Decizia nr. 311 din 22 septembrie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 205/1/2025, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Raluca Emilia Leote, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanţa – Secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 5.524/118/2023.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor, acestea din urmă neformulând un punct de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Constanţa – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 9 decembrie 2024, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale, sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Prevederile art. 9 alin. (1) lit. j) prin raportare la art. 9 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 1.198/2022 privind drepturile de transport, pe teritoriul naţional, ale personalului din instituţiile de apărare, ordine publică şi securitate naţională, astfel cum erau în vigoare până la modificarea survenită prin Hotărârea Guvernului nr. 538/2024 pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 1.198/2022, se interpretează în sensul că dreptul la decontarea cheltuielilor de transport sau la acordarea contravalorii transportului sub forma unei sume forfetare se acordă şi în ipoteza în care persoana beneficiază de compensaţia lunară pentru chirie pentru plata ratei sau a unei fracţiuni din rata aferentă creditului? II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Hotărârea Guvernului nr. 1.198/2022 privind drepturile de transport, pe teritoriul naţional, ale personalului din instituţiile de apărare, ordine publică şi securitate naţională (Hotărârea Guvernului nr. 1.198/2022) ” Art. 9. – (1) Personalul are dreptul la utilizarea gratuită a mijloacelor de transport din înzestrarea instituţiilor de apărare, ordine publică şi securitate naţională, cu încadrarea în drepturile de rulaj sau, după caz, de combustibil stabilite prin normative proprii, la decontarea cheltuielilor de transport sau la acordarea contravalorii transportului sub forma unei sume forfetare, în următoarele situaţii: (…) j) la deplasarea bilunară de la domiciliu sau reşedinţă la locul de muncă şi de la locul de muncă la domiciliu sau reşedinţă, pe o distanţă mai mare de 301 km, pentru personalul mutat în interes de serviciu într-o altă localitate decât cea de domiciliu ori de reşedinţă. (…) (3) De drepturile prevăzute la alin. (1) lit. h)-j) beneficiază, în aceleaşi condiţii, şi personalul numit în prima funcţie/transferat/chemat/rechemat în activitate într-o altă localitate decât cea de domiciliu ori de reşedinţă.”

Este de menţionat că, începând cu 12 iulie 2024, a intrat în vigoare Hotărârea Guvernului nr. 538/2024 pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 1.198/2022 privind drepturile de transport, pe teritoriul naţional, ale personalului din instituţiile de apărare, ordine publică şi securitate naţională (Hotărârea Guvernului nr. 538/2024), iar art. 9 alin. (1) lit. j) din Hotărârea Guvernului nr. 1.198/2022 are în prezent următorul conţinut: ” Art. 9. – (1) Personalul are dreptul la utilizarea gratuită a mijloacelor de transport din înzestrarea instituţiilor de apărare, ordine publică şi securitate naţională, cu încadrarea în drepturile de rulaj sau, după caz, de combustibil stabilite prin normative proprii, la decontarea cheltuielilor de transport sau la acordarea contravalorii transportului sub forma unei sume forfetare, în următoarele situaţii: (…) j) la deplasarea bilunară de la domiciliu la locul de muncă şi de la locul de muncă la domiciliu, pe o distanţă mai mare de 301 km, pentru personalul militar şi poliţiştii mutaţi în interes de serviciu într-o altă localitate decât cea de domiciliu şi care locuiesc împreună cu membrii de familie în localitatea pentru care solicită acordarea contravalorii transportului.” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin Cererea de chemare în judecată înregistrată la 8 august 2023 pe rolul Tribunalului Constanţa – Secţia de contencios administrativ şi fiscal cu nr. 5.524/118/2023, reclamantul F.G.C., în contradictoriu cu pârâta Gruparea de Jandarmi Mobilă „TOMIS” Constanţa – Unitatea Militară XXX Constanţa, a solicitat instanţei anularea actului administrativ cu caracter unilateral, constând în hotărârea comandantului Unităţii Militare XXX Constanţa, şi a actului administrativ subsecvent, constând în Procesul-verbal nr. zzz din 4.05.2023 pentru verificarea îndeplinirii condiţiilor de acordare a contravalorii transportului sub forma sumei forfetare bilunare căpitanului F.G.C. din cadrul Grupării de Jandarmi Mobile Constanţa de către Gruparea de Jandarmi Mobilă „TOMIS” Constanţa – Unitatea Militară XXX Constanţa, cu consecinţa acordării contravalorii transportului sub forma unei sume forfetare bilunare, începând cu data de 16.03.2023.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat, în esenţă, că, drept urmare a intrării în vigoare a Hotărârii Guvernului nr. 1.198/2022, a solicitat, în temeiul art. 9 alin. (1) lit. j) din actul normativ, să îi fie decontate cheltuielile de transport sub forma unei sume forfetare, având în vedere că adresa de domiciliu se află la o distanţă de 398 km de locul de muncă şi că deplasarea se realizează bilunar cu autoturismul deţinut în temeiul contractului de comodat YYY, cerere ce a fost avizată pozitiv, primind beneficiul începând cu luna ianuarie a anului 2023. A mai arătat că, în data de 8.03.2023, a dobândit, prin cumpărare, un imobil situat în Constanţa, prin credit ipotecar, iar potrivit dispoziţiilor art. 20 1 alin. 1 şi alin. 2 1 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, a formulat cerere ce a îndeplinit condiţiile de acordare a compensaţiei lunare în vederea achitării ratei/a unei fracţii din rata creditului ipotecar. Cu aceeaşi ocazie, pârâta a reanalizat situaţia reclamantului şi a considerat că nu mai sunt îndeplinite condiţiile de acordare a contravalorii transportului sub forma sumei forfetare pentru deplasarea bilunară la adresa de domiciliu.

