Decizia nr. 298/2025 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 565/1/2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 565/1/2025, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna magistratasistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Neamț - Secția I civilă și de contencios administrativ, în Dosarul nr. 3.985/99/2023, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nefiind formulate puncte de vedere de către părți.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Tribunalul Neamț - Secția I civilă și de contencios administrativ a dispus, prin Încheierea din 7 februarie 2025, în Dosarul nr. 3.985/99/2023, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluționarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și a proceselor privind prestații de asigurări sociale (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: " Interpretarea dispozițiilor art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, referitoare la principiile nediscriminării și egalității, din perspectiva dreptului unor salariați din familia ocupațională «Justiție», respectiv magistrații de la tribunale, de a beneficia de o indemnizație de bază calculată prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 lei neplafonată, ce a fost acordată altor salariați, în speță magistraților de la Înalta Curte de Casație și Justiție, de la o perioadă anterioară (1.01.2018) față de cea pentru care s-a dispus neplafonarea pentru salariați ai tribunalelor (30.12.2021)." II. Dispozițiile legale care formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017): " Art. 6. - Principii Sistemul de salarizare reglementat prin prezenta lege are la bază următoarele principii: (...) b) principiul nediscriminării, în sensul eliminării oricăror forme de discriminare și instituirii unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeași activitate și are aceeași vechime în muncă și în funcție; c) principiul egalității, prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală; (...)". III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept supusă interpretării

Prin cererea formulată la data de 19 iulie 2023, înregistrată cu nr. 3.985/99/2023, pe rolul Tribunalului Iași, reclamantele, foști judecători în cadrul Tribunalului Iași, au chemat în judecată pe pârâții Tribunalul Iași și Curtea de Apel Iași, solicitând să se dispună: - obligarea la plata despăgubirii reprezentând diferența de drepturi salariale decurgând din aplicarea valorii de referință sectorială de 605,225 lei fără a fi afectată de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, pe perioada 1 ianuarie 2018 și până la încetarea raporturilor de serviciu prin pensionare pentru fiecare reclamantă; - obligarea la plata diferențelor salariale, actualizate și cu aplicarea dobânzii penalizatorii, ca urmare a recalculării indemnizației conform primului capăt de cerere, începând cu data de 1 ianuarie 2018 și până la încetarea raporturilor de serviciu prin pensionare pentru fiecare reclamantă.

În motivarea cererii, reclamantele au arătat că, deși pentru magistrații-procurori s-a recunoscut calcularea indemnizației de încadrare având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 lei, fără aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, începând cu 7 decembrie 2018, iar pentru magistrații de la Înalta Curte de Casație și Justiție începând cu data de 1 ianuarie 2018, pentru magistrații din cadrul curților de apel aceste drepturi au fost acordate doar începând cu 1 aprilie 2023.

În condițiile în care remunerația egală sau de valoare legală este un principiu fundamental al raporturilor de muncă, nu există o justificare rezonabilă pentru instituirea unui tratament diferit, exclusiv pe criteriul nivelului ierarhic al instanței.

Prin întâmpinările formulate, pârâții Tribunalul Iași și Curtea de Apel Iași au invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Iași, excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția lipsei calității procesuale pasive, iar pe fond au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Pârâții au susținut că reclamantele aveau posibilitatea de a contesta actele administrative de stabilire a drepturilor lor salariale din perspectiva datei începând cu care au fost acordate drepturile salariale la care se face referire în acțiune. Totodată, au arătat că reclamantele nu pot proba existența unui drept care le este recunoscut de lege și care nu le-a fost acordat în mod discriminatoriu, ci, dimpotrivă, solicită stabilirea drepturilor salariale prin raportare la acelea obținute, prin acte administrative, de către angajați ai altor instanțe sau instituții.

Or, un tratament diferențiat devine discriminatoriu numai dacă determină distincții între persoane aflate în situații analoage și comparabile, astfel încât unele dintre acestea sunt tratate diferit din cauza apartenenței la o categorie care constituie și motivul tratamentului diferențiat. Reclamantele nu pot proba un criteriu sau un motiv pentru un tratament pretins diferențiat și, astfel, discriminatoriu.

Înalta Curte de Casație și Justiție a admis cererea de strămutare a cauzei la Tribunalul Neamț, fiind păstrate actele de procedură îndeplinite, dosarul fiind înregistrat pe rolul Tribunalului Neamț la data de 9 aprilie 2024, cu același număr. IV. Motivele reținute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanța de sesizare a reținut că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 care impun a se solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțarea unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.

