Decizia nr. 418 din 24 noiembrie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 1.045/1/2025, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Arad – Secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal, litigii de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 5.242/108/2024, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nefiind formulate puncte de vedere de către părţi.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Arad – Secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal, litigii de muncă şi asigurări sociale a dispus, prin Încheierea din 29 aprilie 2025, în Dosarul nr. 5.242/108/2024, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă sintagma „salarii de bază nete” din cuprinsul art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 privind acordarea voucherelor de vacanţă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 94/2014, cu modificările şi completările ulterioare, se referă la salariile de bază, astfel cum sunt definite la art. 7 lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, sau la salariile lunare, astfel cum sunt definite la art. 7 lit. e) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 15 mai 2025, cu nr. 1.045/1/2025, termenul de soluţionare fiind stabilit pentru data de 24 noiembrie 2025. II. Dispoziţiile legale ce fac obiectul sesizării

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 privind acordarea voucherelor de vacanţă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 94/2014, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009): ” Art. 1. – (…) (2) Instituţiile publice, astfel cum sunt definite la art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi la art. 2 alin. (1) pct. 39 din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările şi completările ulterioare, indiferent de sistemul de finanţare şi de subordonare, inclusiv activităţile finanţate integral din venituri proprii, înfiinţate pe lângă instituţiile publice, precum şi serviciile publice autonome de interes naţional, cu personalitate juridică, reglementate prin Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi a Societăţii Române de Televiziune, republicată, acordă vouchere de vacanţă în cuantum de 800 lei, în perioada 1 ianuarie 2025-31 decembrie 2025, personalului ale cărui salarii de bază nete din luna anterioară acordării acestora sunt de până la 8.000 lei. Voucherele de vacanţă emise în cursul anului 2025 se utilizează pentru plata a cel mult 50% din contravaloarea pachetelor de servicii turistice achiziţionate, respectiv 800 de lei pentru achiziţionarea de pachete de servicii turistice în valoare de cel puţin 1.600 lei. (…)”

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017): ” Art. 7. – Termeni În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie: a) salariul de bază reprezintă suma de bani la care are dreptul lunar personalul plătit din fonduri publice, corespunzător funcţiei, gradului/treptei profesionale, gradaţiei, vechimii în specialitate, astfel cum este stabilită în anexele nr. I-IX; (…) e) salariul lunar cuprinde salariul de bază ori, după caz, indemnizaţia lunară sau indemnizaţia de încadrare, compensaţiile, indemnizaţiile, sporurile, adaosurile, primele, premiile, precum şi celelalte elemente ale sistemului de salarizare corespunzătoare fiecărei categorii de personal din sectorul bugetar; (…)”. III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Reclamanţii sunt angajaţi ai Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Arad, drepturile lor salariale fiind stabilite în conformitate cu prevederile anexei nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017.

Prin acţiunea formulată, reclamanţii au solicitat plata voucherelor de vacanţă neacordate, pentru perioada 1 ianuarie 2024-31 decembrie 2024, astfel cum se prevede prin dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009.

La nivelul Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Arad au fost alocate fondurile necesare acordării voucherelor de vacanţă pentru anul 2024, sumele alocate cu acest titlu fiind efectiv achitate în lunile august, respectiv septembrie 2024.

Voucherele de vacanţă au fost acordate doar acelor salariaţi care în luna anterioară plăţii lor, respectiv în lunile iulie şi august, au încasat un salariu lunar net până la limita de 8.000 lei.

Procedând în acest mod, pârâtul a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, forma în vigoare până la data de 28 martie 2024.

Pârâtul nu s-a raportat la salariul de bază net al salariaţilor, motivat de faptul că nici prin dispoziţiile Codului muncii şi nici prin cele ale Legii-cadru nr. 153/2017 nu este consacrată sintagma „salariu de bază net”. IV. Punctul de vedere al instanţei de trimitere asupra sesizării

Completul de judecată care a formulat sesizarea a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, reţinând că: obiectul acţiunii vizează stabilirea şi plata drepturilor salariale ale unor salariaţi care fac parte din categoria personalului plătit din fonduri publice; soluţionarea cauzei depinde în tot de dezlegarea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, întrucât existenţa dreptului salarial revendicat de reclamanţi depinde de cuantumul bazei de calcul al acestuia; Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra acestei chestiuni de drept, din verificările efectuate reieşind că aceasta nu a făcut şi nu face obiectul unui recurs în interesul legii şi nici al unei sesizări pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în curs de soluţionare; este îndeplinită şi condiţia referitoare la caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, precum şi dificultatea completului de judecată în a-şi însuşi o anumită interpretare, întrucât, în lipsa unei definiţii a referinţei salariale care permite acordarea voucherului de vacanţă, ambele interpretări avansate de părţi îşi găsesc temei în legislaţia actuală.

