Decizia nr. 418/2025 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 1.045/1/2025, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna magistrat-asistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Arad - Secția a III-a de contencios administrativ și fiscal, litigii de muncă și asigurări sociale în Dosarul nr. 5.242/108/2024, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nefiind formulate puncte de vedere de către părți.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Tribunalul Arad - Secția a III-a de contencios administrativ și fiscal, litigii de muncă și asigurări sociale a dispus, prin Încheierea din 29 aprilie 2025, în Dosarul nr. 5.242/108/2024, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluționarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și a proceselor privind prestații de asigurări sociale (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă sintagma "salarii de bază nete" din cuprinsul art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 8/2009 privind acordarea voucherelor de vacanță, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 94/2014, cu modificările și completările ulterioare, se referă la salariile de bază, astfel cum sunt definite la art. 7 lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, sau la salariile lunare, astfel cum sunt definite la art. 7 lit. e) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 15 mai 2025, cu nr. 1.045/1/2025, termenul de soluționare fiind stabilit pentru data de 24 noiembrie 2025. II. Dispozițiile legale ce fac obiectul sesizării

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 8/2009 privind acordarea voucherelor de vacanță, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 94/2014, cu modificările și completările ulterioare (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 8/2009): " Art. 1. - (...) (2) Instituțiile publice, astfel cum sunt definite la art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, și la art. 2 alin. (1) pct. 39 din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, cu modificările și completările ulterioare, indiferent de sistemul de finanțare și de subordonare, inclusiv activitățile finanțate integral din venituri proprii, înființate pe lângă instituțiile publice, precum și serviciile publice autonome de interes național, cu personalitate juridică, reglementate prin Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și a Societății Române de Televiziune, republicată, acordă vouchere de vacanță în cuantum de 800 lei, în perioada 1 ianuarie 2025-31 decembrie 2025, personalului ale cărui salarii de bază nete din luna anterioară acordării acestora sunt de până la 8.000 lei. Voucherele de vacanță emise în cursul anului 2025 se utilizează pentru plata a cel mult 50% din contravaloarea pachetelor de servicii turistice achiziționate, respectiv 800 de lei pentru achiziționarea de pachete de servicii turistice în valoare de cel puțin 1.600 lei. (...)"

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017): " Art. 7. - Termeni În înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarea semnificație: a) salariul de bază reprezintă suma de bani la care are dreptul lunar personalul plătit din fonduri publice, corespunzător funcției, gradului/treptei profesionale, gradației, vechimii în specialitate, astfel cum este stabilită în anexele nr. I-IX; (...) e) salariul lunar cuprinde salariul de bază ori, după caz, indemnizația lunară sau indemnizația de încadrare, compensațiile, indemnizațiile, sporurile, adaosurile, primele, premiile, precum și celelalte elemente ale sistemului de salarizare corespunzătoare fiecărei categorii de personal din sectorul bugetar; (...)". III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Reclamanții sunt angajați ai Spitalului Clinic Județean de Urgență Arad, drepturile lor salariale fiind stabilite în conformitate cu prevederile anexei nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017.

Prin acțiunea formulată, reclamanții au solicitat plata voucherelor de vacanță neacordate, pentru perioada 1 ianuarie 2024-31 decembrie 2024, astfel cum se prevede prin dispozițiile art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 8/2009.

La nivelul Spitalului Clinic Județean de Urgență Arad au fost alocate fondurile necesare acordării voucherelor de vacanță pentru anul 2024, sumele alocate cu acest titlu fiind efectiv achitate în lunile august, respectiv septembrie 2024.

Voucherele de vacanță au fost acordate doar acelor salariați care în luna anterioară plății lor, respectiv în lunile iulie și august, au încasat un salariu lunar net până la limita de 8.000 lei.

Procedând în acest mod, pârâtul a făcut aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 8/2009, forma în vigoare până la data de 28 martie 2024.

Pârâtul nu s-a raportat la salariul de bază net al salariaților, motivat de faptul că nici prin dispozițiile Codului muncii și nici prin cele ale Legii-cadru nr. 153/2017 nu este consacrată sintagma "salariu de bază net". IV. Punctul de vedere al instanței de trimitere asupra sesizării

Completul de judecată care a formulat sesizarea a apreciat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, reținând că: obiectul acțiunii vizează stabilirea și plata drepturilor salariale ale unor salariați care fac parte din categoria personalului plătit din fonduri publice; soluționarea cauzei depinde în tot de dezlegarea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, întrucât existența dreptului salarial revendicat de reclamanți depinde de cuantumul bazei de calcul al acestuia; Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat asupra acestei chestiuni de drept, din verificările efectuate reieșind că aceasta nu a făcut și nu face obiectul unui recurs în interesul legii și nici al unei sesizări pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în curs de soluționare; este îndeplinită și condiția referitoare la caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, precum și dificultatea completului de judecată în a-și însuși o anumită interpretare, întrucât, în lipsa unei definiții a referinței salariale care permite acordarea voucherului de vacanță, ambele interpretări avansate de părți își găsesc temei în legislația actuală.

