Decizia nr. 298 din 15 septembrie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 565/1/2025, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistratasistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Neamţ – Secţia I civilă şi de contencios administrativ, în Dosarul nr. 3.985/99/2023, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nefiind formulate puncte de vedere de către părţi.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Neamţ – Secţia I civilă şi de contencios administrativ a dispus, prin Încheierea din 7 februarie 2025, în Dosarul nr. 3.985/99/2023, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: ” Interpretarea dispoziţiilor art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, referitoare la principiile nediscriminării şi egalităţii, din perspectiva dreptului unor salariaţi din familia ocupaţională «Justiţie», respectiv magistraţii de la tribunale, de a beneficia de o indemnizaţie de bază calculată prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 lei neplafonată, ce a fost acordată altor salariaţi, în speţă magistraţilor de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de la o perioadă anterioară (1.01.2018) faţă de cea pentru care s-a dispus neplafonarea pentru salariaţi ai tribunalelor (30.12.2021).” II. Dispoziţiile legale care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017): ” Art. 6. – Principii Sistemul de salarizare reglementat prin prezenta lege are la bază următoarele principii: (…) b) principiul nediscriminării, în sensul eliminării oricăror forme de discriminare şi instituirii unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeaşi activitate şi are aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie; c) principiul egalităţii, prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală; (…)”. III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept supusă interpretării

Prin cererea formulată la data de 19 iulie 2023, înregistrată cu nr. 3.985/99/2023, pe rolul Tribunalului Iaşi, reclamantele, foşti judecători în cadrul Tribunalului Iaşi, au chemat în judecată pe pârâţii Tribunalul Iaşi şi Curtea de Apel Iaşi, solicitând să se dispună: – obligarea la plata despăgubirii reprezentând diferenţa de drepturi salariale decurgând din aplicarea valorii de referinţă sectorială de 605,225 lei fără a fi afectată de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, pe perioada 1 ianuarie 2018 şi până la încetarea raporturilor de serviciu prin pensionare pentru fiecare reclamantă; – obligarea la plata diferenţelor salariale, actualizate şi cu aplicarea dobânzii penalizatorii, ca urmare a recalculării indemnizaţiei conform primului capăt de cerere, începând cu data de 1 ianuarie 2018 şi până la încetarea raporturilor de serviciu prin pensionare pentru fiecare reclamantă.

În motivarea cererii, reclamantele au arătat că, deşi pentru magistraţii-procurori s-a recunoscut calcularea indemnizaţiei de încadrare având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 lei, fără aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, începând cu 7 decembrie 2018, iar pentru magistraţii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie începând cu data de 1 ianuarie 2018, pentru magistraţii din cadrul curţilor de apel aceste drepturi au fost acordate doar începând cu 1 aprilie 2023.

În condiţiile în care remuneraţia egală sau de valoare legală este un principiu fundamental al raporturilor de muncă, nu există o justificare rezonabilă pentru instituirea unui tratament diferit, exclusiv pe criteriul nivelului ierarhic al instanţei.

Prin întâmpinările formulate, pârâţii Tribunalul Iaşi şi Curtea de Apel Iaşi au invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Iaşi, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, iar pe fond au solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Pârâţii au susţinut că reclamantele aveau posibilitatea de a contesta actele administrative de stabilire a drepturilor lor salariale din perspectiva datei începând cu care au fost acordate drepturile salariale la care se face referire în acţiune. Totodată, au arătat că reclamantele nu pot proba existenţa unui drept care le este recunoscut de lege şi care nu le-a fost acordat în mod discriminatoriu, ci, dimpotrivă, solicită stabilirea drepturilor salariale prin raportare la acelea obţinute, prin acte administrative, de către angajaţi ai altor instanţe sau instituţii.

Or, un tratament diferenţiat devine discriminatoriu numai dacă determină distincţii între persoane aflate în situaţii analoage şi comparabile, astfel încât unele dintre acestea sunt tratate diferit din cauza apartenenţei la o categorie care constituie şi motivul tratamentului diferenţiat. Reclamantele nu pot proba un criteriu sau un motiv pentru un tratament pretins diferenţiat şi, astfel, discriminatoriu.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis cererea de strămutare a cauzei la Tribunalul Neamţ, fiind păstrate actele de procedură îndeplinite, dosarul fiind înregistrat pe rolul Tribunalului Neamţ la data de 9 aprilie 2024, cu acelaşi număr. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanţa de sesizare a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 care impun a se solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţarea unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.