Opinia completului de judecată al instanţei de trimitere cu privire la dezlegarea chestiunii de drept este că, la stabilirea sferei beneficiarilor voucherelor de vacanţă, angajatorul ar trebui să se raporteze la salariul de bază net, chiar dacă această noţiune nu este consacrată legislativ, întrucât lipsa definirii salariului de bază net nu echivalează cu imposibilitatea determinării lui, aplicând acelaşi algoritm de calcul ca cel utilizat pentru determinarea salariului lunar net.

Modificarea adusă dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 prin art. XXVII din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2024 privind reglementarea unor măsuri fiscal-bugetare şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, aprobată cu modificări prin Legea nr. 204/2024, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2024), conduce spre aceeaşi concluzie.

Această modalitate de calcul permite şi stabilirea beneficiarilor acestor drepturi salariale în funcţie de un criteriu obiectiv.

În caz contrar, beneficiul acestui drept salarial este influenţat de criterii subiective induse de anumite situaţii particulare şi aleatorii care pot influenţa cuantumul salariului lunar din luna anterioară acordării lui, cum ar fi situaţiile de incapacitate temporară de muncă, numărul de gărzi, efectuarea de ore suplimentare sau prestarea muncii în zilele libere sau de sărbători legale.

În aceste din urmă situaţii se înfrâng chiar scopul şi finalitatea urmărite prin acordarea voucherelor de vacanţă, acela al recuperării şi întreţinerii capacităţii de muncă a personalului salarial, întrucât un salariat care în luna anterioară a beneficiat de plata orelor suplimentare cu consecinţa depăşirii cuantumului salariului lunar net peste limita de 8.000 lei nu beneficiază de voucher de vacanţă, deşi salariul de bază brut este egal cu cel al unui angajat care, în luna de referinţă, a prestat o activitate mai redusă. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Reclamanţii, prin sindicat, au arătat că, în speţă, voucherele de vacanţă au fost achitate parţial, fiind calculate eronat, întrucât salariul de bază net a fost stabilit cu includerea sporurilor, indemnizaţiilor şi a altor adaosuri de orice tip specifice locului de muncă, ceea ce constituie o încălcare a dreptului conferit prin lege salariatului. Dacă intenţia legiuitorului ar fi fost să aibă în vedere salariul net, respectiv salariul lunar, ar fi precizat în mod expres.

Pârâtul a susţinut că salariul de bază este un drept salarial fix, echivalent noţiunii de salariu de încadrare, fiind suma la care salariatul are dreptul lunar şi constant, indiferent de orele sau zilele lucrate. În mod corect pârâtul a procedat la acordarea voucherelor de vacanţă raportat la salariul lunar net (venitul net), întrucât nu există în legislaţie noţiunea de „salariu de bază net”, ci doar de salariu net sau venit net.

După comunicarea raportului întocmit în cauză, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile nu au formulat puncte de vedere. VI. Practica judiciară a instanţelor naţionale în materie

Din răspunsurile transmise de instanţele naţionale, la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a rezultat că niciuna dintre instanţele judecătoreşti nu a identificat practică judiciară relevantă.

Opiniile teoretice exprimate de judecători coincid cu punctul de vedere al instanţei de sesizare, respectiv că, la stabilirea sferei beneficiarilor voucherelor de vacanţă, angajatorul ar trebui să se raporteze la salariul de bază net, chiar dacă această noţiune nu este consacrată legislativ, întrucât lipsa definirii salariului de bază net nu echivalează cu imposibilitatea determinării lui, aplicând acelaşi algoritm de calcul ca cel utilizat pentru determinarea salariului lunar net.

De asemenea, prin punctele de vedere exprimate la nivel teoretic de judecători s-a apreciat că sintagma „salarii de bază nete” din cuprinsul art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 se referă la salariile de bază, astfel cum sunt definite la art. 7 lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017. VII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În legătură cu chestiunea de drept sesizată, în procedurile de unificare a practicii judiciare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat Decizia nr. 96 din 31 martie 2025 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 29 mai 2025, prin care s-a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. IV din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 128/2023 pentru unele măsuri referitoare la salarizarea personalului din învăţământ şi alte sectoare de activitate bugetară, noţiunea «drepturile salariale aferente» priveşte doar salariul de bază, astfel cum este definit de art. 7 lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare.”