Opinia completului de judecată al instanței de trimitere cu privire la dezlegarea chestiunii de drept este că, la stabilirea sferei beneficiarilor voucherelor de vacanță, angajatorul ar trebui să se raporteze la salariul de bază net, chiar dacă această noțiune nu este consacrată legislativ, întrucât lipsa definirii salariului de bază net nu echivalează cu imposibilitatea determinării lui, aplicând același algoritm de calcul ca cel utilizat pentru determinarea salariului lunar net.

Modificarea adusă dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 8/2009 prin art. XXVII din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 31/2024 privind reglementarea unor măsuri fiscal-bugetare și pentru modificarea și completarea unor acte normative, aprobată cu modificări prin Legea nr. 204/2024, cu modificările și completările ulterioare (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 31/2024), conduce spre aceeași concluzie.

Această modalitate de calcul permite și stabilirea beneficiarilor acestor drepturi salariale în funcție de un criteriu obiectiv.

În caz contrar, beneficiul acestui drept salarial este influențat de criterii subiective induse de anumite situații particulare și aleatorii care pot influența cuantumul salariului lunar din luna anterioară acordării lui, cum ar fi situațiile de incapacitate temporară de muncă, numărul de gărzi, efectuarea de ore suplimentare sau prestarea muncii în zilele libere sau de sărbători legale.

În aceste din urmă situații se înfrâng chiar scopul și finalitatea urmărite prin acordarea voucherelor de vacanță, acela al recuperării și întreținerii capacității de muncă a personalului salarial, întrucât un salariat care în luna anterioară a beneficiat de plata orelor suplimentare cu consecința depășirii cuantumului salariului lunar net peste limita de 8.000 lei nu beneficiază de voucher de vacanță, deși salariul de bază brut este egal cu cel al unui angajat care, în luna de referință, a prestat o activitate mai redusă. V. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Reclamanții, prin sindicat, au arătat că, în speță, voucherele de vacanță au fost achitate parțial, fiind calculate eronat, întrucât salariul de bază net a fost stabilit cu includerea sporurilor, indemnizațiilor și a altor adaosuri de orice tip specifice locului de muncă, ceea ce constituie o încălcare a dreptului conferit prin lege salariatului. Dacă intenția legiuitorului ar fi fost să aibă în vedere salariul net, respectiv salariul lunar, ar fi precizat în mod expres.

Pârâtul a susținut că salariul de bază este un drept salarial fix, echivalent noțiunii de salariu de încadrare, fiind suma la care salariatul are dreptul lunar și constant, indiferent de orele sau zilele lucrate. În mod corect pârâtul a procedat la acordarea voucherelor de vacanță raportat la salariul lunar net (venitul net), întrucât nu există în legislație noțiunea de "salariu de bază net", ci doar de salariu net sau venit net.

După comunicarea raportului întocmit în cauză, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părțile nu au formulat puncte de vedere. VI. Practica judiciară a instanțelor naționale în materie

Din răspunsurile transmise de instanțele naționale, la solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, a rezultat că niciuna dintre instanțele judecătorești nu a identificat practică judiciară relevantă.

Opiniile teoretice exprimate de judecători coincid cu punctul de vedere al instanței de sesizare, respectiv că, la stabilirea sferei beneficiarilor voucherelor de vacanță, angajatorul ar trebui să se raporteze la salariul de bază net, chiar dacă această noțiune nu este consacrată legislativ, întrucât lipsa definirii salariului de bază net nu echivalează cu imposibilitatea determinării lui, aplicând același algoritm de calcul ca cel utilizat pentru determinarea salariului lunar net.

De asemenea, prin punctele de vedere exprimate la nivel teoretic de judecători s-a apreciat că sintagma "salarii de bază nete" din cuprinsul art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 8/2009 se referă la salariile de bază, astfel cum sunt definite la art. 7 lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017. VII. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

În legătură cu chestiunea de drept sesizată, în procedurile de unificare a practicii judiciare, Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat Decizia nr. 96 din 31 martie 2025 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 29 mai 2025, prin care s-a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. IV din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 128/2023 pentru unele măsuri referitoare la salarizarea personalului din învățământ și alte sectoare de activitate bugetară, noțiunea «drepturile salariale aferente» privește doar salariul de bază, astfel cum este definit de art. 7 lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare."

