ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 424/2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este legal constituit, conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna magistrat-asistent Elena-Mădălina Ivănescu, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Brașov - Secția I civilă în Dosarul nr. 5.432/105/2022.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părților, conform dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă. Părțile nu au formulat puncte de vedere cu privire la chestiunea de drept.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Prin Încheierea din 10 aprilie 2025, pronunțată în Dosarul nr. 5.432/105/2022, Tribunalul Brașov - Secția I civilă a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul dispozițiilor art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluționarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și a proceselor privind prestații de asigurări sociale (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă, în interpretarea dispozițiilor art. 18 alin. (1) și (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, persoana detașată are dreptul la indemnizația de hrană pentru perioada în care a fost detașată, având în vedere că aceasta a beneficiat de contravaloarea diurnei pe această perioadă.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 25 aprilie 2025 cu nr. 905/1/2025, termenul de judecată fiind stabilit la data de 24 noiembrie 2025. II. Dispozițiile legale supuse interpretării

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017) "

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006) " Art. 13. - (1) Judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora și magistrații-asistenți, care sunt detașați sau delegați în altă localitate decât cea de domiciliu, beneficiază, pe toată durata delegării sau detașării, de următoarele drepturi: a) diurnă în cuantum de 2% din indemnizația de încadrare brută lunară, dar nu mai puțin decât cuantumul prevăzut pentru personalul din unitățile bugetare; (...). (3) Prevederile alin. (1) se completează, după caz, cu reglementările aplicabile personalului din instituțiile publice." III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia a fost invocată chestiunea de drept

Prin Cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov - Secția I civilă la 30.05.2024 (ca urmare a declinărilor succesive de competență), reclamanta AB, în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Ilfov, prin reprezentant legal, și Curtea de Apel București, prin reprezentant legal, a solicitat instanței de judecată ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună următoarele: a) obligarea pârâților Tribunalul Ilfov și Curtea de Apel București la acordarea și plata către reclamantă a indemnizației de hrană, pentru fiecare lună, începând cu data detașării - 15 noiembrie 2021 - până la 1 iulie 2022, data încetării detașării reclamantei în cadrul Judecătoriei Buftea; b) obligarea pârâților Tribunalul Ilfov și Curtea de Apel București la plata către reclamantă a dobânzii legale penalizatoare aferente fiecărei indemnizații de hrană lunare, dobândă calculată de la data de 10 a fiecărei luni pentru fiecare indemnizație de hrană lunară neacordată și neplătită de către pârâți; și c) obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 18 alin. (1) și (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 coroborate cu dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 27/2006.

Pârâtul Tribunalul Ilfov, prin reprezentant legal, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, față de dispozițiile art. 46 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 53/2003 sau Codul muncii) și ale art. 18 alin. (1) și (2) din Legea-cadru nr. 153/2017, în ceea ce privește plata indemnizației de hrană pentru perioada detașării reclamantei, respectiv 15 noiembrie 2021-1 iulie 2022.

Pârâta Curtea de Apel București, prin reprezentant legal, a formulat întâmpinare, prin care, pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, având în vedere faptul că a fost acordată diurnă pentru perioada în discuție.

Tribunalul judecă într-o cauză dintre cele prevăzute de art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024. IV. Motivele reținute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Prin Încheierea de ședință din 10 aprilie 2025, instanța de trimitere a reținut că sesizarea este admisibilă, iar, în ceea ce privește condițiile cumulative prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 pentru admisibilitatea sesizării, a apreciat că, deși dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 se completează cu dispozițiile Codului de procedură civilă, față de scopul declarat al legiuitorului avut în vedere la adoptarea actului normativ, precum și față de modalitatea de reglementare, în concepția Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 diferă condițiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept față de cele reglementate de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Astfel, titularul sesizării a apreciat că singura condiție de admisibilitate a unei astfel de sesizări, în materia litigiilor privind stabilirea și/sau plata drepturilor de natură salarială sau de pensie ale personalului plătit din fonduri publice, este ca Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea procesului, iar această chestiune de drept să nu facă nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Având în vedere modalitatea de formulare a textului, odată verificată îndeplinirea acestei condiții, sesizarea este considerată obligatorie.

