Decizia nr. 416 din 24 noiembrie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Elena-Mădălina Ivănescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizările conexate formulate de Tribunalul Dâmboviţa – Secţia I civilă în dosarele nr. 6.608/315/2024 şi nr. 6.607/315/2024.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă. Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere – S.A., prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Bucureşti, a depus un punct de vedere.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea din 17 aprilie 2025 pronunţată în Dosarul nr. 6.608/315/2024, Tribunalul Dâmboviţa – Secţia I civilă a dispus, în temeiul dispoziţiilor art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarele chestiuni de drept: Dacă, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 711 din Codul de procedură civilă raportate la prevederile art. 2.513 din Codul civil, prescripţia dreptului de a obţine executarea silită poate fi invocată atât pe calea contestaţiei la executare în condiţiile art. 715 alin. (1) pct. 3 din Codul de procedură civilă, cât şi pe calea contestaţiei la executare în condiţiile art. 715 alin. (1) pct. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă. Dacă, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 709 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, actul de executare îndeplinit de executor priveşte orice act de executare silită efectuat de executor sau doar actul prin care se execută efectiv debitorul prin valorificarea bunurilor acestuia.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 6 iunie 2025 cu nr. 1.237/1/2025, termenul de judecată fiind stabilit la 24 noiembrie 2025.

Prin Încheierea din 17 aprilie 2025 pronunţată în Dosarul nr. 6.607/315/2024, Tribunalul Dâmboviţa – Secţia I civilă a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la aceleaşi chestiuni de drept redate la paragraful 7.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 6 iunie 2025 cu nr. 1.238/1/2025, dosarul fiind conexat la Dosarul nr. 1.237/1/2025. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul de procedură civilă) ” Art. 709. – (1) Cursul prescripţiei se întrerupe: 1. pe data îndeplinirii de către debitor, înainte de începerea executării silite sau în cursul acesteia, a unui act voluntar de executare a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu ori a recunoaşterii, în orice alt mod, a datoriei; 2. pe data depunerii cererii de executare, însoţită de titlul executoriu, chiar dacă a fost adresată unui organ de executare necompetent; 3. pe data depunerii cererii de intervenţie în cadrul urmăririi silite pornite de alţi creditori; 4. pe data îndeplinirii în cursul executării silite a unui act de executare; 5. pe data depunerii cererii de reluare a executării; 6. în alte cazuri prevăzute de lege. (2) După întrerupere, începe să curgă un nou termen de prescripţie. (3) Prescripţia nu este întreruptă dacă executarea silită a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea.” ” Art. 711. – Prevederile prezentului capitol se completează cu dispoziţiile Codului civil privitoare la prescripţia extinctivă.” ” Art. 715. – (1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, contestaţia privitoare la executarea silită propriu-zisă se poate face în termen de 15 zile de la data când: 1. contestatorul a luat cunoştinţă de actul de executare pe care-l contestă; 2. cel interesat a primit comunicarea ori, după caz, înştiinţarea privind înfiinţarea popririi. Dacă poprirea este înfiinţată asupra unor venituri periodice, termenul de contestaţie pentru debitor începe cel mai târziu la data efectuării primei reţineri din aceste venituri de către terţul poprit; 3. debitorul care contestă executarea însăşi a primit încheierea de încuviinţare a executării sau somaţia ori de la data când a luat cunoştinţă de primul act de executare, în cazurile în care nu a primit încheierea de încuviinţare a executării şi nici somaţia sau executarea se face fără somaţie. (…)”.

Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul civil) ” Art. 2.513. – Momentul până la care se poate invoca prescripţia Prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.” III. Expunerea succintă a proceselor în cadrul cărora au fost invocate chestiunile de drept Dosarul nr. 6.608/315/2024 (Sesizarea nr. 1.237/1/2025)

Prin contestaţia la executare silită formulată împotriva executării silite realizate în cadrul Dosarului nr. 484/2014 aflat pe rolul Biroului Executorului Judecătoresc ABC, înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgovişte cu nr. 6.608/315/2024, contestatorul CD a solicitat, în contradictoriu cu Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere – S.A. – Centrul de Studii Tehnice Rutiere şi Informatică (CNAIR – S.A. – CESTRIN): anularea actelor de executare silită, printre motivele invocate fiind prescripţia dreptului de a cere executarea silită faţă de lipsa unor demersuri efectuate de executorul judecătoresc, opozabile debitorului, în temeiul art. 712, 706 şi 707 din Codul de procedură civilă.

Prin Sentinţa civilă nr. 5.042 din 26 noiembrie 2024, Judecătoria Târgovişte a admis excepţia tardivităţii contestaţiei la executarea silită însăşi, a admis în parte contestaţia la executare şi a anulat somaţia emisă la data de 20.01.2023, constatând prescris dreptul intimatei-creditoare de a continua executarea silită.