De asemenea, în cuprinsul Deciziei nr. 7 din 8 februarie 2021 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 239 din 9 martie 2021, a fost analizată distincţia dintre termenii definiţi legal la art. 7 lit. a) şi e) din Legea-cadru nr. 153/2017, în sensul că: ” 125. Cu privire la înţelesul acestor două noţiuni, art. 7 lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017 stabileşte că, în sensul acestei legi, salariul de bază «reprezintă suma de bani la care are dreptul lunar personalul plătit din fonduri publice, corespunzător funcţiei, gradului/treptei profesionale, gradaţiei, vechimii în specialitate, astfel cum este stabilită în anexele nr. I-IX». Or, aşa cum s-a arătat mai sus, anexa nr. I vizează familia ocupaţională de funcţii bugetare «Învăţământ». 126. Totodată, art. 7 lit. e) a din Legea-cadru nr. 153/2017 menţionează, în scop explicativ, că «salariul lunar cuprinde salariul de bază ori, după caz, indemnizaţia lunară sau indemnizaţia de încadrare, compensaţiile, indemnizaţiile, sporurile, adaosurile, primele, premiile, precum şi celelalte elemente ale sistemului de salarizare corespunzătoare fiecărei categorii de personal din sectorul bugetar». 127. Examinarea comparativă a celor două noţiuni legale trimite la concluzia că salariul de bază, respectiv salariul lunar, sunt categorii juridice distincte, ele neputând fi confundate şi nefiind nici interşanjabile, conţinutul lor juridic fiind diferit. Salariul lunar are un conţinut mai cuprinzător, acesta încorporând atât salariul de bază, cât şi alte categorii de venituri (de asemenea distincte juridic), precum compensaţiile, indemnizaţiile, sporurile, adaosurile, primele, premiile şi, după caz, alte elemente specifice sistemului de salarizare.” VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 143 din 12 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 556 din 26 iunie 2020, instanţa de contencios constituţional, respingând excepţia de neconstituţionalitate invocată, a reţinut că: „15. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, în redactarea anterioară Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 107/2018, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 1.250 din 7 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 16 noiembrie 2010, a statuat că statul are deplina legitimitate constituţională de a acorda sporuri, stimulente, premii, adaosuri la salariul de bază personalului plătit din fonduri publice, în funcţie de veniturile bugetare pe care le realizează. Acestea nu sunt drepturi fundamentale, ci drepturi salariale suplimentare. Legiuitorul este în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizaţiile şi salariile de bază, premii periodice şi alte stimulente, pe care le poate diferenţia în funcţie de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula (a se vedea şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 108 din 14 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 8 martie 2006).”

Cu privire la dispoziţiile art. 7 lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, Curtea Constituţională a pronunţat Decizia nr. 470 din 16 octombrie 2025, aflată în faza de redactare, prin care a fost respinsă ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate invocată. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea formulată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, nefiind întrunite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Temeiul prezentei sesizări îl constituie prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, act normativ care cuprinde norme speciale de reglementare a procedurii hotărârii prealabile, în scopul asigurării unei practici judiciare unitare în materia litigiilor de muncă ale personalului plătit din fonduri publice, precum şi în materia asigurărilor sociale, parţial derogatorii de la procedura de drept comun reglementată prin dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

Domeniul de aplicare a acestui act normativ este conturat expres prin dispoziţiile art. 1, care prevede că ordonanţa de urgenţă se aplică în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, precum şi în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului prevăzut la alin. (1), indiferent de natura şi obiectul proceselor prevăzute la alin. (1) şi (2), de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze.

În materia enunţată se instituie o procedură specială privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sens în care art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 prevede următoarele: „Dacă, în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Aceste prevederi legale se aplică cu prioritate în raport cu dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă, potrivit principiului specialia generalibus derogant, urmând a se completa însă, în mod corespunzător, cu prevederile dreptului comun, respectiv ale Codului de procedură civilă, astfel cum în mod expres prevede şi art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, conform căruia: „Dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu celelalte reglementări aplicabile în materie.”

În acest context normativ, procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile în procesele de tipul celor enumerate la art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; b) completul de judecată să fie învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac; c) existenţa unei chestiuni de drept, pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu; d) soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; e) chestiunea de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinarea condiţiilor în care poate fi declanşat mecanismul hotărârii prealabile pune în evidenţă faptul că, în cazul concret al prezentei sesizări, doar unele dintre cerinţele legale mai sus enunţate se verifică.

