ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 248/2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 552/1/2025, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna magistratasistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Vâlcea - Secția I civilă în Dosarul nr. 1.927/90/2024, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nefiind formulate puncte de vedere de către părți.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Tribunalul Vâlcea - Secția I civilă a dispus, prin Încheierea din 16 decembrie 2024, în Dosarul nr. 1.927/90/2024, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluționarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și a proceselor privind prestații de asigurări sociale (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă o pensie de serviciu stabilită în baza Legii nr. 217/2008 pentru modificarea și completarea Legii nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, revizuită prin decizie a casei teritoriale de pensii în baza Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 59/2011 pentru stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor prevăzute la art. 1 lit. c)-h) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, aprobată prin Legea nr. 109/2012, și a Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, cu modificările ulterioare (în sensul reducerii la cuantumul unei pensii de asigurări sociale din sistemul public), decizia de revizuire fiind ulterior anulată prin hotărâre judecătorească, trebuie considerată o pensie de care reclamantul beneficiază în temeiul unei hotărâri judecătorești, în sensul art. 51 alin. (17) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și este exceptată de la actualizarea cuantumului, potrivit art. 51 alin. (10) din aceeași lege. II. Dispozițiile legale care formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile

Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 94/1992): " Art. 51. - (...) (10) Pensiile de serviciu stabilite în condițiile prezentei legi se actualizează, din oficiu, în fiecare an, cu rata medie anuală a inflației, indicator definitiv, cunoscut la data de 1 ianuarie a fiecărui an în care se face actualizarea și comunicat de Institutul Național de Statistică. Dacă în urma actualizării rezultă o pensie mai mică, se păstrează pensia aflată în plată. (...) (17) Prevederile prezentei legi nu se aplică persoanelor care beneficiază de pensie de serviciu în temeiul hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile sau, după caz, al hotărârilor judecătorești definitive. (...)". III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept supusă interpretării

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la data de 9 iulie 2024, reclamantul a chemat în judecată pe pârâta casa teritorială de pensii, solicitând revizuirea drepturilor de pensie ce i se cuvin, începând cu 1 ianuarie 2024, în sensul obligării pârâtei la stabilirea în mod corect și legal a acestora, precum și la restituirea diferențelor reținute nelegal, sume ce urmează a fi actualizate potrivit indicelui de inflație comunicat de Institutul Național de Statistică, la care urmează a fi adăugată dobânda legală, calculată de la data scadenței fiecăreia dintre sume până la data plății efective.

În motivare, reclamantul a arătat, în esență, că este beneficiarul unei pensii de serviciu acordate în baza Legii nr. 217/2008 pentru modificarea și completarea Legii nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi (Legea nr. 217/2008), conform Deciziei nr. x/12.03.2010, pensie ce se impune a fi revizuită, dat fiind faptul că nu a beneficiat de majorarea de 13,8% la care are dreptul conform prevederilor art. 84 alin. (6) și art. 104 din Legea nr. 360/2023 privind sistemul public de pensii (Legea nr. 360/2023), având în vedere și prevederile art. 51 alin. (16) din Legea nr. 94/1992, cu referire la completarea legislației pensiilor de serviciu cu legislația pensiilor din sistemul public.

Pârâta casa teritorială de pensii nu a formulat întâmpinare. IV. Motivele reținute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanța de trimitere a apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) raportat la art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, întrucât procesul în cadrul căruia a fost formulată se circumscrie domeniului de aplicare al acestui act normativ, iar de lămurirea chestiunii de drept invocate depinde soluționarea pe fond a litigiului.

În acest sens, tribunalul a reținut că a fost învestit cu soluționarea, în primă instanță, a unei cauze ce are ca obiect stabilirea drepturilor de pensie ale reclamantului, care, anterior pensionării, a fost angajat în cadrul unei instituții publice (Curtea de Conturi), iar în prezent beneficiază de o pensie de serviciu plătită în parte de la bugetul de stat.

