, reclamanţii au arătat că au calitatea de judecători, respectiv foşti judecători şi că acţiunea introductivă nu are ca obiect drepturi salariale, ci despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin discriminare, fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000; în drept, reclamanţii au învederat, prin acţiunea introductivă, că se prevalează de dispoziţiile art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000; totodată, au invocat şi alte dispoziţii din acest act normativ, precum şi cele ale art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia) raportat la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Pârâţii au depus întâmpinări prin care au solicitat respingerea acţiunii, ca prescrisă.

Reclamanţii au depus răspuns la întâmpinare prin care au susţinut că excepţia invocată este nefondată prin raportare la prevederile art. 27 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, reiterând precizarea în sensul că nu solicită plata unor drepturi salariale, ci a unor despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat prin discriminare.

Astfel, au subliniat că au luat cunoştinţă de fapta de discriminare la data de 5 noiembrie 2024, când a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, Decizia nr. 43 din 16 septembrie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) raportat la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

În acest sens, a menţionat că discriminarea invocată de reclamanţi rezultă din drepturile salariale acordate prin acte administrative altor angajaţi din cadrul familiei ocupaţionale de funcţii bugetare „Justiţie”, astfel încât obiectul procesului se circumscrie domeniului de aplicare al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Cu privire la condiţia existenţei unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, instanţa de trimitere a apreciat că este obligată să se pronunţe în limitele învestirii în raport cu obiectul acţiunii şi dispoziţiile legale invocate de reclamanţi, care au precizat că acţiunea nu are ca obiect drepturi salariale, ci despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin discriminare.

A mai arătat că instanţa supremă nu a statuat asupra chestiunilor de drept invocate, care nici nu formează obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

În acest sens, a menţionat că Decizia nr. 43 din 16 septembrie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu lămureşte prima chestiune de drept, respectiv dacă aceleaşi drepturi pot fi pretinse de magistraţi cu titlu de despăgubiri, în temeiul unei acţiuni fundamentate pe art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000.

De asemenea, a subliniat că din considerentele Deciziei nr. 13 din 13 martie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi ale deciziilor nr. 3 şi 4 din 11 martie 2024 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii nu rezultă dacă inclusiv drepturile acordate prin acte administrative unor angajaţi din cadrul familiei ocupaţionale de funcţii bugetare „Justiţie”, prin utilizarea unui anumit cuantum neplafonat al valorii de referinţă sectorială, au natura unor despăgubiri ce pot fi pretinse de magistraţii pentru care ordonatorul principal de credite nu a emis un act administrativ similar, în temeiul unei acţiuni fundamentate pe art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept

Numai reclamanţii au formulat un punct de vedere, prin care au considerat că acţiunea nu se circumscrie domeniului de aplicare al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, având în vedere că nu solicită plata unor drepturi salariale, ci a unor despăgubiri pentru starea de discriminare suferită. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept

Instanţa de trimitere a apreciat că drepturile acordate prin acte administrative unor angajaţi din cadrul familiei ocupaţionale de funcţii bugetare „Justiţie”, prin utilizarea unui anumit cuantum al valorii de referinţă sectorială, au natura juridică a unor drepturi salariale decurgând din modul de stabilire şi calculare a indemnizaţiei de încadrare, ce pot fi pretinse de alţi magistraţi cărora ordonatorul principal de credite nu le-a emis un act administrativ similar pentru o perioadă anterioară, numai pe calea unei acţiuni privind stabilirea şi plata salariului, fundamentate pe art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Astfel, pentru valorificarea aceluiaşi drept subiectiv, reclamanţilor nu li se poate recunoaşte opţiunea de a formula fie o acţiune întemeiată pe dispoziţiile Legii-cadru nr. 153/2017, fie una întemeiată pe prevederile art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, în cadrul unui proces privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.