Prin Sentinţa civilă nr. 936 din 12 iunie 2024, pronunţată de Tribunalul Constanţa – Secţia civilă şi de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul civil nr. 5.524/118/2023, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul F.G.C. în contradictoriu cu pârâta Gruparea de Jandarmi Mobilă „TOMIS” Constanţa – Unitatea Militară XXX Constanţa, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamantul, fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Constanţa – Secţia de contencios administrativ şi fiscal. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Prin punctele de vedere exprimate, părţile au apreciat oportună sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Instanţa de trimitere a notat că reclamantul avea reşedinţa stabilită în localitatea Constanţa înainte de data mutării la Gruparea Mobilă de Jandarmi Constanţa, iar dispoziţiile Hotărârii Guvernului nr. 1.198/2022, anterior datei de 12.07.2024, prevedeau acordarea contravalorii transportului sub forma unei sume forfetare pentru deplasarea bilunară doar pentru personalul mutat în interes de serviciu într-o altă localitate decât cea de domiciliu ori de reşedinţă.

Aşa fiind, câtă vreme la data mutării reclamantul avea deja stabilită reşedinţa în Constanţa, localitate unde îşi exercită activitatea, iar pe parcurs, începând cu data de 8.03.2023, acesta a achiziţionat o locuinţă proprietate personală în localitatea Constanţa, beneficiind de compensaţia lunară pentru chirie pentru plata ratei sau a unei fracţiuni din rata aferentă creditului, faţă de solicitarea privind acordarea contravalorii transportului sub forma unei sume forfetare pentru deplasare bilunară conform art. 9 alin. (1) lit. j) din Hotărârea Guvernului nr. 1.198/2022, instanţa de trimitere a considerat că se impune ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să dea o rezolvare de principiu acestei chestiuni de drept de care depinde soluţionarea în fond a cauzei, respectiv dacă prevederile art. 9 alin. (1) lit. j) prin raportare la art. 9 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 1.198/2022, astfel cum erau în vigoare până la modificarea survenită prin Hotărârea Guvernului nr. 538 din 16 mai 2024, se interpretează în sensul că dreptul la decontarea cheltuielilor de transport sau la acordarea contravalorii transportului sub forma unei sume forfetare se acordă şi în ipoteza în care persoana beneficiază de compensaţia lunară pentru chirie pentru plata ratei sau a unei fracţiuni din rata aferentă creditului. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat faptul că nu au identificat practică judiciară în care să fi fost invocată şi dezbătută problema de drept supusă discuţiei. Cu toate acestea, câteva instanţe naţionale au comunicat puncte de vedere teoretice.