Instanța de trimitere opinează că nu se mai impune stabilirea existenței unei chestiuni de drept reale, veritabile, susceptibile să dea naștere unor interpretări diferite pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu, astfel cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție, în jurisprudența consolidată, că este necesar potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, întrucât, din preambulul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 reiese cu evidență că ceea ce a intenționat legiuitorul a fost ca instanța supremă să asigure o interpretare unitară a dispozițiilor legale supuse interpretării în litigii privind salarizarea/dreptul la pensie a/al personalului plătit din fonduri publice. Cât timp sesizarea se dispune cu titlu imperativ, nu este lăsată la latitudinea instanței care judecă procesul analizarea chestiunii privind dificultatea interpretării chestiunii de drept.

Titularul sesizării a mai precizat că, drept urmare a analizei centralizatoarelor privind hotărârile prealabile și recursurile în interesul legii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în materia contenciosului administrativ și a litigiilor de muncă, nu a fost identificată nicio hotărâre privind exact chestiunea de drept care face obiectul prezentei cauze. V. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Reclamanta și pârâta Curtea de Apel București nu și-au exprimat punctul de vedere cu privire la fondul chestiunii de drept supuse dezlegării.

Pârâtul Tribunalul Ilfov, prin reprezentant legal, a arătat că, pe toată perioada detașării, reclamanta a primit o indemnizație al cărei rol este de a compensa cheltuielile suplimentare de hrană și de întreținere generate de dislocarea sa din mediul de viață obișnuit. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Potrivit punctului de vedere exprimat de instanța de trimitere, indemnizația de detașare (sau diurna) reprezintă un drept material în legătură cu munca, stabilit în procente din indemnizația de încadrare brută lunară cuvenită magistratului, și are rolul de indemnizație suplimentară cuvenită acestuia, ca urmare a faptului că își desfășoară activitatea profesională într-o altă localitate decât cea de domiciliu, ceea ce implică din partea acestuia, în mod evident, un efort suplimentar, sub toate aspectele, fiind destinată să acopere cheltuielile de hrană, cheltuielile mărunte, uzuale, precum și costul transportului în interiorul localității unde magistratul își desfășoară activitatea. VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

În raport cu întrebarea cu care a fost sesizată instanța supremă în prezentul dosar nu a fost necesară consultarea jurisprudenței instanțelor naționale. VIII. Jurisprudența Curții Constituționale

În urma verificărilor efectuate, nu au fost identificate decizii ale Curții Constituționale care să prezinte relevanță în soluționarea prezentei sesizări. IX. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

Verificând jurisprudența obligatorie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în mecanismele de unificare a practicii judiciare, au fost identificate trei decizii care ar putea prezenta relevanță în cauza de față, respectiv: - Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 69 din 11 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.269 din 17 decembrie 2024, prin care au fost admise sesizările conexate formulate de Curtea de Apel Pitești - Secția I civilă și de Curtea de Apel Târgu Mureș - Secția I civilă în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile și s-a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea art. 82 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a art. 7 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, și ale Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, referitoare la pensiile de serviciu și la acordarea indemnizațiilor pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.275/2005, indemnizația de delegare/detașare (diurna) nu intră în baza de calcul al pensiei de serviciu."; - Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii nr. 13 din 16 septembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.052 din 21 octombrie 2024, prin care a fost admis recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov și s-a stabilit că: " În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 150 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, art. 7 din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare, republicată, cu modificările ulterioare, art. 22 din Ordonanța Guvernului nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare și alte drepturi ale funcționarilor publici, precum și creșterile salariale care se acordă funcționarilor publici în anul 2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 232/2007, cu modificările ulterioare, art. 23 din Ordonanța Guvernului nr. 10/2008 privind nivelul salariilor de bază și al altor drepturi ale personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar și personalului salarizat potrivit anexelor nr. II și III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică, precum și unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale personalului contractual salarizat prin legi speciale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 177/2008, cu modificările și completările ulterioare: Indemnizația de hrană reglementată de art. 18 din Legeacadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, nu intră în baza de calcul al indemnizației de concediu de odihnă cuvenite personalului contractual plătit din fonduri publice și funcționarilor publici."; - Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii nr. 3 din 7 februarie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 8 aprilie 2022, prin care a fost admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și s-a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare, pentru cuantificarea diurnei de care beneficiază judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora și magistrații-asistenți, care sunt delegați sau detașați în altă localitate decât cea de domiciliu, se va avea în vedere timpul efectiv lucrat, iar nu totalitatea zilelor calendaristice ce intră în calculul perioadei de delegare sau detașare, după caz." X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024. XI. Înalta Curte de Casație și Justiție Asupra admisibilității sesizării