În motivarea soluţiei indicate în cele de mai sus, instanţa de fond a reţinut că, potrivit art. 706 din Codul de procedură civilă, prin formularea unei cereri de executare silită se produce efectul întreruptiv de prescripţie şi curge un nou termen de prescripţie a executării silite, susceptibil la rândul său de întrerupere prin efectuarea de către executorul judecătoresc de acte de executare. În cauză, la data cererii de executare silită, respectiv 11.02.2014, a operat o primă întrerupere a termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită, iar actele de executare din 5.11.2014 – somaţia şi încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare – au avut efectul întreruperii termenului de prescripţie, termen care, în condiţiile în care intimata nu a reuşit să probeze existenţa unei cauze de suspendare/întrerupere, s-a împlinit la data de 5.11.2017.

Împotriva Sentinţei civile nr. 5.042 din 26 noiembrie 2024 pronunţate de Judecătoria Târgovişte a formulat apel creditoarea CNAIR – S.A. – CESTRIN, prin care a solicitat schimbarea în tot a sentinţei apelate, motivând în esenţă că, potrivit art. 708 alin. (1) din Codul de procedură civilă, termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită se suspendă cât timp debitorul nu are bunuri urmăribile sau care nu au putut fi valorificate ori îşi sustrage veniturile şi bunurile de la urmărire, astfel că, în cauză, cursul prescripţiei a fost suspendat prin poprirea înfiinţată asupra conturilor debitorului la data de 5.11.2014.

Intimatul-debitor a formulat întâmpinare la apel, prin care a solicitat respingerea căii de atac, susţinând, în esenţă, că, în condiţiile în care în intervalul 2014-2023 nu au fost efectuate „formalităţi de executare” pentru identificarea veniturilor debitorului, „cereri de stăruinţă în executare” şi nu există un proces-verbal de insolvabilitate a debitorului, în cauză, cursul prescripţiei dreptului de a solicita executarea silită nu a fost suspendat. Dosarul nr. 6.607/315/2024 (Sesizarea nr. 1.238/1/2025)

Prin contestaţia la executare silită formulată împotriva executării silite realizate în cadrul Dosarului de executare silită nr. 483/2014 aflat pe rolul Biroului Executorului Judecătoresc ABC, înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgovişte cu nr. 6.607/315/2024, contestatorul CD a solicitat, în contradictoriu cu CNAIR – S.A. – CESTRIN: anularea actelor de executare silită, printre motivele invocate fiind prescripţia dreptului de a cere executarea silită faţă de lipsa unor demersuri efectuate de executorul judecătoresc, opozabile debitorului, în temeiul art. 712, 706 şi 707 din Codul de procedură civilă.

Prin Sentinţa civilă nr. 5.041 din 26 noiembrie 2024, Judecătoria Târgovişte a admis excepţia tardivităţii contestaţiei la executarea silită însăşi, a respins excepţia tardivităţii contestaţiei la executare silită formulate împotriva somaţiei mobiliare emise la 20.01.2023 şi a anulat această somaţie, constatând prescris dreptul creditoarei de a continua executarea silită.

Instanţa de fond a procedat la calificarea contestaţiei la executare formulate prin raportare la motivele invocate de contestator, în baza art. 22 alin. (4) din Codul de procedură civilă, şi a reţinut că prescripţia dreptului de a cere executarea silită este un motiv ce priveşte contestaţia împotriva somaţiei mobiliare prin prisma faptului că debitorul s-a raportat la termenul de trei ani curs de la data cererii de executare silită şi care s-ar fi împlinit anterior înfiinţării popririi contestate, iar nu la prescripţia împlinită anterior cererii de executare silită, caz în care acest motiv ar fi fost unul de contestaţie împotriva executării silite înseşi.

În ceea ce priveşte prescripţia dreptului de a continua executarea silită, instanţa de fond a reţinut că, în conformitate cu prevederile art. 706 din Codul de procedură civilă, în materia prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, îndată ce este depusă o cerere de executare silită şi se produce efectul întreruptiv de prescripţie, curge un nou termen de prescripţie a executării silite, susceptibil la rândul său de întrerupere prin efectuarea de către executorul judecătoresc de acte de executare.

S-a reţinut, totodată, că, la data cererii de executare silită din 11.02.2014, a operat o primă întrerupere a termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită, iar ulterior, prin actele de executare efectuate de executorul judecătoresc la data de 26.11.2014, respectiv somaţie adresată debitorului şi încheiere de stabilire a cheltuielilor de executare silită, a operat o nouă întrerupere a termenului de prescripţie, care s-a împlinit la 26.11.2017, anterior efectuării următorului act de executare în cauză, ce face obiectul contestaţiei la executare silită.

Împotriva Sentinţei civile nr. 5.041 din 26 noiembrie 2024 pronunţate de Judecătoria Târgovişte a formulat apel creditoarea CNAIR – S.A. – CESTRIN, prin care a solicitat schimbarea în tot a sentinţei apelate, solicitând a fi avute în vedere dispoziţiile art. 709 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă, coroborate cu cele ale art. 2.541 alin. (4) din Codul civil. Totodată, apelanta a invocat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului („CEDO”) în materia dreptului reglementat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).