Deși art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 prevede că dispozițiile ordonanței de urgență se completează cu cele ale Codului de procedură civilă, instanța de trimitere a reținut că prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă sunt mai restrictive sub aspectul obiectului sesizării, dar și al caracterului facultativ al sesizării, astfel că norma specială se va aplica cu prioritate.

În privința obiectului și a condițiilor sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea acestei proceduri, condiții care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: existența unei cauze aflate în curs de judecată; cauza să fie soluționată în ultimă instanță; cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată; chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

În schimb, sesizarea întemeiată pe dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 este supusă altor condiții, respectiv aceasta se face de completul de judecată învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță sau în calea de atac, iar chestiunea de drept identificată nu trebuie să prezinte caracter de noutate, instanța de judecată fiind obligată să sesizeze Înalta Curte de Casație și Justiție.

În legătură cu aceste condiții de admisibilitate, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a arătat, în jurisprudența sa, că "37. Art. 519 din Codul de procedură civilă nu definește noțiunea de «chestiune de drept». În doctrină s-a arătat însă că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară. Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziții legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare." (Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016).

Instanța de trimitere a reținut că aceste statuări ale Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt de natură a restrânge posibilitatea de solicitare a pronunțării unei hotărâri prealabile, ceea ce contravine naturii reglementării din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, al cărei scop este tocmai extinderea acestei posibilități de sesizare.

Astfel, chestiunea de drept nu trebuie să fie "îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară" pentru ca, în baza Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, instanța de judecată, la fond sau în calea de atac, să solicite Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.

În consecință, s-a apreciat că în cauză sunt îndeplinite cerințele Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, reținându-se totodată că, din verificările efectuate până la data pronunțării încheierii de sesizare, nu s-a identificat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție o cauză care să vizeze problema de drept a cărei interpretare face obiectul prezentului litigiu. V. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Părțile nu au formulat puncte de vedere cu privire la dezlegarea chestiunii de drept.

După comunicarea raportului întocmit în cauză, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nu au fost formulate puncte de vedere de către părți. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Instanța de trimitere a reținut că, prin Ordinul ministrului justiției nr. 6.245/C din 30 decembrie 2021, s-a dispus ca, începând cu data acestui ordin, drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și al curților de apel, precum și ale asistenților judiciari să fie stabilite având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 lei, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) și ale art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017.

Prin Ordinul nr. 2.734/1/27.09.2023 al președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a dispus ca drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și al curților de apel, precum și ale asistenților judiciari din cadrul instanțelor judecătorești, calculate având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 lei, conform Ordinului ministrului justiției nr. 6.245/C din 30 decembrie 2021, să fie stabilite, începând cu data intrării în vigoare a ordinului menționat - 30 decembrie 2021 - fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Față de aceste acte administrative se observă că, deși valoarea de referință sectorială este aceeași pentru judecătorii de la toate instanțele judecătorești din România și la acest moment este neplafonată, momentul de la care s-a dispus asupra neplafonării acestor drepturi salariale pentru trecut este diferit pentru judecătorii de la Înalta Curte de Casație și Justiție (1.01.2018) față de ceilalți judecători de la instanțele inferioare (30.12.2021), putându-se vorbi despre o situație de discriminare cu privire la momentul de la care s-a înlăturat aplicabilitatea dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, cu implicații evidente asupra valorii drepturilor salariale la care au dreptul fiecare dintre categoriile de magistrați mai sus menționate. VII. Practica judiciară a instanțelor naționale în materie