Reclamantul a solicitat indexarea pensiei sale de serviciu cu 13,8%, pretinzând că acest drept ar rezulta din dispozițiile art. 84 alin. (6) din Legea nr. 360/2023, coroborate cu art. 104 din aceeași lege și art. 51 alin. (16) din Legea nr. 94/1992, dar pârâta a refuzat să dea curs acestei solicitări, apreciind că reclamantul ar fi beneficiarul unei pensii stabilite prin hotărâre judecătorească, ce este exceptată de la actualizare, potrivit dispozițiilor art. 51 alin. (17) din Legea nr. 94/1992.

Instanța de sesizare a constatat că pensia de serviciu a reclamantului a fost stabilită inițial prin Decizia nr. x/12.03.2010 emisă de casa teritorială de pensii, în aplicarea Legii nr. 217/2008, prin care a fost reglementat dreptul persoanelor care au îndeplinit funcția de controlor financiar sau auditor public extern pe o durată de cel puțin 14 ani în cadrul Curții de Conturi de a beneficia, la data pensionării, de pensii de serviciu, în condițiile prevăzute de lege pentru funcționarul public parlamentar.

Ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, cu modificările ulterioare (Legea nr. 119/2010), și a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 59/2011 pentru stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor prevăzute la art. 1 lit. c)-h) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, aprobată prin Legea nr. 109/2012 (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 59/2011), prin care s-a stabilit că unele categorii de pensii de serviciu (inclusiv ale personalului Curții de Conturi) urmau să devină pensii pentru limită de vârstă și să fie recalculate prin determinarea punctajului mediu anual și a cuantumului fiecărei pensii, utilizând algoritmul de calcul prevăzut de Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 19/2000), pensia reclamantului a fost revizuită prin Decizia nr. xx/29.07.2011, fiind diminuat cuantumul acesteia.

Reclamantul a contestat decizia de revizuire, iar prin Sentința civilă nr. 1.309 din 21 noiembrie 2011 a Tribunalului Vâlcea, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, a fost anulată Decizia nr. xx/29.07.2011, pentru motivul esențial că diminuarea pensiei reclamantului încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Prin Legea nr. 7/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi (Legea nr. 7/2016) a fost modificat art. 51 din Legea nr. 94/1992, fiind reintrodusă pensia de serviciu a auditorilor publici externi din cadrul Curții de Conturi, la alin. (10) al art. 51 fiind reglementată și modalitatea de actualizare a cuantumului pensiei de serviciu. La alin. (17) al aceluiași articol s-a menționat însă că "Prevederile prezentei legi nu se aplică persoanelor care beneficiază de pensie de serviciu în temeiul hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile sau, după caz, al hotărârilor judecătorești definitive".

Interpretând această din urmă dispoziție normativă, pârâta consideră că art. 51 din Legea nr. 94/1992, inclusiv alin. (10), care reglementează actualizarea pensiei de serviciu, nu este aplicabil pensiilor stabilite prin hotărâri judecătorești, cum este cazul pensiei reclamantului, astfel că o asemenea pensie nu este supusă niciunui proces de actualizare.

În raport cu datele speței, instanța de trimitere a reținut existența unei probleme de drept de care depinde soluționarea pe fond a cererii reclamantului, fiind necesar a se stabili dacă o pensie precum cea a reclamantului, acordată inițial în baza Legii nr. 217/2008, transformată apoi în pensie pentru limită de vârstă din sistemul public în baza Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 59/2011 și a Legii nr. 119/2010, iar ulterior "restabilită" în temeiul unei hotărâri judecătorești, constituie o pensie de care reclamantul beneficiază în temeiul unei hotărâri judecătorești, în sensul art. 51 alin. (17) din Legea nr. 94/1992, și dacă, pentru acest motiv, este exceptată de la actualizarea cuantumului, potrivit art. 51 alin. (10) din aceeași lege.

Totodată, s-a apreciat că este întrunită și cea din urmă condiție de admisibilitate a sesizării, nefiind identificate vreun recurs în interesul legii în curs de soluționare ori vreo statuare anterioară a Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra chestiunii de drept în discuție. V. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Reclamantul a fost de acord cu sesizarea instanței supreme în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, susținând că pensia sa trebuie actualizată în raport cu prevederile generale referitoare la majorarea pensiilor din sistemul public în anul 2024, cuprinse în art. 84 alin. (6) din Legea nr. 360/2023, care ar fi aplicabile și pensiilor de serviciu în baza art. 104 din aceeași lege și a art. 51 alin. (16) din Legea nr. 94/1992.