A mai arătat că, indiferent de obiectul acţiunii, drepturile pretinse de reclamanţi sunt supuse dispoziţiilor speciale privind prescripţia extinctivă reglementate de art. 171 şi art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii; acest din urmă text se referă inclusiv la despăgubirile pe care le pot solicita salariaţii de la angajator, indiferent de cauza invocată. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale

Faţă de conţinutul întrebărilor adresate instanţei supreme nu a fost necesară consultarea instanţelor pentru comunicarea practicii judiciare relevante. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin deciziile nr. 818-821 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 422 din 9 mai 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a stabilit următoarele: Drepturile acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive reprezentând diferenţe rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi la lit. A nr. crt. 6-13 din anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare, pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri şi, prin urmare, nu sunt incluse în cuantumul indemnizaţiilor de încadrare ale magistraţilor şi nu pot fi avute în vedere pentru stabilirea bazei de calcul al pensiei de serviciu. Cuantumul acestor despăgubiri este supus plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, dacă depăşirea acestuia este determinată de utilizarea coeficienţilor de multiplicare menţionaţi.

Prin Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 383 din 24 aprilie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a stabilit următoarele: Drepturile acordate judecătorilor şi procurorilor, prin hotărâri judecătoreşti definitive, reprezentând diferenţe rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi la nr. crt. 6-13 de la lit. A din anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare, pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri. Cuantumul acestor despăgubiri este supus plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, dacă depăşirea acestuia este determinată de utilizarea coeficienţilor de multiplicare menţionaţi. Indemnizaţiile de încadrare la care se face raportarea sunt cele cuprinse în anexa nr. V cap. I din Legea-cadru nr. 153/2017 şi care corespund funcţiei, gradului profesional, vechimii în funcţie şi gradaţiei fiecărui judecător sau procuror în parte.

Prin Decizia nr. 132 din 7 aprilie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548 din 13 iunie 2025, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă, prin raportare la colegii magistraţi cărora li s-a recunoscut dreptul la recalcularea indemnizaţiilor de încadrare cu VRS 605 de la diferite date anterioare ordinelor de încadrare ale reclamanţilor (judecători) din prezenta cauză, acestora din urmă li se poate acorda recalcularea indemnizaţiilor de încadrare cuvenite în baza VRS 605 de la date anterioare ordinelor de salarizare, chiar în situaţia necontestării acestor ordine.

Prin Decizia nr. 298 din 15 septembrie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1027 din 6 noiembrie 2025, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea ce a vizat interpretarea dispoziţiilor art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, referitoare la principiile nediscriminării şi egalităţii, din perspectiva dreptului unor salariaţi din familia ocupaţională „Justiţie”, respectiv magistraţii de la tribunale, de a beneficia de o indemnizaţie de bază calculată prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 lei neplafonată, ce a fost acordată altor salariaţi, în speţă magistraţilor de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de la o perioadă anterioară (1.01.2018) faţă de cea pentru care s-a dispus neplafonarea pentru salariaţi ai tribunalelor (30.12.2021). X. Raportul asupra chestiunilor de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Temeiul prezentei sesizări este reprezentat de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, act normativ care cuprinde norme speciale de reglementare a procedurii hotărârii prealabile, în scopul asigurării unei practici judiciare unitare în materia conflictelor de muncă şi cea de contencios administrativ ce vizează personalul plătit din fonduri publice, precum şi în materia asigurărilor sociale, parţial derogatorii de la procedura de drept comun reglementată de dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, „Prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal”, iar în conformitate cu alin. (3) al aceluiaşi articol, „Prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică indiferent de natura şi obiectul proceselor prevăzute la alin. (1) şi (2), de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze”.

Astfel, conform art. 2 alin. (1) din acelaşi act normativ, „Dacă, în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Din analiza dispoziţiilor legale mai sus evocate rezultă că, în procesele de tipul celor enumerate la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, declanşarea procedurii hotărârii prealabile este posibilă numai în cazul în care sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii de admisibilitate: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, circumscrisă domeniului de aplicare al art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024; b) completul de judecată să fie învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac; c) existenţa unei chestiuni de drept, de lămurirea căreia să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; d) chestiunea de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Referitor la prima condiţie de admisibilitate a sesizării, se constată că domeniul de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 este stabilit expres prin dispoziţiile art. 1 din acest act normativ.

