Decizia nr. 424 din 24 noiembrie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Elena-Mădălina Ivănescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Braşov – Secţia I civilă în Dosarul nr. 5.432/105/2022.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă. Părţile nu au formulat puncte de vedere cu privire la chestiunea de drept.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea din 10 aprilie 2025, pronunţată în Dosarul nr. 5.432/105/2022, Tribunalul Braşov – Secţia I civilă a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă, în interpretarea dispoziţiilor art. 18 alin. (1) şi (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, persoana detaşată are dreptul la indemnizaţia de hrană pentru perioada în care a fost detaşată, având în vedere că aceasta a beneficiat de contravaloarea diurnei pe această perioadă.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 25 aprilie 2025 cu nr. 905/1/2025, termenul de judecată fiind stabilit la data de 24 noiembrie 2025. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017) ”

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006) ” Art. 13. – (1) Judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora şi magistraţii-asistenţi, care sunt detaşaţi sau delegaţi în altă localitate decât cea de domiciliu, beneficiază, pe toată durata delegării sau detaşării, de următoarele drepturi: a) diurnă în cuantum de 2% din indemnizaţia de încadrare brută lunară, dar nu mai puţin decât cuantumul prevăzut pentru personalul din unităţile bugetare; (…). (3) Prevederile alin. (1) se completează, după caz, cu reglementările aplicabile personalului din instituţiile publice.” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia a fost invocată chestiunea de drept

Prin Cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov – Secţia I civilă la 30.05.2024 (ca urmare a declinărilor succesive de competenţă), reclamanta AB, în contradictoriu cu pârâţii Tribunalul Ilfov, prin reprezentant legal, şi Curtea de Apel Bucureşti, prin reprezentant legal, a solicitat instanţei de judecată ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună următoarele: a) obligarea pârâţilor Tribunalul Ilfov şi Curtea de Apel Bucureşti la acordarea şi plata către reclamantă a indemnizaţiei de hrană, pentru fiecare lună, începând cu data detaşării – 15 noiembrie 2021 – până la 1 iulie 2022, data încetării detaşării reclamantei în cadrul Judecătoriei Buftea; b) obligarea pârâţilor Tribunalul Ilfov şi Curtea de Apel Bucureşti la plata către reclamantă a dobânzii legale penalizatoare aferente fiecărei indemnizaţii de hrană lunare, dobândă calculată de la data de 10 a fiecărei luni pentru fiecare indemnizaţie de hrană lunară neacordată şi neplătită de către pârâţi; şi c) obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 18 alin. (1) şi (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 coroborate cu dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006.

Pârâtul Tribunalul Ilfov, prin reprezentant legal, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, faţă de dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 53/2003 sau Codul muncii) şi ale art. 18 alin. (1) şi (2) din Legea-cadru nr. 153/2017, în ceea ce priveşte plata indemnizaţiei de hrană pentru perioada detaşării reclamantei, respectiv 15 noiembrie 2021-1 iulie 2022.

Pârâta Curtea de Apel Bucureşti, prin reprezentant legal, a formulat întâmpinare, prin care, pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, având în vedere faptul că a fost acordată diurnă pentru perioada în discuţie.

Tribunalul judecă într-o cauză dintre cele prevăzute de art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Prin Încheierea de şedinţă din 10 aprilie 2025, instanţa de trimitere a reţinut că sesizarea este admisibilă, iar, în ceea ce priveşte condiţiile cumulative prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 pentru admisibilitatea sesizării, a apreciat că, deşi dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 se completează cu dispoziţiile Codului de procedură civilă, faţă de scopul declarat al legiuitorului avut în vedere la adoptarea actului normativ, precum şi faţă de modalitatea de reglementare, în concepţia Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 diferă condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept faţă de cele reglementate de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Astfel, titularul sesizării a apreciat că singura condiţie de admisibilitate a unei astfel de sesizări, în materia litigiilor privind stabilirea şi/sau plata drepturilor de natură salarială sau de pensie ale personalului plătit din fonduri publice, este ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea procesului, iar această chestiune de drept să nu facă nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Având în vedere modalitatea de formulare a textului, odată verificată îndeplinirea acestei condiţii, sesizarea este considerată obligatorie.