Intimatul-debitor a formulat întâmpinare la apel, prin care a solicitat respingerea căii de atac, invocând prevederile art. 699 şi art. 705 alin. (1) din Codul de procedură civilă, precum şi considerentele Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 11 din 16 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 430 din 21 mai 2018 (Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 11/2018). IV. Motivele reţinute de titularii sesizărilor cu privire la admisibilitatea procedurii Dosarul nr. 6.608/315/2024 (Sesizarea nr. 1.237/1/2025)

Prin Încheierea de şedinţă din 17 aprilie 2025, instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, respectiv: a) cauza are ca obiect contestaţie la executare şi se află în curs de judecată, în faza procesuală a apelului, în ultimă instanţă, pe rolul Tribunalului Dâmboviţa – Secţia I civilă; b) de chestiunile de drept în discuţie depinde soluţionarea pe fond a cauzei, tribunalul prezentând, pe scurt, în argumentarea îndeplinirii acestei condiţii, cererile şi apărările părţilor din dosar; c) problemele în discuţie reprezintă chestiuni dificile de drept, conform argumentelor redate în continuare. Referitor la chestiunea de drept ce vizează invocarea prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită, instanţa de trimitere a arătat că dificultatea acesteia rezidă în corelarea dispoziţiilor ce reglementează prescripţia dreptului de a obţine executarea silită din cuprinsul art. 706-711 din Codul de procedură civilă cu cele ce reglementează dreptul comun al prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, cuprinse în art. 2.500-2.544 din Codul civil. Prevederile art. 711 din Codul de procedură civilă trimit în completare la dispoziţiile privitoare la prescripţia extinctivă din Codul civil, iar Codul de procedură civilă nu prevede reguli în materia invocării prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită, fiind necesară completarea în această materie. Referitor la chestiunea de drept ce vizează aptitudinea unui act de executare îndeplinit în cursul executării silite de a întrerupe cursul prescripţiei, conform art. 709 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, se notează că menţionarea generică a noţiunii de „act de executare” determină asocierea sau asimilarea cu toate actele executorului judecătoresc, astfel cum acestea sunt indicate de art. 656 din acelaşi cod; d) chestiunile de drept în discuţie sunt noi şi nu au făcut obiectul unei dezlegări în cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare de la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. De asemenea, se arată că noutatea chestiunii de drept poate să rezide şi în faptul că problema de drept nu a mai fost dedusă anterior judecăţii sau în cazul unei perspective juridice noi sub care este privită o chestiune de drept într-o cauză dedusă judecăţii şi care necesită a fi lămurită. Dosarul nr. 6.607/315/2024 (Sesizarea nr. 1.238/1/2025)

Prin Încheierea de şedinţă din 17 aprilie 2025, instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, motivarea în acest sens fiind similară cu cea din cadrul Dosarului nr. 6.608/315/2024 (Sesizarea nr. 1.237/1/2025). V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept Dosarul nr. 6.608/315/2024 (Sesizarea nr. 1.237/1/2025)