Pârâta a considerat că pensia de serviciu a reclamantului nu poate fi actualizată, deoarece reclamantul este beneficiarul acesteia în temeiul unei hotărâri judecătorești, iar astfel de pensii sunt exceptate de la actualizare, potrivit dispozițiilor art. 51 alin. (17) din Legea nr. 94/1992.

După comunicarea raportului întocmit de judecătoriiraportori, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nu au fost formulate puncte de vedere de către părți. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Instanța de trimitere a reținut că, atunci când s-a referit, în cadrul art. 51 alin. (17) din Legea nr. 94/1992, la persoanele "care beneficiază de pensie de serviciu în temeiul hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile", legiuitorul a avut în vedere situații precum cea a reclamantului, a cărui pensie de serviciu a fost restabilită prin hotărâre judecătorească după ce fusese transformată în pensie obișnuită de asigurări sociale, în baza Legii nr. 119/2010. Nu se înțelege, altfel, la ce categorii de pensii s-ar putea referi, câtă vreme stabilirea pensiilor nu intră, în principiu, în competența instanțelor judecătorești, care au doar atribuția de a cenzura actele emise de casele teritoriale de pensii în aplicarea dispozițiilor legale care reglementează dreptul la pensie. În speță, pensia de serviciu a reclamantului a fost restabilită prin aplicarea directă de către instanță a unor prevederi din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În schimb, instanța de sesizare a apreciat că interpretarea pârâtei, în sensul că din dispozițiile art. 51 alin. (17) din Legea nr. 94/1992 ar rezulta o interdicție de actualizare a pensiilor de natura celei pe care o are reclamantul, este eronată. Urmărind contextul legislativ de la momentul adoptării Legii nr. 7/2016, instanța a reținut că intenția legiuitorului, reliefată și de expunerea de motive a inițiatorilor legii, a fost aceea de a reintroduce pensiile de serviciu pentru auditorii publici externi din cadrul Curții de Conturi, stabilind condițiile de acordare și modul de calcul pentru pensiile acestei categorii de personal.

Rațiunea pentru care s-a prevăzut că dispozițiile nouintroduse nu se aplică persoanelor care beneficiau de pensie de serviciu în temeiul hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile apare mai degrabă a fi fost aceea de a evita suprapuneri de reglementare, câtă vreme pensiile stabilite în baza Legii nr. 217/2008 (și care "supraviețuiseră" Legii nr. 119/2010 ca urmare a unor hotărâri judecătorești) fuseseră calculate potrivit unor criterii diferite ["în condițiile prevăzute de lege pentru funcționarul public parlamentar", conform art. 111 alin. (2) din Legea nr. 94/1992, introdus prin Legea nr. 217/2008], pe când noile pensii stabilite prin Legea nr. 7/2016 urmau a fi calculate în cuantum de 80% din media veniturilor brute lunare realizate, cu caracter permanent, în ultimele 12 luni de activitate, excluzând din baza de calcul anumite sporuri.

Așadar, pensiile stabilite în baza legislației anterioare și menținute prin hotărâri judecătorești urmau a fi plătite în același cuantum, iar pensiile acordate în baza legii noi urmau a fi calculate potrivit noilor prevederi normative. Nu rezultă însă o intenție a legiuitorului de a "îngheța" definitiv cuantumul pensiilor în discuție, excluzându-le de la orice actualizare ulterioară, fiind evident că, în caz contrar, devalorizarea inerentă a monedei naționale ar fi condus, la un moment dat, la anularea beneficiului pensiei de serviciu. Dimpotrivă, intenția legiuitorului pare să fi fost aceea de a păstra și vechile pensii de serviciu, finalitate care nu poate fi realizată decât dacă și cuantumul acestora urmează a fi actualizat pentru a le proteja de devalorizarea monedei. VII. Practica judiciară a instanțelor naționale

Față de conținutul întrebării adresate instanței supreme nu a fost necesară consultarea instanțelor cu privire la practica judiciară relevantă. VIII. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

