ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 311/2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 205/1/2025, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Raluca Emilia Leote, magistrat-asistent în cadrul Secțiilor Unite, desemnat în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanța - Secția de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 5.524/118/2023.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părților, acestea din urmă neformulând un punct de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Curtea de Apel Constanța - Secția de contencios administrativ și fiscal a dispus, prin Încheierea din 9 decembrie 2024, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluționarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și a proceselor privind prestații de asigurări sociale, sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Prevederile art. 9 alin. (1) lit. j) prin raportare la art. 9 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 1.198/2022 privind drepturile de transport, pe teritoriul național, ale personalului din instituțiile de apărare, ordine publică și securitate națională, astfel cum erau în vigoare până la modificarea survenită prin Hotărârea Guvernului nr. 538/2024 pentru modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 1.198/2022, se interpretează în sensul că dreptul la decontarea cheltuielilor de transport sau la acordarea contravalorii transportului sub forma unei sume forfetare se acordă și în ipoteza în care persoana beneficiază de compensația lunară pentru chirie pentru plata ratei sau a unei fracțiuni din rata aferentă creditului? II. Dispozițiile legale supuse interpretării

Hotărârea Guvernului nr. 1.198/2022 privind drepturile de transport, pe teritoriul național, ale personalului din instituțiile de apărare, ordine publică și securitate națională (Hotărârea Guvernului nr. 1.198/2022) " Art. 9. - (1) Personalul are dreptul la utilizarea gratuită a mijloacelor de transport din înzestrarea instituțiilor de apărare, ordine publică și securitate națională, cu încadrarea în drepturile de rulaj sau, după caz, de combustibil stabilite prin normative proprii, la decontarea cheltuielilor de transport sau la acordarea contravalorii transportului sub forma unei sume forfetare, în următoarele situații: (...) j) la deplasarea bilunară de la domiciliu sau reședință la locul de muncă și de la locul de muncă la domiciliu sau reședință, pe o distanță mai mare de 301 km, pentru personalul mutat în interes de serviciu într-o altă localitate decât cea de domiciliu ori de reședință. (...) (3) De drepturile prevăzute la alin. (1) lit. h)-j) beneficiază, în aceleași condiții, și personalul numit în prima funcție/transferat/chemat/rechemat în activitate într-o altă localitate decât cea de domiciliu ori de reședință."

Este de menționat că, începând cu 12 iulie 2024, a intrat în vigoare Hotărârea Guvernului nr. 538/2024 pentru modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 1.198/2022 privind drepturile de transport, pe teritoriul național, ale personalului din instituțiile de apărare, ordine publică și securitate națională (Hotărârea Guvernului nr. 538/2024), iar art. 9 alin. (1) lit. j) din Hotărârea Guvernului nr. 1.198/2022 are în prezent următorul conținut: " Art. 9. - (1) Personalul are dreptul la utilizarea gratuită a mijloacelor de transport din înzestrarea instituțiilor de apărare, ordine publică și securitate națională, cu încadrarea în drepturile de rulaj sau, după caz, de combustibil stabilite prin normative proprii, la decontarea cheltuielilor de transport sau la acordarea contravalorii transportului sub forma unei sume forfetare, în următoarele situații: (...) j) la deplasarea bilunară de la domiciliu la locul de muncă și de la locul de muncă la domiciliu, pe o distanță mai mare de 301 km, pentru personalul militar și polițiștii mutați în interes de serviciu într-o altă localitate decât cea de domiciliu și care locuiesc împreună cu membrii de familie în localitatea pentru care solicită acordarea contravalorii transportului." III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin Cererea de chemare în judecată înregistrată la 8 august 2023 pe rolul Tribunalului Constanța - Secția de contencios administrativ și fiscal cu nr. 5.524/118/2023, reclamantul F.G.C., în contradictoriu cu pârâta Gruparea de Jandarmi Mobilă "TOMIS" Constanța - Unitatea Militară XXX Constanța, a solicitat instanței anularea actului administrativ cu caracter unilateral, constând în hotărârea comandantului Unității Militare XXX Constanța, și a actului administrativ subsecvent, constând în Procesul-verbal nr. zzz din 4.05.2023 pentru verificarea îndeplinirii condițiilor de acordare a contravalorii transportului sub forma sumei forfetare bilunare căpitanului F.G.C. din cadrul Grupării de Jandarmi Mobile Constanța de către Gruparea de Jandarmi Mobilă "TOMIS" Constanța - Unitatea Militară XXX Constanța, cu consecința acordării contravalorii transportului sub forma unei sume forfetare bilunare, începând cu data de 16.03.2023.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat, în esență, că, drept urmare a intrării în vigoare a Hotărârii Guvernului nr. 1.198/2022, a solicitat, în temeiul art. 9 alin. (1) lit. j) din actul normativ, să îi fie decontate cheltuielile de transport sub forma unei sume forfetare, având în vedere că adresa de domiciliu se află la o distanță de 398 km de locul de muncă și că deplasarea se realizează bilunar cu autoturismul deținut în temeiul contractului de comodat YYY, cerere ce a fost avizată pozitiv, primind beneficiul începând cu luna ianuarie a anului 2023. A mai arătat că, în data de 8.03.2023, a dobândit, prin cumpărare, un imobil situat în Constanța, prin credit ipotecar, iar potrivit dispozițiilor art. 20 1 alin. 1 și alin. 2 1 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, a formulat cerere ce a îndeplinit condițiile de acordare a compensației lunare în vederea achitării ratei/a unei fracții din rata creditului ipotecar. Cu aceeași ocazie, pârâta a reanalizat situația reclamantului și a considerat că nu mai sunt îndeplinite condițiile de acordare a contravalorii transportului sub forma sumei forfetare pentru deplasarea bilunară la adresa de domiciliu.