Din analiza acestui articol rezultă că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 se aplică numai în cauzele care vizează stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale ori de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, precum şi în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie sau alte prestaţii de asigurări sociale ale acestui personal.

Astfel, scopul adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, menţionat chiar în preambulul acestui act normativ, a fost acela de a asigura cadrul necesar pentru unificarea practicii judiciare, „care să elimine diferenţierile în materia stabilirii/plăţii drepturilor salariale ale personalului plătit din fonduri publice”.

Verificând îndeplinirea acestei condiţii de admisibilitate a sesizării, se constată că procesul în care a fost formulată sesizarea are ca obiect obligarea pârâţilor la plata unor despăgubiri echivalente valoric prejudiciului material produs prin discriminarea salarială, în temeiul art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000.

Trebuie subliniat că reclamanţii au precizat în mod expres că acţiunea introductivă nu are ca obiect drepturi salariale, ci despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin discriminare.

Se observă că limitele judecăţii, astfel cum au fost configurate de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată şi precizările ulterioare ale acestora, privesc exclusiv plata unor despăgubiri pentru repararea prejudiciului material produs prin discriminarea salarială.

De altfel, inclusiv instanţa de trimitere a apreciat că este obligată să se pronunţe în limitele învestirii în raport cu obiectul acţiunii şi dispoziţiile legale invocate de reclamanţi, care au precizat că acţiunea nu are ca obiect drepturi salariale, ci despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin discriminare.

Or, art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 circumscrie aplicabilitatea acestui act normativ numai la procesele privitoare la stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice.

Astfel, chiar dacă reclamanţii sunt plătiţi din fonduri publice, obiectul procesului nu vizează stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice.

Se aduce ca argument suplimentar în acest sens, Decizia nr. 10 din 23 mai 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 5 iulie 2016, ce a vizat interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, în sensul stabilirii instanţei competente material să soluţioneze litigiile având ca obiect repararea prejudiciului creat prin discriminare, în cuprinsul căreia s-a reţinut corectitudinea calificării date în jurisprudenţă noţiunii de discriminare, ca fiind aceea de faptă ilicită de natură să antreneze răspunderea civilă delictuală a autorului acesteia.

Ca atare, cauza în care a fost sesizată instanţa supremă în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile nu se circumscrie domeniului specific de reglementare al art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, vizând exclusiv interpretarea unor dispoziţii legale cuprinse în Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000.

Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 „îşi propune să asigure prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare [ca mijloc de realizare a principiului constituţional al egalităţii între cetăţeni şi ca instrument de garantare a drepturilor şi libertăţilor constituţionale evocate în cuprinsul art. 1 alin. (2)], indiferent de modalitatea în care aceasta se concretizează, prin acte sau fapte, manifestate în toate domeniile vieţii sociale, cum ar fi: a) în raporturile de muncă – în legătură cu condiţiile de încadrare în muncă, criteriile şi condiţiile de recrutare, selectare şi promovare, accesul la toate formele şi nivelurile de orientare, formare şi perfecţionare profesională; b) protecţia şi securitatea socială; c) serviciile publice, orice alte servicii, accesul la bunuri şi facilităţi; d) sistemul educaţional; e) libertatea circulaţiei; f) liniştea şi ordinea publică; g) orice alte domenii ale vieţii sociale” (paragraful 18 din Decizia nr. 10 din 23 mai 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii).

Câtă vreme cererea introductivă de instanţă ce a condus la prezenta sesizare a urmărit exclusiv înlăturarea discriminării sub forma acţiunii întemeiate pe prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 de acordare a despăgubirilor ca urmare a atragerii răspunderii civile delictuale (patrimoniale) a pârâtului, nu se solicită interpretarea unor dispoziţii legale referitoare la modalitatea de acordare a drepturilor salariale, pentru a intra sub incidenţa dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Pentru aceste motive, constatând că obiectul procesului în care a fost formulată sesizarea nu se circumscrie domeniului de aplicare al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, în temeiul art. 2 alin. (1) din acelaşi act normativ, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,