Astfel, într-o primă opinie, majoritară, s-a apreciat că prevederile art. 9 alin. (1) lit. j) prin raportare la art. 9 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 1.198/2022, astfel cum erau în vigoare anterior modificării survenite prin Hotărârea Guvernului nr. 538/2024, se interpretează în sensul că dreptul la decontarea cheltuielilor de transport sau la acordarea contravalorii transportului sub forma unei sume forfetare se acordă şi în ipoteza în care persoana beneficiază de compensaţia lunară pentru chirie pentru plata ratei sau a unei fracţiuni din rata aferentă creditului. S-a argumentat că, având în vedere principiile neretroactivităţii şi aplicării imediate a legii noi statuate de art. 6 din Codul civil, rezultă că, doar începând cu data de 12.07.2024, personalul care beneficiază de compensaţia lunară pentru chirie pentru plata ratei sau a unei fracţiuni din rata aferentă creditului sau contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nu mai poate beneficia de decontarea cheltuielilor de transport sau de acordarea contravalorii transportului sub forma unei sume forfetare prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. j) din Hotărârea Guvernului nr. 1.198/2022, cu modificările şi completările ulterioare (tribunalele Teleorman, Bucureşti, Vaslui).

Într-o a doua opinie, minoritară, s-a notat că dreptul reglementat de dispoziţiile legale anterior menţionate nu poate fi acordat militarului care are domiciliul în aceeaşi localitate unde are şi locul de muncă, plata dreptului fiind condiţionată de situarea celor două locuri în localităţi diferite (Tribunalul Ilfov). S-a argumentat că din probatoriul de la dosar rezultă că reclamantul locuieşte efectiv la imobilul din Constanţa şi doar ocazional, de două ori pe lună, merge la imobilul din Slatina pentru a-şi vizita părinţii. În aceste condiţii, s-a apreciat incidenţa prevederilor art. 89 alin. (3) din Codul civil, care arată că dovada intenţiei privind stabilirea sau schimbarea domiciliului rezultă din declaraţiile persoanei făcute la organele administrative să opereze stabilirea sau schimbarea domiciliului. Însă, cum în cauză nu există astfel de declaraţii, incidentă este teza a II-a din prevederile legale arătate, când, prin raportare la proba administrată în cauză de această instanţă, locuinţa principală a reclamantului este la adresa imobilului din Constanţa.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Nu au fost identificate decizii relevante pronunţate de Curtea Constituţională în cadrul exercitării controlului de constituţionalitate. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În mecanismele de unificare a practicii judiciare a fost identificată următoarea decizie care prezintă relevanţă cu privire la soluţionarea sesizării: Decizia nr. 12 din 19 iunie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 13 iulie 2023. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Admisibilitatea sesizării va fi circumscrisă atât condiţiilor speciale instituite prin art. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, cât şi celor ce decurg din cuprinsul art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă, a căror incidenţă este atrasă ca efect al normei de trimitere din art. 4 al ordonanţei de urgenţă menţionate la prevederile Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu ale cărei dispoziţii arată că se completează.

În lumina acestor prevederi legale, condiţiile de admisibilitate a unei sesizări formulate în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 sunt circumscrise următoarelor elemente: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, de natura celor menţionate limitativ în cuprinsul art. 1 al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024; b) completul de judecată care sesizează Înalta Curte de Casaţie si Justiţie să fi fost legal învestit cu soluţionarea cauzei, în primă instanţă sau în calea de atac; c) existenţa unei chestiuni de drept veritabile, de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; d) chestiunea de drept invocată să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Evaluarea elementelor sesizării relevă întrunirea doar în parte a condiţiilor de admisibilitate mai sus enunţate.