De asemenea, în cuprinsul Deciziei nr. 7 din 8 februarie 2021 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 239 din 9 martie 2021, a fost analizată distincția dintre termenii definiți legal la art. 7 lit. a) și e) din Legea-cadru nr. 153/2017, în sensul că: " 125. Cu privire la înțelesul acestor două noțiuni, art. 7 lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017 stabilește că, în sensul acestei legi, salariul de bază «reprezintă suma de bani la care are dreptul lunar personalul plătit din fonduri publice, corespunzător funcției, gradului/treptei profesionale, gradației, vechimii în specialitate, astfel cum este stabilită în anexele nr. I-IX». Or, așa cum s-a arătat mai sus, anexa nr. I vizează familia ocupațională de funcții bugetare «Învățământ». 126. Totodată, art. 7 lit. e) a din Legea-cadru nr. 153/2017 menționează, în scop explicativ, că «salariul lunar cuprinde salariul de bază ori, după caz, indemnizația lunară sau indemnizația de încadrare, compensațiile, indemnizațiile, sporurile, adaosurile, primele, premiile, precum și celelalte elemente ale sistemului de salarizare corespunzătoare fiecărei categorii de personal din sectorul bugetar». 127. Examinarea comparativă a celor două noțiuni legale trimite la concluzia că salariul de bază, respectiv salariul lunar, sunt categorii juridice distincte, ele neputând fi confundate și nefiind nici interșanjabile, conținutul lor juridic fiind diferit. Salariul lunar are un conținut mai cuprinzător, acesta încorporând atât salariul de bază, cât și alte categorii de venituri (de asemenea distincte juridic), precum compensațiile, indemnizațiile, sporurile, adaosurile, primele, premiile și, după caz, alte elemente specifice sistemului de salarizare." VIII. Jurisprudența Curții Constituționale

Prin Decizia nr. 143 din 12 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 556 din 26 iunie 2020, instanța de contencios constituțional, respingând excepția de neconstituționalitate invocată, a reținut că: "15. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 8/2009, în redactarea anterioară Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 107/2018, Curtea reține că, prin Decizia nr. 1.250 din 7 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 16 noiembrie 2010, a statuat că statul are deplina legitimitate constituțională de a acorda sporuri, stimulente, premii, adaosuri la salariul de bază personalului plătit din fonduri publice, în funcție de veniturile bugetare pe care le realizează. Acestea nu sunt drepturi fundamentale, ci drepturi salariale suplimentare. Legiuitorul este în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază, premii periodice și alte stimulente, pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula (a se vedea și Decizia Curții Constituționale nr. 108 din 14 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 8 martie 2006)."

Cu privire la dispozițiile art. 7 lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, Curtea Constituțională a pronunțat Decizia nr. 470 din 16 octombrie 2025, aflată în faza de redactare, prin care a fost respinsă ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate invocată. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea formulată în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, nefiind întrunite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024. X. Înalta Curte de Casație și Justiție

Temeiul prezentei sesizări îl constituie prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, act normativ care cuprinde norme speciale de reglementare a procedurii hotărârii prealabile, în scopul asigurării unei practici judiciare unitare în materia litigiilor de muncă ale personalului plătit din fonduri publice, precum și în materia asigurărilor sociale, parțial derogatorii de la procedura de drept comun reglementată prin dispozițiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

Domeniul de aplicare a acestui act normativ este conturat expres prin dispozițiile art. 1, care prevede că ordonanța de urgență se aplică în procesele privind stabilirea și/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/și cele privind raporturile de muncă și de serviciu ale acestui personal, precum și în procesele privind stabilirea și/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/și cele privind alte prestații de asigurări sociale ale personalului prevăzut la alin. (1), indiferent de natura și obiectul proceselor prevăzute la alin. (1) și (2), de calitatea părților ori de instanța competentă să le soluționeze.

În materia enunțată se instituie o procedură specială privind sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sens în care art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 prevede următoarele: "Dacă, în cursul judecății proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță sau în calea de atac, verificând și constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată."

Aceste prevederi legale se aplică cu prioritate în raport cu dispozițiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă, potrivit principiului specialia generalibus derogant, urmând a se completa însă, în mod corespunzător, cu prevederile dreptului comun, respectiv ale Codului de procedură civilă, astfel cum în mod expres prevede și art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, conform căruia: "Dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu celelalte reglementări aplicabile în materie."