Verificând jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în procedurile de unificare a practicii judiciare, a fost identificată Decizia nr. 32 din 14 mai 2018 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 583 din 10 iulie 2018, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile privind "modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 51 alin. (17) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, republicată, cu modificările și completările ulterioare, introdus prin Legea nr. 7/2016, respectiv dacă sintagma «pensie de serviciu stabilită în temeiul hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile sau, după caz, definitive» are în vedere și acea pensie stabilită prin decizie a casei teritoriale de pensii în baza Legii nr. 217/2008 pentru modificarea și completarea Legii nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, cu privire la care s-a emis ulterior decizie de recalculare (în temeiul Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, cu modificările ulterioare) și apoi de revizuire [în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 59/2011 pentru stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor prevăzute la art. 1 lit. c)-h) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, aprobată prin Legea nr. 109/2012], iar aceste decizii au fost anulate prin hotărâri judecătorești definitive/irevocabile, fiind în acest fel menținută decizia inițială de pensie emisă în baza Legii nr. 217/2008". IX. Jurisprudența Curții Constituționale

Prin Decizia nr. 145 din 16 martie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 17 mai 2022, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. II alin. (6) din Legea nr. 130/2015 pentru completarea Legii nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea și al personalului care funcționează în cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice sunt neconstituționale, prezentând relevanță considerentele de la paragraful 33 al acestei decizii, cu referire la înțelesul sintagmei "pensie de serviciu stabilită în temeiul hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile sau, după caz, definitive". X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea formulată în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, nefiind întrunite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024. XI. Înalta Curte de Casație și Justiție

Temeiul prezentei sesizări îl constituie prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, act normativ care cuprinde norme speciale de reglementare a procedurii hotărârii prealabile, în scopul asigurării unei practici judiciare unitare în materia litigiilor de muncă ale personalului plătit din fonduri publice, precum și în materia asigurărilor sociale, parțial derogatorii de la procedura de drept comun reglementată prin dispozițiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

Domeniul de aplicare al acestui act normativ este conturat expres prin dispozițiile art. 1, care prevede că ordonanța de urgență se aplică în procesele privind stabilirea și/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/și cele privind raporturile de muncă și de serviciu ale acestui personal, precum și în procesele privind stabilirea și/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/și cele privind alte prestații de asigurări sociale ale personalului prevăzut la alin. (1), indiferent de natura și obiectul proceselor prevăzute la alin. (1) și (2), de calitatea părților ori de instanța competentă să le soluționeze.

În materia enunțată se instituie o procedură specială privind sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sens în care art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 prevede următoarele: " Dacă în cursul judecății proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță sau în calea de atac, verificând și constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată."

Aceste prevederi legale se aplică cu prioritate în raport cu dispozițiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă, potrivit principiului specialia generalibus derogant, urmând a se completa însă, în mod corespunzător, cu prevederile dreptului comun, respectiv ale Codului de procedură civilă, astfel cum în mod expres prevede și art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, conform căruia: " Dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu celelalte reglementări aplicabile în materie."

În acest context normativ, procedura de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, în procesele de tipul celor enumerate la art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: a) existența unei cauze în curs de judecată în primă instanță sau în calea de atac; b) cauza să facă parte din categoria celor prevăzute limitativ la art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024; c) existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei; d) chestiunea de drept invocată să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare și nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinarea condițiilor în care poate fi declanșat mecanismul hotărârii prealabile pune în evidență faptul că, în cazul concret al prezentei sesizări, doar unele dintre cerințele legale mai sus enunțate se verifică.

Astfel, se constată că procesul în care a fost formulată sesizarea are ca obiect recalcularea drepturilor de pensie ale reclamantului care, anterior pensionării, a fost angajat în cadrul unei instituții publice (Curtea de Conturi), iar în prezent beneficiază de o pensie de serviciu plătită, în parte, de la bugetul de stat, cauza fiind în curs de soluționare, în primă instanță, pe rolul unui complet de judecată specializat în materia conflictelor de muncă și asigurărilor sociale din cadrul Secției I civile a Tribunalului Vâlcea, în conformitate cu dispozițiile art. 95 pct. 4 din Codul de procedură civilă raportat la art. 153 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și completările ulterioare.