Potrivit punctului de vedere formulat de apelantul-creditor: – în ceea ce priveşte prima chestiune de drept, dat fiind efectul constatării intervenirii prescripţiei extinctive, efect ce vizează valabilitatea executării silite înseşi, prescripţia dreptului de a obţine executarea silită poate fi invocată pe calea contestaţiei la executare numai în condiţiile prevăzute de art. 715 alin. (1) pct. 3 din Codul de procedură civilă. Totodată, invocarea excepţiei prescripţiei dreptului de a cere executarea silită este o apărare inadmisibilă dacă este cuprinsă în concret în motivarea solicitării de anulare a unui anumit act de executare silită subsecvent, deoarece, prin consecinţele implicate, vizează anularea executării silite înseşi. Invocarea acestui motiv de anulare a executării este opţională pentru contestator, instanţa neputând să îl invoce din oficiu, astfel că neinvocarea poate fi interpretată ca o alegere conştientă a debitorului. Dacă s-ar aprecia că excepţia prescripţiei dreptului de executare silită invocată cu privire la un act de executare silită subsecvent va produce efecte doar pentru viitor, neafectând eventualele sume de bani deja obţinute în baza actelor de executare silită anterioare, ar fi lipsită de logică aprecierea că anumite sume de bani s-au reţinut în mod legitim în baza unui titlu executoriu rămas fără putere executorie, iar, dacă distribuirea nu s-a realizat deja, respectivele sume nu vor mai putea fi distribuite şi, astfel, constatarea prescripţiei va avea şi efecte retroactive, lipsind de efect actele de executare ce nu au fost atacate; – în ceea ce priveşte cea de-a doua chestiune de drept, actul de executare îndeplinit de către executorul judecătoresc priveşte orice act de executare silită efectuat de către acesta, cu atât mai mult în cazul în care executarea silită se realizează sub forma popririi. În cazul în care executorul judecătoresc emite adrese de înfiinţare a popririi asupra contului debitorului, însă, prin nealimentarea contului, este împiedicată realizarea în concret a creanţei, cât timp poprirea confirmată este valabilă până la achitarea integrală a obligaţiilor prevăzute în titlul executoriu şi nu a fost desfiinţată, cursul prescripţiei este întrerupt, în temeiul dispoziţiilor art. 709 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă. Nu poate fi primită interpretarea că, în acest caz, dispoziţiile art. 709 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă se referă doar la actul prin care se execută efectiv debitorul prin valorificarea bunurilor acestuia, întrucât prescripţia dreptului de a obţine executarea silită este reglementată pentru a sancţiona pasivitatea creditorului, or, în acest caz, nu se poate reţine o atare pasivitate, atâta vreme cât s-au făcut demersurile necesare pentru recuperarea creanţei, executarea silită derulându-se sub forma popririi asupra contului. Nealimentarea contului debitorului, fapt ce a împiedicat realizarea, în concret, a creanţei prin această formă de executare, nu este imputabilă creditorului şi nu se poate reţine că a intervenit prescripţia executării silite. În susţinerea interpretării redate în cele de mai sus a fost invocată şi Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 11/2018, paragrafele 67, 81 şi 88. Prin urmare, atât timp cât poprirea înfiinţată de executorul judecătoresc este în fiinţă, aceasta întrerupe termenul de prescripţie zi cu zi prin efectul indisponibilizării soldului creditor şi al încasărilor viitoare, neputând fi reţinută pasivitatea creditorului de vreme ce poprirea înfiinţată asupra conturilor debitorului este o măsură continuă ce se execută zi cu zi până la închiderea contului bancar al acestuia, realizarea creanţei sau alte cauze ce atrag încetarea popririi. Pe de altă parte, în acest caz, nu poate fi reţinută prescripţia, având în vedere că executorul judecătoresc a încercat să recupereze creanţa de la debitor prin înfiinţarea unor popriri, fără a se reuşi recuperarea unor sume, astfel că în cauză va opera suspendarea cursului prescripţiei, potrivit art. 708 alin. (1) pct. 3 din Codul de procedură civilă cât timp debitorul nu a avut bunuri urmăribile sau care nu au putut fi valorificate ori debitorul şi-a sustras veniturile şi bunurile de la urmărire.

Intimatul-debitor nu a formulat un punct de vedere cu privire la chestiunile de drept supuse dezlegării. Dosarul nr. 6.607/315/2024 (Sesizarea nr. 1.238/1/2025)

În cadrul Dosarului nr. 6.607/315/2024, în care se regăsesc aceleaşi părţi ca în Dosarul nr. 6.608/315/2024, punctele de vedere ale acestora din urmă sunt identice cu cele redate la paragrafele 27 şi 28. VI. Punctele de vedere ale completurilor care au formulat sesizările cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept Dosarul nr. 6.608/315/2024 (Sesizarea nr. 1.237/1/2025)