Deşi art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 prevede că dispoziţiile ordonanţei de urgenţă se completează cu cele ale Codului de procedură civilă, instanţa de trimitere a reţinut că prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă sunt mai restrictive sub aspectul obiectului sesizării, dar şi al caracterului facultativ al sesizării, astfel că norma specială se va aplica cu prioritate.

În privinţa obiectului şi a condiţiilor sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; cauza să fie soluţionată în ultimă instanţă; cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

În schimb, sesizarea întemeiată pe dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 este supusă altor condiţii, respectiv aceasta se face de completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, iar chestiunea de drept identificată nu trebuie să prezinte caracter de noutate, instanţa de judecată fiind obligată să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În legătură cu aceste condiţii de admisibilitate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a arătat, în jurisprudenţa sa, că „37. Art. 519 din Codul de procedură civilă nu defineşte noţiunea de «chestiune de drept». În doctrină s-a arătat însă că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară. Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.” (Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016).

Instanţa de trimitere a reţinut că aceste statuări ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt de natură a restrânge posibilitatea de solicitare a pronunţării unei hotărâri prealabile, ceea ce contravine naturii reglementării din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, al cărei scop este tocmai extinderea acestei posibilităţi de sesizare.

Astfel, chestiunea de drept nu trebuie să fie „îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară” pentru ca, în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, instanţa de judecată, la fond sau în calea de atac, să solicite Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.

În consecinţă, s-a apreciat că în cauză sunt îndeplinite cerinţele Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, reţinându-se totodată că, din verificările efectuate până la data pronunţării încheierii de sesizare, nu s-a identificat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie o cauză care să vizeze problema de drept a cărei interpretare face obiectul prezentului litigiu. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Părţile nu au formulat puncte de vedere cu privire la dezlegarea chestiunii de drept.

După comunicarea raportului întocmit în cauză, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nu au fost formulate puncte de vedere de către părţi. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Instanţa de trimitere a reţinut că, prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 6.245/C din 30 decembrie 2021, s-a dispus ca, începând cu data acestui ordin, drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate şi al curţilor de apel, precum şi ale asistenţilor judiciari să fie stabilite având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 lei, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) şi ale art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017.

Prin Ordinul nr. 2.734/1/27.09.2023 al preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a dispus ca drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate şi al curţilor de apel, precum şi ale asistenţilor judiciari din cadrul instanţelor judecătoreşti, calculate având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 lei, conform Ordinului ministrului justiţiei nr. 6.245/C din 30 decembrie 2021, să fie stabilite, începând cu data intrării în vigoare a ordinului menţionat – 30 decembrie 2021 – fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Faţă de aceste acte administrative se observă că, deşi valoarea de referinţă sectorială este aceeaşi pentru judecătorii de la toate instanţele judecătoreşti din România şi la acest moment este neplafonată, momentul de la care s-a dispus asupra neplafonării acestor drepturi salariale pentru trecut este diferit pentru judecătorii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (1.01.2018) faţă de ceilalţi judecători de la instanţele inferioare (30.12.2021), putându-se vorbi despre o situaţie de discriminare cu privire la momentul de la care s-a înlăturat aplicabilitatea dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, cu implicaţii evidente asupra valorii drepturilor salariale la care au dreptul fiecare dintre categoriile de magistraţi mai sus menţionate. VII. Practica judiciară a instanţelor naţionale în materie