Prin urmare, litigiul cu care instanța de trimitere a fost învestită face parte din categoria proceselor la care se referă art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, circumscriindu-se deci domeniului de aplicare al acestui act normativ, și este în curs de judecată, în primă instanță, primele două condiții de admisibilitate a sesizării de față fiind îndeplinite.

În ceea ce privește condiția existenței unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei, se constată că, în concret, aceasta instituie o dublă condiționare: pe de o parte, să existe o chestiune de drept, iar, pe de altă parte, să fie probată legătura necesară între dezlegarea chestiunii de drept identificate și soluționarea cauzei pe fond.

În raport cu obiectul pretențiilor deduse judecății și, în special, cu motivul pentru care pârâta consideră că acestea nu pot fi primite, este îndeplinită condiția referitoare la caracterul esențial al chestiunii de drept pentru soluționarea pe fond a cauzei, legătura indisolubilă care există între aceasta și rezolvarea litigiului rezultând din împrejurarea că, în soluționarea cererii cu care a fost învestită, instanța de trimitere trebuie să stabilească dacă o pensie precum cea a reclamantului, acordată inițial în baza Legii nr. 217/2008, transformată apoi în pensie pentru limită de vârstă din sistemul public, în baza Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 59/2011 și a Legii nr. 119/2010, iar ulterior "restabilită" în temeiul unei hotărâri judecătorești, constituie o pensie de serviciu stabilită în temeiul unei hotărâri judecătorești, în sensul art. 51 alin. (17) din Legea nr. 94/1992, fiind, astfel, exceptată de la actualizarea cuantumului, prevăzută de art. 51 alin. (10) din aceeași lege.

Cât privește condiția existenței unei chestiuni de drept, în absența unei definiții legale a noțiunii, examinarea îndeplinirii acestei cerințe trebuie verificată prin raportare la jurisprudența dezvoltată de instanța supremă în mecanismul hotărârii prealabile reglementat de art. 519-521 din Codul de procedură civilă, în care, în mod constant, s-a subliniat că, pentru a se putea vorbi de existența unei "chestiuni de drept", este necesar ca sesizarea să vizeze "o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății" (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, paragraful 37; Decizia nr. 70 din 23 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1112 din 11 decembrie 2023, paragrafele 41 și 42).

Cu alte cuvinte chestiunea de drept trebuie să fie una reală și veritabilă, iar o atare calificare există numai atunci când norma de drept supusă discuției este îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară, fiind susceptibilă să constituie izvorul unor interpretări divergente și, în consecință, al practicii neunitare.

În legătură cu acest aspect se reține că, atât timp cât art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 utilizează în conținutul său sintagma "chestiune de drept", identic reglementării din cuprinsul art. 519 alin. (1) din Codul de procedură civilă, și nu instituie nicio derogare de la dreptul comun, se impune aplicarea în mod analog a jurisprudenței deja consacrate cu privire la mecanismul de unificare a hotărârii prealabile reglementat de dispozițiile art. 519 și 520 din Codul de procedură civilă, în cadrul căreia semnificația acestei noțiuni a fost în mod clar conturată. De altfel, chiar expunerea de motive din preambulul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 evocă nevoia clarificării unor "chestiuni dificile de drept", ceea ce consolidează concluzia necesității existenței unei chestiuni de drept veritabile, a cărei lămurire să justifice declanșarea mecanismului hotărârii prealabile.

Caracterul veritabil al chestiunii de drept trebuie să rezulte din încheierea de sesizare pronunțată de instanța de trimitere, întrucât completul de judecată învestit cu soluționarea pricinii este ținut, în primul rând, să stabilească dacă este o problemă de interpretare, care prezintă dificultate și implică riscul unor dezlegări diferite în practica judiciară, semnalând complexitatea, dualitatea sau precaritatea textelor de lege, fie prin raportare la anumite tendințe jurisprudențiale, fie prin dezvoltarea unor puncte de vedere argumentate, pentru a da temei inițierii mecanismului de unificare jurisprudențială reprezentat de hotărârea prealabilă.