Potrivit punctului de vedere exprimat de instanţa de trimitere: – în ceea ce priveşte prima chestiune de drept, prescripţia poate fi invocată doar în cadrul contestaţiei la executarea silită însăşi în condiţiile art. 715 alin. (1) pct. 3 din Codul de procedură civilă, dat fiind faptul că prescripţia stinge însuşi dreptul de a obţine executarea silită, şi nu continuarea executării silite. Sub aspect terminologic, actuala reglementare vizează dreptul de a obţine executarea silită spre deosebire de vechea reglementare care viza dreptul creditorului de a cere executarea silită. În lumina acestor consideraţii trebuie avute în vedere prevederile art. 626 din Codul de procedură civilă ce reglementează obligaţia statului de a asigura, prin agenţii săi, executarea în mod prompt şi efectiv a titlurilor executorii. Sunt invocate şi prevederile art. 626 şi art. 707 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Tribunalul apreciază că natura juridică a prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită trebuie decelată în acord cu efectul pe care îl produce această sancţiune. Prin prescripţie este sancţionată pasivitatea creditorului în efectuarea demersurilor necesare obţinerii executării silite a titlului pe care îl deţine, în timp ce lipsa de stăruinţă a creditorului în activitatea de executare silită este sancţionată de legiuitor cu perimarea executării silite, conform art. 697 din Codul de procedură civilă, în privinţa căreia legiuitorul a înţeles să stabilească reguli exprese, sancţionând pasivitatea creditorului aflat în culpă atunci când nu îndeplineşte un act sau un demers solicitat în scris de către executorul judecătoresc. În acest context legislativ în care legiuitorul a înţeles să definească pasivitatea creditorului în cadrul activităţii de executare silită şi să o sancţioneze cu desfiinţarea actelor de executare silită, ca urmare a intervenirii perimării de drept, incidenţa unei prescripţii a dreptului de a continua executarea silită pe motivul pasivităţii creditorului, care nu a mai efectuat acte, nu este în acord cu dispoziţiile legale ce guvernează această sancţiune. Legiuitorul a prevăzut în mod expres instituţia reluării executării silite, conform art. 705 alin. (1) din Codul de procedură civilă, instituind un moment cert de la care curge noul termen de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită. În sensul intervenirii unei prescripţii a dreptului de a continua executarea silită, incidentele care pot apărea în cursul prescripţiei, reglementate de prevederile art. 708 şi 709 din Codul de procedură civilă, respectiv suspendarea şi întreruperea, generează accepţiunea unei prescripţii a dreptului de a continua executarea silită, care poate fi invocată în raport cu fiecare act de procedură efectuat de executor, astfel încât aceste incidente să îşi găsească eficienţa; – în ceea ce priveşte cea de-a doua chestiune de drept, accepţiunea termenului „act de executare” la care face referire art. 709 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă trebuie să aibă în vedere scopul şi efectul produs de fiecare caz legal de întrerupere în concordanţă cu scopul şi efectul pe care îl produce prescripţia dreptului de a obţine executarea silită. Textul legal instituie întreruperea cursului prescripţiei în cazul actelor începătoare de executare, precum cererea de executare, cererea de intervenţie şi cererea de reluare, respectiv în cazul unui act voluntar de executare sau al recunoaşterii, care reprezintă acte de executare propriu-zisă. Din economia textului legal privit în ansamblul său rezultă că actul de executare prevăzut de norma supusă lămuririi priveşte un act de executare propriu-zisă şi efectivă a debitorului. O interpretare în sensul că orice act de procedură întocmit de executorul judecătoresc pe parcursul executării silite, denumit act de executare conform activităţii de executare în cadrul căreia este realizat, produce o întrerupere a cursului prescripţiei nu este în acord cu scopul şi efectul produs de prescripţia dreptului de a obţine executarea silită. Se are în vedere în acest sens şi faptul că suspendarea şi întreruperea cursului prescripţiei sunt remedii create de legiuitor pentru a înlătura efectul extinctiv al prescripţiei atunci când intervin cauze obiective care împiedică titularul dreptului de a-şi exercita dreptul (în cazul suspendării) ori când titularul a făcut anumite acte pentru realizarea dreptului său, dar nu a ajuns la o realizare deplină (în cazul întreruperii). Dosarul nr. 6.607/315/2024 (Sesizarea nr. 1.238/1/2025)

În cadrul Dosarului nr. 6.607/315/2024, instanţa de trimitere a formulat un punct de vedere identic cu cel redat la paragraful 30. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie Prima chestiune de drept ce formează obiectul sesizării

Din răspunsurile transmise de către instanţele consultate au rezultat două opinii asupra chestiunii de drept.

Într-o primă orientare jurisprudenţială s-a reţinut că, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 711 din Codul de procedură civilă raportate la cele ale art. 2.513 din Codul civil, prescripţia dreptului de a cere executarea silită poate fi invocată doar pe calea contestaţiei la executare silită formulate în condiţiile art. 715 alin. (1) pct. 3 din Codul de procedură civilă.

În sensul acestei opinii au fost identificate 63 de hotărâri judecătoreşti definitive şi patru încheieri civile definitive pronunţate de instanţele naţionale.

În susţinerea acestei orientări jurisprudenţiale s-a argumentat că prescripţia reglementată de dispoziţiile art. 706 şi următoarele din Codul de procedură civilă stinge însuşi dreptul creditorului de a obţine executarea silită, ceea ce nu ar fi posibil în cazul în care se contestă doar unul sau mai multe acte de executare silită sau poprirea înfiinţată de executorul judecătoresc, însă nu şi executarea silită în ansamblu.

A fost invocată, totodată, Minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor civile din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi al curţilor de apel dedicate unificării practicii judiciare ce a avut loc la Craiova, în perioada 26-27 mai 2022.

Într-o altă orientare jurisprudenţială s-a reţinut că, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 711 din Codul de procedură civilă raportate la cele ale art. 2.513 din Codul civil, prescripţia dreptului de a cere executarea silită poate fi invocată atât pe calea contestaţiei la executare silită formulate în condiţiile art. 715 alin. (1) pct. 3 din Codul de procedură civilă, cât şi pe calea celei formulate în temeiul art. 715 alin. (1) punctele 1 şi 2 din acelaşi cod.

În acest sens au fost identificate 18 hotărâri judecătoreşti definitive şi două încheieri civile definitive pronunţate de instanţele naţionale,

În susţinerea acestei orientări jurisprudenţiale s-a arătat că prin invocarea prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită se poate urmări atât desfiinţarea întregii executări silite, caz în care prescripţia dreptului de a obţine executarea silită reprezintă un motiv de contestaţie împotriva executării silite înseşi, ce poate fi invocat numai în termenul reglementat de art. 715 alin. (1) pct. 3 din Codul de procedură civilă, cât şi invalidarea unui act individual de executare, caz în care prescripţia poate fi invocată în termenele reglementate de art. 715 alin. (1) pct. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă.