Faţă de conţinutul întrebării adresate instanţei supreme nu a fost necesară consultarea instanţelor cu privire la practica judiciară relevantă. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat în procedurile de unificare a practicii judiciare următoarele decizii ce pot fi relevante: – Decizia nr. 10 din 23 mai 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 5 iulie 2016, prin care s-a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, instanţa competentă să soluţioneze cererile pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare este judecătoria sau tribunalul, după caz, ca instanţe de drept civil, în raport cu obiectul învestirii şi valoarea acestuia, cu excepţia cererilor în care discriminarea a survenit în contextul unor raporturi juridice guvernate de legi speciale şi în care protecţia drepturilor subiective se realizează în faţa unor jurisdicţii speciale, cazuri în care cererile vor fi judecate de aceste instanţe, potrivit dispoziţiilor legale speciale.”; – Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024, prin care s-a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că principiile nediscriminării şi egalităţii pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale.”; – Decizia nr. 43 din 16 septembrie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1106 din 5 noiembrie 2024, prin care s-a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 38 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, cuantumul brut al salariilor de bază, respectiv al indemnizaţiilor de încadrare din cadrul familiei ocupaţionale de funcţii bugetare «Justiţie», stabilite prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 lei, se majorează, începând cu data de 1 ianuarie 2018, cu 25% faţă de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, în măsura în care personalul respectiv îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, iar angajatorii nu au acordat deja această majorare.”; – Decizia nr. 82 din 18 noiembrie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 28 ianuarie 2025, prin care au fost respinse, ca inadmisibile, sesizările conexate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: – „calcularea drepturilor salariale ale reclamanţilor (consilieri de probaţiune) prin raportare la VRS 605,225 lei neplafonată, pentru perioada anterioară emiterii actului administrativ (Ordinul ministrului justiţiei), raportat la principiile egalităţii şi nediscriminării reglementate de art. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare”; – „calcularea drepturilor salariale ale reclamanţilor (ofiţeri de politie judiciară în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie – Secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie) prin raportare la VRS 605,225 lei neplafonată, începând cu data de 23.03.2020 şi în continuare până la zi, raportat la principiile egalităţii şi nediscriminării reglementate de art. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare”; – Decizia nr. 132 din 7 aprilie 2025 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548 din 13 iunie 2025, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea cu privire la următoarea chestiune de drept: „Dacă, prin raportare la colegii magistraţi cărora li s-a recunoscut dreptul la recalcularea indemnizaţiilor de încadrare cu VRS 605 de la diferite date anterioare ordinelor de încadrare ale reclamanţilor (judecători) din prezenta cauză, acestora din urmă li se poate acorda recalcularea indemnizaţiilor de încadrare cuvenite în baza VRS 605 de la date anterioare ordinelor de salarizare, chiar în situaţia necontestării acestor ordine.” IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea formulată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, nefiind întrunite condiţiile de admisibilitate prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Temeiul prezentei sesizări îl constituie prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, act normativ care cuprinde norme speciale de reglementare a procedurii hotărârii prealabile, în scopul asigurării unei practici judiciare unitare în materia litigiilor de muncă ale personalului plătit din fonduri publice, precum şi în materia asigurărilor sociale, parţial derogatorii de la procedura de drept comun reglementată prin dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

Domeniul de aplicare al acestui act normativ este conturat expres prin dispoziţiile art. 1, care prevede că ordonanţa de urgenţă se aplică în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, precum şi în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului prevăzut la alin. (1), indiferent de natura şi obiectul proceselor prevăzute la alin. (1) şi (2), de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze.

În materia enunţată se instituie o procedură specială privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sens în care art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 prevede următoarele: „Dacă în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Aceste prevederi legale se aplică cu prioritate în raport cu dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă, potrivit principiului specialia generalibus derogant, urmând a se completa însă, în mod corespunzător, cu prevederile dreptului comun, respectiv ale Codului de procedură civilă, astfel cum în mod expres prevede şi art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, conform căruia: „Dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu celelalte reglementări aplicabile în materie.”

În acest context normativ, procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, în procesele de tipul celor enumerate la art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: a) existenţa unei cauze în curs de judecată în primă instanţă sau în calea de atac; b) cauza să facă parte din categoria celor prevăzute limitativ la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024; c) existenţa unei chestiuni de drept pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu; d) soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; e) chestiunea de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinarea condiţiilor în care poate fi declanşat mecanismul hotărârii prealabile pune în evidenţă faptul că, în cazul concret al prezentei sesizări, doar unele dintre cerinţele legale mai sus enunţate se verifică.

Astfel, se constată că sesizarea supusă analizei a fost formulată într-un litigiu prin care reclamanţii, în calitate de foşti magistraţi (judecători) şi beneficiari ai pensiei de serviciu, în temeiul Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pretind plata unor despăgubiri egale cu diferenţa de drepturi salariale decurgând din aplicarea valorii de referinţă sectorială de 605,225 lei, fără a fi afectată de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, pe perioada 1 ianuarie 2018 şi până la încetarea raporturilor de serviciu prin pensionare, precum şi plata diferenţelor salariale, actualizate şi cu aplicarea dobânzii penalizatorii, ca urmare a recalculării indemnizaţiei pentru aceeaşi perioadă.