În acest context normativ, procedura de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile în procesele de tipul celor enumerate la art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: a) existența unei cauze aflate în curs de judecată; b) completul de judecată să fie învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță sau în calea de atac; c) existența unei chestiuni de drept, pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu; d) soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; e) chestiunea de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare și nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinarea condițiilor în care poate fi declanșat mecanismul hotărârii prealabile pune în evidență faptul că, în cazul concret al prezentei sesizări, doar unele dintre cerințele legale mai sus enunțate se verifică.

Astfel, cauza se află în curs de soluționare pe rolul unui complet de judecată din cadrul Tribunalului Arad - Secția a III-a de contencios administrativ și fiscal, litigii de muncă și asigurări sociale, care judecă în primă instanță.

Obiectul cauzei se circumscrie domeniului specific de reglementare prevăzut la art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, tribunalul fiind învestit cu o cerere prin care se solicită plata unor drepturi salariale ale unor categorii de personal plătite din fonduri publice (angajați ai unor unități sanitare de stat).

Este îndeplinită și condiția negativă ca respectiva chestiune de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

În schimb, nu este întrunită cerința existenței unei chestiuni de drept veritabile, care să necesite a fi dezlegată pe calea mecanismului hotărârii prealabile.

În absența unei definiții legale a noțiunii de "chestiune de drept", în doctrină s-a arătat că, pentru a fi vorba despre o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară, fiind susceptibilă să constituie izvorul unor interpretări divergente și, în consecință, al unei practici judiciare neunitare.

Totodată, prin jurisprudența dezvoltată de instanța supremă în legătură cu această cerință, s-a statuat că, în sesizarea adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție cu procedura pronunțării unei hotărâri prealabile trebuie "să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății" (deciziile nr. 90 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 1 martie 2018; nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021; nr. 62 din 28 octombrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1277 din 18 decembrie 2024 etc.).

Prin urmare, motivele care susțin admisibilitatea sesizării trebuie să se refere la prezentarea modului diferit în care normele de drept îndoielnice, lacunare sau neclare pot fi interpretate și în ce măsură acesta depășește obligația instanței învestite cu soluționarea cauzei să interpreteze și să aplice legea în vederea soluționării litigiului. Exprimarea punctului de vedere al instanței de trimitere contribuie, în acest context, la a se stabili dacă problema de drept cu privire la care i se solicită instanței supreme să o dezlege este una reală, având vocație de a convinge și, din această perspectivă, că sunt întrunite condițiile de admisibilitate a sesizării (Decizia nr. 62 din 28 octombrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1277 din 18 decembrie 2024).

În egală măsură, după cum s-a reținut constant, din cuprinsul punctului de vedere al instanței inserat în încheierea de sesizare, conform art. 520 din Codul de procedură civilă, de la care nu se derogă în cuprinsul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, trebuie să rezulte elementele concrete ale cauzei care să facă posibilă analiza necesității mecanismului de unificare raportat la chestiunea de drept indicată, iar acesta trebuie să reflecte caracterul neclar al normei susceptibile de interpretări diferite și dificultatea reală și serioasă în care se află instanța în alegerea uneia dintre variantele potențiale de interpretare (Decizia nr. 54 din 21 octombrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1198 din 29 noiembrie 2024; Decizia nr. 86 din 18 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 10 ianuarie 2025; Decizia nr. 77 din 18 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 31 din 15 ianuarie 2025).

Se impune astfel reiterat faptul că exigența legală impusă de dispozițiile art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cu privire la motivarea condiției existenței unei chestiuni de drept, este considerată respectată în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept atunci când încheierea de sesizare relevă reflecția judecătorilor din completul învestit cu soluționarea cauzei asupra diferitelor variante de interpretare posibile și asupra argumentelor de natură să le susțină, pentru a da temei inițierii mecanismului de unificare jurisprudențială reprezentat de hotărârea prealabilă (Decizia nr. 57 din 28 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1170 din 3 decembrie 2020).

În cauza de față, sesizarea instanței de trimitere vizează, în esență, acordarea indemnizațiilor de vacanță sub formă de vouchere, în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 8/2009, personalului din cadrul unităților sanitare, respectiv, se invocă problema dacă sintagma "salarii de bază nete" din cuprinsul art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 8/2009 se referă la salariile de bază, astfel cum sunt definite la art. 7 lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, sau la salariile lunare, astfel cum sunt definite la art. 7 lit. e) din același act normativ.

În acest context, se observă că, deși apreciază că se impune sesizarea instanței supreme în scopul dezlegării unei chestiuni de drept, instanța de trimitere nu prezintă argumente referitoare la o atare chestiune, din încheierea de sesizare rezultând că existența dificultății este corelată exclusiv cu faptul că, în lipsa unei definiții legale a referinței salariale care permite acordarea voucherului de vacanță, ambele interpretări avansate de părți își găsesc temei în legislația actuală.