Instanţa de trimitere opinează că nu se mai impune stabilirea existenţei unei chestiuni de drept reale, veritabile, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu, astfel cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în jurisprudenţa consolidată, că este necesar potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, întrucât, din preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 reiese cu evidenţă că ceea ce a intenţionat legiuitorul a fost ca instanţa supremă să asigure o interpretare unitară a dispoziţiilor legale supuse interpretării în litigii privind salarizarea/dreptul la pensie a/al personalului plătit din fonduri publice. Cât timp sesizarea se dispune cu titlu imperativ, nu este lăsată la latitudinea instanţei care judecă procesul analizarea chestiunii privind dificultatea interpretării chestiunii de drept.

Titularul sesizării a mai precizat că, drept urmare a analizei centralizatoarelor privind hotărârile prealabile şi recursurile în interesul legii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în materia contenciosului administrativ şi a litigiilor de muncă, nu a fost identificată nicio hotărâre privind exact chestiunea de drept care face obiectul prezentei cauze. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Reclamanta şi pârâta Curtea de Apel Bucureşti nu şi-au exprimat punctul de vedere cu privire la fondul chestiunii de drept supuse dezlegării.

Pârâtul Tribunalul Ilfov, prin reprezentant legal, a arătat că, pe toată perioada detaşării, reclamanta a primit o indemnizaţie al cărei rol este de a compensa cheltuielile suplimentare de hrană şi de întreţinere generate de dislocarea sa din mediul de viaţă obişnuit. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Potrivit punctului de vedere exprimat de instanţa de trimitere, indemnizaţia de detaşare (sau diurna) reprezintă un drept material în legătură cu munca, stabilit în procente din indemnizaţia de încadrare brută lunară cuvenită magistratului, şi are rolul de indemnizaţie suplimentară cuvenită acestuia, ca urmare a faptului că îşi desfăşoară activitatea profesională într-o altă localitate decât cea de domiciliu, ceea ce implică din partea acestuia, în mod evident, un efort suplimentar, sub toate aspectele, fiind destinată să acopere cheltuielile de hrană, cheltuielile mărunte, uzuale, precum şi costul transportului în interiorul localităţii unde magistratul îşi desfăşoară activitatea. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

În raport cu întrebarea cu care a fost sesizată instanţa supremă în prezentul dosar nu a fost necesară consultarea jurisprudenţei instanţelor naţionale. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

În urma verificărilor efectuate, nu au fost identificate decizii ale Curţii Constituţionale care să prezinte relevanţă în soluţionarea prezentei sesizări. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Verificând jurisprudenţa obligatorie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în mecanismele de unificare a practicii judiciare, au fost identificate trei decizii care ar putea prezenta relevanţă în cauza de faţă, respectiv: – Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 69 din 11 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.269 din 17 decembrie 2024, prin care au fost admise sesizările conexate formulate de Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă şi de Curtea de Apel Târgu Mureş – Secţia I civilă în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile şi s-a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea art. 82 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a art. 7 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, şi ale Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, referitoare la pensiile de serviciu şi la acordarea indemnizaţiilor pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.275/2005, indemnizaţia de delegare/detaşare (diurna) nu intră în baza de calcul al pensiei de serviciu.”; – Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii nr. 13 din 16 septembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.052 din 21 octombrie 2024, prin care a fost admis recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov şi s-a stabilit că: ” În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 150 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, art. 7 din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 privind concediul de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor din administraţia publică, din regiile autonome cu specific deosebit şi din unităţile bugetare, republicată, cu modificările ulterioare, art. 22 din Ordonanţa Guvernului nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare şi alte drepturi ale funcţionarilor publici, precum şi creşterile salariale care se acordă funcţionarilor publici în anul 2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 232/2007, cu modificările ulterioare, art. 23 din Ordonanţa Guvernului nr. 10/2008 privind nivelul salariilor de bază şi al altor drepturi ale personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar şi personalului salarizat potrivit anexelor nr. II şi III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică, precum şi unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale şi a altor drepturi ale personalului contractual salarizat prin legi speciale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 177/2008, cu modificările şi completările ulterioare: Indemnizaţia de hrană reglementată de art. 18 din Legeacadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, nu intră în baza de calcul al indemnizaţiei de concediu de odihnă cuvenite personalului contractual plătit din fonduri publice şi funcţionarilor publici.”; – Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii nr. 3 din 7 februarie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 8 aprilie 2022, prin care a fost admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi s-a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare, pentru cuantificarea diurnei de care beneficiază judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora şi magistraţii-asistenţi, care sunt delegaţi sau detaşaţi în altă localitate decât cea de domiciliu, se va avea în vedere timpul efectiv lucrat, iar nu totalitatea zilelor calendaristice ce intră în calculul perioadei de delegare sau detaşare, după caz.” X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Asupra admisibilităţii sesizării