Obiectul litigiului dedus judecăţii se circumscrie domeniului specific de reglementare prevăzut la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, instanţa de trimitere fiind învestită cu o cerere de chemare în judecată care priveşte drepturi de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice.

Sesizarea a fost formulată de Tribunalul Neamţ – Secţia I civilă şi de contencios administrativ, instanţă învestită cu soluţionarea litigiului în primă instanţă.

Este îndeplinită şi condiţia negativă ca respectiva chestiune de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

În schimb, nu este întrunită cerinţa existenţei unei chestiuni de drept veritabile, care să necesite a fi dezlegată pe calea mecanismului hotărârii prealabile.

În absenţa unei definiţii legale a noţiunii de „chestiune de drept”, în doctrină s-a arătat că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară, fiind susceptibilă să constituie izvorul unor interpretări divergente şi, în consecinţă, al unei practici judiciare neunitare.

Totodată, prin jurisprudenţa dezvoltată de instanţa supremă în legătură cu această cerinţă, s-a statuat că, pentru ca mecanismul hotărârii prealabile să nu fie denaturat de la scopul său firesc şi să nu fie utilizat pentru tranşarea în concret a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanţei de trimitere, este necesar ca sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să aibă ca obiect o problemă de drept, adică să privească o normă juridică susceptibilă de interpretări diferite, care, odată aplicată în cauze aflate pe rolul instanţelor de judecată, ar genera o practică judiciară neunitară (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 83 din 18 noiembrie 2024 – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1329 din 31 decembrie 2024).

De asemenea, trebuie subliniat că nu se poate include în noţiunea de „chestiune de drept” solicitarea unei soluţii asupra obiectului cererii de chemare în judecată, deoarece, într-o atare situaţie, s-ar înfrânge rolul constituţional al instanţei învestite cu soluţionarea cauzei, iar scopul acestei proceduri nu este acela de a se realiza o subrogare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în atribuţiile jurisdicţionale ale instanţei de judecată (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 64 din 27 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1099 din 18 noiembrie 2021).

Aşa fiind, sesizarea trebuie să se refere la prezentarea modului diferit în care normele de drept îndoielnice, lacunare sau neclare pot fi interpretate şi în ce măsură acesta depăşeşte obligaţia instanţei învestite cu soluţionarea cauzei să interpreteze şi să aplice legea în vederea soluţionării litigiului, având în vedere că dezlegarea raportului juridic litigios şi modul de soluţionare a unei cauze deduse judecăţii, prin aplicarea legii la circumstanţele concrete ale fiecărui litigiu, sunt şi rămân în puterea suverană a judecătorului pricinii.

Prin urmare, după cum s-a reţinut în mod constant, din cuprinsul punctului de vedere al instanţei inserat în încheierea de sesizare, conform art. 520 din Codul de procedură civilă, de la care nu se derogă în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, trebuie să rezulte elementele concrete ale cauzei care să facă posibilă analiza necesităţii mecanismului de unificare raportat la chestiunea de drept indicată, iar acesta trebuie să reflecte caracterul neclar al normei susceptibile de interpretări diferite şi dificultatea reală şi serioasă în care se află instanţa în alegerea uneia dintre variantele potenţiale de interpretare.

Aplicând aceste repere jurisprudenţiale în cazul prezentei sesizări, se constată că din conţinutul încheierii de sesizare nu rezultă invocarea vreunei chestiuni de drept, întrucât nu se solicită prin aceasta interpretarea vreunei dispoziţii legale, respectiv, a dispoziţiilor art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 menţionate expres ca fiind incidente raportului juridic dedus judecăţii, pretinzându-se că ar fi neclare, îndoielnice sau echivoce, şi nici nu se identifică un eventual conflict de norme, care, cel puţin în aparenţă, sunt în egală măsură aplicabile acestui raport, ci se solicită instanţei supreme să stabilească dacă dreptul afirmat de reclamanţi poate fi valorificat prin acţiunea cu care au învestit instanţa prin prisma principiilor salarizării consacrate de aceste norme, aşadar, dacă fapta invocată de reclamanţi se încadrează sau nu în noţiunea de „discriminare” şi dacă prin aceasta s-a produs un prejudiciu care dă naştere dreptului reclamanţilor la obţinerea unor despăgubiri.