Față de conținutul întrebării adresate instanței supreme nu a fost necesară consultarea instanțelor cu privire la practica judiciară relevantă. VIII. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat în procedurile de unificare a practicii judiciare următoarele decizii ce pot fi relevante: - Decizia nr. 10 din 23 mai 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 5 iulie 2016, prin care s-a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, instanța competentă să soluționeze cererile pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare este judecătoria sau tribunalul, după caz, ca instanțe de drept civil, în raport cu obiectul învestirii și valoarea acestuia, cu excepția cererilor în care discriminarea a survenit în contextul unor raporturi juridice guvernate de legi speciale și în care protecția drepturilor subiective se realizează în fața unor jurisdicții speciale, cazuri în care cererile vor fi judecate de aceste instanțe, potrivit dispozițiilor legale speciale."; - Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024, prin care s-a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că principiile nediscriminării și egalității pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiași categorii profesionale din cadrul aceleiași familii ocupaționale."; - Decizia nr. 43 din 16 septembrie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1106 din 5 noiembrie 2024, prin care s-a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 38 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, cuantumul brut al salariilor de bază, respectiv al indemnizațiilor de încadrare din cadrul familiei ocupaționale de funcții bugetare «Justiție», stabilite prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 lei, se majorează, începând cu data de 1 ianuarie 2018, cu 25% față de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, în măsura în care personalul respectiv își desfășoară activitatea în aceleași condiții, iar angajatorii nu au acordat deja această majorare."; - Decizia nr. 82 din 18 noiembrie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 28 ianuarie 2025, prin care au fost respinse, ca inadmisibile, sesizările conexate în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: - "calcularea drepturilor salariale ale reclamanților (consilieri de probațiune) prin raportare la VRS 605,225 lei neplafonată, pentru perioada anterioară emiterii actului administrativ (Ordinul ministrului justiției), raportat la principiile egalității și nediscriminării reglementate de art. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare"; - "calcularea drepturilor salariale ale reclamanților (ofițeri de politie judiciară în cadrul Direcției Naționale Anticorupție - Secția de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție) prin raportare la VRS 605,225 lei neplafonată, începând cu data de 23.03.2020 și în continuare până la zi, raportat la principiile egalității și nediscriminării reglementate de art. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare"; - Decizia nr. 132 din 7 aprilie 2025 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548 din 13 iunie 2025, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea cu privire la următoarea chestiune de drept: "Dacă, prin raportare la colegii magistrați cărora li s-a recunoscut dreptul la recalcularea indemnizațiilor de încadrare cu VRS 605 de la diferite date anterioare ordinelor de încadrare ale reclamanților (judecători) din prezenta cauză, acestora din urmă li se poate acorda recalcularea indemnizațiilor de încadrare cuvenite în baza VRS 605 de la date anterioare ordinelor de salarizare, chiar în situația necontestării acestor ordine." IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea formulată în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, nefiind întrunite condițiile de admisibilitate prevăzute de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024. X. Înalta Curte de Casație și Justiție

Temeiul prezentei sesizări îl constituie prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, act normativ care cuprinde norme speciale de reglementare a procedurii hotărârii prealabile, în scopul asigurării unei practici judiciare unitare în materia litigiilor de muncă ale personalului plătit din fonduri publice, precum și în materia asigurărilor sociale, parțial derogatorii de la procedura de drept comun reglementată prin dispozițiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

Domeniul de aplicare al acestui act normativ este conturat expres prin dispozițiile art. 1, care prevede că ordonanța de urgență se aplică în procesele privind stabilirea și/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/și cele privind raporturile de muncă și de serviciu ale acestui personal, precum și în procesele privind stabilirea și/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/și cele privind alte prestații de asigurări sociale ale personalului prevăzut la alin. (1), indiferent de natura și obiectul proceselor prevăzute la alin. (1) și (2), de calitatea părților ori de instanța competentă să le soluționeze.

În materia enunțată se instituie o procedură specială privind sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sens în care art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 prevede următoarele: "Dacă în cursul judecății proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță sau în calea de atac, verificând și constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată."

Aceste prevederi legale se aplică cu prioritate în raport cu dispozițiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă, potrivit principiului specialia generalibus derogant, urmând a se completa însă, în mod corespunzător, cu prevederile dreptului comun, respectiv ale Codului de procedură civilă, astfel cum în mod expres prevede și art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, conform căruia: "Dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu celelalte reglementări aplicabile în materie."

În acest context normativ, procedura de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, în procesele de tipul celor enumerate la art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: a) existența unei cauze în curs de judecată în primă instanță sau în calea de atac; b) cauza să facă parte din categoria celor prevăzute limitativ la art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024; c) existența unei chestiuni de drept pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu; d) soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; e) chestiunea de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare și nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinarea condițiilor în care poate fi declanșat mecanismul hotărârii prealabile pune în evidență faptul că, în cazul concret al prezentei sesizări, doar unele dintre cerințele legale mai sus enunțate se verifică.