Or, expunându-și punctul de vedere asupra chestiunii ce face obiectul sesizării, instanța de trimitere arată în mod neechivoc că, la stabilirea sferei beneficiarilor voucherelor de vacanță, angajatorul ar trebui să se raporteze la salariul de bază net, chiar dacă această noțiune nu este consacrată legislativ, întrucât lipsa definirii salariului de bază net nu echivalează cu imposibilitatea determinării lui, aplicând același algoritm de calcul ca cel utilizat pentru determinarea salariului lunar net.

Așadar, în cadrul prezentei sesizări, instanța de trimitere a propus o soluție argumentată, arătând, totodată, și motivele pentru care aceasta este singura posibilă.

Astfel, în considerarea unui raționament logico-juridic propriu, instanța de sesizare subliniază că, în caz contrar, beneficiul acestui drept salarial ar fi influențat de criterii subiective induse de anumite situații particulare și aleatorii care pot afecta cuantumul salariului lunar din luna anterioară acordării lui (cum ar fi situațiile de incapacitate temporară de muncă, numărul de gărzi, efectuarea de ore suplimentare sau prestarea muncii în zilele libere sau de sărbători legale), astfel că în aceste din urmă situații se înfrâng chiar scopul și finalitatea urmărite prin acordarea voucherelor de vacanță, de recuperare și întreținere a capacității de muncă a personalului salarizat.

Se constată, așadar, că în viziunea completului de judecată nu există vreo dificultate reală în rezolvarea chestiunii de drept sesizate, fiind descrise cu suficientă claritate ipotezele normative ce prevăd dreptul disputat, nefiind identificată o problemă de interpretare a normelor de drept incidente cauzei, corelarea acestora permițând formularea răspunsului corect în chestiunea supusă dezlegării, în sensul evident al dispozițiilor legale în discuție, care transpare din simpla lor edictare.

Pentru a fi justificată declanșarea procedurii hotărârii prealabile este necesar însă ca problema de drept indicată în actul de sesizare să fie susceptibilă a face, în mod rezonabil, obiectul mai multor interpretări posibile, pe care instanța de trimitere trebuie să le prezinte în cuprinsul încheierii de sesizare pentru a demonstra, astfel, aptitudinea chestiunii de drept de a genera în viitor practică judiciară neunitară.

În această situație, se constată că instanța nu se confruntă cu o dificultate reală în interpretarea normelor de drept care formează obiectul sesizării, ci urmărește obținerea unei confirmări a soluției care urmează a fi pronunțată în cauza cu care a fost învestită, abordare care are semnificația nesocotirii sensului și rațiunii reglementării mecanismului hotărârii prealabile.

În cadrul acestui mecanism, Înalta Curte de Casație și Justiție nu are rolul de a valida soluția propusă de instanța de trimitere, ci rolul de a facilita judecătorului eliminarea dificultăților de interpretare a unor texte de lege, scopul procedurii nefiind acela de a transfera instanței supreme soluționarea litigiului.

Pe de altă parte, în cauză, titularul sesizării solicită interpretarea unor dispoziții legale care nu comportă o reală dificultate, ci impun realizarea unei analize de conținut și corelarea normelor incidente, respectiv art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 8/2009 și art. 7 lit. a) și lit. e) din Legea-cadru nr. 153/2017.

De altfel, relaționarea acestor norme a fost expusă și în cuprinsul raționamentului judiciar realizat de titularul sesizării, ceea ce sprijină concluzia că nu ne aflăm în prezența unor texte de lege lacunare ori controversate, care să necesite interpretare printr-o hotărâre prealabilă.

Prin urmare, rămâne atributul exclusiv al instanței de trimitere soluționarea cauzei cu care a fost învestită, aplicând în acest scop principiile de interpretare a actelor normative.

În aceeași ordine de idei, trebuie observat că în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, referitoare la interpretarea dispozițiilor legale incidente în prezenta cauză, există repere importante care, utilizate riguros, îi pot facilita instanței de trimitere procesul de decelare a raționamentului juridic aplicabil în cazul analizat (în acest sens fiind relevantă Decizia nr. 7 din 8 februarie 2021 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care explică noțiunile de salariu de bază și salariu lunar).

În plus, ca urmare a consultării instanțelor naționale, a rezultat că nu există jurisprudență cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări, iar opiniile teoretice transmise ilustrează faptul că, într-o orientare unanimă, instanțele au adoptat punctul de vedere al instanței de trimitere.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,