În cauza de față, din verificarea încheierii de sesizare rezultă că instanța învestită cu soluționarea procesului nu a abordat sub niciun aspect condiția dificultății chestiunii de drept, lipsind orice argumentare cu privire la caracterul îndoielnic, lacunar sau neclar al prevederilor art. 51 alin. (17) din Legea nr. 94/1992 sau alte elemente care să conducă la concluzia că textul de lege vizat ar fi susceptibil de interpretări contradictorii, de natură a justifica interpretarea de principiu a acestora, cerută instanței supreme, completul de judecată considerând că simpla existență a unei probleme de drept de care depinde soluționarea pe fond a cererii reclamantului este suficientă pentru a determina declanșarea mecanismului hotărârii prealabile.

Această interpretare este greșită, întrucât, așa cum s-a arătat, nu orice chestiune de drept subsumată cauzei acțiunii deduse judecății poate face obiectul unei sesizări formulate în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, declanșarea mecanismului pronunțării unei hotărâri prealabile fiind posibilă doar atunci când în mod real o problemă de drept, determinantă pentru soluționarea pe fond a unei cauze, nu apare ca fiind suficient de clară, prin raportare la dispozițiile legale din care derivă sau în care este cuprinsă, generând dificultăți veritabile de înțelegere a sensului său și având, din acest motiv, vocația de a conduce la o jurisprudență neunitară.

Analiza de conținut a întrebării prealabile relevă faptul că instanța de trimitere nu solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție interpretarea, in abstracto, a unor texte legale considerate îndoielnice, lacunare sau neclare, ci, în realitate, urmărește să obțină un răspuns concret în raport cu situația particulară a reclamantului din speța dedusă judecății, în sensul identificării modului în care poate fi valorificată norma de drept aplicabilă, tinzând către soluționarea pe fond a litigiului.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat însă, în mod constant că, în cadrul procedurii hotărârii prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție nu se substituie atributului fundamental al instanțelor judecătorești, de interpretare și aplicare a legii în cauzele deduse judecății, ci se limitează la a facilita judecătorului eliminarea ambiguităților ori a dificultăților întâmpinate în interpretarea unor texte de lege (Decizia nr. 97 din 25 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 22 ianuarie 2025). Dezideratul aplicării uniforme și previzibile a legii există în toate cauzele, însă, pentru sesizarea instanței supreme, este necesar ca soluționarea pe fond a cauzei să depindă de rezolvarea unei chestiuni de drept cu caracter de principiu și care prezintă dificultate suficientă pentru a reclama intervenția instanței supreme.

Or, câtă vreme, în cazul prezentei sesizări, nu a fost argumentată și nici nu a fost indicată în concret nicio problemă de interpretare a dispozițiilor art. 51 alin. (17) din Legea nr. 94/1992, nu se poate reține că este îndeplinită condiția dificultății chestiunii de drept.

Este atribuția exclusivă a instanței de judecată să deceleze dacă o pensie stabilită în aplicarea Legii nr. 217/2008, cum este cea a reclamantului din procesul în care a fost formulată sesizarea, revizuită în temeiul Legii nr. 119/2010 și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 59/2011, dar menținută, ulterior, ca urmare a anulării deciziei de revizuire prin hotărâre judecătorească definitivă, poate fi subsumată noțiunii de "pensie de serviciu stabilită în temeiul hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile sau, după caz, definitive", folosită în cuprinsul dispozițiilor art. 51 alin. (17) din Legea nr. 94/1992, și dacă, astfel, este exceptată de la actualizarea prevăzută de alin. (10) al aceluiași articol, rezolvarea acestei probleme de drept presupunând, în esență, realizarea unui raționament judiciar simplu, relaționarea textelor de lege în discuție și interpretarea logico-sistematică a acestora, ceea ce reprezintă chestiuni obișnuite cu care se confruntă în mod permanent instanțele judecătorești și care, raportat la elementele concrete ale cauzei de față, nu prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme.

Împrejurarea că părțile din proces au opinii divergente cu privire la aplicabilitatea dispozițiilor legale supuse interpretării nu este de natură a demonstra dificultatea acestei operațiuni logico-juridice și nu justifică, doar prin ea însăși, declanșarea mecanismului hotărârii prealabile.