Astfel, se constată că sesizarea supusă analizei a fost formulată într-un litigiu prin care reclamanții, în calitate de foști magistrați (judecători) și beneficiari ai pensiei de serviciu, în temeiul Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pretind plata unor despăgubiri egale cu diferența de drepturi salariale decurgând din aplicarea valorii de referință sectorială de 605,225 lei, fără a fi afectată de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, pe perioada 1 ianuarie 2018 și până la încetarea raporturilor de serviciu prin pensionare, precum și plata diferențelor salariale, actualizate și cu aplicarea dobânzii penalizatorii, ca urmare a recalculării indemnizației pentru aceeași perioadă.

Obiectul litigiului dedus judecății se circumscrie domeniului specific de reglementare prevăzut la art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, instanța de trimitere fiind învestită cu o cerere de chemare în judecată care privește drepturi de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice.

Sesizarea a fost formulată de Tribunalul Neamț - Secția I civilă și de contencios administrativ, instanță învestită cu soluționarea litigiului în primă instanță.

Este îndeplinită și condiția negativă ca respectiva chestiune de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

În schimb, nu este întrunită cerința existenței unei chestiuni de drept veritabile, care să necesite a fi dezlegată pe calea mecanismului hotărârii prealabile.

În absența unei definiții legale a noțiunii de "chestiune de drept", în doctrină s-a arătat că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară, fiind susceptibilă să constituie izvorul unor interpretări divergente și, în consecință, al unei practici judiciare neunitare.

Totodată, prin jurisprudența dezvoltată de instanța supremă în legătură cu această cerință, s-a statuat că, pentru ca mecanismul hotărârii prealabile să nu fie denaturat de la scopul său firesc și să nu fie utilizat pentru tranșarea în concret a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanței de trimitere, este necesar ca sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție să aibă ca obiect o problemă de drept, adică să privească o normă juridică susceptibilă de interpretări diferite, care, odată aplicată în cauze aflate pe rolul instanțelor de judecată, ar genera o practică judiciară neunitară (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 83 din 18 noiembrie 2024 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1329 din 31 decembrie 2024).

De asemenea, trebuie subliniat că nu se poate include în noțiunea de "chestiune de drept" solicitarea unei soluții asupra obiectului cererii de chemare în judecată, deoarece, într-o atare situație, s-ar înfrânge rolul constituțional al instanței învestite cu soluționarea cauzei, iar scopul acestei proceduri nu este acela de a se realiza o subrogare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în atribuțiile jurisdicționale ale instanței de judecată (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 64 din 27 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1099 din 18 noiembrie 2021).

Așa fiind, sesizarea trebuie să se refere la prezentarea modului diferit în care normele de drept îndoielnice, lacunare sau neclare pot fi interpretate și în ce măsură acesta depășește obligația instanței învestite cu soluționarea cauzei să interpreteze și să aplice legea în vederea soluționării litigiului, având în vedere că dezlegarea raportului juridic litigios și modul de soluționare a unei cauze deduse judecății, prin aplicarea legii la circumstanțele concrete ale fiecărui litigiu, sunt și rămân în puterea suverană a judecătorului pricinii.

Prin urmare, după cum s-a reținut în mod constant, din cuprinsul punctului de vedere al instanței inserat în încheierea de sesizare, conform art. 520 din Codul de procedură civilă, de la care nu se derogă în cuprinsul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, trebuie să rezulte elementele concrete ale cauzei care să facă posibilă analiza necesității mecanismului de unificare raportat la chestiunea de drept indicată, iar acesta trebuie să reflecte caracterul neclar al normei susceptibile de interpretări diferite și dificultatea reală și serioasă în care se află instanța în alegerea uneia dintre variantele potențiale de interpretare.

Aplicând aceste repere jurisprudențiale în cazul prezentei sesizări, se constată că din conținutul încheierii de sesizare nu rezultă invocarea vreunei chestiuni de drept, întrucât nu se solicită prin aceasta interpretarea vreunei dispoziții legale, respectiv, a dispozițiilor art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017 menționate expres ca fiind incidente raportului juridic dedus judecății, pretinzându-se că ar fi neclare, îndoielnice sau echivoce, și nici nu se identifică un eventual conflict de norme, care, cel puțin în aparență, sunt în egală măsură aplicabile acestui raport, ci se solicită instanței supreme să stabilească dacă dreptul afirmat de reclamanți poate fi valorificat prin acțiunea cu care au învestit instanța prin prisma principiilor salarizării consacrate de aceste norme, așadar, dacă fapta invocată de reclamanți se încadrează sau nu în noțiunea de "discriminare" și dacă prin aceasta s-a produs un prejudiciu care dă naștere dreptului reclamanților la obținerea unor despăgubiri.