Prin Sentința civilă nr. 936 din 12 iunie 2024, pronunțată de Tribunalul Constanța - Secția civilă și de contencios administrativ și fiscal în Dosarul civil nr. 5.524/118/2023, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul F.G.C. în contradictoriu cu pârâta Gruparea de Jandarmi Mobilă "TOMIS" Constanța - Unitatea Militară XXX Constanța, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul, fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel Constanța - Secția de contencios administrativ și fiscal. IV. Motivele reținute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanța de trimitere a apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024. V. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Prin punctele de vedere exprimate, părțile au apreciat oportună sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Instanța de trimitere a notat că reclamantul avea reședința stabilită în localitatea Constanța înainte de data mutării la Gruparea Mobilă de Jandarmi Constanța, iar dispozițiile Hotărârii Guvernului nr. 1.198/2022, anterior datei de 12.07.2024, prevedeau acordarea contravalorii transportului sub forma unei sume forfetare pentru deplasarea bilunară doar pentru personalul mutat în interes de serviciu într-o altă localitate decât cea de domiciliu ori de reședință.

Așa fiind, câtă vreme la data mutării reclamantul avea deja stabilită reședința în Constanța, localitate unde își exercită activitatea, iar pe parcurs, începând cu data de 8.03.2023, acesta a achiziționat o locuință proprietate personală în localitatea Constanța, beneficiind de compensația lunară pentru chirie pentru plata ratei sau a unei fracțiuni din rata aferentă creditului, față de solicitarea privind acordarea contravalorii transportului sub forma unei sume forfetare pentru deplasare bilunară conform art. 9 alin. (1) lit. j) din Hotărârea Guvernului nr. 1.198/2022, instanța de trimitere a considerat că se impune ca Înalta Curte de Casație și Justiție să dea o rezolvare de principiu acestei chestiuni de drept de care depinde soluționarea în fond a cauzei, respectiv dacă prevederile art. 9 alin. (1) lit. j) prin raportare la art. 9 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 1.198/2022, astfel cum erau în vigoare până la modificarea survenită prin Hotărârea Guvernului nr. 538 din 16 mai 2024, se interpretează în sensul că dreptul la decontarea cheltuielilor de transport sau la acordarea contravalorii transportului sub forma unei sume forfetare se acordă și în ipoteza în care persoana beneficiază de compensația lunară pentru chirie pentru plata ratei sau a unei fracțiuni din rata aferentă creditului. VII. Jurisprudența instanțelor naționale

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanțele naționale au comunicat faptul că nu au identificat practică judiciară în care să fi fost invocată și dezbătută problema de drept supusă discuției. Cu toate acestea, câteva instanțe naționale au comunicat puncte de vedere teoretice.