Temeiul sesizării este reprezentat de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, act normativ care cuprinde norme speciale de reglementare a procedurii hotărârii prealabile, în scopul asigurării unei practici judiciare unitare în materia litigiilor de muncă și de contencios administrativ, ce vizează raporturile de serviciu ale personalului plătit din fonduri publice, precum și în materia asigurărilor sociale, parțial derogatorii de la procedura de drept comun reglementată de dispozițiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, "Prezenta ordonanță de urgență se aplică în procesele privind stabilirea și/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/și cele privind raporturile de muncă și de serviciu ale acestui personal", iar conform alin. (3) al aceluiași articol "Prezenta ordonanță de urgență se aplică indiferent de natura și obiectul proceselor prevăzute la alin. (1) și (2), de calitatea părților ori de instanța competentă să le soluționeze".

Conform art. 2 alin. (1) din același act normativ, "Dacă, în cursul judecății proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță sau în calea de atac, verificând și constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Astfel, în procesele de tipul celor enumerate la art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, legiuitorul delegat a instituit următoarele condiții de admisibilitate pentru sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile: a) existența unei cauze aflate în curs de judecată, circumscrisă domeniului de aplicare al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024; b) completul de judecată să fie învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță sau în calea de atac; c) existența unei chestiuni de drept susceptibile să dea naștere unor interpretări diferite pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu, de lămurirea căreia depinde soluționarea pe fond a cauzei; d) chestiunea de drept invocată să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare și nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Verificând îndeplinirea acestor condiții, se constată că procesul în care a fost formulată sesizarea are ca obiect obligarea pârâților la acordarea și plata către reclamantă a indemnizației de hrană lunare, pentru perioada în care reclamanta a fost detașată în cadrul Judecătoriei Buftea (15 noiembrie 2021-1 iulie 2022), și a dobânzii legale penalizatoare aferente fiecărei indemnizații de hrană lunare, calculată de la data de 10 a fiecărei luni pentru fiecare indemnizație de hrană lunară neacordată și neplătită de către pârâți.

Astfel, obiectul dedus judecății se încadrează în obiectul specific indicat la art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, fiind vorba despre o cerere de chemare în judecată care privește stabilirea și plata unor drepturi de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, reclamanta fiind magistrat și făcând astfel parte din "Familia ocupațională de funcții bugetare «Justiție» și Curtea Constituțională" (anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017).

Cauza în care a fost formulată sesizarea se află în curs de soluționare, în primă instanță, pe rolul Tribunalului Brașov - Secția I civilă.

În ceea ce privește condiția existenței unei chestiuni de drept, în lipsa unei definiții legale a noțiunii, în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept formată în aplicarea art. 519 din Codul de procedură civilă, s-a statuat în mod constant că, pentru a se putea discuta despre existența unei chestiuni de drept, este necesar ca problema de drept antamată "să necesite cu pregnanță a fi lămurită, să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății" (a se vedea, exemplificativ, Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, și Decizia nr. 70 din 23 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.112 din 11 decembrie 2023).

Noul act normativ reprezentat de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 a preluat sintagma utilizată în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă referitoare la existența "unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective", aceasta regăsindu-se în cuprinsul art. 2 alin. (1) din ordonanța de urgență menționată.

De altfel, în preambulul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, s-a ținut seama de "faptul că măsurile legislative propuse pot influența pozitiv activitatea instanțelor judecătorești, în condițiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept".

În consecință, jurisprudența consolidată în legătură cu această condiție de admisibilitate rămâne de actualitate și sub imperiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, prin care s-a urmărit asigurarea unei practici judiciare unitare, care să elimine diferențierile în materia stabilirii/plății drepturilor salariale ale personalului plătit din fonduri publice (a se vedea, exemplificativ, Decizia nr. 71 din 11 noiembrie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1330 din 31 decembrie 2024).