Astfel, cauza se află în curs de soluţionare pe rolul unui complet de judecată din cadrul Tribunalului Arad – Secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal, litigii de muncă şi asigurări sociale, care judecă în primă instanţă.

Obiectul cauzei se circumscrie domeniului specific de reglementare prevăzut la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, tribunalul fiind învestit cu o cerere prin care se solicită plata unor drepturi salariale ale unor categorii de personal plătite din fonduri publice (angajaţi ai unor unităţi sanitare de stat).

Este îndeplinită şi condiţia negativă ca respectiva chestiune de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

În schimb, nu este întrunită cerinţa existenţei unei chestiuni de drept veritabile, care să necesite a fi dezlegată pe calea mecanismului hotărârii prealabile.

În absenţa unei definiţii legale a noţiunii de „chestiune de drept”, în doctrină s-a arătat că, pentru a fi vorba despre o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară, fiind susceptibilă să constituie izvorul unor interpretări divergente şi, în consecinţă, al unei practici judiciare neunitare.

Totodată, prin jurisprudenţa dezvoltată de instanţa supremă în legătură cu această cerinţă, s-a statuat că, în sesizarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie „să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii” (deciziile nr. 90 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 1 martie 2018; nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021; nr. 62 din 28 octombrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1277 din 18 decembrie 2024 etc.).

Prin urmare, motivele care susţin admisibilitatea sesizării trebuie să se refere la prezentarea modului diferit în care normele de drept îndoielnice, lacunare sau neclare pot fi interpretate şi în ce măsură acesta depăşeşte obligaţia instanţei învestite cu soluţionarea cauzei să interpreteze şi să aplice legea în vederea soluţionării litigiului. Exprimarea punctului de vedere al instanţei de trimitere contribuie, în acest context, la a se stabili dacă problema de drept cu privire la care i se solicită instanţei supreme să o dezlege este una reală, având vocaţie de a convinge şi, din această perspectivă, că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate a sesizării (Decizia nr. 62 din 28 octombrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1277 din 18 decembrie 2024).

În egală măsură, după cum s-a reţinut constant, din cuprinsul punctului de vedere al instanţei inserat în încheierea de sesizare, conform art. 520 din Codul de procedură civilă, de la care nu se derogă în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, trebuie să rezulte elementele concrete ale cauzei care să facă posibilă analiza necesităţii mecanismului de unificare raportat la chestiunea de drept indicată, iar acesta trebuie să reflecte caracterul neclar al normei susceptibile de interpretări diferite şi dificultatea reală şi serioasă în care se află instanţa în alegerea uneia dintre variantele potenţiale de interpretare (Decizia nr. 54 din 21 octombrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1198 din 29 noiembrie 2024; Decizia nr. 86 din 18 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 10 ianuarie 2025; Decizia nr. 77 din 18 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 31 din 15 ianuarie 2025).

Se impune astfel reiterat faptul că exigenţa legală impusă de dispoziţiile art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cu privire la motivarea condiţiei existenţei unei chestiuni de drept, este considerată respectată în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept atunci când încheierea de sesizare relevă reflecţia judecătorilor din completul învestit cu soluţionarea cauzei asupra diferitelor variante de interpretare posibile şi asupra argumentelor de natură să le susţină, pentru a da temei iniţierii mecanismului de unificare jurisprudenţială reprezentat de hotărârea prealabilă (Decizia nr. 57 din 28 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1170 din 3 decembrie 2020).

În cauza de faţă, sesizarea instanţei de trimitere vizează, în esenţă, acordarea indemnizaţiilor de vacanţă sub formă de vouchere, în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, personalului din cadrul unităţilor sanitare, respectiv, se invocă problema dacă sintagma „salarii de bază nete” din cuprinsul art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 se referă la salariile de bază, astfel cum sunt definite la art. 7 lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, sau la salariile lunare, astfel cum sunt definite la art. 7 lit. e) din acelaşi act normativ.

În acest context, se observă că, deşi apreciază că se impune sesizarea instanţei supreme în scopul dezlegării unei chestiuni de drept, instanţa de trimitere nu prezintă argumente referitoare la o atare chestiune, din încheierea de sesizare rezultând că existenţa dificultăţii este corelată exclusiv cu faptul că, în lipsa unei definiţii legale a referinţei salariale care permite acordarea voucherului de vacanţă, ambele interpretări avansate de părţi îşi găsesc temei în legislaţia actuală.