Astfel, într-o primă opinie, majoritară, s-a apreciat că prevederile art. 9 alin. (1) lit. j) prin raportare la art. 9 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 1.198/2022, astfel cum erau în vigoare anterior modificării survenite prin Hotărârea Guvernului nr. 538/2024, se interpretează în sensul că dreptul la decontarea cheltuielilor de transport sau la acordarea contravalorii transportului sub forma unei sume forfetare se acordă și în ipoteza în care persoana beneficiază de compensația lunară pentru chirie pentru plata ratei sau a unei fracțiuni din rata aferentă creditului. S-a argumentat că, având în vedere principiile neretroactivității și aplicării imediate a legii noi statuate de art. 6 din Codul civil, rezultă că, doar începând cu data de 12.07.2024, personalul care beneficiază de compensația lunară pentru chirie pentru plata ratei sau a unei fracțiuni din rata aferentă creditului sau contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nu mai poate beneficia de decontarea cheltuielilor de transport sau de acordarea contravalorii transportului sub forma unei sume forfetare prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. j) din Hotărârea Guvernului nr. 1.198/2022, cu modificările și completările ulterioare (tribunalele Teleorman, București, Vaslui).

Într-o a doua opinie, minoritară, s-a notat că dreptul reglementat de dispozițiile legale anterior menționate nu poate fi acordat militarului care are domiciliul în aceeași localitate unde are și locul de muncă, plata dreptului fiind condiționată de situarea celor două locuri în localități diferite (Tribunalul Ilfov). S-a argumentat că din probatoriul de la dosar rezultă că reclamantul locuiește efectiv la imobilul din Constanța și doar ocazional, de două ori pe lună, merge la imobilul din Slatina pentru a-și vizita părinții. În aceste condiții, s-a apreciat incidența prevederilor art. 89 alin. (3) din Codul civil, care arată că dovada intenției privind stabilirea sau schimbarea domiciliului rezultă din declarațiile persoanei făcute la organele administrative să opereze stabilirea sau schimbarea domiciliului. Însă, cum în cauză nu există astfel de declarații, incidentă este teza a II-a din prevederile legale arătate, când, prin raportare la proba administrată în cauză de această instanță, locuința principală a reclamantului este la adresa imobilului din Constanța.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudența Curții Constituționale

Nu au fost identificate decizii relevante pronunțate de Curtea Constituțională în cadrul exercitării controlului de constituționalitate. IX. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

În mecanismele de unificare a practicii judiciare a fost identificată următoarea decizie care prezintă relevanță cu privire la soluționarea sesizării: Decizia nr. 12 din 19 iunie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 13 iulie 2023. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024. XI. Înalta Curte de Casație și Justiție

Admisibilitatea sesizării va fi circumscrisă atât condițiilor speciale instituite prin art. 1 și 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, cât și celor ce decurg din cuprinsul art. 519 și 520 din Codul de procedură civilă, a căror incidență este atrasă ca efect al normei de trimitere din art. 4 al ordonanței de urgență menționate la prevederile Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările și completările ulterioare, cu ale cărei dispoziții arată că se completează.

În lumina acestor prevederi legale, condițiile de admisibilitate a unei sesizări formulate în baza Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 sunt circumscrise următoarelor elemente: a) existența unei cauze aflate în curs de judecată, de natura celor menționate limitativ în cuprinsul art. 1 al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024; b) completul de judecată care sesizează Înalta Curte de Casație si Justiție să fi fost legal învestit cu soluționarea cauzei, în primă instanță sau în calea de atac; c) existența unei chestiuni de drept veritabile, de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei; d) chestiunea de drept invocată să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare și nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Evaluarea elementelor sesizării relevă întrunirea doar în parte a condițiilor de admisibilitate mai sus enunțate.