Temeiul sesizării este reprezentat de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, act normativ care cuprinde norme speciale de reglementare a procedurii hotărârii prealabile, în scopul asigurării unei practici judiciare unitare în materia litigiilor de muncă şi de contencios administrativ, ce vizează raporturile de serviciu ale personalului plătit din fonduri publice, precum şi în materia asigurărilor sociale, parţial derogatorii de la procedura de drept comun reglementată de dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, „Prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal”, iar conform alin. (3) al aceluiaşi articol „Prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică indiferent de natura şi obiectul proceselor prevăzute la alin. (1) şi (2), de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze”.

Conform art. 2 alin. (1) din acelaşi act normativ, „Dacă, în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Astfel, în procesele de tipul celor enumerate la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, legiuitorul delegat a instituit următoarele condiţii de admisibilitate pentru sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, circumscrisă domeniului de aplicare al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024; b) completul de judecată să fie învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac; c) existenţa unei chestiuni de drept susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu, de lămurirea căreia depinde soluţionarea pe fond a cauzei; d) chestiunea de drept invocată să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Verificând îndeplinirea acestor condiţii, se constată că procesul în care a fost formulată sesizarea are ca obiect obligarea pârâţilor la acordarea şi plata către reclamantă a indemnizaţiei de hrană lunare, pentru perioada în care reclamanta a fost detaşată în cadrul Judecătoriei Buftea (15 noiembrie 2021-1 iulie 2022), şi a dobânzii legale penalizatoare aferente fiecărei indemnizaţii de hrană lunare, calculată de la data de 10 a fiecărei luni pentru fiecare indemnizaţie de hrană lunară neacordată şi neplătită de către pârâţi.

Astfel, obiectul dedus judecăţii se încadrează în obiectul specific indicat la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, fiind vorba despre o cerere de chemare în judecată care priveşte stabilirea şi plata unor drepturi de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, reclamanta fiind magistrat şi făcând astfel parte din „Familia ocupaţională de funcţii bugetare «Justiţie» şi Curtea Constituţională” (anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017).

Cauza în care a fost formulată sesizarea se află în curs de soluţionare, în primă instanţă, pe rolul Tribunalului Braşov – Secţia I civilă.

În ceea ce priveşte condiţia existenţei unei chestiuni de drept, în lipsa unei definiţii legale a noţiunii, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept formată în aplicarea art. 519 din Codul de procedură civilă, s-a statuat în mod constant că, pentru a se putea discuta despre existenţa unei chestiuni de drept, este necesar ca problema de drept antamată „să necesite cu pregnanţă a fi lămurită, să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii” (a se vedea, exemplificativ, Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, şi Decizia nr. 70 din 23 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.112 din 11 decembrie 2023).

Noul act normativ reprezentat de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 a preluat sintagma utilizată în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă referitoare la existenţa „unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective”, aceasta regăsindu-se în cuprinsul art. 2 alin. (1) din ordonanţa de urgenţă menţionată.

De altfel, în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, s-a ţinut seama de „faptul că măsurile legislative propuse pot influenţa pozitiv activitatea instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept”.

În consecinţă, jurisprudenţa consolidată în legătură cu această condiţie de admisibilitate rămâne de actualitate şi sub imperiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, prin care s-a urmărit asigurarea unei practici judiciare unitare, care să elimine diferenţierile în materia stabilirii/plăţii drepturilor salariale ale personalului plătit din fonduri publice (a se vedea, exemplificativ, Decizia nr. 71 din 11 noiembrie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1330 din 31 decembrie 2024).

În aceste condiţii, se cuvine subliniat că nu orice chestiune de drept poate fi supusă dezlegării prin acest mecanism de unificare jurisprudenţială, ci numai aceea care ridică problema precarităţii textelor de lege, a caracterului lor dual şi complex.