De altfel, trebuie remarcat în acest sens că instanța de trimitere, în considerarea unui raționament logico-juridic propriu, a reținut că se poate vorbi despre o situație de discriminare cu privire la momentul de la care s-a înlăturat aplicabilitatea dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, cu implicații evidente asupra valorii drepturilor salariale în discuție.

Mai mult decât atât, instanța de trimitere a apreciat că nici nu se impune evaluarea cerinței dificultății chestiunii de drept, din moment ce sesizarea instanței supreme ar fi obligatorie, cu toate că prevederile art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 stabilesc în sarcina titularului sesizării inclusiv obligația de "verificare", în sensul de efectuare a unei analize prealabile a condițiilor de admisibilitate a sesizării, printre care figurează și cea a existenței unei chestiuni de drept veritabile, care prezintă un grad ridicat de dificultate.

Față de cele expuse anterior, verificarea premiselor sesizării relevă, așadar, faptul că prin aceasta nu se invocă un aspect dificil și controversat privind interpretarea punctuală a normelor de drept indicate în cuprinsul încheierii de sesizare, nefiind relevate nici dificultățile întâmpinate sau considerentele care ar putea fundamenta o interpretare divergentă a normelor legale în discuție, de natură să necesite intervenția instanței supreme, ci se urmărește mai degrabă o validare a opiniei exprimate de instanța de trimitere.

Or, nu este posibilă prin această procedură învestirea instanței supreme asupra oricărei chestiuni de drept subsumate cauzei acțiunii deduse judecății, întrucât, într-o asemenea ipoteză, rolul instanțelor judecătorești s-ar rezuma la o simplă activitate de sesizare și apoi de preluare în hotărârile pronunțate a dezlegărilor date în mecanismul hotărârii prealabile.

Suplimentar, se cuvine menționat că în jurisprudența instanței supreme s-a statuat asupra modului în care se calculează indemnizațiile magistraților, prin luarea în considerare a valorii de referință sectorială care constituie o componentă salarială cu aplicabilitate generală, reprezentând un reper unic avut în vedere la calcularea indemnizațiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaționale "Justiție", reper ce nu poate fi supus unei limitări sau unui plafon.

Se mai reține referitor la acest aspect că prin decizii de unificare a jurisprudenței cu caracter obligatoriu au fost lămurite chestiunile de drept relevante în această materie, arătându-se, spre exemplu, că dispozițiile art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017 se interpretează în sensul că principiile nediscriminării și egalității pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, dacă acestea au aplicabilitate generală la nivelul aceleiași categorii profesionale din cadrul aceleiași familii ocupaționale (Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, paragraful 83; Decizia nr. 82 din 18 noiembrie 2024, paragraful 104).

De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că principiul egalității, împreună cu principiul nediscriminării, nu poate opera împotriva principiului legalității și că persoanele care nu se găsesc în situația premisă a unei dispoziții legale nu pot beneficia de aceasta, chiar dacă invocă hotărâri judecătorești pronunțate în beneficiul unor persoane aflate în situație similară sau identică, principiul egalității neputând opera în favoarea lor împotriva sensului și scopului normei (Decizia nr. 40 din 16 septembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1017 din 11 octombrie 2024, paragrafele 92 și 124).

Revenind la prezenta sesizare, trebuie subliniat că analizarea unei situații particulare, prin determinarea situației premisă și, ulterior, prin aplicarea normelor de drept incidente, rămâne prerogativa exclusivă a instanței de trimitere, aceeași instanță învestită cu soluționarea cauzei fiind ținută să verifice jurisprudența cu caracter obligatoriu a Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru a extrage acele elemente care prezintă relevanță în soluționarea litigiului concret.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curți de Casație și Justiție nu se poate substitui instanțelor, interpretând și aplicând legea în cauzele deduse judecății, ci se limitează la a facilita judecătorului eliminarea ambiguităților, dificultăților întâmpinate în interpretarea unor texte de lege (în acest sens a se vedea, spre pildă, Decizia nr. 45 din 7 iunie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021).

În consecință, nefiind îndeplinită condiția existenței unei chestiuni de drept veritabile, care să necesite a fi dezlegată pe calea mecanismului reglementat de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, completată cu dispozițiile art. 519 și următoarele din Codul de procedură civilă, sesizarea urmează a fi respinsă, ca inadmisibilă.