De altfel, trebuie remarcat în acest sens că instanţa de trimitere, în considerarea unui raţionament logico-juridic propriu, a reţinut că se poate vorbi despre o situaţie de discriminare cu privire la momentul de la care s-a înlăturat aplicabilitatea dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, cu implicaţii evidente asupra valorii drepturilor salariale în discuţie.

Mai mult decât atât, instanţa de trimitere a apreciat că nici nu se impune evaluarea cerinţei dificultăţii chestiunii de drept, din moment ce sesizarea instanţei supreme ar fi obligatorie, cu toate că prevederile art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 stabilesc în sarcina titularului sesizării inclusiv obligaţia de „verificare”, în sensul de efectuare a unei analize prealabile a condiţiilor de admisibilitate a sesizării, printre care figurează şi cea a existenţei unei chestiuni de drept veritabile, care prezintă un grad ridicat de dificultate.

Faţă de cele expuse anterior, verificarea premiselor sesizării relevă, aşadar, faptul că prin aceasta nu se invocă un aspect dificil şi controversat privind interpretarea punctuală a normelor de drept indicate în cuprinsul încheierii de sesizare, nefiind relevate nici dificultăţile întâmpinate sau considerentele care ar putea fundamenta o interpretare divergentă a normelor legale în discuţie, de natură să necesite intervenţia instanţei supreme, ci se urmăreşte mai degrabă o validare a opiniei exprimate de instanţa de trimitere.

Or, nu este posibilă prin această procedură învestirea instanţei supreme asupra oricărei chestiuni de drept subsumate cauzei acţiunii deduse judecăţii, întrucât, într-o asemenea ipoteză, rolul instanţelor judecătoreşti s-ar rezuma la o simplă activitate de sesizare şi apoi de preluare în hotărârile pronunţate a dezlegărilor date în mecanismul hotărârii prealabile.

Suplimentar, se cuvine menţionat că în jurisprudenţa instanţei supreme s-a statuat asupra modului în care se calculează indemnizaţiile magistraţilor, prin luarea în considerare a valorii de referinţă sectorială care constituie o componentă salarială cu aplicabilitate generală, reprezentând un reper unic avut în vedere la calcularea indemnizaţiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaţionale „Justiţie”, reper ce nu poate fi supus unei limitări sau unui plafon.

Se mai reţine referitor la acest aspect că prin decizii de unificare a jurisprudenţei cu caracter obligatoriu au fost lămurite chestiunile de drept relevante în această materie, arătându-se, spre exemplu, că dispoziţiile art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 se interpretează în sensul că principiile nediscriminării şi egalităţii pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, dacă acestea au aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale (Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, paragraful 83; Decizia nr. 82 din 18 noiembrie 2024, paragraful 104).

De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că principiul egalităţii, împreună cu principiul nediscriminării, nu poate opera împotriva principiului legalităţii şi că persoanele care nu se găsesc în situaţia premisă a unei dispoziţii legale nu pot beneficia de aceasta, chiar dacă invocă hotărâri judecătoreşti pronunţate în beneficiul unor persoane aflate în situaţie similară sau identică, principiul egalităţii neputând opera în favoarea lor împotriva sensului şi scopului normei (Decizia nr. 40 din 16 septembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1017 din 11 octombrie 2024, paragrafele 92 şi 124).

Revenind la prezenta sesizare, trebuie subliniat că analizarea unei situaţii particulare, prin determinarea situaţiei premisă şi, ulterior, prin aplicarea normelor de drept incidente, rămâne prerogativa exclusivă a instanţei de trimitere, aceeaşi instanţă învestită cu soluţionarea cauzei fiind ţinută să verifice jurisprudenţa cu caracter obligatoriu a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a extrage acele elemente care prezintă relevanţă în soluţionarea litigiului concret.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu se poate substitui instanţelor, interpretând şi aplicând legea în cauzele deduse judecăţii, ci se limitează la a facilita judecătorului eliminarea ambiguităţilor, dificultăţilor întâmpinate în interpretarea unor texte de lege (în acest sens a se vedea, spre pildă, Decizia nr. 45 din 7 iunie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021).

În consecinţă, nefiind îndeplinită condiţia existenţei unei chestiuni de drept veritabile, care să necesite a fi dezlegată pe calea mecanismului reglementat de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, completată cu dispoziţiile art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă, sesizarea urmează a fi respinsă, ca inadmisibilă.