În caz contrar, rolul instanţei supreme ar deveni unul de soluţionare directă a cauzei aflate pe rol şi ar neutraliza rolul constituţional al instanţei legal învestite de a judeca în mod direct şi efectiv procesul.

Pentru a se verifica îndeplinirea acestei condiţii este necesar ca sesizarea să respecte exigenţele impuse de art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care prevede că încheierea de sesizare va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor.

Autorul sesizării este ţinut să stabilească dacă există o problemă de interpretare a textului legal, care implică riscul unor dezlegări diferite în practica judiciară, prezentând diferitele variante de interpretare posibile şi argumentele de natură să le susţină.

Pentru a exista însă certitudinea că normele a căror interpretare se solicită sunt aplicabile în cauza în care a fost formulată sesizarea, este necesar ca în actul de sesizare să fie expuse aspectele factuale relevante reţinute de instanţa de trimitere în baza probatoriului administrat în cauză, deoarece instanţa supremă nu poate fi învestită cu dezlegarea unei chestiuni de drept invocate într-un proces în care situaţia de fapt sau cauza acţiunii cu care instanţa este învestită nu sunt deplin lămurite prin încheierea de sesizare.

Cu alte cuvinte, întrebarea adresată instanţei supreme nu poate fi disociată de contextul procesual care a generat-o, care trebuie să fie întotdeauna unul cazual şi să cuprindă exhaustiv toate elementele determinante ale cauzei, după administrarea probatoriului necesar lămuririi situaţiei de fapt.

De aceea, se impune o anumită claritate a sesizării, care să nu afecteze precizia analizei, pentru a exclude o interpretare dată pe tărâmul ipotezelor sau aparenţelor.

Ca atare, instanţa supremă nu poate fi învestită, în mecanismul hotărârii prealabile, cu interpretarea de principiu a unor norme de drept dacă circumstanţele cauzei care influenţează incidenţa normelor supuse interpretării nu sunt pe deplin clarificate/lămurite prin actul de sesizare şi nici rezolvate, în prealabil, incidentele procedurale care fac inutilă cercetarea fondului cauzei.

Aplicând aceste considerente în cadrul prezentei sesizări, se constată că, în cuprinsul încheierii întocmite de instanţa de trimitere, nu a fost prezentată situaţia de fapt reţinută de tribunal în baza probatoriului administrat în primă instanţă, ci au fost expuse numai susţinerile divergente ale părţilor, astfel încât nu se poate stabili cu certitudine aplicabilitatea în cauză a normelor a căror interpretare se solicită.

De asemenea, din examinarea cuprinsului încheierii de sesizare întocmite de către tribunal se constată lipsa oricăror argumente care să susţină concluzia în sensul că problema de drept ridicată în cauză prezintă un grad suficient de dificultate, de natură a justifica declanşarea acestui mecanism procedural de unificare a practicii judiciare. De altfel, instanţa de trimitere precizează explicit, în cuprinsul încheierii de sesizare, faptul că singura condiţie de admisibilitate a unei sesizări întemeiate pe dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, în materia litigiilor privind stabilirea şi/sau plata drepturilor de natură salarială sau de pensie ale personalului plătit din fonduri publice, este ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea procesului, iar această chestiune de drept să nu facă nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

În plus, cu prilejul exprimării opiniei sale, completul de judecată consideră fără echivoc faptul că „indemnizaţia de detaşare (sau diurna) reprezintă un drept material în legătură cu munca, stabilit în procente din indemnizaţia de încadrare brută lunară cuvenită magistratului, şi are rolul de indemnizaţie suplimentară cuvenită acestuia, ca urmare a faptului că îşi desfăşoară activitatea profesională într-o altă localitate decât cea de domiciliu, ceea ce implică din partea acestuia, în mod evident, un efort suplimentar, sub toate aspectele, fiind destinată să acopere cheltuielile de hrană, cheltuielile mărunte, uzuale, precum şi costul transportului în interiorul localităţii unde magistratul îşi desfăşoară activitatea”. Aşadar, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei nu a expus niciun dubiu cu privire la modul de interpretare a prevederilor legale indicate, neîntâmpinând nicio dificultate în determinarea înţelesului normei legale în discuţie.