Referitor la prima condiţie legală se reţine că aceasta este îndeplinită, întrucât cauza se află în curs de soluţionare pe rolul Curţii de Apel Constanţa – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, care judecă în ultimă instanţă, iar litigiul se circumscrie domeniului specific de reglementare prevăzut la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, curtea fiind învestită cu judecarea cererii prin care reclamantul a solicitat instanţei anularea actului administrativ cu caracter unilateral, constând în hotărârea comandantului Unităţii Militare XXX Constanţa, şi a actului administrativ subsecvent, constând în Procesul-verbal nr. zzz din 4.05.2023 pentru verificarea îndeplinirii condiţiilor de acordare a contravalorii transportului sub forma sumei forfetare bilunare căpitanului F.G.C. din cadrul Grupării de Jandarmi Mobile Constanţa de către Gruparea de Jandarmi Mobilă „TOMIS” Constanţa – Unitatea Militară XXX Constanţa, cu consecinţa acordării contravalorii transportului sub forma unei sume forfetare bilunare, începând cu data de 16.03.2023.

Chestiunea sesizată, conform conţinutului întrebării adresate de instanţa de trimitere, este chiar cea dedusă judecăţii, verificându-se astfel şi condiţia de admisibilitate a legăturii de determinare, respectiv aceea conform căreia de chestiunea sesizată să depindă soluţionarea cauzei pe fond.

Este îndeplinită şi ultima condiţie legală enunţată, întrucât, în urma consultării evidenţelor întocmite la nivelul instanţei supreme, rezultă că problema de drept supusă dezlegării nu a făcut obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cât priveşte cea de-a doua condiţie de admisibilitate în rândul celor anterior enunţate, ca sesizarea să privească o „chestiune de drept”, aceasta nu este îndeplinită.

Prevederile art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 impun ca o condiţie de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile existenţa unei „chestiuni de drept” apte să declanşeze acest mecanism de unificare a practicii judiciare, iar noţiunea de „chestiune de drept” are înţelesul dat de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, deoarece termenii folosiţi de legiuitor sunt aceiaşi, iar art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 prevede că „Dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu celelalte reglementări aplicabile în materie”.

Totodată, prin jurisprudenţa dezvoltată de instanţa supremă în legătură cu această cerinţă, s-a statuat că, în sesizarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile, trebuie „să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii” (spre exemplu, deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 90 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 1 martie 2018, şi nr. 20 din 20 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 651 din 6 august 2019, etc.).

Când însă chestiunea de drept nu este una veritabilă, ci reprezintă doar o întrebare formală, ce nu ridică nicio dificultate şi al cărei răspuns se impune cu evidenţă şi fără cel mai mic dubiu, mecanismul hotărârii prealabile, inclusiv cel reglementat de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, nu mai trebuie declanşat, pentru că nu există o reală problemă de drept care să necesite a fi rezolvată de principiu; nu orice element de aplicare a dreptului devine o chestiune de drept care să atragă automat necesitatea unei confirmări din partea instanţei supreme pe calea acestei proceduri.

Raţiunea instituirii condiţiilor formale anterior arătate constă în asigurarea îndeplinirii scopului pentru care a fost introdus acest mecanism procedural, respectiv uniformizarea jurisprudenţei şi asigurarea predictibilităţii acesteia, fără ca folosirea lui să genereze suspendarea nejustificată a judecării unei cauze, printr-o interpretare arbitrară a necesităţii declanşării procedurii de către instanţa de judecată, cu consecinţa prelungirii nejustificate a duratei procesului civil şi, din această perspectivă, a afectării dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În consecinţă, contrar celor reţinute prin încheierea de sesizare, art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu instituie în sarcina instanţelor specializate în materia prevăzută de art. 1 din aceasta obligaţia de a declanşa mecanismul pronunţării unei hotărâri prealabile în orice situaţie în care este identificată o chestiune de drept ce nu a primit o rezolvare de principiu din partea instanţei supreme, ci numai în acele cazuri în care chestiunea de drept în discuţie reflectă acele trăsături (cu excepţia noutăţii), pe care Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie le-a subliniat în mod constant în jurisprudenţa dezvoltată în aplicarea dispoziţiilor art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă, cu care ordonanţa de urgenţă se completează.