În aceste circumstanțe, chestiunea de drept care face obiectul sesizării nu îndeplinește cerința esențială de a fi o veritabilă problemă de drept, generată de nevoia lămuririi sensului și înțelesului unei norme de drept imperfecte, lacunare sau neclare, aptă să devină sursă a unor interpretări divergente și, pe cale de consecință, a unei jurisprudențe neunitare, intervenția instanței supreme, prin pronunțarea unei hotărâri prealabile, nefiind necesară.

De altfel, problema modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 51 alin. (17) din Legea nr. 94/1992 a mai făcut obiectul analizei Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în cadrul Deciziei nr. 32 din 14 mai 2018, prin care, respingând ca inadmisibilă sesizarea formulată în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile în cadrul mecanismului de unificare a practicii judiciare reglementat de art. 519-521 din Codul de procedură civilă, instanța supremă a reținut aceeași concluzie, anume că problema de drept invocată nu prezintă un grad de dificultate ridicat de natură să justifice o dezlegare de principiu.

În concret, prin decizia precizată, având de lămurit conținutul sintagmei "pensie de serviciu stabilită în temeiul hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile sau, după caz, definitive" folosite în cuprinsul textului art. 51 alin. (17) din Legea nr. 94/1992, în sensul de a se stabili dacă aceasta se referă și la pensia de serviciu stabilită în baza Legii nr. 217/2008, cu privire la care s-a emis, ulterior, decizie de revizuire, în baza Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 59/2011 și a Legii nr. 119/2010, decizie ce a fost anulată prin hotărâre judecătorească definitivă/irevocabilă, fiind menținută, în acest fel, decizia inițială de pensie emisă în baza Legii nr. 217/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că nu au fost identificate texte de lege lacunare ori controversate care să necesite o interpretare de principiu, în scopul împiedicării apariției unei jurisprudențe neunitare în materie (paragraful 41) și nici existența unei chestiuni de drept în sensul art. 519 din Codul de procedură civilă (paragraful 43).

Pe de altă parte, în paragrafele 46 și 48 ale aceleiași decizii, s-a arătat că, solicitând Înaltei Curți de Casație și Justiție să lămurească sensul sintagmei "pensie de serviciu stabilită în temeiul hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile sau, după caz, definitive" din conținutul art. 51 alin. (17) din Legea nr. 94/1992, "46. (...) instanța de trimitere tinde să obțină o rezolvare a însăși problemei de fond asupra căreia ar trebui să se pronunțe în apel", or "48. ( ) instanța supremă nu poate fi învestită, în cadrul acestei proceduri, cu însăși interpretarea și aplicarea legii în scopul soluționării cauzei respective, atribut ce intră și trebuie să rămână în sfera de competență a instanței de judecată".

Totodată, s-a reținut că practica judiciară este unitară sub aspectul modului de dezlegare a problemei de drept care face obiectul sesizării, conturându-se (încă de la acel moment) opinia potrivit căreia pensia de serviciu stabilită printr-o decizie a casei teritoriale de pensii în baza Legii nr. 217/2008, pentru care s-au emis ulterior decizie de revizuire și decizie de recalculare, anulate prin hotărâri judecătorești definitive/irevocabile, nu intră în categoria pensiilor stabilite prin hotărâri judecătorești, deoarece prin respectivele hotărâri s-a menținut în plată decizia inițială de stabilire a pensiei de serviciu și au fost anulate deciziile de recalculare și, respectiv, de revizuire (paragraful 44). Ca urmare, având în vedere că la nivelul instanțelor care au avut de soluționat astfel de litigii soluțiile pronunțate în practică au fost unitare, s-a concluzionat în sensul că problema de drept și-a clarificat deja înțelesul în practica judiciară (paragraful 52).