În Codul de procedură civilă nu sunt prevăzute reguli cu privire la modul de invocare a prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită, astfel că vor deveni incidente prevederile art. 2.513 din Codul civil, dar cu observarea în concret a efectelor pe care le generează sancţiunea prescripţiei extinctive în planul executării silite. Este de observat că, deşi legiuitorul vorbeşte despre dreptul de a obţine executarea silită, sancţiunea prescripţiei poate fi invocată atât cu privire la executarea silită însăşi [în condiţiile prevăzute de art. 715 alin. (1) pct. 3 din Codul de procedură civilă], cât şi cu privire la acte de executare efectuate în cadrul procedurii execuţionale, adică în interiorul executării silite, de la un act de executare la altul [în condiţiile prevăzute de art. 715 alin. (1) pct. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă].

De asemenea, s-a precizat că numai în condiţiile în care, în funcţie de modalitatea concretă de realizare a executării silite şi de aducere la cunoştinţa debitorului a declanşării acesteia, i se oferă contestatorului dreptul de a invoca prescripţia dreptului de a obţine executarea silită prin toate modalităţile alternative prevăzute de art. 715 alin. (1) pct. 1-3 din Codul de procedură civilă, se respectă dreptul contestatorului de acces efectiv la instanţă, ca o componentă esenţială a dreptului la un proces echitabil, statuat de art. 6 din Convenţie.

Potrivit unui punct de vedere teoretic nuanţat, prescripţia dreptului de a obţine executarea silită poate fi invocată doar pe calea contestaţiei la executare în condiţiile art. 715 alin. (1) punctele 1 şi 2 din Codul de procedură civilă.

A fost identificată şi o orientare jurisprudenţială limitată în sensul că prescripţia dreptului de a cere executarea silită poate fi invocată pe calea contestaţiei la executare prevăzute de art. 715 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă. Cea de-a doua chestiune de drept ce formează obiectul sesizării

Din răspunsurile transmise de către instanţele consultate au rezultat opiniile redate în continuare.

Într-o orientare jurisprudenţială s-a reţinut că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 709 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, doar actele de executare îndeplinite de executorul judecătoresc care au aptitudinea de a duce la îndeplinirea efectivă, prin executare silită, a obligaţiei debitorului prevăzute în titlul executoriu sunt apte să întrerupă executarea silită.

În sensul acestei opinii au fost identificate 33 de hotărâri judecătoreşti definitive şi trei încheieri civile definitive pronunţate de instanţele naţionale.

În susţinerea acestei orientări jurisprudenţiale au fost formulate argumentele expuse în cele ce urmează.

Pentru ca un act efectuat de executorul judecătoresc să poată fi calificat drept un veritabil „act de executare” în sensul art. 709 din Codul de procedură civilă, cu efect întreruptiv cert al prescripţiei dreptului de executare silită, acesta trebuie să îndeplinească cumulativ trei criterii esenţiale: criteriul finalităţii (scopul urmărit), criteriul efectivităţii (impactul juridic şi material) şi criteriul progresului procedural.

Din interpretarea strictă şi teleologică a art. 709 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă rezultă că sintagma „act de executare” desemnează exclusiv acele acte procedurale care, prin natura lor, avansează în mod concret şi material procedura de executare silită, producând un efect juridic coercitiv, direct şi imediat asupra patrimoniului urmăribil al debitorului.

O interpretare extensivă, care ar acorda efect întreruptiv oricărui act din dosarul de executare silită, ar anihila practic instituţia prescripţiei în cursul executării silite, prevăzută de art. 709 din Codul de procedură civilă. O astfel de interpretare ar crea un dezechilibru inacceptabil în favoarea creditorului pasiv şi în detrimentul securităţii juridice.

Într-o orientare jurisprudenţială similară celei anterioare s-a considerat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 709 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, doar actele de executare îndeplinite de executorul judecătoresc prin care se execută efectiv debitorul prin valorificarea bunurilor acestuia sunt apte să întrerupă executarea silită.

În acest sens au fost identificate 22 de hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate de instanţele naţionale.

În susţinerea acestei orientări jurisprudenţiale au fost invocate argumentele redate în cele ce urmează.

Prescripţia dreptului de a cere executarea silită reglementată de art. 705-709 din Codul de procedură civilă sancţionează pasivitatea creditorului în valorificarea titlului executoriu. Dacă s-ar admite că orice act formal întocmit de executorul judecătoresc – somaţii succesive, adrese de înfiinţare a popririi asupra unor conturi fără disponibil – întrerupe prescripţia, atunci instituţia prescripţiei şi-ar pierde funcţia de sancţiune a pasivităţii, putând fi prelungită la nesfârşit prin acte pur formale, lipsite de rezultat efectiv.