În absenţa definirii în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 ori al art. 519 din Codul de procedură civilă a noţiunii de „chestiune de drept dificilă”, această cerinţă este supusă unei evaluări în concret din partea instanţei supreme, raportat la elementele care legitimează, în aprecierea instanţei de trimitere, declanşarea mecanismului pronunţării hotărârii prealabile, ţinând seama şi de scopul edictării actului normativ pe care se întemeiază sesizarea, precum şi de necesitatea asigurării unei practici unitare, coerente şi previzibile.

Rămân astfel valabile cazurile conturate în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în care s-a statuat că nu se verifică condiţia dificultăţii chestiunii de drept, cum ar fi: a) claritatea normei, când aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluţionare a întrebării adresate; b) când se solicită instanţei supreme determinarea chiar a normei juridice aplicabile unui raport juridic, atribut ce intră şi trebuie să rămână în sfera de competenţă a instanţei de judecată; c) când chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită şi-a clarificat înţelesul în practica judiciară, din hotărârile cercetate rezultând că normele de drept în discuţie au primit aceeaşi interpretare; d) când pe calea hotărârii prealabile se solicită completarea legii; e) când se solicită lămurirea unor aspecte ce se regăsesc tranşate în jurisprudenţa constantă şi clară a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (C.J.U.E.), a Curţii Europene a Drepturilor Omului (C.E.D.O.), a Curţii Constituţionale ori a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; f) când există dezlegări anterioare date de instanţa supremă prin hotărâri obligatorii în materia vizată de chestiunea de drept enunţată de instanţa de trimitere, ce pot oferi repere concrete de interpretare, utile în soluţionarea cauzelor, prin aplicarea în fiecare caz particular, în funcţie de specificul speţei.

Considerentele expuse de instanţa de trimitere au avut în vedere exclusiv împrejurarea că este obligatorie sesizarea, în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată şi incidenţa Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, fără a analiza condiţiile anterior enumerate, însă simpla intrare în vigoare a acestei ordonanţe de urgenţă, în lipsa unei probleme de drept reale, nu justifică admisibilitatea sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, întrucât şi acest act normativ se referă la interpretarea propriu-zisă a conţinutului unor dispoziţii legale în sensul dezlegării de principiu a unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, sesizarea instanţei fiind obligatorie numai cu îndeplinirea cumulativă a tuturor condiţiilor prevăzute de actul normativ.

Astfel, admisibilitatea învestirii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu pronunţarea unei hotărâri prealabile în temeiul art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu poate fi desprinsă de condiţia existenţei unei chestiuni reale de drept care să necesite recurgerea la mecanismul hotărârii prealabile.

Prin raportare la aceste exigenţe, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că sesizarea formulată nu întruneşte condiţia de admisibilitate subsumată cerinţei ca aceasta să privească o „chestiune de drept” care să fie reală, dificilă, generată de nevoia lămuririi sensului şi înţelesului unei norme de drept imperfecte, lacunare sau neclare, apte să devină sursă a unor interpretări divergente şi, pe cale de consecinţă, a unei jurisprudenţe neunitare.

În cauză, instanţa de trimitere solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să stabilească modul de interpretare a art. 9 alin. (1) lit. j) prin raportare la art. 9 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 1.198/2022, în sensul dacă dreptul la decontarea cheltuielilor de transport sau la acordarea contravalorii transportului sub forma unei sume forfetare se acordă şi în ipoteza în care persoana beneficiază de compensaţia lunară pentru chirie pentru plata ratei sau a unei fracţiuni din rata aferentă creditului.

Problema de drept supusă interpretării nu ridică o reală dificultate, în condiţiile în care dispoziţiile legale anterior citate nu sunt lacunare, incomplete sau neclare, aspect ce reiese inclusiv din încheierea de sesizare, în care instanţa de trimitere însăşi nu a analizat care sunt interpretările de care sunt susceptibile prevederile legale.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie notează faptul că art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă prevede că încheierea de sesizare trebuie să cuprindă şi punctul de vedere al completului de judecată, care, astfel, este primul ţinut să stabilească dacă există o problemă de interpretare a textului legal, care implică riscul unor dezlegări ulterioare diferite în practică.