Or, câtă vreme Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit deja, în cadrul analizei circumscrise mecanismului de unificare a practicii judiciare reglementat de art. 519-521 din Codul de procedură civilă, că dispozițiile art. 51 alin. (17) din Legea nr. 94/1992 nu au caracter neclar sau controversat și, prin urmare, nici potențial de a genera probleme de interpretare, pentru a face necesară intervenția instanței supreme în vederea dezlegării de principiu a chestiunii de drept, oferind, în hotărârea prealabilă pronunțată, repere concrete de interpretare a acestora, se reține că statuările din cuprinsul Deciziei nr. 32 din 14 mai 2018 își mențin actualitatea, cu atât mai mult cu cât, în cadrul sesizării de față, ce vizează, în esență, aceeași chestiune de drept, nu au fost relevate aspecte noi, de natură a demonstra că, pe parcursul anilor ce au urmat pronunțării acestei hotărâri prealabile ori măcar de la momentul intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, s-ar fi conturat și alte tendințe jurisprudențiale ori puncte de vedere care să reflecte o altă modalitate de interpretare a normei de drept în discuție.

Deși nu conține o dezlegare propriu-zisă a chestiunii de drept, obligatorie în sensul art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă, Decizia nr. 32 din 14 mai 2018 constituie un instrument util instanțelor de judecată în procesul de aplicare a dispozițiilor art. 51 alin. (10) și (17) din Legea nr. 94/1992, câtă vreme din considerentele sale rezultă în mod explicit modul în care trebuie interpretată sintagma "pensie de serviciu stabilită în temeiul hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile sau, după caz, definitive", folosită în cuprinsul textului art. 51 alin. (17) din Legea nr. 94/1992, în sensul că, în conținutul acesteia nu intră și pensia de serviciu stabilită printr-o decizie a casei teritoriale de pensii, în baza Legii nr. 217/2008, pentru care s-au emis ulterior decizie de revizuire și decizie de recalculare, anulate prin hotărâri judecătorești definitive/irevocabile, deoarece prin respectivele hotărâri s-a menținut în plată decizia inițială de stabilire a pensiei de serviciu, ca urmare a anulării deciziilor de recalculare și, respectiv, de revizuire.

Argumente similare au fost reținute și de Curtea Constituțională în mecanismul de verificare a constituționalității art. II alin. (6) din Legea nr. 130/2015 pentru completarea Legii nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea și al personalului care funcționează în cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice (Legea nr. 130/2015), relevante, în acest sens, fiind considerentele din paragraful 33 al Deciziei nr. 145 din 16 martie 2022, în care se menționează că "prin pronunțarea hotărârii judecătorești, instanța nu face decât să analizeze legalitatea și temeinicia deciziei de pensie emise anterior de către casa de pensii, fără a se transforma în emitentul acestei decizii și fără a aplica alte dispoziții legale decât cele care stau la baza deciziilor emise de casele de pensii. Prin urmare, existența unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sau, după caz, definitive, prin care s-a menținut în plată pensia de serviciu stabilită inițial nu poate justifica ulterior aplicarea unui tratament diferențiat titularului dreptului de pensie din perspectiva dreptului la recalculare sau actualizare".

Chiar dacă a avut în vedere un text legal diferit de cel supus analizei în prezenta cauză și se referă la altă categorie de personal plătit din fonduri publice, raționamentul expus în considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 145 din 16 martie 2022, în privința modului în care trebuie interpretată sintagma "pensie de serviciu stabilită în temeiul hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile sau, după caz, definitive" din cuprinsul art. II alin. (6) din Legea nr. 130/2015, poate fi avut în vedere și în privința pensiei de serviciu a personalului care a activat în cadrul Curții de Conturi, la care se referă art. 51 alin. (17) din Legea nr. 94/1992, dat fiind conținutul similar al celor două norme juridice.

Era în căderea instanței de trimitere sarcina de a verifica jurisprudența cu caracter obligatoriu a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții Constituționale și de a extrage acele elemente care prezintă relevanță în soluționarea cauzei concrete cu care a fost învestită, valorificarea și aplicarea acestora, în contextul litigiului, rămânând atributul exclusiv al completului de judecată.

În contextul celor mai sus expuse, constatând că dispozițiile legale supuse analizei sunt clare și univoce și nu au aptitudinea de a genera vreo interpretare concurentă aceleia care se impune cu evidență și care a fost exprimată în hotărârea prealabilă anterior pronunțată de instanța supremă, având în vedere și modalitatea deficitară în care sesizarea de față a fost formulată, incompatibilă cu dezlegarea de principiu pe care Înalta Curte de Casație și Justiție o poate oferi în mecanismul de unificare al hotărârii prealabile,