În aceste condiții, se cuvine subliniat că nu orice chestiune de drept poate fi supusă dezlegării prin acest mecanism de unificare jurisprudențială, ci numai aceea care ridică problema precarității textelor de lege, a caracterului lor dual și complex.

În caz contrar, rolul instanței supreme ar deveni unul de soluționare directă a cauzei aflate pe rol și ar neutraliza rolul constituțional al instanței legal învestite de a judeca în mod direct și efectiv procesul.

Pentru a se verifica îndeplinirea acestei condiții este necesar ca sesizarea să respecte exigențele impuse de art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care prevede că încheierea de sesizare va cuprinde motivele care susțin admisibilitatea sesizării, punctul de vedere al completului de judecată și al părților.

Autorul sesizării este ținut să stabilească dacă există o problemă de interpretare a textului legal, care implică riscul unor dezlegări diferite în practica judiciară, prezentând diferitele variante de interpretare posibile și argumentele de natură să le susțină.

Pentru a exista însă certitudinea că normele a căror interpretare se solicită sunt aplicabile în cauza în care a fost formulată sesizarea, este necesar ca în actul de sesizare să fie expuse aspectele factuale relevante reținute de instanța de trimitere în baza probatoriului administrat în cauză, deoarece instanța supremă nu poate fi învestită cu dezlegarea unei chestiuni de drept invocate într-un proces în care situația de fapt sau cauza acțiunii cu care instanța este învestită nu sunt deplin lămurite prin încheierea de sesizare.

Cu alte cuvinte, întrebarea adresată instanței supreme nu poate fi disociată de contextul procesual care a generat-o, care trebuie să fie întotdeauna unul cazual și să cuprindă exhaustiv toate elementele determinante ale cauzei, după administrarea probatoriului necesar lămuririi situației de fapt.

De aceea, se impune o anumită claritate a sesizării, care să nu afecteze precizia analizei, pentru a exclude o interpretare dată pe tărâmul ipotezelor sau aparențelor.

Ca atare, instanța supremă nu poate fi învestită, în mecanismul hotărârii prealabile, cu interpretarea de principiu a unor norme de drept dacă circumstanțele cauzei care influențează incidența normelor supuse interpretării nu sunt pe deplin clarificate/lămurite prin actul de sesizare și nici rezolvate, în prealabil, incidentele procedurale care fac inutilă cercetarea fondului cauzei.

Aplicând aceste considerente în cadrul prezentei sesizări, se constată că, în cuprinsul încheierii întocmite de instanța de trimitere, nu a fost prezentată situația de fapt reținută de tribunal în baza probatoriului administrat în primă instanță, ci au fost expuse numai susținerile divergente ale părților, astfel încât nu se poate stabili cu certitudine aplicabilitatea în cauză a normelor a căror interpretare se solicită.

De asemenea, din examinarea cuprinsului încheierii de sesizare întocmite de către tribunal se constată lipsa oricăror argumente care să susțină concluzia în sensul că problema de drept ridicată în cauză prezintă un grad suficient de dificultate, de natură a justifica declanșarea acestui mecanism procedural de unificare a practicii judiciare. De altfel, instanța de trimitere precizează explicit, în cuprinsul încheierii de sesizare, faptul că singura condiție de admisibilitate a unei sesizări întemeiate pe dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, în materia litigiilor privind stabilirea și/sau plata drepturilor de natură salarială sau de pensie ale personalului plătit din fonduri publice, este ca Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea procesului, iar această chestiune de drept să nu facă nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

În plus, cu prilejul exprimării opiniei sale, completul de judecată consideră fără echivoc faptul că "indemnizația de detașare (sau diurna) reprezintă un drept material în legătură cu munca, stabilit în procente din indemnizația de încadrare brută lunară cuvenită magistratului, și are rolul de indemnizație suplimentară cuvenită acestuia, ca urmare a faptului că își desfășoară activitatea profesională într-o altă localitate decât cea de domiciliu, ceea ce implică din partea acestuia, în mod evident, un efort suplimentar, sub toate aspectele, fiind destinată să acopere cheltuielile de hrană, cheltuielile mărunte, uzuale, precum și costul transportului în interiorul localității unde magistratul își desfășoară activitatea". Așadar, completul de judecată învestit cu soluționarea cauzei nu a expus niciun dubiu cu privire la modul de interpretare a prevederilor legale indicate, neîntâmpinând nicio dificultate în determinarea înțelesului normei legale în discuție.