Această exigenţă legală, subsumată condiţiei privind ivirea unei chestiuni de drept, a fost în mod constant subliniată în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, considerându-se că încheierea de sesizare trebuie să releve reflecţia judecătorilor din completul învestit cu soluţionarea cauzei asupra diferitelor variante de interpretare posibile şi asupra argumentelor de natură să le susţină, pentru a da temei iniţierii mecanismului de unificare jurisprudenţială reprezentat de hotărârea prealabilă (Decizia nr. 80 din 18 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 22 din 14 ianuarie 2025, şi Decizia nr. 84 din 18 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 19 din 13 ianuarie 2025).

Din această perspectivă, se constată că instanţa de trimitere nu a avut nicio dificultate în interpretarea normelor legale şi nici nu a arătat argumentele pentru care consideră că problema de drept în discuţie este susceptibilă a da naştere unor interpretări diferite. În contextul în care din cuprinsul încheierii de sesizare nu rezultă care ar fi dilema instanţei de trimitere cu privire la posibile interpretări diferite ale cadrului legal şi nici obstacolele întâmpinate în îndeplinirea obligaţiei de a interpreta şi aplica norma legală în litigiul cu care este învestită, se impune concluzia că problema de drept supusă interpretării nu ridică o reală dificultate, neexistând riscul apariţiei unei practici neunitare, de natură să justifice intervenţia instanţei supreme.

Aşadar, se constată că întrebarea din cuprinsul sesizării nu vizează o problemă de interpretare a legii, ci de aplicare a acesteia prin raportare la elemente particulare ale cauzei deduse judecăţii. Întrebarea formulată nu vizează o incertitudine cu privire la sensul sau întinderea normei juridice, ci mai degrabă o calificare juridică a unei situaţii de fapt. Este vorba despre a stabili dacă, în contextul în care reclamantul a achiziţionat o proprietate şi primeşte compensaţie pentru rată în localitatea de serviciu (Constanţa), acesta mai îndeplineşte condiţia de a fi „mutat în interes de serviciu într-o altă localitate decât cea de domiciliu ori de reşedinţă” şi, implicit, dacă mai are nevoie de decontarea transportului pentru naveta bilunară la o altă adresă considerată domiciliu. Această analiză ţine de aplicarea normei la circumstanţele concrete ale speţei, evaluarea probatoriului administrat (locuinţa principală, intenţia de stabilire a domiciliului conform Codului civil), interpretarea noţiunilor de „domiciliu” şi „reşedinţă” în lumina situaţiei particulare a reclamantului, aplicarea legii în timp. Instanţele învestite cu soluţionarea cauzei sunt pe deplin competente să efectueze o astfel de analiză, fără a fi necesară o dezlegare de principiu din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; or, aplicarea legii, care, de altfel, nu este nici neclară şi nici lacunară, nelăsând dubii de interpretare, la situaţia de fapt, astfel cum aceasta a fost stabilită prin probatoriul administrat, este atributul exclusiv al instanţei învestite cu soluţionarea cauzei, această competenţă neputând fi delegată instanţei supreme.

În aceste condiţii, sesizarea instanţei supreme pentru a da o dezlegare unei probleme de drept punctuale, circumscrise situaţiei factuale specifice reclamantului, nu întruneşte condiţiile necesare pentru a se constitui într-o chestiune de drept care, dacă ar fi dezlegată, ar oferi o soluţie de principiu specifică mecanismului de unificare a jurisprudenţei prin hotărâri prealabile, urmărindu-se mai degrabă, în contextul particular al cauzei, stabilirea efectivă a soluţiei ce urmează a fi adoptată de instanţa de trimitere, ceea ce atrage inadmisibilitatea sesizării.

Reţinând, în condiţiile expuse, neconformitatea sesizării şi în acord cu jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform căreia raţiunea reglementării mecanismului hotărârii preliminare este aceea a asigurării unor dezlegări în drept de principiu, iar nu a subrogării în atribuţiile jurisdicţionale ale instanţei de judecată, rolul instanţei supreme neputând deveni astfel unul de soluţionare directă a cauzei, se impune respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Curtea de Apel Constanţa – Secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,