Legiuitorul a prevăzut expres instituţia perimării pentru lipsa de diligenţă procedurală a creditorului. Dacă s-ar admite că orice act formal întrerupe prescripţia, cele două instituţii (prescripţia şi perimarea) ar deveni redundante. Or, scopul lor este diferit: prescripţia stinge dreptul material la executare atunci când creditorul nu obţine valorificarea titlului executoriu în termenul legal, iar perimarea desfiinţează actele de executare silită deja efectuate, atunci când creditorul rămâne inactiv procedural. Menţinerea acestei distincţii reclamă o interpretare restrictivă a dispoziţiilor art. 709 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.

A fost invocată totodată Minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel dedicate aspectelor de practică judiciară neunitară în materie civilă, Bucureşti, 23-24 septembrie 2024.

Într-o altă orientare jurisprudenţială s-a reţinut că orice act întocmit de executorul judecătoresc, inclusiv încheierea de încetare a executării silite, are potenţialitatea certă de a atrage întreruperea termenului de prescripţie a executării silite, în condiţiile art. 709 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.

În sensul acestei opinii au fost identificate şase hotărâri judecătoreşti definitive şi două încheieri civile definitive pronunţate de instanţele naţionale.

În susţinerea acestei orientări jurisprudenţiale s-a invocat faptul că limitarea acestor cazuri de întrerupere a prescripţiei doar la ipoteza actului prin care se execută silit, în mod efectiv, debitorul prin urmărirea bunurilor sale reprezintă o limitare nejustificată a normei legale, care, nefăcând nicio circumstanţiere din acest punct de vedere, conduce la concluzia că legiuitorul a avut în vedere toate actele de natură să contribuie la realizarea executării silite, fie în mod direct, prin urmărirea bunurilor debitorului, fie mijlocit, prin facilitarea acelei proceduri de urmărire.

În cazul interpretării restrictive nu s-ar mai realiza nici finalitatea legală, pentru că ar avea loc sancţionarea creditorului pentru o imposibilitate legală sau obiectivă de a se ajunge la urmărirea efectivă a debitorului [de exemplu, în cazurile statuate de art. 642 ori de art. 692 alin. (6) din Codul de procedură civilă], deşi creditorului nu i se poate imputa în mod concret o pasivitate în urmărirea debitului.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat faptul că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Dispoziţiile art. 2.513 din Codul civil au făcut obiectul controlului de constituţionalitate, fiind pronunţate de către Curtea Constituţională deciziile nr. 646 din 21 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 592 din 25 iunie 2025, şi nr. 156 din 30 martie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 648 din 14 iulie 2023, prin care au fost respinse ca inadmisibilă şi, respectiv, neîntemeiată excepţiile de neconstituţionalitate ridicate şi s-a constatat, printre altele, că prevederile art. 2.513 din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Prevederile art. 715 şi art. 715 alin. (1) punctele 1 şi 3 din Codul de procedură civilă au făcut obiectul controlului de constituţionalitate, fiind pronunţate de către Curtea Constituţională deciziile: nr. 749 din 22 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 21 iunie 2019; nr. 115 din 9 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 523 din 5 iulie 2017; nr. 573 din 31 octombrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 septembrie 2025; nr. 313 din 11 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1056 din 4 noiembrie 2021; nr. 421 din 17 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 4 august 2021; nr. 144 din 4 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 30 iunie 2021. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În mecanismele de unificare a practicii judiciare de la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost identificată o decizie ce poate prezenta relevanţă cu privire la problemele de drept ce formează obiectul prezentei sesizări, respectiv Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 11 din 16 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 430 din 21 mai 2018, prin care a fost admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov şi s-a stabilit că: ” În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 784 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă, suspendarea urmăririi silite prin poprire bancară înlătură obligaţia terţului poprit de a indisponibiliza şi încasările, în contul debitorului poprit, ulterioare suspendării.” X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate ce rezultă din dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Asupra admisibilităţii sesizării

Prealabil analizei în fond a problemelor de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie trebuie să verifice dacă, în raport cu întrebările formulate de titularul sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile în conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Potrivit acestora, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Pentru declanşarea acestei proceduri, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, a instituit condiţiile de admisibilitate care trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; – chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă; – chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Evaluând elementele sesizării, se constată că doar o parte dintre condiţiile de admisibilitate sunt întrunite. Concret, sunt îndeplinite aspectele de admisibilitate legate de titularul sesizării, stadiul soluţionării pricinii în care sesizarea a fost promovată, precum şi cea referitoare la relaţia de dependenţă dintre chestiunea de drept ce se cere a fi lămurită şi rezolvarea pe fond a litigiului, această ultimă condiţie, doar în ceea ce priveşte prima întrebare.