Instanța de trimitere nu a arătat argumentele pentru care consideră că problema de drept sesizată este susceptibilă a da naștere unor interpretări diferite. În contextul în care din cuprinsul încheierii de sesizare nu rezultă care ar fi dilema instanței de trimitere cu privire la alte posibile interpretări ale cadrului legal și nici obstacolele întâmpinate în îndeplinirea obligației de a aplica norma legală în litigiul cu care este învestită, se impune concluzia că problema de drept supusă interpretării nu ridică o reală dificultate, neexistând riscul apariției unei practici neunitare, de natură să justifice intervenția instanței supreme.

În realitate, autorul sesizării nu se confruntă cu o dificultate reală în interpretarea normelor de drept incidente, ci urmărește mai degrabă ca instanța supremă să verifice circumstanțele factuale și să aplice legea în scopul soluționării cauzei, cu toate că acest atribut intră și este necesar să rămână în sfera de competență a instanțelor judecătorești (a se vedea, exemplificativ, Decizia nr. 55 din 13 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1102 din 19 noiembrie 2021, și Decizia nr. 31 din 24 aprilie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 693 din 28 iulie 2023, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept).

Totodată, absența indicării elementelor de ambiguitate sau neclaritate a textelor relevă o solicitare de soluționare, în concret, a raportului dedus judecății, cu atât mai mult cu cât revine instanței de trimitere obligația identificării în concret a chestiunii de drept care necesită interpretare, exprimarea punctului său de vedere contribuind astfel la a se stabili dacă problema de drept, a cărei dezlegare o solicită instanței supreme, este una reală, având vocație de a convinge, și, din această perspectivă, că sunt întrunite condițiile de admisibilitate a sesizării.

De asemenea, se constată că încheierea de sesizare nu cuprinde niciun argument cu privire la pertinența problemei de drept în litigiul dedus judecății, instanța de trimitere neefectuând nicio analiză și neexpunând niciun considerent în sensul identificării legăturii cu cauza a respectivei chestiuni de drept la care se referă întrebarea adresată.

Or, în practica obligatorie a instanței supreme, s-a statuat că, prealabil sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, instanța de trimitere trebuie să stabilească și să evidențieze existența unei legături strânse între maniera de dezlegare a chestiunii de drept, în raport cu interpretările posibile prefigurate, și soluționarea pe fond a cauzei, deoarece în acest mod se reflectă utilitatea și interesul în promovarea acestui mecanism procedural de unificare a practicii judiciare. De aceea, hotărârea prealabilă trebuie să fie de natură a produce un efect concret asupra soluției ce urmează a fi pronunțată de către instanța de trimitere, cerința pertinenței fiind expresia utilității pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate trebuie să o aibă în cadrul soluționării litigiului, ceea ce presupune ca problema de drept ce face obiectul sesizării să fie direct incidentă pentru soluționarea cauzei (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 42 din 16 septembrie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1036 din 16 octombrie 2024).

Din parcurgerea considerentelor expuse în încheierea de sesizare se observă lipsa oricăror argumente care să explice în ce fel ar depinde soluția ce se va pronunța în cauză de interpretarea dispozițiilor legale menționate generic în cuprinsul întrebării adresate, ceea ce determină, în lipsa unei minime argumentări și, mai ales, în lipsa reținerii unei situații de fapt pe baza probatoriului administrat, imposibilitatea de a se stabili utilitatea declanșării acestui mecanism procedural, nefiind reliefată legătura strânsă care trebuie să existe între maniera de dezlegare a chestiunii de drept, în raport cu interpretările posibile prefigurate, și soluționarea pe fond a cauzei.

Toate aceste neregularități ale actului de sesizare conduc în mod implicit la concluzia că instanța de trimitere nu a demonstrat existența unei chestiuni de drept veritabile, apte a primi o dezlegare de principiu în mecanismul hotărârii prealabile.

Având în vedere că nu este îndeplinită una dintre condițiile cumulative de admisibilitate a sesizării, nefiind respectate nici exigențele instituite de prevederile art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, se impune respingerea sesizării, ca inadmisibilă.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,