Referitor la prima condiție legală se reține că aceasta este îndeplinită, întrucât cauza se află în curs de soluționare pe rolul Curții de Apel Constanța - Secția de contencios administrativ și fiscal, care judecă în ultimă instanță, iar litigiul se circumscrie domeniului specific de reglementare prevăzut la art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, curtea fiind învestită cu judecarea cererii prin care reclamantul a solicitat instanței anularea actului administrativ cu caracter unilateral, constând în hotărârea comandantului Unității Militare XXX Constanța, și a actului administrativ subsecvent, constând în Procesul-verbal nr. zzz din 4.05.2023 pentru verificarea îndeplinirii condițiilor de acordare a contravalorii transportului sub forma sumei forfetare bilunare căpitanului F.G.C. din cadrul Grupării de Jandarmi Mobile Constanța de către Gruparea de Jandarmi Mobilă "TOMIS" Constanța - Unitatea Militară XXX Constanța, cu consecința acordării contravalorii transportului sub forma unei sume forfetare bilunare, începând cu data de 16.03.2023.

Chestiunea sesizată, conform conținutului întrebării adresate de instanța de trimitere, este chiar cea dedusă judecății, verificându-se astfel și condiția de admisibilitate a legăturii de determinare, respectiv aceea conform căreia de chestiunea sesizată să depindă soluționarea cauzei pe fond.

Este îndeplinită și ultima condiție legală enunțată, întrucât, în urma consultării evidențelor întocmite la nivelul instanței supreme, rezultă că problema de drept supusă dezlegării nu a făcut obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare și nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cât privește cea de-a doua condiție de admisibilitate în rândul celor anterior enunțate, ca sesizarea să privească o "chestiune de drept", aceasta nu este îndeplinită.

Prevederile art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 impun ca o condiție de admisibilitate a sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile existența unei "chestiuni de drept" apte să declanșeze acest mecanism de unificare a practicii judiciare, iar noțiunea de "chestiune de drept" are înțelesul dat de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, deoarece termenii folosiți de legiuitor sunt aceiași, iar art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 prevede că "Dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu celelalte reglementări aplicabile în materie".

Totodată, prin jurisprudența dezvoltată de instanța supremă în legătură cu această cerință, s-a statuat că, în sesizarea adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție cu procedura pronunțării unei hotărâri prealabile, trebuie "să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății" (spre exemplu, deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 90 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 1 martie 2018, și nr. 20 din 20 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 651 din 6 august 2019, etc.).

Când însă chestiunea de drept nu este una veritabilă, ci reprezintă doar o întrebare formală, ce nu ridică nicio dificultate și al cărei răspuns se impune cu evidență și fără cel mai mic dubiu, mecanismul hotărârii prealabile, inclusiv cel reglementat de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, nu mai trebuie declanșat, pentru că nu există o reală problemă de drept care să necesite a fi rezolvată de principiu; nu orice element de aplicare a dreptului devine o chestiune de drept care să atragă automat necesitatea unei confirmări din partea instanței supreme pe calea acestei proceduri.

Rațiunea instituirii condițiilor formale anterior arătate constă în asigurarea îndeplinirii scopului pentru care a fost introdus acest mecanism procedural, respectiv uniformizarea jurisprudenței și asigurarea predictibilității acesteia, fără ca folosirea lui să genereze suspendarea nejustificată a judecării unei cauze, printr-o interpretare arbitrară a necesității declanșării procedurii de către instanța de judecată, cu consecința prelungirii nejustificate a duratei procesului civil și, din această perspectivă, a afectării dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În consecință, contrar celor reținute prin încheierea de sesizare, art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 nu instituie în sarcina instanțelor specializate în materia prevăzută de art. 1 din aceasta obligația de a declanșa mecanismul pronunțării unei hotărâri prealabile în orice situație în care este identificată o chestiune de drept ce nu a primit o rezolvare de principiu din partea instanței supreme, ci numai în acele cazuri în care chestiunea de drept în discuție reflectă acele trăsături (cu excepția noutății), pe care Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție le-a subliniat în mod constant în jurisprudența dezvoltată în aplicarea dispozițiilor art. 519 și 520 din Codul de procedură civilă, cu care ordonanța de urgență se completează.