Or, expunându-şi punctul de vedere asupra chestiunii ce face obiectul sesizării, instanţa de trimitere arată în mod neechivoc că, la stabilirea sferei beneficiarilor voucherelor de vacanţă, angajatorul ar trebui să se raporteze la salariul de bază net, chiar dacă această noţiune nu este consacrată legislativ, întrucât lipsa definirii salariului de bază net nu echivalează cu imposibilitatea determinării lui, aplicând acelaşi algoritm de calcul ca cel utilizat pentru determinarea salariului lunar net.

Aşadar, în cadrul prezentei sesizări, instanţa de trimitere a propus o soluţie argumentată, arătând, totodată, şi motivele pentru care aceasta este singura posibilă.

Astfel, în considerarea unui raţionament logico-juridic propriu, instanţa de sesizare subliniază că, în caz contrar, beneficiul acestui drept salarial ar fi influenţat de criterii subiective induse de anumite situaţii particulare şi aleatorii care pot afecta cuantumul salariului lunar din luna anterioară acordării lui (cum ar fi situaţiile de incapacitate temporară de muncă, numărul de gărzi, efectuarea de ore suplimentare sau prestarea muncii în zilele libere sau de sărbători legale), astfel că în aceste din urmă situaţii se înfrâng chiar scopul şi finalitatea urmărite prin acordarea voucherelor de vacanţă, de recuperare şi întreţinere a capacităţii de muncă a personalului salarizat.

Se constată, aşadar, că în viziunea completului de judecată nu există vreo dificultate reală în rezolvarea chestiunii de drept sesizate, fiind descrise cu suficientă claritate ipotezele normative ce prevăd dreptul disputat, nefiind identificată o problemă de interpretare a normelor de drept incidente cauzei, corelarea acestora permiţând formularea răspunsului corect în chestiunea supusă dezlegării, în sensul evident al dispoziţiilor legale în discuţie, care transpare din simpla lor edictare.

Pentru a fi justificată declanşarea procedurii hotărârii prealabile este necesar însă ca problema de drept indicată în actul de sesizare să fie susceptibilă a face, în mod rezonabil, obiectul mai multor interpretări posibile, pe care instanţa de trimitere trebuie să le prezinte în cuprinsul încheierii de sesizare pentru a demonstra, astfel, aptitudinea chestiunii de drept de a genera în viitor practică judiciară neunitară.

În această situaţie, se constată că instanţa nu se confruntă cu o dificultate reală în interpretarea normelor de drept care formează obiectul sesizării, ci urmăreşte obţinerea unei confirmări a soluţiei care urmează a fi pronunţată în cauza cu care a fost învestită, abordare care are semnificaţia nesocotirii sensului şi raţiunii reglementării mecanismului hotărârii prealabile.

În cadrul acestui mecanism, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are rolul de a valida soluţia propusă de instanţa de trimitere, ci rolul de a facilita judecătorului eliminarea dificultăţilor de interpretare a unor texte de lege, scopul procedurii nefiind acela de a transfera instanţei supreme soluţionarea litigiului.

Pe de altă parte, în cauză, titularul sesizării solicită interpretarea unor dispoziţii legale care nu comportă o reală dificultate, ci impun realizarea unei analize de conţinut şi corelarea normelor incidente, respectiv art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 şi art. 7 lit. a) şi lit. e) din Legea-cadru nr. 153/2017.

De altfel, relaţionarea acestor norme a fost expusă şi în cuprinsul raţionamentului judiciar realizat de titularul sesizării, ceea ce sprijină concluzia că nu ne aflăm în prezenţa unor texte de lege lacunare ori controversate, care să necesite interpretare printr-o hotărâre prealabilă.

Prin urmare, rămâne atributul exclusiv al instanţei de trimitere soluţionarea cauzei cu care a fost învestită, aplicând în acest scop principiile de interpretare a actelor normative.

În aceeaşi ordine de idei, trebuie observat că în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, referitoare la interpretarea dispoziţiilor legale incidente în prezenta cauză, există repere importante care, utilizate riguros, îi pot facilita instanţei de trimitere procesul de decelare a raţionamentului juridic aplicabil în cazul analizat (în acest sens fiind relevantă Decizia nr. 7 din 8 februarie 2021 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care explică noţiunile de salariu de bază şi salariu lunar).

În plus, ca urmare a consultării instanţelor naţionale, a rezultat că nu există jurisprudenţă cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări, iar opiniile teoretice transmise ilustrează faptul că, într-o orientare unanimă, instanţele au adoptat punctul de vedere al instanţei de trimitere.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,