Instanţa de trimitere nu a arătat argumentele pentru care consideră că problema de drept sesizată este susceptibilă a da naştere unor interpretări diferite. În contextul în care din cuprinsul încheierii de sesizare nu rezultă care ar fi dilema instanţei de trimitere cu privire la alte posibile interpretări ale cadrului legal şi nici obstacolele întâmpinate în îndeplinirea obligaţiei de a aplica norma legală în litigiul cu care este învestită, se impune concluzia că problema de drept supusă interpretării nu ridică o reală dificultate, neexistând riscul apariţiei unei practici neunitare, de natură să justifice intervenţia instanţei supreme.

În realitate, autorul sesizării nu se confruntă cu o dificultate reală în interpretarea normelor de drept incidente, ci urmăreşte mai degrabă ca instanţa supremă să verifice circumstanţele factuale şi să aplice legea în scopul soluţionării cauzei, cu toate că acest atribut intră şi este necesar să rămână în sfera de competenţă a instanţelor judecătoreşti (a se vedea, exemplificativ, Decizia nr. 55 din 13 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1102 din 19 noiembrie 2021, şi Decizia nr. 31 din 24 aprilie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 693 din 28 iulie 2023, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept).

Totodată, absenţa indicării elementelor de ambiguitate sau neclaritate a textelor relevă o solicitare de soluţionare, în concret, a raportului dedus judecăţii, cu atât mai mult cu cât revine instanţei de trimitere obligaţia identificării în concret a chestiunii de drept care necesită interpretare, exprimarea punctului său de vedere contribuind astfel la a se stabili dacă problema de drept, a cărei dezlegare o solicită instanţei supreme, este una reală, având vocaţie de a convinge, şi, din această perspectivă, că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate a sesizării.

De asemenea, se constată că încheierea de sesizare nu cuprinde niciun argument cu privire la pertinenţa problemei de drept în litigiul dedus judecăţii, instanţa de trimitere neefectuând nicio analiză şi neexpunând niciun considerent în sensul identificării legăturii cu cauza a respectivei chestiuni de drept la care se referă întrebarea adresată.

Or, în practica obligatorie a instanţei supreme, s-a statuat că, prealabil sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, instanţa de trimitere trebuie să stabilească şi să evidenţieze existenţa unei legături strânse între maniera de dezlegare a chestiunii de drept, în raport cu interpretările posibile prefigurate, şi soluţionarea pe fond a cauzei, deoarece în acest mod se reflectă utilitatea şi interesul în promovarea acestui mecanism procedural de unificare a practicii judiciare. De aceea, hotărârea prealabilă trebuie să fie de natură a produce un efect concret asupra soluţiei ce urmează a fi pronunţată de către instanţa de trimitere, cerinţa pertinenţei fiind expresia utilităţii pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate trebuie să o aibă în cadrul soluţionării litigiului, ceea ce presupune ca problema de drept ce face obiectul sesizării să fie direct incidentă pentru soluţionarea cauzei (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 42 din 16 septembrie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1036 din 16 octombrie 2024).

Din parcurgerea considerentelor expuse în încheierea de sesizare se observă lipsa oricăror argumente care să explice în ce fel ar depinde soluţia ce se va pronunţa în cauză de interpretarea dispoziţiilor legale menţionate generic în cuprinsul întrebării adresate, ceea ce determină, în lipsa unei minime argumentări şi, mai ales, în lipsa reţinerii unei situaţii de fapt pe baza probatoriului administrat, imposibilitatea de a se stabili utilitatea declanşării acestui mecanism procedural, nefiind reliefată legătura strânsă care trebuie să existe între maniera de dezlegare a chestiunii de drept, în raport cu interpretările posibile prefigurate, şi soluţionarea pe fond a cauzei.

Toate aceste neregularităţi ale actului de sesizare conduc în mod implicit la concluzia că instanţa de trimitere nu a demonstrat existenţa unei chestiuni de drept veritabile, apte a primi o dezlegare de principiu în mecanismul hotărârii prealabile.

Având în vedere că nu este îndeplinită una dintre condiţiile cumulative de admisibilitate a sesizării, nefiind respectate nici exigenţele instituite de prevederile art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, se impune respingerea sesizării, ca inadmisibilă.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,