În absența definirii în cuprinsul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 ori al art. 519 din Codul de procedură civilă a noțiunii de "chestiune de drept dificilă", această cerință este supusă unei evaluări în concret din partea instanței supreme, raportat la elementele care legitimează, în aprecierea instanței de trimitere, declanșarea mecanismului pronunțării hotărârii prealabile, ținând seama și de scopul edictării actului normativ pe care se întemeiază sesizarea, precum și de necesitatea asigurării unei practici unitare, coerente și previzibile.

Rămân astfel valabile cazurile conturate în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în care s-a statuat că nu se verifică condiția dificultății chestiunii de drept, cum ar fi: a) claritatea normei, când aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluționare a întrebării adresate; b) când se solicită instanței supreme determinarea chiar a normei juridice aplicabile unui raport juridic, atribut ce intră și trebuie să rămână în sfera de competență a instanței de judecată; c) când chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită și-a clarificat înțelesul în practica judiciară, din hotărârile cercetate rezultând că normele de drept în discuție au primit aceeași interpretare; d) când pe calea hotărârii prealabile se solicită completarea legii; e) când se solicită lămurirea unor aspecte ce se regăsesc tranșate în jurisprudența constantă și clară a Curții de Justiție a Uniunii Europene (C.J.U.E.), a Curții Europene a Drepturilor Omului (C.E.D.O.), a Curții Constituționale ori a Înaltei Curți de Casație și Justiție; f) când există dezlegări anterioare date de instanța supremă prin hotărâri obligatorii în materia vizată de chestiunea de drept enunțată de instanța de trimitere, ce pot oferi repere concrete de interpretare, utile în soluționarea cauzelor, prin aplicarea în fiecare caz particular, în funcție de specificul speței.

Considerentele expuse de instanța de trimitere au avut în vedere exclusiv împrejurarea că este obligatorie sesizarea, în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată și incidența Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, fără a analiza condițiile anterior enumerate, însă simpla intrare în vigoare a acestei ordonanțe de urgență, în lipsa unei probleme de drept reale, nu justifică admisibilitatea sesizării pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, întrucât și acest act normativ se referă la interpretarea propriu-zisă a conținutului unor dispoziții legale în sensul dezlegării de principiu a unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată, sesizarea instanței fiind obligatorie numai cu îndeplinirea cumulativă a tuturor condițiilor prevăzute de actul normativ.

Astfel, admisibilitatea învestirii Înaltei Curți de Casație și Justiție cu pronunțarea unei hotărâri prealabile în temeiul art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 nu poate fi desprinsă de condiția existenței unei chestiuni reale de drept care să necesite recurgerea la mecanismul hotărârii prealabile.

Prin raportare la aceste exigențe, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că sesizarea formulată nu întrunește condiția de admisibilitate subsumată cerinței ca aceasta să privească o "chestiune de drept" care să fie reală, dificilă, generată de nevoia lămuririi sensului și înțelesului unei norme de drept imperfecte, lacunare sau neclare, apte să devină sursă a unor interpretări divergente și, pe cale de consecință, a unei jurisprudențe neunitare.

În cauză, instanța de trimitere solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție să stabilească modul de interpretare a art. 9 alin. (1) lit. j) prin raportare la art. 9 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 1.198/2022, în sensul dacă dreptul la decontarea cheltuielilor de transport sau la acordarea contravalorii transportului sub forma unei sume forfetare se acordă și în ipoteza în care persoana beneficiază de compensația lunară pentru chirie pentru plata ratei sau a unei fracțiuni din rata aferentă creditului.

Problema de drept supusă interpretării nu ridică o reală dificultate, în condițiile în care dispozițiile legale anterior citate nu sunt lacunare, incomplete sau neclare, aspect ce reiese inclusiv din încheierea de sesizare, în care instanța de trimitere însăși nu a analizat care sunt interpretările de care sunt susceptibile prevederile legale.

Înalta Curte de Casație și Justiție notează faptul că art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă prevede că încheierea de sesizare trebuie să cuprindă și punctul de vedere al completului de judecată, care, astfel, este primul ținut să stabilească dacă există o problemă de interpretare a textului legal, care implică riscul unor dezlegări ulterioare diferite în practică.