Astfel, Tribunalul Dâmboviţa este legal învestit cu soluţionarea apelurilor declarate împotriva unor sentinţe pronunţate în cadrul contestaţiilor la executare promovate de debitori atât împotriva executării silite înseşi, cât şi împotriva unor acte de executare individuale. Or, potrivit art. 718 alin. (1) din Codul de procedură civilă, hotărârea pronunţată cu privire la contestaţie poate fi atacată numai cu apel, cu excepţia hotărârilor pronunţate în temeiul art. 712 alin. (4) şi art. 715 alin. (4) din acelaşi cod. În consecinţă, este evident că titularul sesizării va pronunţa hotărâri definitive, conform art. 634 alin. (1) pct. 4 teza întâi din Codul de procedură civilă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat, în jurisprudenţa sa constantă, că admisibilitatea procedurii hotărârii prealabile este condiţionată de împrejurarea ca interpretarea pe care o va da instanţa supremă să producă consecinţe juridice de natură să determine soluţionarea pe fond a cauzei, sub aspectul statuării în privinţa raportului juridic dedus judecăţii. Din această perspectivă se constată că prin apelurile formulate de creditori se contestă, între altele, posibilitatea invocării excepţiei prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită pe calea unei contestaţii la un act de executare subsecvent, iar nu exclusiv pe calea reglementată de art. 715 alin. (1) pct. 3 din Codul de procedură civilă. Prin urmare, este îndeplinită şi condiţia de admisibilitate constând în relaţia de dependenţă între prima problemă de drept ce se cere a fi lămurită, astfel cum a fost identificată de instanţa supremă, şi dezlegarea pe fond a litigiului.

Cât priveşte aptitudinea celei de-a doua chestiuni de drept relative la criteriile pe care trebuie să le îndeplinească un act al executorului judecătoresc pentru a fi calificat drept act de executare, cu efect întreruptiv de prescripţie, de a determina soluţionarea fondului cauzei, se impune a se face mai multe precizări. În primul rând, prin apelurile cu care este învestită instanţa de trimitere, creditorii nu invocă incidenţa vreunui act de executare, greşit calificat de către judecătorul fondului, ci o cauză de suspendare a cursului prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită, anume cea prevăzută de art. 708 alin. (1) pct. 3 din Codul de procedură civilă, respectiv o cauză de întrerupere [art. 709 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă, în legătură cu cea de-a doua sesizare]. În al doilea rând, în măsura în care ar fi identificat un act al executorului judecătoresc în dosarele de executare, dificil de încadrat în categoria actelor de executare propriu-zise, cu caracter întreruptiv cert al cursului prescripţiei sau în categoria actelor administrative, preparatorii sau ineficiente, autorul sesizării era obligat să îl individualizeze în întrebarea formulată.

În acest sens, întrebarea formulată în cadrul procedurii prealabile trebuie să vizeze o chestiune de drept punctuală, astfel încât soluţia dată în această procedură să aibă în vedere numai chestiunea respectivă, iar nu întreaga problematică a unui text de lege.

Astfel, există o deosebire esenţială între procedura hotărârii prealabile şi recursul în interesul legii: în primul caz se rezolvă o chestiune de drept punctuală, de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei, în al doilea caz se rezolvă, de regulă, o problemă de drept generică, de principiu.

Referitor la acest aspect, în doctrină 1 s-a arătat că, în înţelesul legii, chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită trebuie să fie specifică, urmărind interpretarea punctuală a unui text legal, fără a-i epuiza înţelesurile sau aplicaţiile; întrebarea instanţei trebuie să fie una calificată, iar nu generică şi pur ipotetică. 1 G. Boroi, M. Stancu – Drept procesual civil, ediţia a 5-a, revizuită şi adăugită, Editura Hamangiu, Bucureşti 2020, p. 914.

Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate privind caracterul esenţial al celei de-a doua probleme de drept cu care a fost învestită instanţa supremă, prin nedovedirea aptitudinii acesteia de a conduce la dezlegarea fondului cauzei.

În privinţa condiţiei referitoare la existenţa unei probleme de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, se constată că art. 519 din Codul de procedură civilă nu defineşte noţiunea de „chestiune de drept”. În doctrină 2 s-a arătat însă că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară. Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare. 2 A se vedea G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 914.

În acelaşi timp, problema de drept trebuie să fie reală, iar nu aparentă, să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidenţa unor principii generale ale dreptului, al căror conţinut sau a căror sferă de acţiune este discutabil(ă).

Pe de altă parte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat, în mod constant, în jurisprudenţa dezvoltată că, în declanşarea procedurii pronunţării unei hotărâri prealabile, trebuie să fie identificată o problemă de drept importantă, care să necesite cu pregnanţă a fi lămurită şi care să prezinte o dificultate de interpretare suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme, în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (a se vedea Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 62 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017; Decizia nr. 90 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 1 martie 2018; Decizia nr. 20 din 20 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 651 din 6 august 2019).

Pentru a evalua condiţia dificultăţii primei probleme de drept ce face obiectul sesizării urmează a prezenta contextul legislativ şi factual ce a generat-o. Astfel, în dreptul nostru, prescripţia dreptului de a cere executarea silită a fost pentru prima dată reglementată împreună cu prescripţia dreptului material la acţiune în Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă („Decretul nr. 167/1958”). Cauzele de întrerupere a prescripţiei erau cele reglementate de art. 16 din actul normativ s