Această exigență legală, subsumată condiției privind ivirea unei chestiuni de drept, a fost în mod constant subliniată în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, considerându-se că încheierea de sesizare trebuie să releve reflecția judecătorilor din completul învestit cu soluționarea cauzei asupra diferitelor variante de interpretare posibile și asupra argumentelor de natură să le susțină, pentru a da temei inițierii mecanismului de unificare jurisprudențială reprezentat de hotărârea prealabilă (Decizia nr. 80 din 18 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 22 din 14 ianuarie 2025, și Decizia nr. 84 din 18 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 19 din 13 ianuarie 2025).

Din această perspectivă, se constată că instanța de trimitere nu a avut nicio dificultate în interpretarea normelor legale și nici nu a arătat argumentele pentru care consideră că problema de drept în discuție este susceptibilă a da naștere unor interpretări diferite. În contextul în care din cuprinsul încheierii de sesizare nu rezultă care ar fi dilema instanței de trimitere cu privire la posibile interpretări diferite ale cadrului legal și nici obstacolele întâmpinate în îndeplinirea obligației de a interpreta și aplica norma legală în litigiul cu care este învestită, se impune concluzia că problema de drept supusă interpretării nu ridică o reală dificultate, neexistând riscul apariției unei practici neunitare, de natură să justifice intervenția instanței supreme.

Așadar, se constată că întrebarea din cuprinsul sesizării nu vizează o problemă de interpretare a legii, ci de aplicare a acesteia prin raportare la elemente particulare ale cauzei deduse judecății. Întrebarea formulată nu vizează o incertitudine cu privire la sensul sau întinderea normei juridice, ci mai degrabă o calificare juridică a unei situații de fapt. Este vorba despre a stabili dacă, în contextul în care reclamantul a achiziționat o proprietate și primește compensație pentru rată în localitatea de serviciu (Constanța), acesta mai îndeplinește condiția de a fi "mutat în interes de serviciu într-o altă localitate decât cea de domiciliu ori de reședință" și, implicit, dacă mai are nevoie de decontarea transportului pentru naveta bilunară la o altă adresă considerată domiciliu. Această analiză ține de aplicarea normei la circumstanțele concrete ale speței, evaluarea probatoriului administrat (locuința principală, intenția de stabilire a domiciliului conform Codului civil), interpretarea noțiunilor de "domiciliu" și "reședință" în lumina situației particulare a reclamantului, aplicarea legii în timp. Instanțele învestite cu soluționarea cauzei sunt pe deplin competente să efectueze o astfel de analiză, fără a fi necesară o dezlegare de principiu din partea Înaltei Curți de Casație și Justiție; or, aplicarea legii, care, de altfel, nu este nici neclară și nici lacunară, nelăsând dubii de interpretare, la situația de fapt, astfel cum aceasta a fost stabilită prin probatoriul administrat, este atributul exclusiv al instanței învestite cu soluționarea cauzei, această competență neputând fi delegată instanței supreme.

În aceste condiții, sesizarea instanței supreme pentru a da o dezlegare unei probleme de drept punctuale, circumscrise situației factuale specifice reclamantului, nu întrunește condițiile necesare pentru a se constitui într-o chestiune de drept care, dacă ar fi dezlegată, ar oferi o soluție de principiu specifică mecanismului de unificare a jurisprudenței prin hotărâri prealabile, urmărindu-se mai degrabă, în contextul particular al cauzei, stabilirea efectivă a soluției ce urmează a fi adoptată de instanța de trimitere, ceea ce atrage inadmisibilitatea sesizării.

Reținând, în condițiile expuse, neconformitatea sesizării și în acord cu jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform căreia rațiunea reglementării mecanismului hotărârii preliminare este aceea a asigurării unor dezlegări în drept de principiu, iar nu a subrogării în atribuțiile jurisdicționale ale instanței de judecată, rolul instanței supreme neputând deveni astfel unul de soluționare directă a cauzei, se impune respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Curtea de Apel Constanța - Secția de contencios administrativ și fiscal.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,